Guilty pleasures – Flixter

Mi se sopteste din regie ca ar trebui sa scriu despre lucruri mai interesante, ca blogosfera nu ma vrea asa cum sunt si ca ar trebui sa ma mai comercializez oleaca. Deci sa va zic cu ce mi-am perdut timpul in ultimele 2 luni si ce concluzii intzelepte am tras intre timp.

Flixter e varianta cu filme a lui Hi5. Dar nu cu filme din alea cum am vazut eu azi dimineatza cand am clickait bookmarkul pentru youtube si, courtesy of opiario, am ajuns pe youporn. Ci cu cinefili. Teoretic.

In general ma feresc ca de dracu de retzele diabolice gen hi5 care smulg sufletul din om, dar cand am primit invitatzia cu mottoul flixterian “stop watching bad movies” am luat-o personal si am zis sa arunc o privire. Permitetzi sa raportez urmatoarele:

• 1. Suntem victimele unei conspiratzii arabeshti. Asa cum evreii tzintesc spre a fi stapanii lumii si folosesc mediul financiar ca mijloc, la fel fac si arabii, doar ca pe plan matrimonial. De cate ori o gagica isi face cont, vreo 3 Ahmezi si 5 Hassani sar automat pe ea, isi ofera id-urile de messenger, viatza, banii si mustatza pentru un strop de dragoste si compasiune. E o situatzie fara de exceptzie, s-a verificat si personal, ca exty e un pseudonim asa, mai ambiguu. Adica nu stii daca-i nume de fata sau baiat, deci am primit si eu vreo cateva cereri in casatorie de la juni care si-or fi zis sa incerce, just in case.

• 2. Flixterii romani sunt oligofreni in proportzie de 99%. In conditziile in care proportzia in general e doar de vreo 90%. Lucrul se explica prin faptul ca romanii nostri sunt neam prost si n-au invatzat ca atunci cand te inscrii pe un site din asta, nu trimitzi invitatzie fara discernamant la toata lista de mess, in mod automat. Asa ca majoritaea userilor autohtoni sunt victime ale invitatziilor in masa, nu participantzi activi. Si totzi au id-uri care se termina in –tza si un numar. Pissycutza69, alinutza21, satanutza88 etc.

• 3. Elementul de noutate fatza de alte siteuri de gen e testul de compatibilitate intre useri care se bazeaza pe ratingurile date la 50 de filme populare la inscriere. Rezultatul apare automat la fiecare profil vizualizat. Eu sunt terrible match cu aproape toate gagicile si soul mate cu una singura, Dagu lu manelexus. La baetzi probabilitatea de un soul mate e substantzial mai mare. Si asa ajungem la concluzia urmatoare:

• 4. Incepand din 2008 ma fac gay. Cultural, barbatzii au gusturi infinit mai bune decat femeile. Fetele cu gusturi sunt ori influentzate de un frate mai mare, ori manipulate de un partener cu discernamant sau de un prieten gay. Ma gandesc ca nu se renteaza sa traesti o viatza de om in frustrare, asteptand gagica perfecta cu personalitate si luciditate cand ai in jurul tau atatzia soul mates. Si ce daca au acelasi fel de putza, n-are rost sa fii ingust si sa lasi un asemenea detaliu sa reduca la 0 nenumarate alte avantaje. Pe deasupra, parca se demonstrase stiintzific in Cosmopolitan ca a face dragoste nu e egal cu a face sex. Deci daca potzi face sex fara sa faci dragoste, mi se pare normal sa potzi face dragoste fara sex.

• 5. Majoritatea populatziei inca mai judeca filmele pe genuri. De regula genurile care pica prost aici is horrorul si SF-ul. Se poate insa si invers, ignorantza in orice nu tzine de horror/sf. Personal ii prefer pe cei din urma pe principiul ca a fi fan al acestor genuri e un moft. A le ignora total e rezistentza la nou si asta e mult mai greu de vindecat. Populatzia de sex feminin detzine majoritatea zdrobitoare cand vine vorba de preconceptzii. Am stat o noapte intreaga la povesti cu o pupaza care nu vedea nici o diferentza intre Hostel si Grindhouse si mi se jura ca toate horrorurile is la fel. In afara de alea foarte vechi, care is de calitate pentru ca is clasice si consacrate. O sa-i tzin pumnii peste 50 de ani cand o sa vada Grindhouse la Telecinemateca pe post de film de arta. Clasic si consacrat.

