Archive for March, 2008

PhotobucketAcu 10 ani, prin clasa a saptea, am facut cunostintza cu Arthur C. Clarke. Era ceva emisiune pe la TV la care ii zicea “Lumea misterioasa a lui Arthur C. Clarke“, in care omul umbla prin lume pe banii BBCului, demontand mistere celebre si mituri urbane (printre altele, Clarke avea o vorba despre OZN-uri: “They tell us absolutely nothing about intelligence elsewhere in the universe, but they do prove how rare it is on Earth.”). Ulterior, in acelasi an, am dat in librarii peste Childhood’s End, varianta de la Teora, care contzinea romanul din titul, caruia Pink Floyd i-au dedicat o piesa pe Obscurred By Clouds, plus 10 nuvele. A fost cartea cu care am descoperit SF-ul clasic, in anul in care a inceput sfarsitul propriei copilarii (fara legatura intre cele doua evenimente). Stateam in pod la tzara si citeam Sfarsitul Copilariei si impactul a ramas atat de mare incat pana in ziua de azi imi amintesc cartea in detaliu. Avea de toate: stiinta, religie, misticism, evolutie, poezie si speculatii inteligente. Si a introdus niste motive care intre timp au ajuns celebre clisee (a se vedea Independence Day) Tot acolo era si povestirea The Sentinel care mai apoi s-a transformat in Odiseea Spatiala 2001. Filmul l-am vazut mult mai tarziu.

Am ajuns admirator al sau dupa ce am citit Autobiografia lui Asimov. Mare parte din ea se invartea in jurul prieteniei celor doi si Asimov relata (probabil exagerand nu putin) diverse episoade delicioase cu ei. Cica multa lume le confunda romanele intre ele si la un moment dat o gagica a venit la Asimov sa ii spuna cat de mare fana e, dar parca Sfarsitul Copilariei nu se compara cu restul operei. La care Asimov raspunde “stiu, de-aia am scris-o sub pseudonim”. Tot de acolo am aflat si ca Clarke e parintele ideii satelitilor de telecomunicatii (chestia cu orbita geostationara) si ca de vreo jumatate de secol locuia departe de civilizatie, in Sri Lanka unde facea pe scafandrul printre corali. Un mod de viata la care aspir si eu, desi unii ar zice ca si Dambu Rotund e cam acelasi lucru, lipseste doar oceanul.

Intre timp mai gasisem pe la anticariate Rendevouz cu Rama si Orasul si Stelele, ambele fascinante. Prima era despre explorarea unui artefact necunoscut, in trecere prin Sistemul Solar, pretext pt Clarke de a incerca sa infatiseze rezultatele unei gandiri total straina de reperele si evolutia gandirii umane, desi bazata pe aceleasi legi si limite. A doua e una dintre cele mai fascinante imaginari ale viitorului foarte indepartat, desi un pic fantasy. Problema cu cartzile astea e ca marea editura Multistar incurcase ordinea paginilor la legare, asa ca cititul lor a fost o experientza gen Pulp Fiction in varianta literara.

O editura cu o viata foarte scurta a publicat la un moment dat ultimul volum din seria Odiseilor Spatiale (3001: Final Odyssey). De ce au inceput fix cu ultimul nu am priceput, dar cred ca e o explicatie buna pentru viata scurta a editurii respective. Mi-am luat romanul de la mare si l-am citit la umbra in camera de hotel, intre plaja de dimineata si cea de dupa-amiaza. Din fericire nu a contat ca nu citisem restul, pentru ca volumul in cauza e mai mult un pretext pentru Clarke de a anticipa evolutia stiintifica in urmatorul mileniu. Si, din unele puncte de vedere, 3001 e inca cea mai lucida analiza pe tema cu pricina.

Uitandu-ma prin biblioteca vad si un volum la care ii zice Insula Delfinilor, dar zau daca imi amintesc mare lucru. Parca erau doua nuvele, una cu delifini inteligentzi si ailalta despre un viitor plafonat in care oamenii au impresia ca au atins toate limitele stiintifice si tehnice posibile, cam cum se credea in secolul XVIII, inainte sa se inventeze electricitatea. De fapt cred ca asta era si morala povestirii, desi ce se intampla in ea nu-mi amintesc defel.

Ultima chestie pe care mi-am luat-o a fost o antologie de povestiri scurte, prin clasa a 11-a tradusa cu titlul de kkt Lumina Intunericului. Nu am ramas cu nimic din ea, poate si din cauza ca o citisem pe fond de probleme fentimentale, pe vremea cand credeam ca stiu ce is alea.

Pentru consideratii pe larg privind viata si opera consultati wikipedia sau Telejurnalul in zilele urmatoare. Anul trecut implinise 90 de ani. Si la cum il stiam, ar mai fi trait lejer inca 1000 fara sa se plictiseasca. Genul meu de om. Iar azi a murit.

“Whatever godlike powers and principalities lurked beyond the stars, Poole reminded himself, for ordinary humans only two things were important – Love and Death. His body had not yet aged a hundred years: he still had plenty of time for both…”

Advertisements

Coming soon… or not?

