Archive for April, 2008

Oracol

Posted: April 29, 2008 in music of the spheres

Leapsa de la Floppy zice asa:
1. Put your music player on shuffle.
2. Press forward for each question.
3. Use the song title as the answer to the question even if it doesnt make sense. NO CHEATING!
4. Tag 5 people
5. Bold the questions and with the answers, give your own comments on how it relates to the questions.

1. How are you feeling today?
Mum – Please Sing My Spring Reverb
De fapt am doar nasu infundat. Nu cred ca cantatu despre primavara ajuta.

2. Will you get far in life?
Scott Reeder – When?
… she said that time has no meaning…

3. How do your friends see you?
Modest Mouse – Teeth Like God’s Shoeshine
Pentru ca ma spal pe dinti doar cu crema de papuci kiwi pratico.

4. Will you get married?
Iron Maiden – The Fallen Angel
Nu.

5. What is your best friend’s theme?
AC/DC – Ballbreaker
Ohshit, ohshit!!!

6. What is the story of your life?
Pulp Fiction OST – Pumpkin & Honey Bunny
Intotdeauna am zis ca m-am nascut ca sa fiu dictator sau zeu… nici talhar de cafenele nu-i asa rau.

7. What was high school like?
Edge of Sanity – Bleed You Dry
Neah, asta a fost mai degraba facultatea.

8. How can you get ahead in life?
Roxette- Fingertips
Deci pianist sau hotz?

9.What is the best thing about your friends?
Marty Friedman – Novocaine Kiss
Eh, doar unii dintre ei.

10. What is in store for this weekend?
Darkseed – Cold
Asa dom’le, la obiect. Nu uitati sa va luati caciulile la voi.

11. What song describes you?
Tom Waits – Misery Is the River of the World
Adevarat.

12. To describe your grandparents?
Schiller – Stille
Sad but true.

13. How is your life going?
Faith No More – Jim
Damn, oracolul asta ghiceste mai abstract decat Lorin Fortuna.

14. What song will they play at your funeral?
Gogol Bordello – Greencard Husband
… And so I married a Chinese lesbian. She was 45 years old. She needed bad to stay in the country and I needed bad her dough…
Dar va fi cu siguranta o inmormantare vesela.

15. How does the world see you?
My Dying Bride – The Wreckage of My Flesh
Promit sa mananc mai mult si mai sanatos.

16. Will you have a happy life?
Spiritual Beggars – In My Blood
Fukk, leucemie. Stiam eu.

17. Do people secretly lust after you?
Gregorian – Only you
After me and only after me.

18. How can I make myself happy?
Pantera -10’s
Asa e. Sa-mi tzineti pumnii la bac.

19. What should you do with your life?
Metallica – For Whom the Bell Tolls
Take a look to the sky just before you die… mi se pare clar. Asta e legat de ala cu leucemia.

Provocarea va merge mai departe la arsena.

Photobucket

E foarte dificil sa il recomanzi azi pe Dreyer prin argumente care sa nu fie luate ca si contrarecomandari de cei posibil interesati. Unu la mana, danezul nu s-a straduit sa ramana memorabil prin nimic legat de viatza personala, de parca n-ar fi stiut ca va veni ziua in care o sa scriu despre el pe blog. Nicio excentricitate, nimic… Doi la mana, nici in filmele lui nu se intampla mai nimic. Si, trei la mana, nimicul asta se intampla intr-un slow motion in asemenea hal ca pe langa Dreyer, filmele lui Kubrick ar parea pure adrenaline. Si, in fine, filmele lui Dreyer mai au in comun si o oarecare religiozitate si o atmosfera mistica. Adica, de regula, cineva trebuie sa arda pe rug la un moment dat sau sa aiba o experienta religioasa marcanta sau, in cazul Ioanei D’Arc, amandoua in acelasi timp.

Danezul are trei filme care conteaza si pe care le-am vazut si e al doilea om, dupa Eisenstein, care ma determina sa renunt la modul sanatos de viata si sa trec pe cafea si energizante diabolice.

The Passion of Joan of Arc (1927) – film danez mut cu actori francezi. Nu stiu cum se face ca eu am dat peste una dintre putinele copii fara soundtrack, adica asa cum vroia regizorul sa fie initial vazut. Din pacate nu i-am respectat vointza si mi-am alcatuit propria coloana sonora in winamp, asa ca, ca un om special ce sunt, s-a nimerit sa vad scena rastignirii pe acordurile de la Wilhelm Tell a lui Rossini. Filmul e povestea procesului Ioanei D’Arc. De fapt mint, pentru ca din propozitia anterioara cineva ar putea intelege ca exista o poveste. Ceea ce nu e cazul, filmul fiind mai degraba o colectie de prim-planuri cu fata actritei principale. De fapt totul se rezuma la Maria Falconetti, actrita care duce in spate filmul prin mimica si atitudine. Mimica care exprima durere, revelatie si resemnare cu o acuartetze rara. De fapt in filmul asta nu prea conteaza nici ce, nici de ce, totul e un pretext pentru a lectura o serie de stari de spirit de pe o fatza. Pe langa asta, filmul a fost apreciat pentru partea tehnica, adica modurile in care sunt luate cadrele si unghiurile de filmare si alte dracii in fata carora e greu sa ramai extaziat ca simplu cinefil. In fine, Joan of Arc e o realizare mai dificil de digerat, chiar si pentru vremea ei, insa, cel putin la nivel obiectiv nu ai cum sa nu o apreciezi pe motiv de originalitate stilistica si rol principal geniabil.

Day of Wrath (1943) – aici deja avem o poveste care conteaza cel putin la fel de mult ca si personajele. Povestea e a unui preot din secolul XVII care isi aduce acasa o nevasta tanara si bunoaca pe care o imparte cu fi-su. Fara sa stie, desigur. Intre timp apare in scena, am uitat cum, si o tanti batrana care iasa din scena la fel de rapid prin metoda vremii, friptura pe rug in piatza publica. Intre timp nevasta si cu fiul vitreg se gandesc ca le-ar merge mai bine fara tata, respectiv sotz, asa ca intr-un final se hotarasc sa scape de el. Cel mai intens moment religios al filmului e cand nevasta se uita urat la sotz si ii provoaca moartea instant. Asa ca soacra o acuza de vrajitorie si intr-un final marturiseste si fiul impotriva ei si traiesc toti fericiti, in afara de nevasta adultera si ucigasa care urmeaza sa fie arsa pe rug. Day of Wrath e tot un film superlent, in stilul specific al lui Dreyer, in care personajele se misca de parca ar umbla prin apa pana la genunchi, insa asta adauga la atmosfera mistica. Dealtfel, filmul e incarcat de semnificatii religioase si asta e o generalizare cu care intentionez sa inchei prezentarea intrucat filmul cu pricina nu a reusit sa ma atinga prea tare. Urmatorul da.

Ordet (1955) – sa-mi fie iertat daca indraznesc sa afirm ca e unul din cele mai emotionante filme fantasy pe care le-am vazut. E un film despre credinta, despre multiple feluri de credintza si scopul ei. Filmul se invarte in jurul unei familii formate dintr-un pater familias batran si intelept si cei trei fii ai lui. Fratele Mikkel e insurat, fericit si cu frica de Dumnezeu. Anders e mezinul care tot vrea sa isi ia ca nevasta pe fiica unor fanatici religiosi si nu reuseste din pricina tatalui care e pe principiul ca nu conteaza la cine te inchini, ci conteaza cum te inchini. Adica o fi Dumnezeu acelasi, dar daca ei zic duh in loc de spirit, e caz clar de incompatibilitate majora. Al treilea frate, Johannes, facuse niste ani de teologie care i se urcasera la cap si se credea Isus. Asa ca umbla toata ziua cu un toiag bolborosind de prin Biblie, iar din cand in cand se mai urca pe dealul din fata casei si tine predici unor multimi imaginare. Si dispare in noaptea in care sotia lui Mikkel moare la nastere cu copil cu tot. Moartea sotiei e momentul clasic in care toti se intreaba care-i faza, care e scopul credintei daca totul continua sa functioneze dupa legile hazardului. Si pe cand familia o da in complexul lui Iov, se intoarce fratele Johannes, vindecat miraculos, in timp pentru inmormantare. Doar ca inmormantarea nu se mai intampla intrucat fratele Johannes se duce langa sicriu si o roaga pe moarta sa se ridice. Iar ea se ridica…

Photobucket

Observ ca incep sa fiu luat de om serios (atunci cand nu scriu despre Kumm) cu inalte preocupari cultural-intelectuale. Asta pentru ca, intamplator, de cand mi-am facut blog nu m-am jucat. In ultima vreme, insa, iubirea si intelepciunea mea a fost joaca.

De vreo 10 ani de cand am pus mana pe primele joace pe calculator (din alea sparte, cu sunetul si filmuletzele extirpate) sunt fan al strategiilor. Curios e ca n-am avut niciodata talentul nativ necesar pentru strategii si condus masini, cunoscut si sub numele de atentie distributiva. Poate din cauza asta inca sunt un jucator excelent doar in campaniile single player si poate tot de-asta de cate ori incerc sa intru cu masina in curte nimeresc in stalpul de la poarta. In orice caz, strategiile in timp real mi s-au parut jocuri care solicita intelectul in primul rand, si abia tangential reflexele. In timp ce la majoritatea celorlalte genuri trebuia sa fie invers. In fine, pana la urma consideratiile de genul asta sunt utile si relevante doar ca scuze pentru parintzi cand esti gasit tarziu in noapte marsaluind cu armate exotice pe monitor. Caci nu cred sa fi evoluat spiritual jucand Starcraft mai mult decat as fi facut-o alegand Quake. Iar masina e tot in stalp…

Avantajul expansion packurilor se bazeaza pe faptul ca vin cand masa e pusa si profita de un apetit deja format. Asteptarile sunt formate, jucatorul e familiarizat cu ce se intampla pe acolo, totul decurge mai rapid. Si un avantaj in plus pentru mine e ca pot rula pe umilul sistem joace aparute acu cateva zile, acestea avand motorul grafic al jocului pe care il completeaza (care e, de pilda, din 2004).