• 6. Cel mai popular actor, care apare in lista la orice parashuta, e Johnny Depp. Ceea ce demonstreaza ca exista si actori buni pe care sa-i priceapa toata lumea. Statistic, englezii sunt cei mai lucizi in materie de filme. Dar nu cred ca ma mut in Anglia curand, deci pentru mine the only way is gay.

Cu asta inchei anul blogeristic 2007. La multz ani la tot poporul, cu sau fara blog!

This is not Christmas and I’m not Santa Claus! – Botched (2007)

Am vazut seara asta un film dintre alea care daca nu as fi avut deja blog, mi-as fi facut doar ca sa dau vestea despre el. Botched e debutul regizoral al unui oarecare Kit Ryan, un anonim despre care sper sa mai aud de acu incolo.

E vorba despre un film asa cum imi place mie: scenariu de o ridiculitate si stupiditate incat nu potzi sa nu apreciezi originalitatea sa, actori care joaca prost intr-un fel aparte (americanii au o denumire pentru asta: over the top acting) si scene izolate si replici geniale cat pentru 10 filme mishto.

Richie, pe care l-atzi mai vazut in Feardotcom, e un hotz profesionist angajat de un mafiot rusnac sa fure o cruce de aur de pe vremea lui Ivan cel Groaznic. Intamplator obiectivul era in Moscova, intr-o cladire impunatoare a unui mare nabab. Asa ca Richie primeste bonus intru indeplinirea sarcinii doi fratzi bastinasi. Dupa ce comit magaria si dau sa scape din cladire, autoritatzile vigilente ii repereaza si ii blocheaza in lift, impreuna cu o gashca de pasageri care erau prin zona intamplator. Reusesc sa scape si se refugiaza intr-un etaj in contructzie, cu colegii de lift pe post de prizonieri. Astia fiind trei babe care, cand se impute treaba, scot bibliile si bolborosesc de prin ele, doi tocilari, o Natasha bunoaca si un paznic. Paznicul e un personaj sublim, fost luptator in Afghanistan si Cecenia, umbla cu revista Combat Weekly in buzunar si abureste gagicile cu replica “i’m an alpha male”, replica pe care la nevoie o foloseste si pe post de mantra.

Pe de alta parte, partenerii rusnaci ai lui Ritchie is un grasan isteric care seamana cu Orson Welles, umbla cu shotgunul si urla la victime “This is not Christmas and I’m not Santa Claus” sa le intimideze, si fratele sau oligofren si maleabil care tot incearca sa manance un sandwitch si se lupta cu constiintza.

Dupa o vreme politzia ii contacteaza prin statzia paznicului alpha male si negociaza libertatea unui prizonier, ca dovada de buna credintza. Asa ca unu din tocilari ii insotzit pana la lift. Cum sta el asa si asteapta liftul, usile se deschid si apare o foarfeca uriasa care ii taie capu. Dupa care vocea din statzie mai cere un ostatic, de preferintza o gagica de data asta. Dar deja ne-am prins si noi si personajele ca politzia nu taie capetele oamenilor cu foarfeca. Si nu instaleaza capcane ca-n Indiana Jones pe coridoarele Casei Poporului, in centrul Moscovei. In confuzia creata, babele cu Evanghelia il convertesc pe talharul oligofren cu sandwichu, ii cer pistolul in numele Domnului, il impusca pe frate-su gras si psihopat si preiau controlul.

Dar deja nu mai conteaza cine are armele, pentru ca adevaratul inamic e Ivan cel Groaznic. Sau ma rog, urmasul lui, care defileaza pe coridoare imbracat in piei de animale, cu un buzdugan intr-o mana si sabia in celalalta. Si baba vigilenta cu pistolu, care nu-i asa de baba pana la urma, ii sora-sa. Si ei se ocupa in general cu fauritul tablourilor suprarealiste din piele de om si sacrificatul oaspetzilor pe altar la etajul in constructzie. Asa ca Ivan ii urmareste sistematic pe intrusi cu buzduganu ranjind pe coridoare. Astia intre timp se repliaza si pregatesc capcane dupa instructziunile din Combat Weekly in timp ce incearca sa puna liftul in functziune.

Ultima jumatate de ora e un joc de-a soarecele si pisica cu scene gory care itz merg la inima, cu muzica ruseasca de petrecere pe fundal si multa comedie neagra. In final mai raman Ritchie si rusoaica Natasha care il injunghie pe Ivan the Terrible cu o pila de unghii, apoi ii dau foc, pornesc liftul, si dupa aia se cupleaza si pleaca in Italia.

Ce am invatat din filmul asta e ca rusii, chiar si cand sunt intre ei vorbesc de fapt o engleza cu accent slav. Si eu care credeam ca au limba lor…

Botched aminteste puternic de seria lui Rob Zombie – House of 1000 Corpses si, mai ales, Devil’s Rejects. Ceea ce e bine. A luat anul asta marele premiu la festivalul de film horror din New York. Desi, ca substantza, Botched e film horror in aceeasi masura in care Pulp Fiction e film de actziune. In fine, esentzial e ca cine nu savureaza filmul asta nu mai are ce biscuta cu mine.

Fantasy la kilogram cu Zelazny – The Chronicles of Amber

Roger Zelazny e omul care a spart gura targului literar prin anii ’60, apucandu-se sa scrie romane SF cu elemente de mitologie, cu personaje colorate si ironice care vorbesc in one-liners, ca-n filmele cu Brusc Willis, si care de cele mai multe ori sunt zei demitizatzi. Ulterior demitizarea, ca tehnica literara, a fost revendicata de postmodernism. Zelazny e omul fara de care Neil Gaiman nu ar fi existat. Si probabil nici George R.R. Martin, desi influentzele preluate de el sunt ceva mai modeste.

Amber e un reper esentzial pentru literatura fantasy, desi e un reper mult supraevaluat. Contzine 10 romane si vreo cateva nuvele cu care Zelazny si-a facut de lucru din 1970 pana cand a plecat in loc cu verdeatza, in ’95. Cele 10 romane sunt impartzite in doua arc-stories majore, 5 si 5, care, dupa dimensiuni si legatura intre ele, pot fi foarte bine citite ca doua volume. Eu m-am ferit strategic de traducerea romaneasca si mi-am luat varianta 5 in 1 din seria Fantasy Masterworks. Adica aia din poza, contzinand prima jumatate a seriei, care s-a publicat integral si la noi pana acum. Un mic calcul: editiza romaneasca tradusa – 5 volume a cate 20RON bucata = 100RON. Editzia englezeasca – 1 omnibus cu cele 5 volume incluse in original = 45RON. Adica mai putzin de jumatate pretzul, nemaivorbind de conditziile grafice.

Amber e cetatea eterna, realitatea primordiala sau axis mundi, cum ar fi zis profele mele de romana. Exista o infinitate de lumi sau universuri paralele, a noastra inclusa printre ele, dar toate sunt doar umbre palide ale Amberului si toate pot fi strabatute si modificate, cu conditzia sa fii membru al familiei regale amberite si sa stii cum se face. Asta e premisa pe care se bazeaza seria. Nu sunt eu un fanatic al realismului si explicatziilor stiintzifice in literatura speculativa, insa chiar si intr-un roman fantasy, consecventza cu sine insusi si o anumita coerentza sunt esentziale. Tolkien la vremea lui s-a eschivat elegant de sarcina de a crea premise logice si a da explicatzii: si-a creat propriul sistem de referintza si a exclus orice legatura sau paralela cu lumea noastra. Zelazny, ca si Stephen King cu al sau Dark Tower, nu a rezistat tentatziei de a integra universul nostru in cadrul fantastic creat de el, si de a se raporta constant la el. Si tot ca in cazul Dark Tower, o face defectuos si plin de inconsecventze. Ceea ce mi se pare de neiertat. Daca scrii un roman in care itzi construiesti propria lume, cu propriile reguli, nu exista nici o limita a imaginatziei care sa te impiedice sa gasesti solutzii pentru diverse nepotriviri. Si totusi Zelazny nu o face. Asa se intampla ca Amber, singura realitate, e o lume medievala, in timp ce universul nostru contemporan tehnologizat e o simpla umbra. Adica ca si cum fiica ar fi mai batrana decat mama. As vrea sa iau asta ca pe un statement ca evolutzia si progresul unei civilizatzii nu se masoara in masini de spalat, toalete ecologice si rachete lansate pe Luna, ci ca evolutzia care conteaza e cea spirituala. Insa e clar ca autorul nu a intentzionat o asemenea interpretare, deci ramanem cu nepotrivirea. Si nu e singura.

Ca stil, romanele au un ritm teribil de rapid, fusharit chiar. Ti-e frica sa ratezi vreo propozitzie, de teama ca se intampla ceva esentzial in ea. Iar firul narativ e o secventza continua de rasturnari de situatzie, surprize si finaluri neasteptate, adica toate trucurile care dau senzatzia de “carte pe care nu o potzi lasa din mana” la un loc. Problema e ca se abuzeaza de ele in asa masura, incat in scurt timp te desensiblizezi si inceteaza sa-ti mai pese de soarta personajelor. Mie mi s-a intamplat dupa primul volum. Surprizele inceteaza sa mai surprinda, finalurile nu mai sunt neasteptate ca nu te mai asteptzi la nimic.

Pentru ca migratzia constanta a personajelor in peisaj (adica rasturnari de situatzie, coincidentze, mortzi reveniri) sa nu para fortzate, Zelazny se foloseste de o smecherie care era la moda pe vremea romanelor in foileton a lui Dickens: introduce din start un numar de personaje mai mare decat are nevoie. In spetza sunt cei 9 fratzi care se bat pentru tron plus vreo cateva surori. Dintre astia unii sunt cu situatzie incerta, presupusi mortzi, disparutzi, cu scopuri ascunse etc. Pe parcurs ii introduce sau scoate de pe scena in momentele cheie, astfel incat totul sa para premeditat. Tehnica functzioneaza, in sensul ca se reuseste a nu se crea senzatzia ca autorul inventeaza din mers, desi asta e fix ceea ce face.

As mai zice de personaje, care, desi vorbim de o lume medievala care nu are prea multe in comun cu a noastra, sunt toate la fel si toate vorbesc si gandesc ca Joe americanul. Totusi dialogurile sunt naturale iar replicile si naratziunea sunt asezonate cu umor si ironie. Dar asta nu era o surpriza pentru cineva care e familiar cu autorul.

In concluzie, in ceea ce il priveste pe Zelazny, raman deocamdata la Lord of Light si poate in viitor, daca o sa ajung pe o insula pustie pe care gasesc intr-un copac a doua jumatate a seriei Amber, o sa o citesc si pe aia.

Hollywoodul in punctul 0 – D.W. Griffith

Acu vreun an cand ma hotarasem ca n-am motive sa fac cancer si mi-am dat seama ca si infacturile mi se intamplau de fapt in vis, am zis ca daca tot o sa apuc sa incaruntzesc ar fi interesant de incercat un experiment pe termen lung. Si cum fac parte din specia aia de sociopatzi pentru care filmele sunt in primul rand cultura si abia pe locul doi entertainment, m-am apucat de consultat diferite surse in materie cu scopul de a detecta si viziona filmele care au facut istorie. In final am ramas cu o lista de filme esentziale, de la inceputurile cinematografiei pana azi, alese pe criterii de relevantza istorica, autor, popularitate, critica pozitiva. Sa fim intzelesi din start, film important nu inseamna in mod necesar film bun. Relevantza pentru un anumit domeniu nu are a face cu valoarea. A se vedea cazul Ed Wood. Cam cum e in muzica cu Burzum: daca nu i-ai ascultat esti bou, daca i-ai ascultat si itzi plac, iar esti bou. Ideea e ca unele creatzii artistice sunt importante nu pentru ca sunt bune, ci pentru ca ajuta la conturarea sistemului de referintza in cadrul caruia judecam notziunile de bun si prost. The weak are here to justify the strong, vorba lui Nietszche. Sau Manson, ca Nietszche nu stia engleza cand a zis-o.

Criteriul de vizionare si, sper, postare pe blog, e cronologic si de autor. Nu am de gand sa fac istoria cinematografului pentru ca nu-i nici dracu interesat sa citeasca asta aici. Ma rezum la chestii interesante, chiar picante, si relevante care sa trezeasca interese si sa schimbe anumite perceptzii. Engage, engage!

D.W. Griffith e primul regizor important in istoria lung-metrajului. Pana la el a mai fost francezul Melies, dar respectivul se ocupa cu scurt-metraje. Nu ca nu ar fi fost foarte demn de luat in considerare, dar nu vreau sa va stric din start parerea buna despre cinematograful serios si sa va zic ca primul film important, Le voyage dans la Lune, e un horror-sf de 11 minute, cu extraterestrii care fugaresc astronautzi si explodeaza cand ii pleznesti. Retineti totusi ca efectele speciale si imaginatzia au fost valori primordiale in cinematografie, mult inainte sa se inventeze filmul european de arta sau Lars von Trier.

Griffith e important din doua motive: pentru ca a inventat blockbusterul in epoca filmelor mute si pentru ca odata cu asta a introdus tehnici noi in arta cinematografica a vremii, echivalente in domeniu cu descoperirea rotzii. Eu unul, cel putzin, m-am distrat copios cand am aflat care is alea: flashbackul, prim-planul, crosscutingul (care se intampla atunci cand personajele vorbesc la telefon si ecranul se imparte in doua). Pe durata a vreo 20 de ani a tras in jur de 500 de filme (cred ca definitzia filmului era umpic diferita pe vremea aia) din care azi mai conteaza 2:

The Birth of a Nation (1915)

Primul blockbuster din istorie si filmul care l-a facut pe Griffith “the father of Hollywood”. La vremea aia sa scotzi un film mut de peste 3 ore era un act de curaj vecin cu dementza. Pana si eu l-am vazut pe doua bucatzi. Filmul e ecranizarea unei cartzi despre razboiul de succesiune si, mai ales, a ceea ce a urmat dupa el. Actziunea e simetrica: Doua familii prietene, una in nord, una in sud si doi fii care se indragostesc fiecare de sora celuilalt. Gagicile sunt marile doamne ale cinematografului mut, Lillian Gish si Mae Marsh. Cam asta rezuma povestea la nivel individual. Primele doua ore reconstituie inceputul razboiului, asasinarea lui Lincoln, batalii pe fronturi, drame personale si tot ce tzine de retzeta unui film istoric de amploare. Scenele de batalie au fost facute in felul urmator: campul de lupta, transhee si baricada in mijloc. Se iau actorii-soldatzi, se pun de o parte a baricadei si se filmeaza in timp ce se agita si impusca ca nebunii din transhee. Apoi se iau aceeasi actori, se schimba uniformele, se plaseaza de cealalta parte a baricadei si se repeta procedeul. Apoi se introduc cele doua secvente alternativ la montaj, astfel incat sa para ca unionistii si confederatzii se impusca intre ei ca chiorii. Pe parcursul scenelor se introduce cat mai mult fum pe camp, sa para ca soldatzii is mai multzi si haosul mai intens.

Partea delicioasa din film e ultima ora. Dupa sfarsitul razboiului, in Sud se produce ascensiunea subita a negrilor, care primesc drepturi egale, desi sunt niste barbari infectzi. Ei se infiltreaza misheleste in consilii, unde provoaca haos, se urca pe mese, se descaltza, se imbata, ca la chefurile din camine. Isi asupresc fostii stapani, violeaza femeile, terorizeaza natziunea. De mentzionat ca in film totzi negrii sunt albi pictatzi pe fatza cu crema neagra de papuci, mai putzin buzele si dintzii. Arata intr-un mare fel. Noroc insa ca un tanar idealist are o idee salvatoare care implica cai, cagule albe si o organizatzie cu 3 de K in titlu. Intre timp negrii se organizeaza sub conducerea unui mulatru (a.k.a. un actor alb cu crema de papuci maro pe fatza) si pun bazele unui reign of chaos in Sud.

Punctul culminant rivalizeaza cu orice film fantasy modern. Albii sunt baricadatzi in case in timp ce legiunile de negri asupritori distrug si incendiaza orasul. In momentul asta din zare apar calaretzii cu cearsafuri albe in cap (si pe cai, dealtfel), cata frunza si iarba si tabarasc pe invadatori si elibereaza orasul pe Ride of Valkyries a lui Wagner, un spectacol care nu prea-tzi vine a crede ca a fost regizat in 1915, in conditziile in care azi, intr-o scena de asa o amploare, din 3 cai 2 sunt CGI.

Birth of a Nation ramane pana in ziua de azi in topul filmelor controversate si probabil cel mai rasist blockbuster. Ku Klux Klanul is vazutzi in film ca un fel de Riders of Rohan. Are insa meritul de a reprezenta si the birth of an art, filmul american modern. Griffith pretindea ca n-are treaba cu rasismul, ci doar a ecranizat si el o carte. Ca sa dovedeasca acest lucru, anul urmator a lansat:

Intolerance – Love’s Struggles Throughout the Ages (1916)

Cealalta fatza a monedei, Intolerance e la fel de lung ca Birth of a Nation insa aduce un element de noutate: filmul contzine 4 povesti diferite – una despre Babylonul antic si caderea sa, una despre Isus, una situata in Frantza medievala si ultima din prezent. Povestile sunt intercalate si toate au ca tema intolerantza (sau cel putzin asa credea Griffith), desi 3 ore nu au fost de ajuns pentru dezvoltat 4 fire narative, astfel ca ala cu Isus si ala cu francezii sunt atat de sumare incat puteau foarte bine sa lipseasca. Povestea moderna e o drama cu o femeie, copilul ei si sotzul puscariash pe nedrept, cu rasturnari de situatzie si final neasteptat. Insa partea din film care a facut istorie e cea despre Babylon. In 1916 Griffith a reconstituit, fara calculatoare, fara efecte speciale digitale, caderea Babylonului cu mii de actori, ziduri de dimensiuni apropiate de cele reale, turnuri de asediu, lupte corp la corp, catapulte si haos. Sunt niste secventze care, raportate la anul si mijloacele cu care au fost realizate, l-ar face pe Peter Jackson sa isi ia o casa la tzara si sa se apuce de agricultura.

Tip-Top Minitop 2007: Bilantz muzical la ceasul 12, partea a II-a

Albume asha-si-asha

1.   Sectziunea branduri consacrate, care nu au dezamagit, dar nici surprins: Lake of Tears, Type O Negative, Rotting Christ (am fost misheleshte mituit de tobar cu bere sârbeasca, altfel asta intra la albume slabe 🙂 De fapt concertul a fost ok, asa ca le-am mai dat o sansa), Gorefest, Pain, Monster Magnet, Neurosis, Nile, Naglfar, Exodus si inca vreo cateva pe care nu le mai pomenesc ca da prost sa ai prea multe virgule intr-o singura propozitzie.

2.   Therion au reusit cu Gothic Kabbalah sa dovedeasca ca inca se mai poate. Album atipic cu care probabil au lasat in urma o carutza de fani.

3.   Puscifer – V is for Vagina ii zice albumului pe care isi face de cap Maynard James Keenan (Tool, A Perfect Circle). E asa, mai de chill out, il banuiesc a fi un ajutor de nadejde impotriva mahmurelii in diminetzile mohorate de iarna.

4.   Vulture Industries – The Dystopia Journals a venit la fix pentru nostalgicii Arcturus. Personal l-am ascultat de cateva ori, timp in care am trecut de la incantare la dezinteres si inapoi la albumele Arcturus.

5.   Sunn O))) sunt mishtocarii care au redefinit granitza dintre muzica si zgomot. Pe Oracle elementul de noutate este un solo de pickhammer care are meritul de a da un sens nou sintagmei atat de apreciata de roaceri de “trupa care foloseste instrumente comerciale”. Un album excelent pentru dat musafiriii afara de la chef, alternativa la situatzia jenanta de a aparea cu carpa de sters si aspiratorul printre ei.

6.   La categoria trupe care mi-au trecut pe langa urechi, din culpa proprie, intra Deadsoul Tribe, Alabama Thunderpussy si Shining. Promit sa revin asupra lor.

