Observ ca incep sa fiu luat de om serios (atunci cand nu scriu despre Kumm) cu inalte preocupari cultural-intelectuale. Asta pentru ca, intamplator, de cand mi-am facut blog nu m-am jucat. In ultima vreme, insa, iubirea si intelepciunea mea a fost joaca.
De vreo 10 ani de cand am pus mana pe primele joace pe calculator (din alea sparte, cu sunetul si filmuletzele extirpate) sunt fan al strategiilor. Curios e ca n-am avut niciodata talentul nativ necesar pentru strategii si condus masini, cunoscut si sub numele de atentie distributiva. Poate din cauza asta inca sunt un jucator excelent doar in campaniile single player si poate tot de-asta de cate ori incerc sa intru cu masina in curte nimeresc in stalpul de la poarta. In orice caz, strategiile in timp real mi s-au parut jocuri care solicita intelectul in primul rand, si abia tangential reflexele. In timp ce la majoritatea celorlalte genuri trebuia sa fie invers. In fine, pana la urma consideratiile de genul asta sunt utile si relevante doar ca scuze pentru parintzi cand esti gasit tarziu in noapte marsaluind cu armate exotice pe monitor. Caci nu cred sa fi evoluat spiritual jucand Starcraft mai mult decat as fi facut-o alegand Quake. Iar masina e tot in stalp…
Avantajul expansion packurilor se bazeaza pe faptul ca vin cand masa e pusa si profita de un apetit deja format. Asteptarile sunt formate, jucatorul e familiarizat cu ce se intampla pe acolo, totul decurge mai rapid. Si un avantaj in plus pentru mine e ca pot rula pe umilul sistem joace aparute acu cateva zile, acestea avand motorul grafic al jocului pe care il completeaza (care e, de pilda, din 2004).
Soulstorm e deja al treilea expansion al lui Warhammer 40k: Dawn of War. Warhammer a fost ceva board game cu figurine de prin anii ’80 care s-a mutat intre timp pe calculatoare sub diverse forme, de la shootere la strategii pe ture. Dawn of War a aparut in 2004 si a fost la vremea aia unul din cele mai aratoase si mai inovatoare RTSuri de pe piatza. Intre timp a fost completat de Winter Assault, Dark Crusade si, acu cateva saptamani, Soulstorm.
Dawn of War arunca in joc… well, cam tot. Universul din spatele jocului e ceva SF/fantasy gothic, cu sisteme teocratice, Inchizitie galactica, brainwashing, extraterestrii, demoni si tot ce va poate trece prin cap. Rasele jucabile, care odata cu Soulstorm au ajuns la 9, sunt cel mai complet si hazliu amestec pe care o sa-l gasitzi vreodata undeva: Space Marines sunt niste cruciatzi galactici modificatzi genetic. Chaos Marines sunt varianta evil a primilor, astia se inchina la demoni si fac tot felu de magarii. Eldarii sunt o rasa antica de extraterestrii binefacatori , bazati pe elfi. Au si ei contragreutatea lor, Dark Eldar care sunt la fel, mai putzin partea cu binefacatori. Imperial Army is cei mai nespectaculosi, un fel de armata americana care, desi e plasata la 40000 de ani in viitor, arata la fel ca in prezent. Tau Empire sunt tot ceva extraterestrii hi-tech inspiratzi parca din desenele manga. Si acum ciresele de pe tort: Orcii, la fel de fiorosi si uratzi cum ii stim, doar ca astia cuceresc planete si se bat cu securea intr-o mana si bazooka in cealalta. Necrons, un fel de mechanical undead, arata ca aia din Terminator si se misca incet si amenintator. Sisters of Battle, ultima factiune introdusa, is niste calugaritze sexy imbracate in armura, cu Biblia la brau, care impart justitia divina cu flamethrowerul sau de la bordul tancurilor. Asta numesc eu diversitate. Nu ma intrebati cum de stiu ca sunt sexy daca au armuri pe ele.
Dawn of War isi justifica popularitatea prin ritmul foarte alert pentru un joc de strategie, prin grafica si interfata excelenta – poti sa faci zoom pe moacele unitatilor si, de doua expansionuri incoace, prin modul campanie original si adictiv. Adica ai o planeta (sau 4 in cazul Soulstorm) impartita in provincii, din care una e provincia de plecare pentru fiecare rasa. Si te duci frumos, in sistem turn-based si cuceresti strategic tot restul planetelor, sectiune cu sectiune. Provinciile normale se cuceresc prin skirmishuri obisnuite, iar in provinciile-baza pentru alte rase joci misiuni scriptate, ca in orice campanie. Eu am terminat Soulstorm cu Sisters of Battle, sperand ca o sa le pot trage cu ochiul pe sub armuri (n-am reusit). E misto replica pe care ti-o dau cand faci click pe ele: “Thou shalt not! I shall…!”.
Kane’s Wrath e primul expansion la Tiberium Wars-ul de anul trecut. Adica Command&Conquer 3. Seria C&C se poate lauda prin a fi unul din cele mai impresionante eforturi din domeniul jocurilor pe calculator. Filmuletzele, inca de la prima parte, in ’96 au fost realizate cu actori reali. De-a lungul timpului s-au perindat prin franciza Michael Biehn, James Earl Jones, Michael Ironside, Natasha Hensridge si mai ales anonimul si fascinantul Joe Kuklan in rolul lui Kane. Chestia hazlie e ca te simti ca intr-un film porno cand actorii astia schimba replici neconvingatoare despre extraterestrii invadatori, apoi se uita in camera si iti dau instructiuni.
<
In fine, seria C&C mi s-a parut intotdeauna a avea o interfata si stil de joc teribil de frustrant, insa continui sa atac fiecare noua aparitzie din inertzie. Despre Kane’s Wrath nu sunt multe de zis pentru ca nu are multe de oferit. Tiberium Wars se terminase in coada de peste. Expansionul se termina tot in coada de peste, insa, culmea nesimtzirii, e aceeasi coada de peste. Adica campania din Kane’s Wrath are 13 misiuni, toate cu NOD in care reiei evenimentele incepand cu sfarsitul din Tiberian Sun, insa din alta perspectiva. Si jocul se termina fix unde se termina si Tiberium Wars. Astept cu interes urmatorul add-on. Sub aspect tehnic, fiecare din cele 3 rase a fost impartita in 2 factiuni mai mici, fiecare cu cateva unitati noi, dar majoritatea au ramas comune. Am fost cam dezamagit de expansionul asta, cred ca au dat totzi banii pe actori. Si cu asta mi-am satisfacut poftele gameristice pe anul asta, pana la Starcraft 2 nu mai impusc nimic. 
The Penultimate Truth 