Filme de adormit adulti – Carl Theodor Dreyer

E foarte dificil sa il recomanzi azi pe Dreyer prin argumente care sa nu fie luate ca si contrarecomandari de cei posibil interesati. Unu la mana, danezul nu s-a straduit sa ramana memorabil prin nimic legat de viatza personala, de parca n-ar fi stiut ca va veni ziua in care o sa scriu despre el pe blog. Nicio excentricitate, nimic… Doi la mana, nici in filmele lui nu se intampla mai nimic. Si, trei la mana, nimicul asta se intampla intr-un slow motion in asemenea hal ca pe langa Dreyer, filmele lui Kubrick ar parea pure adrenaline. Si, in fine, filmele lui Dreyer mai au in comun si o oarecare religiozitate si o atmosfera mistica. Adica, de regula, cineva trebuie sa arda pe rug la un moment dat sau sa aiba o experienta religioasa marcanta sau, in cazul Ioanei D’Arc, amandoua in acelasi timp.

Danezul are trei filme care conteaza si pe care le-am vazut si e al doilea om, dupa Eisenstein, care ma determina sa renunt la modul sanatos de viata si sa trec pe cafea si energizante diabolice.

The Passion of Joan of Arc (1927) – film danez mut cu actori francezi. Nu stiu cum se face ca eu am dat peste una dintre putinele copii fara soundtrack, adica asa cum vroia regizorul sa fie initial vazut. Din pacate nu i-am respectat vointza si mi-am alcatuit propria coloana sonora in winamp, asa ca, ca un om special ce sunt, s-a nimerit sa vad scena rastignirii pe acordurile de la Wilhelm Tell a lui Rossini. Filmul e povestea procesului Ioanei D’Arc. De fapt mint, pentru ca din propozitia anterioara cineva ar putea intelege ca exista o poveste. Ceea ce nu e cazul, filmul fiind mai degraba o colectie de prim-planuri cu fata actritei principale. De fapt totul se rezuma la Maria Falconetti, actrita care duce in spate filmul prin mimica si atitudine. Mimica care exprima durere, revelatie si resemnare cu o acuartetze rara. De fapt in filmul asta nu prea conteaza nici ce, nici de ce, totul e un pretext pentru a lectura o serie de stari de spirit de pe o fatza. Pe langa asta, filmul a fost apreciat pentru partea tehnica, adica modurile in care sunt luate cadrele si unghiurile de filmare si alte dracii in fata carora e greu sa ramai extaziat ca simplu cinefil. In fine, Joan of Arc e o realizare mai dificil de digerat, chiar si pentru vremea ei, insa, cel putin la nivel obiectiv nu ai cum sa nu o apreciezi pe motiv de originalitate stilistica si rol principal geniabil.

Day of Wrath (1943) – aici deja avem o poveste care conteaza cel putin la fel de mult ca si personajele. Povestea e a unui preot din secolul XVII care isi aduce acasa o nevasta tanara si bunoaca pe care o imparte cu fi-su. Fara sa stie, desigur. Intre timp apare in scena, am uitat cum, si o tanti batrana care iasa din scena la fel de rapid prin metoda vremii, friptura pe rug in piatza publica. Intre timp nevasta si cu fiul vitreg se gandesc ca le-ar merge mai bine fara tata, respectiv sotz, asa ca intr-un final se hotarasc sa scape de el. Cel mai intens moment religios al filmului e cand nevasta se uita urat la sotz si ii provoaca moartea instant. Asa ca soacra o acuza de vrajitorie si intr-un final marturiseste si fiul impotriva ei si traiesc toti fericiti, in afara de nevasta adultera si ucigasa care urmeaza sa fie arsa pe rug. Day of Wrath e tot un film superlent, in stilul specific al lui Dreyer, in care personajele se misca de parca ar umbla prin apa pana la genunchi, insa asta adauga la atmosfera mistica. Dealtfel, filmul e incarcat de semnificatii religioase si asta e o generalizare cu care intentionez sa inchei prezentarea intrucat filmul cu pricina nu a reusit sa ma atinga prea tare. Urmatorul da.

Ordet (1955) – sa-mi fie iertat daca indraznesc sa afirm ca e unul din cele mai emotionante filme fantasy pe care le-am vazut. E un film despre credinta, despre multiple feluri de credintza si scopul ei. Filmul se invarte in jurul unei familii formate dintr-un pater familias batran si intelept si cei trei fii ai lui. Fratele Mikkel e insurat, fericit si cu frica de Dumnezeu. Anders e mezinul care tot vrea sa isi ia ca nevasta pe fiica unor fanatici religiosi si nu reuseste din pricina tatalui care e pe principiul ca nu conteaza la cine te inchini, ci conteaza cum te inchini. Adica o fi Dumnezeu acelasi, dar daca ei zic duh in loc de spirit, e caz clar de incompatibilitate majora. Al treilea frate, Johannes, facuse niste ani de teologie care i se urcasera la cap si se credea Isus. Asa ca umbla toata ziua cu un toiag bolborosind de prin Biblie, iar din cand in cand se mai urca pe dealul din fata casei si tine predici unor multimi imaginare. Si dispare in noaptea in care sotia lui Mikkel moare la nastere cu copil cu tot. Moartea sotiei e momentul clasic in care toti se intreaba care-i faza, care e scopul credintei daca totul continua sa functioneze dupa legile hazardului. Si pe cand familia o da in complexul lui Iov, se intoarce fratele Johannes, vindecat miraculos, in timp pentru inmormantare. Doar ca inmormantarea nu se mai intampla intrucat fratele Johannes se duce langa sicriu si o roaga pe moarta sa se ridice. Iar ea se ridica…