Archive for January, 2008

PhotobucketAm impresia ca Dan Simmons e, dintre scriitorii netradusi la noi inca, cel mai popular printre cititorii romani. Pentru mine a fost revelatzia verii, tocmai pe cand ma apucasem de literatura pentru oameni mari.

Hyperion a aparut in 1989 si criticii se jura ca asta e cartea care a reinviat si reinventat de una singura genul space-opera. Mie mi se pare ca Iain Banks (zis si Iain M. Banks) o facuse cu catziva ani mai devreme cu romanele din seria Culturii, dar in fine. Cert e ca Hyperion a scos space-opera din categoria placerilor vinovate ale fanilor SF, la fel cum o facuse si seria Dune cu cateva decenii mai devreme (desi am aflat recent ca Dune nu e SF, e Literatura).

Pana nu uit, pentru cei care au deschis calculatoarele mai tarziu: space-opera e acea specie literara cu care unii confunda toata cultura SF, adica conflicte spatziale, tehnologii avansate, extraterestrii, personaje unidimensionale, actziune melodramatica etc. La origini, space-opera se tragea din revistele pulp ale anilor ’20-’30 si romanele de gen valorau mai putzin decat hartia pe care erau tiparite.

Dan Simmons e un tip mishto pentru ca in Hyperion a respectat toate cliseele genului space-opera, reusind in acelasi timp sa scrie o carte geniala.

In primul rand, ca structura, Hyperion e construit pe modelul Decameronului. Sau Hanul Ancutzei, daca vretzi. In roman nu se intampla nimic, avem o mana de personaje care aterizeaza pe o planeta si tot schimba mijloace de transport ca sa ajunga la The Time Tombs, care sunt niste constructzii misterioase intr-o zona izolata. Banal? Desigur. Insa romanul in sine consta in povestile spuse de cei 6 pelerini. Si aici e partea geniala – povestile difera atat ca stil de relatare, in functzie de profilul celui care le spune, cat si ca stil literar. Si cu toate ca nu au mai nimic in comun, prin ele se dezvaluie progresiv elementele legate de subiectul principal al romanului.

Prima poveste e prezentata sub forma de insemnari de jurnal si e despre un popa obsedat de incercarea de a dovedi ca religia crestina a aparut inaintea rasei umane.

Povestea soldatului e un SF militarist care mi-a amintit de Joe Haldeman si Forever War. E povestea unui colonel indragostit de o tipa care ii apare in simularile de razboi si nu-si da seama daca e reala au ba. Pana la urma se intalnesc pe Hyperion unde mari minuni se intamplara.

Cea mai delicioasa e povestea bardului, relatata la persoana intai, plina de ironii la adresa vietzii de scriitor. Poetul asta e un betziv cinic care ajunsese la un moment dat pe culmile gloriei, dupa ce publicase o oda inchinata Pamantului muribund. In consecintza fusese obligat de editori sa scrie cateva zeci de continuari, dupa retzeta. Cam cum s-a intamplat si cu Dan Simmons si Hyperion de fapt. Pana la urma isi baga picioarele, personajul, nu Simmons, si se criogenizeaza. Dar se trezeste dupa cateva zeci de ani cu un brain damage atat de nasol, incat ani intregi trebuie sa se descurce cu doar 6 cuvinte in vocabular, si toate injuraturi.

Partea a patra, povestea academicianului, e un roman psihologic in miniatura, despre o tanara care sufera un accident pe Hyperion si incepe sa imbatraneasca invers, uitand in fiecare dimineatza ziua precedenta, pe masura ce scade in varsta. Un fel de Memento in varianta SF.

A cincea poveste, a detectivei, e un cyberpunk veritabil, cu calculatoare, hackeri si inteligente artificiale, in stil de film noir.

In fine, ultima parte, povestea Consulului, e de fapt o nuvela publicata de Simmons anterior si modificata astfel incat sa se potriveasca in structura romanului. E o poveste de dragoste cu ecologie si delfini, in care ea e o localnica pe o planeta oarecare iar el o viziteaza la intervale de cateva decenii, pururea tanar datorita efectelor calatoriei cu viteze relativistice.

Povestea cea mai exotica nu e spusa niciodata, intrucat al saptelea pelerin dispare. Oricum, cartea se termina in punctul culminant, adica fix inainte ca personajele sa ajunga la destinatie.

Daca tot nu v-am atras atentia, mai adaugati si faptul ca Hyperion e inspirat din poemul cu acelasi nume al lui John Keats si pe tot parcursul romanului se fac o gramada de referintze la asta, pana in punctul in care apare chiar Keats ca si personaj.

The Fall of Hyperion e deznodamantul romanului, aparut un an mai tarziu, si labartzat la randul sau la dimensiunile unui roman. Tocmai de-aia nu mi-a placut, ii tot invarte pe aia vreo 500 de pagini aiurea pana te ametzeste. De fapt, daca stau sa ma gandesc, parca nu a fost o continuare atat de proasta pe cat imi amintesc, doar asteptarile mele erau diferite.

Si daca tot am adus vorba, urmatoarea carte a lui Simmons se va numi Drood si e despre ultima perioada din viata lui Charles Dickens, dar nu va ganditzi ca s-a apucat Simmons de scris istorii romantzate. Eu am citit o bucata promo in care Dickens era in ceva catacomba si o mumie ii facea cu ochiul.

PS: Nautilus, cea mai misto librarie din tzara are in sfarsit site functzional. De acum poti comanda ca omul online, nu mai e nevoie sa-mi trimit prietenii care au drum prin Bucuresti in misiuni imposibile sa caute libraria fantoma. Apropo, omnibusul Endymion e al meu, eu l-am vazut primul! Valabil si pentru Ilium&Olympos.

Advertisements

Murnau si filmul expresionist

Posted: January 20, 2008 in moving pictures

PhotobucketCica prin anii ’20 nemtzii s-au apucat de facut filme horror. Si pentru ca tocmai o incasasera dupa marele razboi si nu prea aveau ei bani de bagat in filme, ca la Hollywood, care era in plin proces de inflorire, au inventat expresionismul. Filmele expresioniste au fost la originea lor un sindrom al bugetului redus in cinematografia germana si au coincis cu aparitzia filmului horror in general. Conventzional, primul film de groaza din istorie e considerat The Cabinet of Dr. Caligari. Desi mie mi s-a parut destul de terifiant si Le Voyage Dans La Lune, a lui Melies, cand astronomii is fugaritzi pe luna de extraterestrii care fac tumbe si explodeaza cand le dai cu umbrela peste cap.

The Cabinet of Dr. Caligari (1920) inglobeaza cam tot ce inseamna expresionism: simbol, alegorie, decoruri suprarealiste si atmosfera claustranta, sub aspect formal, si teme precum nebunia si decadentza ca si contzinut. E in acelasi timp o expresie a principiului ca daca tot trebuie s-o faci, fa-o sa para intentzionat, apropo de bugetul redus al filmului. Astfel ca decorurile de carton, filmarea integrala in studio, umbrele pictate pe peretzi si alte consecintze ale banilor putini au fost ulterior considerate simboluri expresioniste. Adevarul e ca si mie mi s-a parut ca da bine la atmosfera. Apropo, filmul e despre un doctor insane in the brain care tine un somnambul pictat pe fatza intr-o lada si din cand in cand ii mai da drumul sa omoare oameni. Fiind probabil primul lung-metraj cu sfarsit neasteptat din istorie, la sfarsit aflam ca in film nu era vorba deloc despre evenimentele din fraza anterioara.

Despre Murnau ca om nu am detalii picante in program. A facut filme mishto in Germania, apoi s-a dus in America si a facut alte filme (dintre care multe au fost pierdute) dupa care a intrat unu in el cu masina si n-a mai facut filme ca a murit.

