Catch 22

Disclaimer: postul care urmeaza nu este despre o carte cu nave spatiale sau elfi, nu are legatura de niciun fel cu SF-ul si nici nu se va da de inteles pe parcurs ca ar trebui sa aiba. Ah, si nu e nici horror. Ah, ah, ah: nu e nici despre albumul de la Hypocrisy.

Catch-22 e cel mai haotic, circular si repetitiv roman scris vreodata, care sa reuseasca in acelasi timp sa nu sacrifice din corentza si sa incorporeze si mesaje solide. Ceea ce e semn de genialitate. Pentru ca in literatura avangardista, care e avangardista tocmai pentru ca isi baga picioarele in reguli, conventii (si in multe cazuri, in cititori) singura regula care trebuie sa ramana in picioare, singurul criteriu la indemana e cel al coerentzei. Altfel nici dracu n-ar mai fi in stare sa traga linie intre arta si nonsens cu pretentzii si ne-am apuca totzi sa cantam ca Ada Milea. Si sa pacalim astfel tineretul pentru care tot ce e abstract e automat simbolic, fara sa isi mai puna problema ca ghicitoarea nu e ghicitoare fara un raspuns, iar metafora fara un sens in spatele ei nu e metafora, ci aberatzie cu pretentii.

Joseph Heller a intzeles lucrurile astea cand s-a apucat de Catch-22. De-aia i-a luat 8 ani sa scrie o carte in aparentza haotica si fara structura. Romanul nu are un timp al actiunii, unele evenimente si discutii intre personaje se repeta din diverse perspective, insa exista o cronologie coerenta. De fapt ultimul sfert e destul de conventional, lucrurile incep sa se intample in ordine. Naratziunea e de tip stream of consciousness, adica omul incepe sa zica ceva si uita de el cale de randuri intregi, trecand de la una la alta, pana isi aminteste sa puna punct. Ca la Saramago, ar zice unii, dar ar gresi pentru ca la Saramago tehnica asta e o chestie de pretentiozitate, pe cand Heller incearca doar sa fie amuzant, parca il vezi cum isi tine rasuflarea si ii iasa ochii din cap pana termina propozitia si da aerul afara din piept. Concluzia paragrafului: fukk James Joyce!

Haosul din structura romanului e doar metoda stilistica prin care Heller sugereaza haosul si absurdul razboiului. Apropo, Catch-22 e despre o divizie de pilotzi cantonatzi pe o insula in sudul Italiei in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Seamana destul de bine cu MASH la tematica, dar mai ales la combinatzia dintre umor si tragedie. Diferentza esentiala e absurdul relatarilor, situatziilor si personajelor, excelent realizat, insa cateodata exagerat inoportun.

Titlul satirizeaza birocratzia, unde si catch-urile au ajuns sa fie numerotate. Catch-ul 22 e o capodopera a logicii circulare: Daca esti pilot de razboi si vrei sa fii lasat la vatra trebuie sa fii demonstrezi ca esti nebun. Insa din faptul ca ceri sa fii lasat la vatra rezulta ca instinctul de autoconservare functioneaza, deci nu ai cum sa fii nebun. Esti nebun daca iti pui viata in primejdie pilotand in continuare, si sanatos daca alegi sa nu o faci, insa daca esti sanatos inseamna ca esti apt sa pilotezi in continuare. Logic, nu?

Romanul e character-oriented, deci iacata cateva mostre de personagii:

– Yossarian e personajul principal, si singurul intreg la cap de pe insula. Din cauza numelui pretinde ca e asirian ca sa para cool, cam ca Leo de la Adramalekus. Are impresia ca toti vor sa il omoare, ai lui pentru ca il trimit in misiuni, inamicii pentru ca incearca sa ii doboare avionul in misiunile in care e trimis de ai lui. Asa ca face pe bolnavul si sta mai mult prin spitalul de campanie unde i se da sarcina de a cenzura scrisorile inspre si dinspre casa. In scurt timp isi da seama ca scrisorile alora sunt banale si se apuca sa le faca el interesante: in unele zile taie pronumele din scrisori, in altele adjectivele, cateodata taie cuvintele de legatura iar cand se plictiseste foarte tare taie toate cuvintele in afara de cuvintele de legatura si semnatura ca sa le faca scrisori deschise.

– Major Major Major Major – adica numele de famile era Major si pentru ca tat-su era pus pe glume la nastere, i-a dat numele mic si mijlociu tot Major. Cand ajunge in armata e facut direct maior printr-o greseala birocratica a unui calculator IBM cu simtzul umorului. Major Major e personaj tragic, nu reuseste sa comunice cu cei din jur si la un moment dat se deprima si incepe sa umble doar prin santzuri si sa intre in birou pe geam ca sa nu-l vada nimeni.

– Milo e bucatarul cu spirit capitalist care isi face o retzea de distributzie prin toata Europa, indiferent de care parte a baricadei se afla contractantzii. Asa ajunge sa se angajeze in slujba nemtzilor cu misiunea de a-si bombarda propria baza. Ceea ce si face, dar scapa apoi de curtea martziala pentru ca era de neinlocuit. Printr-o decizie nefericita se angajeaza sa cumpere toata recolta de bumbac a Egiptului inainte sa isi dea seama ca nu are ce face cu el si, pentru a repara gaura, vinde bumbac cu glazura de ciocolata pe post de delicatesa.

– General Dreedle coordoneaza frontul din Mediterana si e un dur. Cand se enerveaza pe la briefinguri pe cate unu’, urla de fiecare data “Take him out and shoot him!” si apoi tre’ sa il ia subalternii deoparte sa ii explice ca nu e chiar ca in filme si nu potzi sa impusti omu cand ai chef.

– The Chaplain e alt personaj tragic, preotul local, pe cale sa ajunga ateu din cauza experientzei razboiului. Se razgandeste dupa doua experiente revelatorii: prima cand se intalneste intr-un santz la marginea padurii cu un soldat in zdrentze care ii zice profetic “Tell them I will return in the winter!” (si care de fapt traia in padure ca fusese amenintzat cu moartea de un coleg glumetz si spera ca ala o sa moara de pneumonie daca vine iarna si o sa se poata intoarce) iar a doua cand are viziunea unui barbat dezbracat intr-un copac la o inmormantare (care era Yossarian protestand impotriva sistemului).

– Doc Daneeka e doctorul care mituieste soldatzii sa il treaca in condica de zbor. Pana intr-o zi cand avionul in care trebuia sa se afle pica si e declarat oficial mort, in ciuda protestelor acestuia, dupa care totzi se prefac ca nu exista si de la o vreme nici nu mai e pomenit in carte.

– Orr e un pilot micutz care in timpul liber sta cu mere paduretze in gura si construieste tot felul de chestii prin cort. E cel mai prost pilot, e doborat in fiecare misiune, dar de fiecare data scapa cu viatza si se intoarce vaslind la baza.

– Snowden e un personaj care poarta in el un secret . La final e lovit de o schija si Yossarian ii oblojeste rana din picior iar cand termina observa ca motivul pentru care Snowden urla obsesiv “I’m cold, I’m cold!” era pentru ca rana ascunsa de uniforma ii despicase abdomenul prin care i se scurgeau toate organele interne. Secretul din interiorul lui Snowden: man is just matter. Garbage.

Cartea a fost tradusa si la noi, la Rao, acu vreun deceniu, daca e careva amator.

Recent am dat si de ecranizare, mare lucru ca nu auzisem de ea mai devreme, are un cast exceptzional, cu Alan Arkin in rolu principal, un Art Garfunkel tinerel si un Orson Welles cat un porc, cu falci imense, in rol de general. Filmul e ok, insa personal am inceput sa am o problema cu ecranizarile vazute la scurt timp dupa ce am terminat cartea, mi se pare ca aia din film recita din carte ca in serbarile de la gradinitza.