Repetentzii anului (figurativ vorbind. Adica sper din suflet sa nu repete nimic)

Categoria dezamagiri cumplite:

Ulver (pariasem ca dupa Blood Inside o sa scoata albumu secolului. In schimb cerbul cu soarele intre coarne e o lalaiala anosta cu pretentzii), Graveworm (mai platzi ca niciodata. Si cand ma gandesc cata reclama le-am facut acu doi ani…), Samael (au cautat drumul inapoi catre Reign of Light si au gasit o duda de album), Amorphis (idem Samael), Porcupine Tree (alt album care a trecut pe langa mine, dar de data asta nu din culpa proprie. Si avea loc rezervat in top. Pacat), King Diamond (duce pe noi culmi de penibilitate termenul reciclare), Dimmu Borgir( dupa penultimul album si anii scursi de la dansul ma asteptam cel putzin la o colaborare cu Howard Shore sau John Williams. I kid, I kid… ), Masterplan (no Lande, no luck)

Categoria exmatriculatzi fara drept de reinscriere:

Kittie, The 69 Eyes, Within Temptation, Six Feet Under, Apocalyptica, Insane Clown Posse, Behemoth, Marduk, Thee Maldoror Kollective si ultimii, dar, ca intotdeauna, cei dintai: Manowaaaar. The Kings of kings of metal are back cu un album care a picat la fix. Deja nu ma mai amuza sa vad roaceri batand din picior cu pumnii in aer pe Warriors of the World. Sa speram ca actualul o sa ofere un inlocuitor.

Distinctzia pentru omul anului sunt nevoit sa o impart fratzeste in doua:

1. ColegaDiana, pentru meritul de a-si fi dedicat o mare parte din timpul propriu in scopul de a-l elibera pe al meu, precum si pentru nenumarate alte gesturi de marinimie olteneasca.

2. Tataee, pentru ca mi-a ocupat timpul eliberat de ColegaDiana.

Premiul pentru dobitocul anului 2007 imi revine cu prisosintza mie pentru greseala fatala de a fi lasat orgoliul sa triumfe asupra bunului simtz, fapt care a dus la aparitzia acestui blog. Sa fie intr-un ceas bun!

Pentru intrat in spiritul Craciunului, datzi click aici si va bucuratzi.

Tip-Top Minitop 2007: Bilantz muzical la ceasul 12, partea I

Intotdeauna pornirea obsesiv-compulsiva a melomanului de a face topuri se manifesta mai violent la sfarshit de an. Ocazia ii determina pe unii chiar sa piarda lupta cu constiintza si sa-si faca blog. Pe cand unii diseca porcul, melomanul diseca albume. Eu le-am disecat pe amandoua si am tras concluzia ca la muzica am gusturi mai bune decat la carnatz. Asadar, ca in fiecare an, vin sa deschid plicul cu raspunsurile corecte. Daca va intereseaza procentul de metal din fiecare album, verficatzi blogul lui Dave. Eu momentan n-am detectorul de metale la mine.

Categoria trupele anului

Volbeat – Rock the Rebel/Metal the Devil e albumul care mi-a amintit de ce imi place metalul, pe cand era sa abandonez si sa ma refugiez in post-rock si pussy blues. Atata energie pozitiva, voie buna si voioshie n-am mai intalnit intr-un album de metal de la Samael cu Reign of Light. Nu ca ar avea vreun motiv sa semene intre ele. Volbeat au un stil proaspat ca un ghiocel si interjectzii in versuri cat pentru zece albume de manele. Au si un cover/tribut/parodie dupa Johnny Cash in stil metal’n’roll. The Gardener’s Tale e bucata de rezistentza si imnul capabil sa anime chefuri intregi de unul singur. Mai ales daca ai si videoclipul la indemana sa-l vezi pe guest vocalu-ul ala oligofren cum face el cu capatzana. Time keeps painting my darling…

Dark Tranquility – Fiction nu-i cel mai bun album al astora, dar e de departe cel mai divers. Nu e lucru putzin sa patentezi o retzeta ca asta si apoi sa o condimentezi cu fiecare album destul cat sa nu te repetzi. Un pic on the doomy side pe alocuri, zona in care trupa patrunde rar, dar o face excelent. Iar partea tehnica e ca o lopata peste cap. Are you scared enough?

