Din motive profesionale de kkt, singurul eveniment cultural insemnat la care voi fi participat vara asta e festivalul Artmania. Din motive de (dez)interes am fost doar la prima zi. