TIFF se intoarce: part II

Goya’s Ghosts – n-as zice ca e un film tocmai subevaluat, insa nu reusesc sa-mi explic statutul underground pe care pare sa-l aiba. Odata pentru ca e facut de Milos Forman (Man in the Moon, Amadeus – doua din favoritele mele) si are actori la mare pretz zilele astea – Javier Bardem, Natalie Portman –  si in al doilea rand pentru ca e un film mai mult decat decent, si ca idee, si ca realizare. Probabil motivul pentru care a fost trecut cu vederea e ca felul in care sunt tratate personajele creaza publicului dificultati in a identifica un fir al actiunii si o idee principala de care sa se agate si cu care sa empatizeze. Adica te-ai astepta sa vezi un film educativ/inspiratzional despre marele Goya, dupa cum sugereaza titlul. Si in prima faza chiar ai impresia ca e despre Goya, filmul incepand cu el facand portrete si taxand clientii in functie de cate membre le picteaza. Apoi centrul de greutate se muta asupra lui Javier Bardem, popa ambitzios care incearca sa reformeze Inchizitia, obiectiv in vederea caruia lanseaza o serie de tips&tricks pentru detectarea ereticilor:  daca isi ascunde putza cand face pishu inseamna ca e evreu, daca citeste Voltaire e satanist etc. Dar si el iasa din scena dupa ce e convins sa se declare cimpanzeu, sub tortura de un pater familias care incerca sa demonstreze absurditatea metodelor inchizitive. Astfel e excomunicat si dispare pe cand credeam ca am detectat personajul principal. Si focusul se muta asupra lu’ Natalie Portman care e aruncata in beciurile inchizitiei pentru ca nu mananca carne de porc. Adevaru e ca nici eu n-as avea incredere in cineva caruia nu-i place carnea de porc, ce fel de om tre’ sa fii sa nu apreciezi un carnatz fript, o costitza afumata? In fine, pe cand mai ai zice ca de fapt filmul e despre Portman si familia ei si incepi sa empatizezi cu personajele, firul se rupe total, actiunea se reseteaza si se sare 15 ani in viitor. Francezii invadeaza Spania, englezii invadeaza francezii din Spania, Portman e tot in beci si se pare ca intre timp facuse o fiica cu Javier Bardem. Care ii seamana atat de bine incat e de fapt tot Natalie Portman. Cealalta Portman iasa din beci odata cu abolirea Inchizitiei, dar arata ca Baba Cloantza tot restu filmului si mai e si nebuna. Se intoarce si Javier Bardem, devenit intre timp mare comandant militar francez.  In timpul asta Goya e undeva in background, isi tot baga nasul in oala celorlalte personaje. Apoi filmul e deturnat de la intrigi politice la probleme de familie, incercarea de reunire dintre Portman cea batrana , urata si nebuna, fiica ei prostituata si Javier Bardem, care pana la urma e spanzurat de englezi si nu se mai reuneste cu nimeni.

Pana la urma despre ce e Goya’s Ghosts? In primul rand e despre fortza istoriei si despre un before-and-after avand ca subiect un calup de personaje convergente bine realizate. Nu o sa invatati din filmul asta nici istorie, nici despre viata lui Goya, care e un simplu personaj-martor. In caz de frustrari, se poate apela la revista Mari Pictori, eventual. Filmul n-are nici concluzie, nici invatzaminte de tras. Si da, e vorbit in engleza, desi actorii sunt majoritatea spanioli ceea ce duce la o amestecatura hazlie si neverosimila de accente. Dar astea sunt detalii, importante doar pentru critcii rau-voitori. Mi s-a parut un film excelent, frumos filmat si cu decoruri bestiale.

I’m Not There – Todd Haynes a incercat sa refaca retzeta care ii iesise atat de misto in Velvet Goldmine:  film biografic neconventional, atat de neconventional incat nici nu se mentioneaza explicit cine e personajul biografiat. In Velvet Goldmine au fost David Bowie si Iggy Pop, in cazul de fatza protagonistii este Bob Dylan. Adica Bob Dylan sunt mai multzi, de la un negru mititel care il impersoneaza in anii copilariei, pana la Cate Blanchett, care la un moment datse sacrifica pentru arta si merge la pishoar. Ma gandesc ca au existat ceva dificultati cand a fost nominalizata la Oscar pt rolul asta.  Adica putea fi incadrata la fel de bine atat la categoria actor in rol principal cat si la actritza. Altzii care au suportat coafura zbarlita a lui Dylan sunt baietul din  The Perfume, care il intruchipeaza pe Dylan-filosoful, Christian Bale, Heath Ledger care e Dylan-familistul si are o relatie cu anorexica de Charlotte Gainsbourg si Richard Gere, Dylan-pustnicul.  Ideea e geniala si e pusa in practica decent. Problema e ca asta nu e un film din care sa afli cine a fost Bob Dylan si ce a facut el. Dimpotriva, e un film la care te uitzi dupa ce te-ai pus la punct in detaliu cu viatza si opera omului.  Altfel risti sa pierzi nuantzele si subtilitatzile pe care se bazeaza filmul si sa iesi la sfarsit din sala ridicand din umeri.

Control – alt film biografic excelent, de data asta despre Ian Curtis si Joy Division. Adica, cum ar veni, un film bun despre un artist mediocru. E mai degraba un film psihologic decat o cronica a artistului si trupei. Ar fi fost si greu altfel sa se umple doua ore despre un muzician epileptic care a scos doua albume si s-a sinucis la 23 de ani. Asa ca filmul e lent, frumos filmat (in alb-negru), frumos jucat si, practic, e carat in spate de Sam Riley.

Kalandorok (Aventurierii) – road-movie unguresc, care se intampla in Ardeal, despre loseri, femei si palinca. A fost comedia mea preferata de la editia de anul asta, asa low-budget cum e. Nu insist mai mult ca s-a scris despre dansul pe un blog din vecini.

Tropa de Elite – la fel, nu mi-au ramas multe de zis despre el. Mi-a placut mai putin decat City of God, ca tot e inevitabila comparatia. Personajul principal e leit guristul de la Smashing Pumpkins si e sublim, ziua e o bestie programata, schingiuieste oameni iar seara se intoarce acasa la nevasta iubitoare si la pastile de nervi. Scenele cu trainingul recrutzilor sunt iar misto, la fel si culorile, la fel si imaginea suburbiilor, exploatata in filmele sudamericane ca perioada comunista in filmele noastre.

TIFF 2008: Ce-am marcat si ce-am ratat

In mod normal as incepe cu o comparatie cu editiile trecute ale marelui festival. Insa a fost primul an in care am ajuns la mai mult de un film. La editiile anterioare am absentat in general pe motiv de sesiune si in special datorita unui fenomen destul de raspandit in cadrul speciei cinefilului de festival. Si anume, exista categoria aia de boemi care isi iau bilete cu zile inainte, complet dezinformati, pe printzipiul ca “daca-i la Tiff tre’ sa merite”. Apoi isi iau pretenarii cu ei, ocupa locuri in sala, eu ma oftic ca dracu ca nu mai prind bilet, iar dupa 15 minute incep sa rasara afara din cinematograf dezgustati. Ca-i filmu prea ciudat, ca nu s-au identificat cu situatiile si personajele si alte mofturi de indivizi care in momentele lor boeme sustin sus si tare ca arta e evadare din realitate, ca apoi sa se planga ca filmu cutare nu e realist sau, mai des in cazul asta, ca “nu e serios”. Sau ca-i de prost-gust. In fine, pana nu uit de unde am plecat, vroiam sa zic ca ma nacajesc foarte tare cand nu prind bilete din cauza astora, chestie care de regula se intampla dupa primul film vazut la festival, si imi bag picioarele si ma duc acasa pe torente unde e loc pentru toata lumea.

Anul asta a fost presiunea atmosferica buna si, in consecinta, am fost prea zglobiu sa fac mofturi. Comparatii cu anii trecuti tot pot sa fac: 2008 a fost cea mai nashpa editzie. Daca la editiile anterioare imi luam programu cu anticipatie si bifam prin el la greu, ca sa ma oftic ulterior ca nu poci ajunge, anul asta am scanat zile intregi prospectul ala cautand cate o oferta mai rasarita, ajutandu-ma de imedebeu si critica la nevoie. Ca sa nu mai zic ca anii trecutzi ponderea filmelor cu sex intre un barbat si o femeie, un barbat si un barbat, un barbat si doi barbati (promovate ca filme de arta, desigur, cum ii shade bine cinematografiei europene) a fost atat de mare incat l-a facut pe Aron Biro sa exclame incantat ca avem si noi in sfarsit un festival exploitation in toata regula, ne mai trebuie doar un drive-in. Ei bine, anul asta am avut si drive-in, dar nimic demn de exploatat in el. Si-au exploatat doar pitziponcii si pitzipoancele imaginea, proptindu-se cu jeepurile in primele randuri, de trebuia sa stai pe capota daca aveai ghinionul sa nimeresti in spatele lor. Da, n-am avut anul asta niciun Shortbus, niciun A Hole in My Heart. Ca sa nu mai pomenesc de alea geniabile, la care iasa din sala aia descrisi in paragraful anterior: Save the Green Planet sau Bothersome Man.

Ce-am vazut:

Låt den rätte komma in (Let Me In) – film suedez cu bampir. Fiindca e un singur vampir, si ala o gagica de 12 ani care seamana cu Colega Diana. Acum o sa intrebati cum poate sa aiba 12 ani si sa fie vampiroaica, astia nu erau undead? Ne raspunde chiar ea: “I really am 12. It’s just that I’ve been 12 for a very long time.” Fiind un film de arta, ecranizare a unei carti cu pretentii, actiunea se invarte in jurul problemelor de socializare ale vampirului, in spetza relatzia cu un tocilar blond de aceeasi etate, la care ii curg mucii in gura tot filmul. Pentru ca, in caz ca nu stiati, in Suedia e frig. Si gagica are un argat pe care il trimite prin frigul asta sa ii faca rost de sange. Asa ca omul merge prin parcuri nocturne (in caz ca nu stiati, in Suedia e noapte destul de des) avand la el o trusa formata din chloroform, bidon, palnie si cutit. Si agata cate un tanar intarziat, pe care il adoarme, apoi il leaga cu capul in jos de un copac si ii taie gatul plasand in prealabil cu grija bidonul si palnia sub  el, asa cum am vazut eu in copilarie ca faceau bunicii cu mieii de Pashte. Treaba se complica cand fata incepe sa isi manance vecinii si prietenul ei mucos si indragostit se prinde ca ceva e in neregula. Insa intre timp se indragosteste si Vampiria cu o dragoste inocenta de copil fraged si apare noaptea pe fereastra lui. Si se dezbraca complet cat ai zice carnitza frageda, bagandu-se in pat cu dansul. Dar prin vecini se creasera suspiciuni (aparent suedezii sunt suspiciosi cand isi gasesc rudele golite de sange prin lacuri) asa ca fata e nevoita sa dispara. Dar s-ar parea ca nu dispare prea departe, pentru ca la scurt timp Oscar, caci asa il cheama pe tanarul vulnerabil, e chinuit la piscina scolii de niste colegi cu intentzii malitzioase. Iar ea apare din senin si ii face bucatzele pe nenorocitzi, la propriu, ca in finalul scenei e plina piscina de bucati de suedezi. Apoi pleaca impreuna cu trenul, el pe canapea, ea intr-o lada (pentru ca vampirii, suedezi sau nu, iau foc la lumina zilei) si comunica prin semnale morse.

Pe cuvant ca filmul asta nu e atat de spectaculos pe cat pare. E cam prea pretentios si prea emo. Iar muzica e atat de nepotrivit de bombastica de ai impresia ca te uiti la blockbusterul verii. Insa contine cele mai cool scene cu minori ever.

Non pensarci – comedie italiana cu rocker. Si aici, avem un singur roacher, intors in sanul familiei. Cica in anii ’20 Buster Keaton a auzit de un vapor pe cale sa fie dus la fiare vechi. Si s-a gandit sa il cumpere, pe ideea ca un vapor e un pretext excelent pentru un film, scenariul si alte alea se rezolva mai incolo. Asa s-a nascut The Navigator. Non Pensarci pare sa se fi nascut intr-un mod asemanator, insa nu cu un vapor, ci cu o fabrica de compoturi de cirese. Si mai putin reusit. Jumatate din film personajele se invart prin fabrica aia. Iar fabrica merge prost, de aici si intriga. Luca Turilli asta se intoarce acasa plin de bune intentii si dornic sa puna si el umarul la afacerea familiei. Insa nu ii iasa si se intoarce inapoi la cariera roc. Filmul se intampla intre aceste doua momente. Personajele sunt parintzii, aruncati de pe orbita in momentul in care afla ca fiica lor e lesbiana (nu pot sa zic ca nu empatizez cu situatia); fiica, care nu e lesbiana, doar loser, si care e angajata la acvariu sa hraneasca delfini; celalalt frate, indragostit de o prostituata cu care vrea sa se insoare pentru ca nu stie ca ii prostituata, iar cand afla tot mai vrea sa se insoare pentru ca i se pare un gest original. Filmul e destul de ok, umpic cam sec totusi. Si zau ca puteau sa mai taie din scenele alea cu fabrica de compoturi.

Gruz 200 (Cargo 200) – Film rusesc sick, mizerabil si decadent, asa cum imi place mie, insa oleaca prea lent, in conditiile in care nu prea erau de aratat cadre de o deosebita valoare artistica. Sau poate m-am desensibilizat eu la filmele despre comunism, cu peretzi cu igrasie si furnale de fabrici. Aici e vorba despre un nene care are o casa, o nevasta la oala, si un slujnic vietnamez bun la toate. Ei locuiesc intr-o casa pitoreasca la malul lacului si traiesc din vandut palinca de cea mai buna calitate. Intr-o noapte furtunoasa apare la usa lor un domn respectabil, profesor de ateism stiintific la Universitate. Dupa o discutie despre comunisti, fuflet si constiintza, domnul pleaca in treaba lui. Dar rusnacul e deranajat din nou, de data asta de un golan cu parashuta dupa el, care vine sa cumpere palinca de cea mai buna calitate, intrucat parashuta nu cedase dupa un tratament cu vodca obisnuita. Cum palinca e de cea mai buna calitate, tanarul ia somn subit iar parashuta lui e hartzuita de gazda. Nevasta gazdei o ascunde in magazie cu gandul sa o trimita dimineata acasa. Insa apare in scena un alt rusnac misterios, care in timpul evenimentelor anterioare se tot preumbla pe la ferestre. Rusnacul asta intra peste sarmana fata in magazie unde o violeaza cu o sticla de palinca de cea mai buna calitate. Apoi il omoara pe vietnamez si pleaca cu gagica la el acasa, la oras, unde o leaga de pat si apoi i-o prezinta mamei, in scopul de a-i obtine binecuvantarea parinteasca. Mama e usor de impresionat, poate si din cauza ca e alcoolica, senila si se uita toata ziua la MTV. Fata ii ameninta cu prietenul ei care e soldat in Afghanistan. Coincidenta face insa ca rapitorul, militzian cu greutate si cetatzean respectabil, sa fie insarcinat cu inhumarea soldatilor intorsi din Afghanistan, printre care si prietenul parashutei. Asadar, ca sa-i inchida gura proaspetei sotii (intre timp se hotarase ca o iubeste, desi avea o banuiala cum ca s-ar putea ca sentimentul sa nu fie reciproc) ii aduce acasa iubitul, il scoate din sicriu si il tranteste in pat peste ea. Apoi aduce un puscarias sa i-o traga, pentru ca s-ar parea ca militzianul nostru e cam impotent. Apoi il lichideaza si pe puscarias, stabilind bilantzul corpurilor din pat la o tipa dezbracata si doua cadavre, dintre care cel mai vechi se facuse deja de culoare mov, ca o viorea. Apoi vine nevasta rusnacului vanzator de palinca (care intre timp ajunsese la inchisoare pe nedrept pentru uciderea argatului vietnamez) si ii face o gaura in piept cu shotgunul apoi pleaca, adaugand un cadavru la cele doua din pat, plus tipa dezbracata si vie intre ele. Ce se intampla mai apoi nu stim, ca filmul se termina. In orice caz, unul din cele mai reusite filme ale festivalului.