2 x Tag

Prima provocare a facut deja ocolul blogosferei metalice si intr-un final a poposit si aici, via Dave. Zice asa:

Care au fost primele 5 cduri audio piratate (bulgaresti sau copiate) posedate in viatza asta?

Din fericire, nu mi-am prea facut de lucru cu cdurile piratate. Imi amintesc ca m-am metamorfozat in metalist odata cu o caseta cu Metallica facuta de un vecin de bloc prin ’92, pe vremea cand nu eram sigur daca Metallica e o trupa sau un stil de rock. Nu mai stiu nici ce album era, sunt sigur doar de marea piesa Seek and Destroy pe care o stiam pederost. Cred ca era un best of. In perioada cdurilor bulgaresti aveam alte preocupari, n-am prins decat ceva compilatzii cu Louis Armstrong, Beatles, Leonard Cohen si inca vreo catziva.

Care au fost primele 5 cduri originale avute in viatza asta si din banii cui s-a facut achizitia?

Din nefericire, nu mi-am prea facut de lucru nici cu cdurile originale. Despre ele discutam la primul salariu. De fapt, daca scotocesc bine prin cotloanele memoriei imi amintesc vreo cateva, adunate de-a lungul erelor: vreo doua albume Goran Bregovic, alte cateva soundtrackuri de film, primele albume de la Trooper si Luna Anala (in scurta perioada dintre descoperirea cu entuziasm a undergroundului metalic romanesc si revelatia care a dus la ignorarea totala a acestuia), un EP cu Manson (toate pe banii parintzilor, desigur).

Care au fost 5 oameni care v-au completat pasiunile muzicale suficient incat sa va fie rusine sa apelati la expresia “fuck off, man, nu cred ca avem aceleasi gusturi”?

In ordine cronologica:

Vecinul Cosmin , ala cu caseta Metallica de care ziceam mai sus. Eram clasa a doua si, cand nu bateam mingea in fatza blocului, eram la vecinu’, descoperind legendele rockului metalifer si nemetalifer. Din nefericire, pana am ajuns la varsta unui oarecare discernamant muzical, am mai ramas doar cu amintiri vagi si caseta cu Metallica, a trebuit sa o iau de la capat.

Moise Vlad, fost coleg, fost prieten, care si-a luat acu vreo 7-8 ani un cd cu Cradle of Filth, sperand ca o sa sune ca HIM, trupa lui preferata. Fiind profund deceptzionat, mi l-a pasat mie si asa am facut cunostintza cu metalul extrem cu care inca mai am o relatzie destul de buna. Tot colegul Moisevlad mi-a adus in atentzie, de data asta intentionat, si alte nume importante din toate genurile, de la Cranberries la Mylene Farmer. N-am mai auzit de el din primu an de studentzie, zvonurile zic ca he joined the dark side, acum e gay.

Comunitatea HMM/Metalfan, colosalul hive mind care in ultimii 5 ani m-a orientat spre tot ceea ce inseamna tru metal si rockul care indoaie mijlocul.

Aron Biro, acest Dalai Lama al culturii pulp contemporane, a avut si inca mai are o contributzie considerabila la categoria “muzica de care n-a auzit nici dracu”, fiind un neobosit explorator muzical fara de prejudecata si promotor al tinerelor talente. In semn de recunostintza, cred ca o sa-i fac cinste cu urmatoarea tura de analize. Ultima data am auzit de el acum cateva ceasuri cand isi cauta o bandana rosie sa mearga sa vada Rambo la cinema.

Colegul Vladimir, care nu m-a introdus in nicio zona a muzicii pe care sa nu o fi cutreierat inainte, insa mi-a completat in ultima vreme cu mare eficientza o gramada de lacune regretabile. De mentionat: Joy Division, DevilDoll, Godspeed You! Black Emperor, Unkle si o intreaga turma de gagici lesinate pe care le ignorasem cu mandrie inainte.

Al doilea tag vine de la fratele Croncobaurului si zice asa:

· Ia cartea care este cea mai aproape de tine.

· Deschide-o la pagina 123.