Soulstorm e deja al treilea expansion al lui Warhammer 40k: Dawn of War. Warhammer a fost ceva board game cu figurine de prin anii ’80 care s-a mutat intre timp pe calculatoare sub diverse forme, de la shootere la strategii pe ture. Dawn of War a aparut in 2004 si a fost la vremea aia unul din cele mai aratoase si mai inovatoare RTSuri de pe piatza. Intre timp a fost completat de Winter Assault, Dark Crusade si, acu cateva saptamani, Soulstorm.

Dawn of War arunca in joc… well, cam tot. Universul din spatele jocului e ceva SF/fantasy gothic, cu sisteme teocratice, Inchizitie galactica, brainwashing, extraterestrii, demoni si tot ce va poate trece prin cap. Rasele jucabile, care odata cu Soulstorm au ajuns la 9, sunt cel mai complet si hazliu amestec pe care o sa-l gasitzi vreodata undeva: Space Marines sunt niste cruciatzi galactici modificatzi genetic. Chaos Marines sunt varianta evil a primilor, astia se inchina la demoni si fac tot felu de magarii. Eldarii sunt o rasa antica de extraterestrii binefacatori , bazati pe elfi. Au si ei contragreutatea lor, Dark Eldar care sunt la fel, mai putzin partea cu binefacatori. Imperial Army is cei mai nespectaculosi, un fel de armata americana care, desi e plasata la 40000 de ani in viitor, arata la fel ca in prezent. Tau Empire sunt tot ceva extraterestrii hi-tech inspiratzi parca din desenele manga. Si acum ciresele de pe tort: Orcii, la fel de fiorosi si uratzi cum ii stim, doar ca astia cuceresc planete si se bat cu securea intr-o mana si bazooka in cealalta. Necrons, un fel de mechanical undead, arata ca aia din Terminator si se misca incet si amenintator. Sisters of Battle, ultima factiune introdusa, is niste calugaritze sexy imbracate in armura, cu Biblia la brau, care impart justitia divina cu flamethrowerul sau de la bordul tancurilor. Asta numesc eu diversitate. Nu ma intrebati cum de stiu ca sunt sexy daca au armuri pe ele.

Dawn of War isi justifica popularitatea prin ritmul foarte alert pentru un joc de strategie, prin grafica si interfata excelenta – poti sa faci zoom pe moacele unitatilor si, de doua expansionuri incoace, prin modul campanie original si adictiv. Adica ai o planeta (sau 4 in cazul Soulstorm) impartita in provincii, din care una e provincia de plecare pentru fiecare rasa. Si te duci frumos, in sistem turn-based si cuceresti strategic tot restul planetelor, sectiune cu sectiune. Provinciile normale se cuceresc prin skirmishuri obisnuite, iar in provinciile-baza pentru alte rase joci misiuni scriptate, ca in orice campanie. Eu am terminat Soulstorm cu Sisters of Battle, sperand ca o sa le pot trage cu ochiul pe sub armuri (n-am reusit). E misto replica pe care ti-o dau cand faci click pe ele: “Thou shalt not! I shall…!”.

Kane’s Wrath e primul expansion la Tiberium Wars-ul de anul trecut. Adica Command&Conquer 3. Seria C&C se poate lauda prin a fi unul din cele mai impresionante eforturi din domeniul jocurilor pe calculator. Filmuletzele, inca de la prima parte, in ’96 au fost realizate cu actori reali. De-a lungul timpului s-au perindat prin franciza Michael Biehn, James Earl Jones, Michael Ironside, Natasha Hensridge si mai ales anonimul si fascinantul Joe Kuklan in rolul lui Kane. Chestia hazlie e ca te simti ca intr-un film porno cand actorii astia schimba replici neconvingatoare despre extraterestrii invadatori, apoi se uita in camera si iti dau instructiuni.

<Photobucket

In fine, seria C&C mi s-a parut intotdeauna a avea o interfata si stil de joc teribil de frustrant, insa continui sa atac fiecare noua aparitzie din inertzie. Despre Kane’s Wrath nu sunt multe de zis pentru ca nu are multe de oferit. Tiberium Wars se terminase in coada de peste. Expansionul se termina tot in coada de peste, insa, culmea nesimtzirii, e aceeasi coada de peste. Adica campania din Kane’s Wrath are 13 misiuni, toate cu NOD in care reiei evenimentele incepand cu sfarsitul din Tiberian Sun, insa din alta perspectiva. Si jocul se termina fix unde se termina si Tiberium Wars. Astept cu interes urmatorul add-on. Sub aspect tehnic, fiecare din cele 3 rase a fost impartita in 2 factiuni mai mici, fiecare cu cateva unitati noi, dar majoritatea au ramas comune. Am fost cam dezamagit de expansionul asta, cred ca au dat totzi banii pe actori. Si cu asta mi-am satisfacut poftele gameristice pe anul asta, pana la Starcraft 2 nu mai impusc nimic. Photobucket