Continuarea in episodul urmator…

Magicieni, martzieni si iepuri virtuali: Premiile Hugo in ultimii ani

Mi-am dat seama de curand ca in trecutul relativ apropiat am citit din intamplare toate cartzile care au inhatzat premiul Hugo in ultimii 3 ani. Premiile Hugo (nu de la Victor Hugo, nu va ganditi la prostii, ci de la Hugo Gernsback a.k.a. redactorul de reviste pulp care a folosit pentru prima oara si popularizat termenul SF, la inceputul anilor ’30) sunt premiile esentiale in ograda SF/F si se dau pe baza voturilor cititorilor. Asadar Hugourile sunt premii de popularitate, mai degraba decat de calitate. Pentru asta tind sa am mai mare incredere in celelalte doua distinctii majore in materie, Nebula (date de asociatia scriitorilor americani de SF) si British SF Awards. Avantajul Hugourilor e ca, plecand de la ele, itzi poti face o idee destul de clara despre trendurile aparute de-a lungul timpului in domeniu. La inceputuri, in anii ’60, erau premiate volume in stil clasic, romantice – SF de aventuri, space-opera. Anii ’70 – ’80 au fost ai hard SF-ului (cu oleaca de cyberpunk mai spre sfarsit, genul literar cel mai tragic din istorie – cum a venit, asa s-a dus, intr-un interval de cativa ani). Iar in ultimele doua decenii au inceput sa castige teritoriu la greu (high) fantasy-urile.

In perioada mea de soarece de biblioteca, cand nu se inventasera cronicile pe net, nici comertzul electronic si nici commenturile clientzilor de pe amazon, premiile Hugo si Nebula erau cea mai avizata recomadare pentru un cititor de sefeuri. Imi luam automat tot ce era premiat. Informatia era putina, la cartzi comandate direct in original nu visa nici dracu, iar traducerile de regula apareau cu cel putin 10 ani intarziere. Imi amintesc cat de exuberant am fost cand in ’98 a venit Mironov la teveu si a anuntzat ca Forever Peace a lui Joe Haldeman tocmai a luat premiul Hugo, iar la cateva luni dupa a aparut traducerea de la Teora. Tot in perioada aia mi-am printat de pe Encarta ’99 lista completa cu premiantzii Hugo si Nebula si m-am apucat sa bifez pe ea cu intentzia se epuizez toate titlurile, cam cum fac azi unii cu topul 250 de filme de pe imdb. Ulterior am fost deturnat din drumul intziatic de preocupari mai lumesti, seps, alcohol & roachenrol si am ratacit multa vreme on the dark side. In fine, acu cativa ani am revenit la idealurile tineretzilor si, punandu-ma la curent cu premiile de data mai recenta in domeniu, despre care e vorba in postul de fatza, dau peste, oror, Harry Potter, plus o serie de tinere talente despre care nu auzisem veci si despre care aveam o banuiala cum ca nu ar scrie hard SF batranesc, care in viziunile mele era the real shit. Intre timp vreo cativa de pe lista aia au ajuns revelatii, dar oricum nu mai sunt dispus sa ofer credibilitate premiilor Hugo, premiile astea ramanand doar un mod eficient de a urmari trendurile actuale. Iar pentru Harry Potter n-o sa-i iert niciodata. Din fericire intre timp au devenit accesibile cumparaturile pe net si acum nu mai tre’ sa astept 10 ani sa vad ce se citea in urma cu un deceniu. Totusi, in ultimul an au inceput si editurile noastre sa se trezeasca si sa ia contact cu prezentul. Cinste lor, insa raman chestiunile de pretz si calitati de productie ca mari dezavantaje.