· Găseşte a 5-a propoziţie/frază.

· Postează pe blog textul urmatoarelor 4 propoziţii/fraze cu aceste instrucţiuni.

· Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.

Cartea e How to Be Good de Nick Hornby, currently reading, iar la pagina 123 am nimerit in mijlocul unei sfade conjugale:

“I can see what might seem like problems to you. But they’re not problems to me.”

“Your son becoming the Artful Dodger isn’t a problem to you?”

… si tot asa. E cam deprimant sa citesc despre cupluri plictisite cu copii si slujbe, oricat de amuzant ar incerca Hornby sa le faca sa para.

breaking news : dupa ani in care am fost membru fidel al fanclubului Manowar Romania si am trimis neobosit scrisori catre DiMaio si Mos Craciun, implorand un concert pentru man-o-fanii romani, la indrumarea celor doi guru, Mental Tudor si Matei, s-ar parea ca regii regilor metalului s-au induplecat in sfarsit: 7 iulie, Bucuresti, concert Manowaaar! Doamne pazeste!

Monoclul lui Fritz Lang

Am incheiat de vizionat recent filmele din epoca de aur a expresionismului nemtzesc. Dintre iconurile genului mai am de (re)vazut, la capitolul “unde dai si unde crapa”, Batmanul lui Tim Burton.

Fritz Lang a fost un neamtz sadic cu monoclu care a ramas, alaturi de Murnau, cel mai valoros regizor german. Si arata ca un evil scientist. Daca tot e inevitabila comparatzia, eu sunt de partea lui Murnau. Lang a fost un vizionar, a pus bazele SFului modern si ale thrillerului psihologic, insa din fiecare din filmele lui lipseste ceva. Ma rog, din Metropolis lipseste filmul in sine. Cam un sfert din el, de fapt, care s-a pierdut definitiv. Filmele lui Lang sunt prototipuri ale unor genuri, variante beta, cu toate imperfectziunile de rigoare. El a gandit la scara mare, in timp ce Murnau a fost mai smecher si mai subtil si a ales teme pe care le putea exploata complet.

Legenda zice ca prin 1933, Goebbles l-a chemat pe Fritz Lang la o discutzie legata de cenzura ultimului sau film, care sugera lipsa de respect pentru simbolurile naziste. Si dupa ce l-a dojenit oleaca, i-a zis ca lui de fapt ii plac filmele lui Lang si apoi i-a propus sa il faca sef peste studioul natzional de film. Lang a avut tupeul sa raspunda “I’m a Jew”, la care Goebbles il bate pe spate cu afectziune si ii zice ca lasa, nu-ti fa tu probleme din astea, ca noi decidem cine ii evreu si cine nu. Poanta e ca Lang chiar era antinazist si in noaptea aia a fugit din tzara si nu s-a mai intors in veci. S-a dus in America unde a facut filme noir la kilogram si in general a scos din sarite pe toata lumea pe acolo, producatori si actori deopotriva, ca ii trata naspa si pana la urma n-a mai vrut nimeni sa lucreze cu el. Eu creca era din cauza monoclului.

Personal am vazut doar 3 filme din opera lui Lang, insa is cele mai reprezentative, pe cuvant. Aveam si Das Testament der Dr. Mabuse in plan, insa n-am gasit nicicum subtitrari si, din nefericire, singura germana pe care o intzeleg e aia vorbita de Chaplin in The Great Dictator.

Metropolis (1927) e un SF mut care arata incredibil de bine si de SF chiar si la standardele de azi. A fost cel mai scump film mut ever, cu mii de figurantzi, cladiri cu arhitectura futurista, masini zburatoare si un robot care ar putea fi folosit in orice film contemporan fara sa para desuet. Cum ziceam, o buna parte din film lipseste, insa povestea e coerenta. E formula distopica clasica, cu muncitorii asupriti care traiesc in subteran in timp ce aristocratii fac planuri pentru toata lumea. Si muncitorii astia se rascoala sub conducerea unei gagici care tine discursuri motivationale prin catacombe. Ulterior e inlocuita de capitalistii de la suprafatza cu robotul de care pomeneam mai sus pentru a induce confuzie printre rasculatzi. Totul se termina cu o mare impacare, in fine, filmul e cu mesaj anticapitalist pana la un punct. Hitler sustzinea ca e preferatul sau, in timp ce HG Wells a sters cu el pe jos ca e cliseic si nerealist. Eu zic ca e lucru mare ca un film mut si SF sa nu se perimeze inca din punct de vedere vizual.