Ca regizor e, alaturi de Fritz Lang, cel mai important expresionist. A avut 5 filme esentziale pe care cine nu le-a vazut… well, ar face bine sa puna mana pe ele. Cele 5 sunt, in ordinea numerelor de pe tricou:

Nosferatu (1922) – adaptare fara drept dupa Dracula. Murnau a schimbat totusi locatiile si numele personajelor si s-a gandit ca scapa cu asta. Insa n-a scapat, ca nevasta lui Bram Stoker l-a dat in judecata si a castigat, asa ca teoretic filmul n-ar trebui sa mai existe in ziua de azi. Noroc ca producatorii aveau cateva copii la ciorap, care au supravietzuit. Filmul are ca avantaje faptul ca e tras in mare parte in aer liber si ca il are pe Max Shreck in rol principal. Cica Murnau l-a ales pentru ca era urat ca dracu si n-a fost nevoie de prea mult machiaj sa-l faca sa arate ca un sobolan pe doua picioare. Mai e de mentzionat aici excelentul film din 2000, Shadow of the Vampire, povestea fictzionala a realizarii lui Nosferatu, cu John Malkovich in rolul lui Murnau si Wilhelm Defoe in rolul bampirului, alt actor urat ca dracu, de fapt.

Der Letze Mann (1924) – asta e filmul care mi-a amintit ca talking is overrated. E un film atat de mut ca nici inserturi de text nu are, dar nici nu li se simte lipsa. Excelent! E vorba despre un batran care e portar la hotel, meserie care, din motive ce imi scapa, s-ar parea ca era la mare pretz in vremurile alea. Asa ca atunci cand e retrogradat la ingrijit toalete, se confrunta cu o mare drama, vecinii rad de el, familia nu-l mai respecta si in final moare. Atata doar ca de fapt nu moare, ca producatorii s-au gandit ca ar fi prea trist, asa ca l-au tras pe Murnau de maneca sa ajusteze oleaca finalul. Deci pana la urma e cu happy end, dar nu inainte ca regizorul sa introduca un text genial de sarcastic, la momentul in care ar fi trebuit sa moara personajul, in care zicea ca eu pana aici am scris si gandit filmul, de acu incolo am lucrat la comanda, take it or leave it.

Faust (1926) – favoritul meu personal, cam asa ar trebui sa arate un film expresionist. Scene una si una, cu Diavolul care acopera orasul, calaretzi pe scheletzi de cai prin nori si alte efecte speciale inovatoare. Banuiesc ca nu tre’ sa povestesc despre ce-i vorba.

Sunrise – A Song of Two Humans (1927) primul film american al lui Murnau, si cel mai apreciat de critica. Vesnica pomenire celui care il are si mi-l da si mie ca nu l-am gasit nicaieri.

Tabu (1931) – asta e stramosul lui Apocalypto si probabil primul film mainstream cu gagici dezbracate. La fel, e mut, fara inserturi de text si fara sa iti dea impresia ca ar trebui sa fie. E filmat integral in arhipeleagul Bora-Bora, cu indigeni in toate rolurile. Avem un cuplu de aborigeni fericitzi nevoie mare, pana intr-o zi cand apare batranul tribului si o declara tabu pe fata, deci nu mai are voie sa se ocupe cu treburi lumesti, cum ar fi barbatzii. Asa ca cei doi fug pe alta insula si sunt haituitzi si pana la urma se termina tragic dar nu zic cum, ca daca povestesc ca tipa e rapita si dusa inapoi in sanul tribului in timp ce el moare inotand dupa ea, o sa ziceti ca iar arunc cu spoilere. Deci filmul asta evoca asa o frumusetze, simplitate, seninatate si inocentza ca te face sa vorbesti despre el ca in comentariile literare de la orele de romana din scoala. Pacat ca Murnau a murit inainte de lansare…

Welcome to the Twilight Zone !

Posted: January 14, 2008 in cereals


PhotobucketMai tzineti minte serialul din fiecare vineri noaptea care se dadea acu vreo 10 ani la TV? Ei bine, nu de ala e vorba aici. Ci de originalul lansat in ’59 de marele om al televiziunii de pe vremea aia, Rod Serling. Intre timp au aparut doua remake-uri si un lung metraj, care nu importa deocamdata.

Din ce imi aminteam eu din anii copilariei, serialul asta era un horror ciudat si cam aiurea, cu episoade scurte si cu situatzii cu care mi-era cam greu sa ma identific. Lunile trecute, cautand un serial relativ mai nou pe care sa-l alternez cu filmele mute, am dat de respectivul si mi-am dat seama ca toate impresiile copilariei au fost teribil de deformate. Pentru ca nu e nici horror, nici aiurea, iar nevoia de identificare cu ceea ce vezi, precum si calificative ca “ciudat” nu au ce cauta printre criteriile unui cinefil.

Cateva motive pentru care Twilight Zone, seria originala, ramane un serial esentzial pana in zilele noastre:

  • · A fost primul show de televiziune fantasy, pe teme ocult/absurde. Cam tot ce misca pe felia asta de atunci i se datoreaza intr-o mare masura.
  • · Episoadele, desi inegale ca valoare, beneficiaza de scenarii inteligente marca Rod Serling (scenarist cu veleitatzi de scriitor) si din cand in cand Richard Matheson (autorul romanului I Am Legend, pe vremea cand inca nu se inventase Will Smith) . In fine, remakeurile au avut parte de o gashca mai mare de scenaristi celebri, insa ideile originale is toate aici. Retzeta implica de obicei oameni obisnuitzi reactzionand in situatzii extraordinare, plus sfarsit neasteptat.
  • · Prin anii ’60 a avut loc prima schimbare a generatziilor la actori. Reptilele sacre din zorii cinematografului isi incheiau cariera, pe cand balaurienii sacri ai cinematografiei actuale erau tineri debutantzi. Si cum, de obicei, debuturile si incheierile de cariera se marcheaza cu roluri in seriale, Twilight Zone reflecta foarte mishto schimbarea generatziilor. Din distributzie fac parte batranei deprimatzi ca Buster Keaton sau Ida Lupino, pe de o parte, si, pe de alta, tineri ambitziosi precum Robert Duvall, Martin Landau, Dennis Hopper sau Robert Redford.
  • · Cel mai important argument: serialul a imbatranit atat de frumos ca potzi sa iei orice episod si n-ai putea baga mana in foc daca e de ieri sau de acu o juma’ de secol. Evident ca e alb-negru, dar asta conteaza prea putzin. Star Trek, care rula in aproximativ aceeasi perioada, era color si a devenit intre timp atat de anacronic incat azi arata ca un film de-al lui Ed Wood. Regizorii Twilight Zone au stiut sa evite in mod subtil chestiile care nu se puteau face datorita limitarii tehnologice sau bugetare. Daca scenariul a presupus o planeta pustie, s-au dus frumos si au filmat in desert, spre deosebire de Star Trek, unde au ingramadit in studio decoruri sifonate in fundal si stanci de carton in prim plan. Daca a fost nevoie de Moarte ca personaj, au preferat un tip gelat la costum decat tot felul de aranjamente cu schelete vorbitoare.

Din cele 5 sezoane totalizand vreo 170 de episoade, eu am vazut pana acum in jur de 20 in cateva luni. Pentru ca ma uit si la Star Trek in paralel, viatza-i scurta si de la astea doua a pornit totul, anacronice sau nu. Cateva bucatzi geniale:

  • Time Enough at Last: un batran cartzofil e frustrat ca nevasta ii ascunde cartzile pe acasa, de a ajuns sa citeasca etichetele de pe cutiile de ketchup de plictiseala. Asa ca mai citeste la banca unde lucreaza pe sub tejghea. Intr-o zi David Copperfield il acapareaza atat de tare ca isi baga picioarele in clientzi si se inchide in seif sa o termine. Intre timp careva arunca o bomba cu hidrogen pe afara, asa ca tocilarul se trezeste ultimul om de pe planeta cand iasa de la adapost. Si pe cand incepe sa cocheteze cu sinuciderea, da peste o biblioteca si isi da seama atunci ca people are overrated, atata timp cat ai la dispozitzie cartzi. Asa ca incepe sa aranjeze cartzile pe treptele bibliotecii in teancuri tematice, cam ca manelesux cand ii vine cate o comanda de benzi desenate. Cand termina isi sparge din greseala ochelarii si ramane orb. The end. Asta a fost una din cele mai crunte jumatatzi de ora din viatza mea.
  • Perchance to Dream: un tip merge la psiholog sa-i povesteasca cum n-a mai dormit el de cateva zile pentru ca o gagica buna tot incearca sa-l omoare in vis prin sperieturi puternice, de cate ori adoarme. Pana la urma incepe sa o vada pe aia in cabinetul psihologului si se defenestreaza voluntar. Poanta din final e ca omul adormise de fapt de cum intrase in cabinet si murise in somn. Iar cei din jur se resemneaza ca macar a avut o moarte linistita. Deci asta a fost un episod despre mine, sa tzinetzi minte cand va fi cazul.
  • The Lonely: poate cel mai tragic episod de pana acum. In viitor, un condamnat isi executa sentintza pe un asteroid, singur. Celor care veneau regulat cu provizii li se face mila de el si ii fac cadou un robot de companie, in forma de femeie buna. In prima faza inculpatul o ignora, ca vezi Doamne, nu-i reala. Dar apoi de plictiseala incepe sa o invetze tot ce stie. Si androida incepe sa simuleze curiozitatea, si ii repeta inapoi ce a invatzat, lucru usor de confundat cu prezentza individualitatzii si personalitatzii, asa ca omul incepe sa se amageasca ca are de-a face cu o fiintza reala. Man, cum mi-a mai amintit episodul asta de gagicile mele, creca o saptamana nu mi-am revenit dupa el.

lonely

Who Watches the Watchmen?

Posted: January 8, 2008 in exceptional comix

PhotobucketLuna trecuta am primit de ziua lu sora-mea cel mai frumos cadou, parte din strategia unui anumit blogger de a introduce cultura benzilor desenate publicului roman pe usa din dos. E vorba de Watchmen-ul lui Alan Moore, dar inainte de asta, cateva precizari:

Nu intentzonez sa ma adancesc in BD-uri si sa scriu regulat despre ele pe blog. A se considera fiecare post pe tema asta o exceptzie extraordinara si pe deplin justificata. Contactul meu cu benzile desenate a inceput prin clasa a doua si s-a incheiat prin clasa a shaptea, cand Mickey Mouse s-a comercializat si si-a schimbat numele in Donald Duck. Nu ma intzelegetzi gresit, Donald a fost personajul meu preferat din toata gashca Disney si role model-ul copilariei. Insa o asemenea strategie e ca si schimbarea numelui din Lord of the Rings in Aventurile lui Legolas.

Ideea e ca benzile desenate, la cum le vad eu, sunt o forma de arta/divertisment/cultura hibrida care functzioneaza bine in anumitzi parametri (vezi Mickey Mouse, pardon, Donald Duck), insa rezista greu la incercari de exploatare serioase ale formatului. Banda desenata, ca mediu autonom, ofera mai putzina consistentza decat cartea si mai putzina expresivitate decat filmul. Nu neg ca BD-urile sunt o arta in sine, un sistem de referintza cu valori proprii, separat de film si literatura. Insa consider ca datorita handicapului din nastere de care vorbeam, banda desenata porneste de pe o treapta inferioara. Posibilitatea unor opere de valoare in domeniu nu e exclusa, doar ca e mai mult de urcat pana acolo. De aceea BD-urile geniale sunt o raritate.

Prima intre raritatzi este Watchmen, lucrare care poate sta fara jena langa orice mare roman. Si chiar o face, intrucat revista Time a inclus-o printre primele 100 mari romane ale secolului 20. Acum urmeaza partea despre autor, opera si comentariul literar aferent. Daca soarta v-a inzestrat cu atentzie si rabdare deficitare, marea boala a epocii informatziei, retzinetzi doar ca cine nu pune mana pe Watchmen pierde nu doar o imbucatura, ci o felie intreaga din cultura moderna. Si putetzi sa va opritzi aici. Pentru ceilaltzi, sa va zic cateva picanterii pe care le-am aflat despre autor:

Alan Moore e un pustnic englez, scriitor excentric si personaj tragic. Are o moaca undeva intre Chris Barnes si Preafericitul Teoctist. La 17 ani isi termina socotelile cu scoala, intrucat e prins in timp ce facea un ban in plus vanzand LSD. Mai apoi se insoara, insa isi ia nevasta la pachet cu gagica lesbiana a acesteia. Dupa o casnicie in threesome, nevasta ii da papucii si fuge cu prietena lesbiana si cu cei doi copii care aparusera intre timp. Asa ca Moore e in prezent vegetarian, anarhist, ocultist si se inchina la sarpele Glycon. Pe plan artistic, Alan Moore e responsabil, printre altele, pentru V for Vendetta, From Hell, The League of Extraordinary Gentlemen, toate ecranizate. Dintre cele neecranizate inca sunt de mentzionat Swamp Thing si Promethea, dar nu m-am documentat serios in zona asta, asa ca nu ma credetzi pe cuvant!

Watchmen e pentru benzile desenate cu supeheroes cam ce e The Sopranos pentru filmele cu mafiotzi. Adica ofera o societate in care eroii mascatzi sunt la ordinea zilei, insa sunt demitizatzi si luatzi din toate unghiurile, ceea ce are ca si consecintza o complexitate a personajelor greu de egalat. Eroii din Watchmen sunt (cu o singura exceptzie) oameni normali, fara abilitatzi speciale, fara superputeri. Cam ca Batman, doar ca astia ai lui Moore sunt mult mai diversi ca personalitate. Sunt nihilisti, anarhisti si, in multe cazuri, mai psihopatzi decat raufacatorii impotriva carora lupta. Unii dintre ei sunt pensionatzi si isi scriu memoriile in care isi amintesc cat de gay s-au simtzit cand s-au privit prima data in fatza oglinzii imbracatzi in costum mulat si masca. Altzii fac bani grei de pe urma faimei adunate in perioada de glorie, apar in emisiuni la TV sau comercializeaza jucarii cu fatza lor pe ele. Majoritatea sunt deprimatzi si decadentzi, intrucat in universul alternativ al lui Moore, in ’77 s-a dat o ordonantza de interzicere a meseriei de masked vigilante.(Apropo, actziunea se intampla candva prin ’85, adica in timp real.) Asa ca majoritatea eroilor s-au reprofilat pe activitatzi domestice.

Actziunea in sine e excelenta si plina de substantza dar relatarea e inutila intrucat nu in asta consta relevantza romanului. De retzinut e ca Watchmen are mai multe de spus despre conditzia umana decat totzi clasicii francezi la un loc.

Partea mishto e ca, datorita densitatzii si ideilor, Watchmen nu itzi da senzatzia ca citesti o banda desenata. Ci mai degraba un roman, unul bun. Si Sandmanul lui Gaiman a fost genial, dar la Gaiman mai degraba iti lasa romanele impresia ca citesti benzi desenate decat invers. Nu ca ar fi ceva rau.

Genialitatea lui Watchmen consta in faptul ca nu ar putea sa functzioneze altfel decat ca banda desenata. Moore exploateaza formatul BD, textul si imaginea, in zeci de feluri. Exista si o povestire in rama care curge in paralel cu cea principala, si constituie in acelasi timp o analogie cu evenimentele din ea. Mai e un capitol, Fearful Symmetry, in care cadrele sunt simetrice, primul e imaginea in oglinda a ultimului si tot asa pana la mijloc unde se intalnesc. Unul din personajele principale traieste trecutul, prezentul si viitorul simultan, pretext pentru o gramada de ghidushii cu cadrele si textul, precum si pentru filosofat la greu. Mai adaugatzi si faptul ca dupa fiecare din cele 12 capitole apare cate un extras din autobiografia unui erou, sau un articol sau document al vremii. Watchmen nu e o carte care se citeste usor, nu e din categoria what you see is what you get. Iar ca sa eludezi principiul asta intr-o banda desenata e semn de mare pricepere.

PS: Filmul apare la anul in regia lui Zack Snyder, cu un cast anonim si va fi unul din blockbusterele verii. Alan Moore s-a lepadat de ecranizare din motive pe care le-am expus in paragraful anterior. Nici eu nu sunt prea entuziasmat dealtfel. Din aceleasi motive. Photobucket