Magicieni, martzieni si iepuri virtuali: Premiile Hugo in ultimii ani

Posted: June 7, 2008 in dead trees

Mi-am dat seama de curand ca in trecutul relativ apropiat am citit din intamplare toate cartzile care au inhatzat premiul Hugo in ultimii 3 ani. Premiile Hugo (nu de la Victor Hugo, nu va ganditi la prostii, ci de la Hugo Gernsback a.k.a. redactorul de reviste pulp care a folosit pentru prima oara si popularizat termenul SF, la inceputul anilor ’30) sunt premiile esentiale in ograda SF/F si se dau pe baza voturilor cititorilor. Asadar Hugourile sunt premii de popularitate, mai degraba decat de calitate. Pentru asta tind sa am mai mare incredere in celelalte doua distinctii majore in materie, Nebula (date de asociatia scriitorilor americani de SF) si British SF Awards. Avantajul Hugourilor e ca, plecand de la ele, itzi poti face o idee destul de clara despre trendurile aparute de-a lungul timpului in domeniu. La inceputuri, in anii ’60, erau premiate volume in stil clasic, romantice – SF de aventuri, space-opera. Anii ’70 – ’80 au fost ai hard SF-ului (cu oleaca de cyberpunk mai spre sfarsit, genul literar cel mai tragic din istorie – cum a venit, asa s-a dus, intr-un interval de cativa ani). Iar in ultimele doua decenii au inceput sa castige teritoriu la greu (high) fantasy-urile.

In perioada mea de soarece de biblioteca, cand nu se inventasera cronicile pe net, nici comertzul electronic si nici commenturile clientzilor de pe amazon, premiile Hugo si Nebula erau cea mai avizata recomadare pentru un cititor de sefeuri. Imi luam automat tot ce era premiat. Informatia era putina, la cartzi comandate direct in original nu visa nici dracu, iar traducerile de regula apareau cu cel putin 10 ani intarziere. Imi amintesc cat de exuberant am fost cand in ’98 a venit Mironov la teveu si a anuntzat ca Forever Peace a lui Joe Haldeman tocmai a luat premiul Hugo, iar la cateva luni dupa a aparut traducerea de la Teora. Tot in perioada aia mi-am printat de pe Encarta ’99 lista completa cu premiantzii Hugo si Nebula si m-am apucat sa bifez pe ea cu intentzia se epuizez toate titlurile, cam cum fac azi unii cu topul 250 de filme de pe imdb. Ulterior am fost deturnat din drumul intziatic de preocupari mai lumesti, seps, alcohol & roachenrol si am ratacit multa vreme on the dark side. In fine, acu cativa ani am revenit la idealurile tineretzilor si, punandu-ma la curent cu premiile de data mai recenta in domeniu, despre care e vorba in postul de fatza, dau peste, oror, Harry Potter, plus o serie de tinere talente despre care nu auzisem veci si despre care aveam o banuiala cum ca nu ar scrie hard SF batranesc, care in viziunile mele era the real shit. Intre timp vreo cativa de pe lista aia au ajuns revelatii, dar oricum nu mai sunt dispus sa ofer credibilitate premiilor Hugo, premiile astea ramanand doar un mod eficient de a urmari trendurile actuale. Iar pentru Harry Potter n-o sa-i iert niciodata. Din fericire intre timp au devenit accesibile cumparaturile pe net si acum nu mai tre’ sa astept 10 ani sa vad ce se citea in urma cu un deceniu. Totusi, in ultimul an au inceput si editurile noastre sa se trezeasca si sa ia contact cu prezentul. Cinste lor, insa raman chestiunile de pretz si calitati de productie ca mari dezavantaje.