Sa purcedem asadar:

Hugo 2005 – Susanna Clarke – Johnatan Strange & Mr. Norell

Debutul Susannei Clarke se vrea a fi un fantasy epic si de atmosfera (cred ca faptul ca volumul are 1000+ pagini e un indiciu bun). E vorba despre o Anglie alternativa din timpul razboaielor cu Napoleon ( inceputul sec. XIX), unde magia nu doar ca exista de secole, dar a fost si uitata intre timp. Si asa intra in scena Mr. Norell, un batranel academician conservator si singurul magician practicant, care isi propune sa restaureze magia in Anglia. Asa ca pleaca la Londra unde se pune in slujba Guvernului. Intre timp apare in peisaj Johnatan Strange, magician aspirant, care devine elevul lui Norell si, intr-un final, rivalul lui. Exista si vreo cateva fire epice secundare, in fine, nu e o poveste teribil de originala, dar asta e oricum irelevant. Tanti Clarke a vrut sa scrie un roman asa cum a vazut ea ca se scria literatura engleza pe vremuri, in stil Jane Austen si Dickens. Adica axat pe caractere si relatii sociale, descriptiv, desuet etc. Ba chiar foloseste o serie de cuvinte scrise arhaic, draga de ea. Insa consider ca nu i-a prea iesit. E superficial, cu toate cele 1000 de pagini ale sale si notele de subsol hazlii. Acolo unde incearca sa fie colorat si poetic reuseste sa fie doar diluat iar de multe ori am avut senzatia ca citesc o carte pentru copii. Si in multe aspecte e o carte pentru copii, de la modul in care functioneaza magia, pana la unele episoade si personaje. Cred ca asta ar explica si blurbul de la revista Elle. E frustrant cat de putin e exploatata lumea creata, mai ales magia si magicienii si radacinile lor, care sunt subiectul principal. M-am simtit ca si cum as fi citit o carte de fizica in care se vorbeste despre Newton, mere si controverse, fara sa se pomeneasca de gravitatie. E genul de subiect pe care l-ar fi abordat Neil Gaiman, insa intr-un mod complet, elegant, magic si amuzant. Si intr-un spatiu de vreo 3 ori mai scurt.

Aspecte pozitive ar fi umorul englezesc, care, desi nu e prea des, e ok si mi-a amintit din cand in cand de Terry Pratchett. Unele din povestile de pe la subsol sunt simpatice. Cel mai reusit aspect al romanului si singurul element cu care autoarea triumfa, e parodierea lumii academice. Cartea e presarata de referinte la magicieni din vechime si lucrari ale acestora. Norell isi ocupa mare parte a timpului studiind diferite teorii si controverse de prin tratatele de magie si isi foloseste influentza ca sa ii proslaveasca pe unii teoreticieni intr-ale magiei si sa-i faca de kkt pe altzii. Cam ca profii de la mine de la Drept.

Hugo 2006 – Robert Charles Wilson – Spin

Tema de gandire: ce ne-am face daca Pamantul ar fi brusc inconjurat de o membrana penetrabila in ambele sensuri, insa indestructibila, cu efect de staza? Adica pentru fiecare ora scursa in interiorul ei, in afara ar trece zeci de mii de ani. Eu m-am gandit ca ar fi o metoda buna pentru invechit vinul. Wilson se foloseste de premisa pentru a incerca sa imbine arta literara cu hard sf-ul. Astfel ca in mare parte a romanului elementele SF sunt doar incidentale. E cronica a 30 de ani din viata celor trei personaje principale, bine conturate, care incearca sa rezolve misterul sau sa ii faca fatza, fiecare in felul sau. Pentru ca nothing lasts forever, nici chiar Soarele, iar in interiorul barierei ar fi trecut doar cativa anisori pana s-ar fi stins lumina definitiv. Avem deci 3 personagii, gemenii Peter si Diane, plus Tyler, naratorul. Peter e mai genial de felul lui. Si atunci cand se duce cu o gagica de mana la parintzi sa le-o prezinte iar ei stramba din nas la ea… “some people would have stopped bringing girls home. Peter stopped dating.” Foarte intelept. Si se dedica intrebarilor cine? si de ce? din spatele aparitziei barierei. Carora in final le si raspunde. Sora-sa o ia pe partea spirituala si intra prin tot felul de culte ale apocalipsei alaturi de o seama de redneci fanatici. Iar Tyler se face doctor, ii observa pe cei doi de-a lungul timpului si ne povesteste noua la persoana intai. Ah, partea cea mai mishto e cand se incearca exploatarea decalajului temporar prin trimiterea de colonisti pe Marte, care ar fi avut timp destul sa rezolve problema din afara membranei. Dupa vreo 3 ani (si cateva sute de mii de ani de evolutie in exterior) descendentii colonistilor trimit prima expeditzie inapoi, cu un singur voluntar. Se dovedeste ca martienii colonisti evoluasera fizic intr-un fel de negri mititei, organizati intr-o societate comunista descentralizata ( modelul politic ideal si in viziunea subsemnatului, just for the record). Pamantenii mai sugubetzi il tot iau pe negrul mititel la misto cu faze din Cronicile martziene a lui Bradbury, seria Marte a lui Kim Stanley Robinson si mai ales Stranger in a Strange Land a lui Heinlein.

