In anii ’20, epoca de glorie a filmului mut, si-au luat avant trei genii ale comediei: Charles Chaplin, Harold Lloyd (sau Harlod Zoid, in varianta Futurama) si Buster Keaton. Toti trei au in comun faptul ca si-au gandit, regizat si jucat propriile filme. Iar atunci cand au cedat din prerogative si s-au angajat ca zilieri pe la marile studiouri, s-au dus la fund subit. Doi dintre ei, Chaplin si Keaton, raman cat se poate de actuali pana in zilele noastre si se gasesc, dealtfel, foarte sus in topul de role-models al subsemnatului, deci atentzie mare, intram pe teritoriu sacru.
Precizare: umorul anilor ’20-’30 era mult diferit fata de ce se intampla azi. Valoarea unei comedii si rasetele se trageau din secvente marunte, gaguri, reactziile personajelor si alte elemente de detaliu. Dealtfel era si greu sa fie altcumva, e cam dificil sa faci un film mut cu umor de limbaj. La fel si in cazul scenariului, daca s-ar fi insistat pe scenarii complexe, care trebuiau explicate cumva, inserturile de text ar fi ocupat probabil mai mult decat filmul in sine. Umorul era candid, inocent si naiv. Nu se insista aiurea pe realism in comedii si nici publicul nu pretindea asta. Si cu toate astea, financiar, filmele de gen erau luate mult mai in serios ca azi si unele aveau bugete uriase pentru vremea aia. Daca nu vi se pare nimic ciudat in asta, imaginati-va, de exemplu, cum ar arata azi un film cu Adam Sandler cu buget de Lord of the Rings. Ideea e ca atata timp cat abordezi filmele astea cu asteptari adecvate, nu te trezesti doar razand in hohote, dar la Keaton si mai ales la Chaplin ramai dezarmat in fatza unora din cele mai dramatice momente pe care le-a dat cinematografia. Personal, m-am distrat urmarindu-l pe Keaton si gagurile lui inocente mai copios decat la toate replicile smart-ass ale personajelor lui Judd Apatrow, de exemplu.
Legenda zice ca, pe cand avea cateva luni, Keaton a cazut pe scari ca o minge si intamplator era si Harry Houdini pe acolo, care, asistand la eveniment, i-a atribuit pseudonimul Buster. Ulterior, Buster Keaton si-a cladit o intreaga cariera pe abilitatea speciala de a sti s-o incaseze. In copilarie a fost calul de bataie (la propriu) in scenetele de vodevil ale familiei Keaton. Adica tata Keaton il lua si dadea cu el in toate coltzurile scenei si el ateriza nevatamat si zambea candid spre public. Cand a trecut la filme, si-a conceput tot felul de scene, pe cat de spectaculoase, pe atat de periculoase, pe care le executa fara dubluri. De fapt, nu-si facea doar propriile cascadorii de unul singur, dar le mai facea si pe ale altora, ca dublura. Obicei care a durat pana la sfarsitul anilor ’20 cand s-a angajat la MGM si aia nu l-au mai lasat sa se prosteasca in moduri riscante, ca dadusera prea multi bani pe el. Oricum, pana la momentul ala se alesese cu o colectzie impresionanta de fracturi si intalniri fatza-n-fatza cu moartea. Multe dintre fazele respective au fost pastrate si sunt vizibile prin filmele lui, cu conditzia sa stii unde sa te uitzi.
Ca si in cazul majoritatii comediantzilor, Keaton a adoptat o serie de idiosincrazii, si-a format o imagine, un personaj, pe care il intruchipeaza cam in toate filmele. E ceea ce americanii numesc typecasting si de care actorii cu pretentzii se feresc ca de dracu. Insa in comedii da bine, a functionat si la Chaplin, si la fratzii Marx si chiar si la Woody Allen, desi la el nu se prea pune problema de typcasting, intrucat se joaca pe el insusi. Personajul lui Keaton e intotdeauna mic si plapand (nu si in realitate. La fel ca si Chaplin, Keaton avea obiceiul sa distribuie in rolurile negative actori inaltzi, pentru contrast), poarta o palarie mica si turtita, ca o farfurie zburatoare, si e intotdeauna serios si inexpresiv ca o statuie sau un zombie, daca vreti (de unde si simpatica porecla – The Great Stoneface). De fapt Keaton isi facuse un scop aparte din a nu zambi in filme. Ca tot e inevitabila comparatzia, alter-ego-ul lui Buster mi se pare mai simpatic si mai stilat decat Trampul lui Chaplin. Chaplin, insa, a avut scenarii mai bune si mai multa drama si, in consecintza, filmele lui sunt mai reusite per ansamblu. Si apropo de palarii, daca stitzi unde gasesc una ca a lui Buster, sau daca mai exista asa ceva, nu va sfiitzi sa imi comunicatzi. Pe ale lui se pare ca i le facea nevasta-sa.
Fiind fan Keaton, nu pot zice ca am vazut toate filmele lui pe care as fi vrut sa le vad, dar le-am bifat macar pe alea esentziale si presimt ca o sa ma intorc la dansul curand sa mai recuperez.