M (1931) a fost primul film vorbit din cinematografia germana. E cu Peter Lorre, ceea ce ar trebui sa fie o recomandare suficienta, omuletzul e adorabil, mai ales cand il auzi vorbind pe nemtzeste. Lorre e un pedofil ucigas atat de priceput incat in scurt timp creaza o stare generala de panica asupra unui oras intreg. Si cum politzia nu e in stare sa il prinda, organizatiile criminale de prin oras se aduna si se sfatuiesc sa il gaseasca si sa il judece ei cat mai repede, ca le da peste cap afacerile, cu atata mobilizare din partea fortzelor de ordine. Ceea ce si fac intr-un final, e geniala faza cu Peter Lorre intr-un subsol , inconjurat si judecat de tribunalul ad-hoc format din talharii si cersetorii de prin oras. I se da si un avocat, ceva hotz cu studii superioare. De fapt, daca stau sa ma gandesc, cam toti avocatii is hotzi cu studii superioare. In final e condamnat la moarte in timp ce urla ca vrea sa fie dat pe mana politziei . Mi-a amintit de Ankh-Morporkul lui Terry Pratchett, unde hotzia e legalizata si monopolizata de Thieves Guild si cand un hotz fura fara licentza se ascunde la puscarie de frica celor din breasla. Ideea e ca M a pus bazele thrillerului psihologic modern, cu personaje fukked up, lipsa delimitarii precise intre bun si rau, suspans si atmosfera. Asta in vremea in care Hitchcock era un tanar debutant obscur prin Anglia. Filmul e cam prost echilibrat pe alocuri si sufera la capitolul realism. Cum ziceam mai inainte, ii lipseste ceva. Insa e o piatra de hotar.

The Big Heat (1953). Am luat la rand si un film din perioada americana a lui Lang, ales aproape aleatoriu. A fost entertaining si cam atat, film noir pe retzeta, cu politzistul dur, tarfa misterioasa, mafiotzi, politisti coruptzi etc. A aparut intr-o perioada in care exista o suprasaturatie de filme noir cam cum exista azi de filme cu sfarsit neasteptat.

Despre muzica in toate felurile

Am primit prima mea leapsa peste ceafa de la tovarasul Biro. Cica ar trebui sa insir topul celor mai virtuoase 7 voci din muzica romaneasca. Eh, in cele din urma s-ar parea ca va trebui sa imi dau arama pe fatza, sa vedetzi cine se ascunde in spatele blogului. Ordinea e aleatoare, la fel si seriozitatea alegerii nominalizatzilor:

Paul Ciuci – pentru ca ascultam Compact la pickup de cand eram atatica, era un disc la care ii zicea Cantec pentru prieteni. Man, cum se auzeau tobele alea cu ecou si vajaieli, aia atmosfera.

Florian Pitis – am crescut cu Teleenciclopedia, apoi cu Pasarea Colibri. Ultima data l-am vazut acu 3 ani la Folk You in 2 Mai, fuma obsesiv, suparat nevoie mare ca marele folkist Dinu Olarasu se imbatase si incepuse sa aduca tot felu de cocalari de pe plaja sa faca duete cu el pe scena si ii ruina festivalul.