Voltaire – Ooky Spooky e albumu cu zombie al anului al celui mai important lautar goth. Cine-l stie pe respectivul stie si la ce sa se astepte din punct de vedere strict muzical: chitara acustica, ritmuri jucaushe. Numai bun de intins hora . Insa atunci cand il lauzi pe Voltaire, te gandesti automat la versuri. Zombie Prostitute, Land of the Dead, Day of the Dead, Reggae Mortis sunt ode pline de caldura si empatie aduse mortzilor vii si rolului acestora in societate. Cantina e o balada cu stormtrooperi gay, Han Solo si… Tom Waits, a carei actziune se petrece, desigur, pe Tatooine. Cantecul care mi-a smuls pana in prezent cele mai multe ranjete e tributul adus orasului natal, cu titlul sugestiv Bomb New Jersey (the city named after a sweatshirt), where they all wear acid-washed jeans and yet they think I’m insane.

Categoria albume excelente

Devin Townsend – Ziltoid the Omniscient. N-ai cum sa nu adori un album care imbina stilul B-movies la mishto, ca imagine si versuri, cu metalul extrem de inclinatzie progresiva. Ziltoidia attaxx!!!

Modest Mouse – We Were Dead Before The Ship Even Sank. Pe astia nici nu stiu in ce categorie sa-i incadrez. As zice alternative rock, dar mi-e teama ca o sa ii inhib pe aia care urla ca rockul nu are nevoie de alternative. Si ar fi pacat, pentru ca Modest Mouse au scos un album pe toate gusturile, cu tematica marinaresca, chiar peshtiliana. E asa, de o veselie melancolica. Daca nu stitzi cum vine asta, poate clipul asta o sa va dumireasca: Dashboard PS: sursele imi zic ca astia se dau pe Mtv. Bravo lor!

Swallow the Sun – Hope. Doom bacovian, apasator si intunecat, dar cu luminitza la capatul tunelului, asa cum sugereaza titlul. N-au poezia si artificiile practicate de My Dying Bride iar pe alocuri is mai furioshi. Un album numai bun pe timp de ninsoare apasatoare, insomnii sau ambele.

Threshold – Dead Reckoning. Metal progresiv batranesc, imbracat in haine noi. Refrene molipsitoare si riffuri line. De ascultat la gura sobei.

Marylin Manson – Eat Me, Drink Me. Nu e tocmai ce asteptam de la el, dar pana mea, omu a divortzat, acu e nevoit sa-si vada nevasta dotata cu un picior de lemn in timp ce si-o trage in filmu anului, era normal sa devina meditativ. Macar e de intzeles de ce are acum versuri cu nu-mi rupe inima ca ma-nervez si-tzi sparg ochelarii. Iar subversivitatea e inca acolo. E doar o chestiune de (mai mult) timp pana itzi intra in sange.

Pain of Salvation – Scarsick. Piatra de hotar in istoria progresivului. Sau a nu-metalului, depinde cum privesti. Nu mi-a placut chiar tot pe albumul asta, piesele mai nepotrivite sunt compensate la greu de cele bune. Un experiment muzical genial.

Paradise Lost – In Requiem. Un album criticat din toate partzile pentru ca, vez Doamne, ar face compromisuri fanilor batutzi in cap care inca plang dupa Draconian Times. E discutabil daca a reusit sa fie ceea ce isi propune prin titlu, dar daca elimini elementul intentzional, piesele sunt ok marea majoritate. Reusesc sa aminteasca vag de Paradise Lost-ul de pe vremuri dar sa si continue in mod logic albumul de acu 2 ani.

Tot din categoria premiantzi cu coronitza mai fac parte, pe scurt, din lipsa de timp la mine si de rabdare la public:

Primordial (celtic metal de mare atmosfera, cu pagani, razboinici si spanzuratori), Blackfield (muzica de impodobit bradu de Craciun), Ministry (un cantec de lebada cu testicule. Cantecul, nu lebada), Clutch (ocupa locul vacant lasat de Spiritual Beggars cu albumul stoner al anului, dupa care ma tenta sa-mi intitulez blogul – From Calea Baciului to Oblivion), DevilDriver (pentru ca-i primul album nu-metal care m-a atins in centrii placerii), Grinderman (No pussy blues, zice Nick Cave), Buckethead (omul cu galeata in cap strikes back. De observat piesa dedicata celui mai fukked up episod dintr-un serial de televiziune ever – Imprint de Takashi Miike)

 Aceshtia au fost premiantzii pe 20o7. Urmeaza in partea a doua repetentzii, precum si premiile pentru omul, respectiv dobitocul anului. Revin.