Romanul e fascinant ca idee, isi rezolva satisfacator toate misterele in jurul carora se invarte actiunea, e destul de bine scris. Insa e prea clasic pentru gusturile mele, nu straluceste prin nimic in mod deosebit. Cum a fost Carantina lui Greg Egan bunaoara, care porneste de la premise asemanatoare, insa pune niste probleme care iti sucesc mintzile si nu se intinde aiurea. Spin e doar… placut.

PS: traducerea romaneasca e pe vine la Nemira. Iar pentru 2010 se pregateste si o ecranizare, inca nu se stie ce si cum.

Hugo 2007 – Vernor Vinge – Rainbows End

Nu, nu am scris titlul gresit. Lipsa apostrofului e un fel de gluma interioara a romanului ,cu valentze simbolice. Am fost foarte mandru de mine ca mi-am luat cartea asta in aceeasi saptamana in care a luat Hugo-ul si am citit-o la cateva zile dupa. Rainbows End e cea mai lucida viziune asupra viitorului apropiat de care am dat pana acum. Probabil Alvin Toffler ar fi fost incantat de cartea asta. In lumea lui Vinge, peste vreo 20 de ani (parca cam pe atunci se intampla actiunea propriu-zisa) calculatoarele sunt o moda. La propriu. Adica sunt integrate in haine si pot fi folosite prin gesturi insesizabile ale muschilor, cu displayul holografic proiectat pe retina, sau asa ceva. O aplicatie interesanta e faptul ca poti aplica skinuri prestabilite peste realitate. Adica, where available, poti sa vezi orasul ca pe Ankh-Morporkul din seria Discworld si cetatenii pot sa isi aleaga sa fie perceputi ca personaje din romane. De fapt Terry Pratchett e un fel de semizeu in lumea romanului, cumparase jumatate din Scotzia, personajele tot discuta cartzi fictive de-ale lui si despre nenorocitzii care il copiaza, iar modulul Discworld e cel mai popular skin, la concurentza cu Lovecraft si un epigon fictiv de-al lui Pratchett.

Cartea cade in pacatul majoritatii hard-sf-urilor, sacrificand din literatura pentru acuartetzea partii stiintifice. Apreciez viziunea de bun-simt asupra viitorului (practic, cam toate gaselnitele tehnologice din roman ar putea fi realizate si la ora actuala) insa Rainbows End e mult prea tehnic pentru binele lui. Ca actiune, ia forma thrillerului hi-tech, cu un mosneag care se trezeste din Alzheimer’s si porneste intr-o cruciada pentru a salva o biblioteca de la trecerea in forma digitala si distrugerea cartilor din copaci mortzi, incercand in acelasi timp sa se adapteze si sa faca fatza socului viitorului. Avem si conspiratii la nivel international, agentii secrete, si un hacker misterios care apare in forma unui iepurila virtual. Mi-a placut ca Vinge se foloseste de cinismul personajului principal pentru a face niste consideratii pertinente asupra legaturii dintre progresul tehnologic si spiritul uman, la fel de aplicabile si in prezent: “You live in a time that thinks it can ignore the human condition”…