Marian Nistor – sa nu uitam ca inainte de Ilie Nastase si Rambo, Marian Nistor a popularizat bentitza, practic el a fost cel care a inventat-o. Savoy 4evah! “Ca un copil astept dimineatza, pana la lacrimi, mi-e draga viatza”

Gil Dobrica – ok, practic asta a fost un cantaretz de coveruri, unele voluntare, altele ba. Da’ ce voce…Intamplarea face ca in ultima vreme il aud in fiecare sambata dimineatza, pe la 6, in Fire (hai acasaaaa!…), inainte sa se aprinda luminile si sa apara un grasan cu o bata de baseball fugarind clientela inspre iesire ca pe sobolani.

Florin Chilian – asta mai mult croncane decat canta, dar mi-e simpatic, l-am vazut la un concert ad-hoc pentru studentzi, mare senzatzie.

Margarina Manole – am socotit ca tre’ sa sacrific un loc si pentru o voce feminina, sa evit acuzatziile de misoginism. Alta revelatzie din perioada discurilor la pickup, nu am fost niciodata mare fan, insa am fost brainwashed de sora-mea care se zbenguia cat era ziua de lunga pe muzica ei. Te-am vazut, mi-ai placut, ce ramane de facut?…

DJ Boros – stiu ca e redundant, apare si in topul lui manelexus, insa consider ca acest mare artist are nevoie de toata promovarea pe care o poate obtzine. N-o sa gasitzi in toate albumele de metal la un loc atatea stiluri si atatea vocalize cate are capodopera Povestiri din lumea dozatorului. Sau, pentru cititorii care nu intelege romaneste, Tales From the Juice Machine’s World.

Gata leapsa, sa mearga mai departe la… sa zicem Sip si Mike.

Intre timp, daca tot am deschis subiectul, sa va zic ce am ascultat din aparitziile de pe 2008. Majoritaea intra la categoria albume de kkt, nici n-are rost sa incerc sa le organizez.

Brainstorm – Downburst. Imi placeau ceva piese de pe albumu precedent. Aici nu-i cazul, power metal mediocru, n-am ramas cu nimic.

Woods of Ypres – Deepest Roots and Darkest Blues. Un fel de black melodic cu productzie proasta, stil care a fost expirat inca de la nastere, acu aproape doo decenii. In mod normal nu as fi pierdut vremea cu ei, dar intamplator penultimul album mi-a fost simpatic, era mai acustic si mai fara bombasticitatzi.

Cavalera Conspiracy – Inflikted.Fratzii Cavalera s-au reunit dupa foarte multzi ani ca sa scoata un album ca pe vremea cand Sepultura era o tanara sperantza, minus compozitie, plus ce-a mai invatzat fratele Max pe la Soulfly. Mi se pare foarte de kkt ca fix pe cand incepuse sa se inchege Soulfly, dupa primul album misto din cariera – Dark Ages – fratele Max a retrogradat cateva clase de dragul valorilor familiale.

Mars Volta is pe la al 4-lea album, ceva cu Bedlam si Goliath, si tot nashpa au ramas, dovada ca nu tot ceea ce teoretic ar trebui sa fie o idee buna chiar e. E genul de trupa pe care ori o adori, ori te calca pe nervi, eu inca n-am evoluat spiritual cat sa ma integrez in prima categorie.

Crematory – Pray. May God forgive them, for I cannot! Imi aminteste de o interogatie retorica plina de patos a lui DJ Boros: “De aceea eu va pun acum o intrebare: Pana cand?!!!”

Si ca tot e subiect de controversa, Ayreonul asta cu titlu binar e ok in medie, insa raman la ala cu casa de pe Marte ca imi place mai mult SF-ul decat mircul.

A aparut si o mostra din noul Nick Cave cu mustatza de Saddam. Cam nasoale, si piesa si videoclipul, mi-e sa nu se apuce cumva de hip-hop. Dig, Lazarus, Dig!

In concluzie, am impresia ca tovarsul ioncristi avea dreptate, e greu sa mai gasesti ceva original in genurile consacrate si trupele-brand si ar trebui sa ma apuc de ascultat chitaristi etiopieni si tibetani cu tzambal si mandolina.

later edit : apropo de paragraful anterior, aseara cand l-am scris nu stiam ca exista chestia asta. Fascinant!