Our Hospitality (1923) – povestea merge in linii mari pe un scenariu tip Rromeo&Julieta. Doua familii sunt la cutzite, iar personajul lui Keaton se cupleaza cu mezina familiei rivale. Asa ca ceilaltzi tot umbla sa mi-l omoare iar el face ce stie mai bine: fuge. Apropo, uitasem sa mentzionez, deci nu atzi vazut un film de comedie pana nu l-atzi vazut pe Buster Keaton fugind. E adorabil, mic si prapadit cum e el, alergand cu fatza aia inexpresiva si cu viteza ca la olimpice. Zici ca-i iepure. In fine, cum ziceam mai sus, e cam irelevant sa povestesti scenariul intr-un film de comedie mut. Mai vroiam sa spun ca punctul culminant culmineaza pe buza unei cascade (artificiala, construita in piscina lui Buster Keaton) unde Keaton incearca sa isi salveze mireasa. Intr-o secventa, respectivul priveste alarmat spre camera, si apoi e maturat de un torent puternic si iasa din cadru. S-ar parea ca secventa a fost autentica, nefericitul chiar s-a trezit plonjand in cascada printre bolovani si s-a agatzat de o creanga fix cat sa il pescuiasca echipa de filmare. Cool!
Sherlock Jr. (1924) – desi poate fi luat lejer ca scurt metraj, cu cele 45 de minute ale sale, asta e considerat de multzi cea mai importanta realizare a lui Keaton. Asta datorita ideii originale la vremea aia si cu iz suprarealist. Sherlock Jr. asta e proiectzionist la un cinematograf si cand adoarme langa proiector se viseaza personaj prin diferite filme. Aici a fost folosita pentru prima data faimoasa secventa cu personajul care se muta dintr-un film in altul, adaptandu-se odata cu cadrele, care pentru vremea aia e un efect special de genul “how the fukk did they do that with the technology of the ‘20s?”. Deci filmul se intampla in visul proiectionistului, unde il intruchipeaza pe marele Sherlock Jr. care gaseste indicii si prinde criminali si mai are timp si de urmariri cu motocicleta. Povestire in rama, daca vreti. Alt detaliu picant: intr-o secventa cica trebuia sa ii cada in cap o cantitate mare de apa. Aparent, cantiatea a fost mai mare decat se astepta, atat de mare incat i-a fracturat gatul, chestie de care si-a dat seama multzi ani mai tarziu, cand a trecut pe la doctor.
Seven Chances (1925) – personajul lui Keaton primeste mostenire o suma mare de bani, cu o singura conditie: sa se insoare…. Pana diseara la 7. Asta e unul din filmele mai simplutze ale marelui om, insa tre’ sa recunosc ca scena din final, cand e fugarit pe coclauri de sute de gagici e impresionanta, mi-a amintit de 28 Days Later . Si mai e o secventza in care starneste o avalansa de bolovani si fuge in panta, facand slalom printre ei, scena despre care umbla vorba ca nu ar fi fost regizata, cel putzin in prima faza.
The General (1927) – cel mai amplu si mai epic dintre filmele lui Keaton. Si preferatul meu. Si al lui. De fapt e si cel mai sobru si realist, motiv pentru care la vremea lui a fost un dezastru financiar. The General nu e un general, ci o locomotiva din timpul razboiului civil, pe care personajul lui Keaton incearca sa o recupereze din spatele liniilor inamice ca sa isi impresioneze gagica. E un film mai serios si mai dramatic, dar si probabil cel mai spectaculos. Apropo de ce ziceam mai nainte cu bugetul pentru comedii, The General contzine cea mai costisitoare secventa din epoca filmelor mute. E vorba de o locomotiva care il urmareste pe Buster Keaton (yes, he was that fast!)si cade intr-un rau cu pod cu tot. Impressive!
The Cameraman (1928 ) – cantecul de lebada al lui Keaton si primul film facut pentru MGM. Desi nu mai e regizat de Buster, inca baietzii de la MGM aveau destula incredere in el incat sa il lase sa-si faca de cap cum crede de cuviintza cu abordarea si scenariul. Ulterior i-au impus retzete si sabloane si asa s-a scufundat rapid, profesional in mediocritate si personal in alcoolism. Din fericire, in The Cameraman nu se observa vreo diferenta fata de filmele regizate de el insusi. Sunt cateva scene tragice excelente, dupa retzeta lui Chaplin. Si una dintre scenele mele romantice preferate care imi aminteste ca au existat si vremuri in care aveai sanse sa agatzi o gagica fiind onest in acelasi timp si fara ritualul de-a playing hard to get. Domnisoara in cauza, pe care Keaton tocmai o cunoscuse ii zice asa, in treacat, ca daca se plictiseste o sa-l sune sa iasa la o plimbare. Asa ca omu nostru se invarte toata ziulica in fatza telefonului din scara blocului si intr-un final suna si e chiar ea. El e atat de entuziasmat incat lasa receptorul cu gagica vorbind in el, o ia la goana iepureste, strabate tot orasul in fuga si cand ea termina de vorbit in telefon se trezeste cu el in spate. As fi zis ca nu e o scena prea realista, cu el strabatand juma’ de oras si ea sa nu fi terminat de vorbit in timpul asta, dar apoi mi-am amintit de Dagu lu manelexus… In fine, cu o reactzie de genul asta in ziua de azi ai fi luat de psihopat… ca sa vezi cum se schimba ritualurile in cateva zeci de ani…
Deci nu uitatzi de palarie, da?
De ceva vreme intentionam sa dau vestea despre cea mai recenta aditzie la playlistul chefurilor personale din sezonul primavara-vara. Ansamblul vocal-instrumental 
The Penultimate Truth 