Posted: March 14, 2008 in moving pictures

Photobucket

Geniabil!

The Things That Should Not Be

PhotobucketPe Einsestein o sa il expediez rapid pentru ca nu l-am putut aprecia decat printr-un exercitiu de obiectivism dificil chiar si pentru mine. Nu stiu ce ii cu rusii astia care fac filme , o fi din cauza frigului si depresiei din Siberia, dar cateodata iti lasa impresia ca adorm cu camera pe umar, efectiv. Ceea ce nu e neaparat rau, atata timp cat ai ce arata intr-un cadru static. Iar atentzia pentru detaliu la Tarkowsky si Eisenstein justifica din plin ritmul superlent al filmelor. La fel si simbolismul si metafora, folosite la greu, insa in mod subiectiv e greu sa apreciezi sau sa scuzi un film pentru ca a inversat simbolismul culorilor, astfel ca intr-o batalie aia buni is imbracati in negru si aia rai in alb. Stilul asta de joaca cu simboluri a fost denumit de Eisenstein “montaj intelectual” si i-a indepartat o buna parte din audienta care se intreba ce e interesant la un film de 2 ore cu oameni care se uita unii la altzii.

Eisenstein a facut doar 7 filme la viata sa si pe la sfarsitul anilor ’20 s-a dus in America sa se infiga la Hollywood. Mai apoi americanii (Paramount mai precis) si-au bagat picioarele cand au vazut ca omul intentioneaza sa foloseasca banii ca sa faca filme in care nu se intampla nimic, asa ca i-au retras finantarea si i-au oferit si o deportare ca bonus, ca era comunist. Ma intreb ce s-ar fi intamplat cu Fellini, Bergman sau Truffaut daca s-ar fi nascut in America, probabil ar fi sfarsit vanzatori de bilete in box-office.

Am vazut 4 din cele 7 filme ale marelui rusnac, dar nu a fost usor, mai aveam un pic si o dadeam in patima cafelei.

Battleship Potemkin (1925) a fost la vremea lui un film istoric, insa judecand dupa distanta in timp fatza de momentul istoric pe care il reproduce, lasa aceeasi impresie pe care o lasa azi duiumul de filme romanesti despre Revolutzie. Adica se stia ca Eisenstein e comunist, nu l-au alungat americanii acasa degeaba, si filmul e oleaca propagandist, insa elementele respective au fost doar tangentiale, dovada fiind ca pelicula a trecut testul timpului. Filmul e realizat in stil documentar, nu exista o actiune unitara si nici personaje bine conturate. E vorba despre revolta marinarilor de pre vaporul cu pricina atunci cand se trezesc intr-o seara la cina cu specialitatea casei, carne de vita cu umplutura de viermi. Locuitorii din Odessa se alatura revoltatilor apoi intervine represiunea, iar in final opresorii se alatura reprimatilor intru gloria socialismului care la momentul respectiv era inca in stadiu de utopie. Filmul conteaza nu prin poveste, ci prin fortza unor secvente luate separat. Cea mai impresionanta ramane cea a represiunii de pe treptele din Odessa, care a ramas la fel de socanta dupa atatia ani, cu caruciorul alunecand pe scari si mama cu copilul mort in bratze. Si dincolo de toate, Battleship Potemkin ramane cel mai important reprezentant al cinematografiei rusesti din epoca muta. Asta asa, in caz ca va intreaba careva.

Alexandr Nevskiy (1938 ) e filmul istoric care se invarte in jurul celebrei batalii in care rusii, in frunte cu printzul de la inceputul acestei propozitii, au oprit o invazie teutona undeva prin nordul Europei. Consider ca s-a invechit cam prost, nu are nici forta scenelor din Battleship, nici decorurile si teatralitatea din filmele cu Ivan cel Groaznic. Am impresia ca scenele de lupta au fost filmate in studio, in orice caz arata la fel de realist ca luptele din serialul World of Whorecraft.

Ivan Groznyy I (1944) e minimalist si teatral. Adica nu se intampla cam nimic in el, lucru neobisnuit pentru un film istoric. Actiunea se petrece aproape in exclusivitate prin camere de castel iar accentul cade pe jocul personajelor, mimica fetzelor, special exagerata ca sa aduca a drama antica, si pe costume care sunt o incantare pentru ochi, presupunand ca poti sa tii ochii respectivi deschisi timp de 2 ore. In fine, Ivan, tinand cont ca e si film istoric, e atat de minimalist cat toate operele lui Woody Allen si Lars von Trier la un loc.

Ivan Groznyy II (1958) a fost amanat mai bine de un deceniu, intrucat Stalin avea impresia ca imaginea tzarului cel teribil e ceva mai demitizata decat in prima parte si l-a considerat o amenintare la adresa regimului. Asa ca lansarea s-a amanat pana dupa moartea lui Stalin, dar intre timp murise si Eisenstein. Partea a doua parca mi-a placut mai mult, e mai tragica si are vreo doua secvente color introduse strategic, desi mie mi-a scapat stategia din spatele miscarii respective. Un singur lucru nu l-am inteles la filmele cu Ivan: de ce usile din castel sunt ca la bordeiele hobitzilor, joase si rotunde. De la o vreme devine amuzant sa vezi actorii aia aplecandu-se sa treaca pe sub arcade si intrari de doua ori mai mici ca ei.

Kumm?

Posted: March 3, 2008 in live

Printr-un nefericit concurs de imprejurari, joi seara in Music Pub am asistat la un atac mishelesc asupra bunului gust, ca pe vremea concertelor cu Necrovile si Elivagor, fie-le tzarana usoara. Diferentza fata de concertele de metal extrem e ca acolo cam stiam la ce sa ma astept de la public si muzica. La Kumm, in schimb, am ramas scarpinandu-ma in crestetul capului vazand atata populatzie (cateva sute bune de oameni cu papuci desfacuti la sireturi, naframe si fulare fara de capat) inghesuindu-se sa vada o trupa situata muzical pe la nivelul Voltaj.

In trecut am evitat cu succes gashca Urma – Kumm – Byron si in ultimii ani am privit de pe margine cum cresc in popularitate printre clientzii obisnuitzi ai cafenelelor si ceainariilor. Inca nu cunosc destule despre istoria trupelor in cauza, stiu doar ca functioneaza pe principiul vaselor comunicante: sunt cam aceeasi oameni care migreaza de la o trupa la alta sau, in cazul lui Byron, doar migreaza. Care Byron am inteles ca e un mare artist boem si toata lumea ii plange despartirea de Kumm. Personal ma indoiesc ca ar exista vreo diferentza considerabila, cu sau fara Byron, piesele sunt aceleasi. In fine, azi avem treaba doar cu marea trupa indie Kumm si nefericita experienta de joi seara.

Kumm au optat pentru cea mai simpla retzeta de atragere a publicului si mascare a lipsei calitatii compozitiilor: instrumente exotice pentru genul abordat. Eficientza strategiei s-a verificat inca de pe vremea clapelor de la Crematory, viorii si altor dracii de la Haggard sau balalaica de la Nile. E simplu: compui cateva piesa simple, adaugi o tocana de instrumente cu un sound dulce si solemn iar publicul va fi impresionat de complexitatea muzicii si influentele medievale, egiptene sau martziene, dupa caz. Nu sunt impotriva instrumentelor atipice, atata timp cat ele sunt oportune si potentzeaza compozitiile, nu mascheaza incompetententza (vezi Crematory) sau au doar efect de colaj (Haggard, Nile).

In cazul Kumm optziunile au fost clape, trompeta (mi se striga din spate: era saxofon, baaa!) si muzicuta. Daca clapele se integreaza destul de bine, saxofonul in schimb nu transmite nimic. Am inteles ca exista pretentia ca cele cateva note chinuite si plate de saxofon ar face din Kumm o trupa “rock cu influente jazz”. Hazliu de-a dreptul, astept ziua in care o sa pretinda ca muzicuta aia pe care o tot scapa pe jos constituie influentza country.

Muzical, Kumm sunt profunzi ca un fund de tigaie, atat ca si compozitie cat si ca versuri. Vocea a oscilat pe durata concertului intre plata si enervanta (da, stiu, Byron canta ca o privighetoare pe vremuri, cinste lui). Dintre piese n-am remarcat mare lucru, eventual aia cu suntem totzi o apa si-un pamant (1000 de Chipuri ii zice)pe care o stiam de ceva vreme de prin crashme, insa credeam ca o canta Vank. In orice caz, asta e o piesa ceva mai rasarita, in sensul ca e catchy, merge la chefuri si poate sta oricand langa hituri precum “Ca la 20 de ani” sau “Albinutza”.

Concertul in sine a fost ok, publicul (nejustificat de larg) a fost dedicat si s-a agitat tot concertul, asa cum se cuvinte la o manifestare de genul asta si la o trupa care atat are de oferit – muzica pe care sa te zbengui cu o bere in mana. Am observat o oarecare manie a grandorii pe la trupetzi, in special la chitaristul dobitoc cu basca pe care l-am remarcat la bar inainte de concert in timp ce se scuza fata de o domnisoara ca era sa-i verse “drinkul”. Iar pe scena avea accese din alea de “Cluj, va iubim” si alte clisee verbale preluate din vremea cand lesinau parashutele pe la concertele Michael Jackson. Basistul mi-a fost cel mai simpatic, cum incerca el sa atraga atentzia. Si-a facut de vreo trei ori intrarea in timpul concertului, sarind printr-o usa din afara scenei cu bassul indreptat amenintator inainte. Ah si la un moment dat a aparut pe scena din senin un oligofren care a latrat in microfon o vreme, probabil a incercat sa ajute trupa sa adauge si “influentze rap” in deja atat de largul palmares.

Cu cateva saptamani inainte, gratzie companiei, am renuntat la o prejudecata asemanatoare fatza de trupa Grimush care s-ar parea ca totusi au ceva de spus si, in orice caz, sunt placutzi. Fata de Kumm raman neclintit, sunt una dintre cele mai supraevaluate trupe romanesti, praf in ochi, nisip in gura, musca in bere. Ca sa vezi, cum potzi sa scapi cu un saxofon si o eticheta indie…