Sa purcedem asadar:

Hugo 2005 – Susanna Clarke – Johnatan Strange & Mr. Norell

Photobucket

Debutul Susannei Clarke se vrea a fi un fantasy epic si de atmosfera (cred ca faptul ca volumul are 1000+ pagini e un indiciu bun). E vorba despre o Anglie alternativa din timpul razboaielor cu Napoleon ( inceputul sec. XIX), unde magia nu doar ca exista de secole, dar a fost si uitata intre timp. Si asa intra in scena Mr. Norell, un batranel academician conservator si singurul magician practicant, care isi propune sa restaureze magia in Anglia. Asa ca pleaca la Londra unde se pune in slujba Guvernului. Intre timp apare in peisaj Johnatan Strange, magician aspirant, care devine elevul lui Norell si, intr-un final, rivalul lui. Exista si vreo cateva fire epice secundare, in fine, nu e o poveste teribil de originala, dar asta e oricum irelevant. Tanti Clarke a vrut sa scrie un roman asa cum a vazut ea ca se scria literatura engleza pe vremuri, in stil Jane Austen si Dickens. Adica axat pe caractere si relatii sociale, descriptiv, desuet etc. Ba chiar foloseste o serie de cuvinte scrise arhaic, draga de ea. Insa consider ca nu i-a prea iesit. E superficial, cu toate cele 1000 de pagini ale sale si notele de subsol hazlii. Acolo unde incearca sa fie colorat si poetic reuseste sa fie doar diluat iar de multe ori am avut senzatia ca citesc o carte pentru copii. Si in multe aspecte e o carte pentru copii, de la modul in care functioneaza magia, pana la unele episoade si personaje. Cred ca asta ar explica si blurbul de la revista Elle. E frustrant cat de putin e exploatata lumea creata, mai ales magia si magicienii si radacinile lor, care sunt subiectul principal. M-am simtit ca si cum as fi citit o carte de fizica in care se vorbeste despre Newton, mere si controverse, fara sa se pomeneasca de gravitatie. E genul de subiect pe care l-ar fi abordat Neil Gaiman, insa intr-un mod complet, elegant, magic si amuzant. Si intr-un spatiu de vreo 3 ori mai scurt.

Aspecte pozitive ar fi umorul englezesc, care, desi nu e prea des, e ok si mi-a amintit din cand in cand de Terry Pratchett. Unele din povestile de pe la subsol sunt simpatice. Cel mai reusit aspect al romanului si singurul element cu care autoarea triumfa, e parodierea lumii academice. Cartea e presarata de referinte la magicieni din vechime si lucrari ale acestora. Norell isi ocupa mare parte a timpului studiind diferite teorii si controverse de prin tratatele de magie si isi foloseste influentza ca sa ii proslaveasca pe unii teoreticieni intr-ale magiei si sa-i faca de kkt pe altzii. Cam ca profii de la mine de la Drept.

Hugo 2006 – Robert Charles Wilson – Spin

PhotobucketTema de gandire: ce ne-am face daca Pamantul ar fi brusc inconjurat de o membrana penetrabila in ambele sensuri, insa indestructibila, cu efect de staza? Adica pentru fiecare ora scursa in interiorul ei, in afara ar trece zeci de mii de ani. Eu m-am gandit ca ar fi o metoda buna pentru invechit vinul. Wilson se foloseste de premisa pentru a incerca sa imbine arta literara cu hard sf-ul. Astfel ca in mare parte a romanului elementele SF sunt doar incidentale. E cronica a 30 de ani din viata celor trei personaje principale, bine conturate, care incearca sa rezolve misterul sau sa ii faca fatza, fiecare in felul sau. Pentru ca nothing lasts forever, nici chiar Soarele, iar in interiorul barierei ar fi trecut doar cativa anisori pana s-ar fi stins lumina definitiv. Avem deci 3 personagii, gemenii Peter si Diane, plus Tyler, naratorul. Peter e mai genial de felul lui. Si atunci cand se duce cu o gagica de mana la parintzi sa le-o prezinte iar ei stramba din nas la ea… “some people would have stopped bringing girls home. Peter stopped dating.” Foarte intelept. Si se dedica intrebarilor cine? si de ce? din spatele aparitziei barierei. Carora in final le si raspunde. Sora-sa o ia pe partea spirituala si intra prin tot felul de culte ale apocalipsei alaturi de o seama de redneci fanatici. Iar Tyler se face doctor, ii observa pe cei doi de-a lungul timpului si ne povesteste noua la persoana intai. Ah, partea cea mai mishto e cand se incearca exploatarea decalajului temporar prin trimiterea de colonisti pe Marte, care ar fi avut timp destul sa rezolve problema din afara membranei. Dupa vreo 3 ani (si cateva sute de mii de ani de evolutie in exterior) descendentii colonistilor trimit prima expeditzie inapoi, cu un singur voluntar. Se dovedeste ca martienii colonisti evoluasera fizic intr-un fel de negri mititei, organizati intr-o societate comunista descentralizata ( modelul politic ideal si in viziunea subsemnatului, just for the record). Pamantenii mai sugubetzi il tot iau pe negrul mititel la misto cu faze din Cronicile martziene a lui Bradbury, seria Marte a lui Kim Stanley Robinson si mai ales Stranger in a Strange Land a lui Heinlein.

Romanul e fascinant ca idee, isi rezolva satisfacator toate misterele in jurul carora se invarte actiunea, e destul de bine scris. Insa e prea clasic pentru gusturile mele, nu straluceste prin nimic in mod deosebit. Cum a fost Carantina lui Greg Egan bunaoara, care porneste de la premise asemanatoare, insa pune niste probleme care iti sucesc mintzile si nu se intinde aiurea. Spin e doar… placut.

PS: traducerea romaneasca e pe vine la Nemira. Iar pentru 2010 se pregateste si o ecranizare, inca nu se stie ce si cum.

Hugo 2007 – Vernor Vinge – Rainbows End

PhotobucketNu, nu am scris titlul gresit. Lipsa apostrofului e un fel de gluma interioara a romanului ,cu valentze simbolice. Am fost foarte mandru de mine ca mi-am luat cartea asta in aceeasi saptamana in care a luat Hugo-ul si am citit-o la cateva zile dupa. Rainbows End e cea mai lucida viziune asupra viitorului apropiat de care am dat pana acum. Probabil Alvin Toffler ar fi fost incantat de cartea asta. In lumea lui Vinge, peste vreo 20 de ani (parca cam pe atunci se intampla actiunea propriu-zisa) calculatoarele sunt o moda. La propriu. Adica sunt integrate in haine si pot fi folosite prin gesturi insesizabile ale muschilor, cu displayul holografic proiectat pe retina, sau asa ceva. O aplicatie interesanta e faptul ca poti aplica skinuri prestabilite peste realitate. Adica, where available, poti sa vezi orasul ca pe Ankh-Morporkul din seria Discworld si cetatenii pot sa isi aleaga sa fie perceputi ca personaje din romane. De fapt Terry Pratchett e un fel de semizeu in lumea romanului, cumparase jumatate din Scotzia, personajele tot discuta cartzi fictive de-ale lui si despre nenorocitzii care il copiaza, iar modulul Discworld e cel mai popular skin, la concurentza cu Lovecraft si un epigon fictiv de-al lui Pratchett.

Cartea cade in pacatul majoritatii hard-sf-urilor, sacrificand din literatura pentru acuartetzea partii stiintifice. Apreciez viziunea de bun-simt asupra viitorului (practic, cam toate gaselnitele tehnologice din roman ar putea fi realizate si la ora actuala) insa Rainbows End e mult prea tehnic pentru binele lui. Ca actiune, ia forma thrillerului hi-tech, cu un mosneag care se trezeste din Alzheimer’s si porneste intr-o cruciada pentru a salva o biblioteca de la trecerea in forma digitala si distrugerea cartilor din copaci mortzi, incercand in acelasi timp sa se adapteze si sa faca fatza socului viitorului. Avem si conspiratii la nivel international, agentii secrete, si un hacker misterios care apare in forma unui iepurila virtual. Mi-a placut ca Vinge se foloseste de cinismul personajului principal pentru a face niste consideratii pertinente asupra legaturii dintre progresul tehnologic si spiritul uman, la fel de aplicabile si in prezent:You live in a time that thinks it can ignore the human condition”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s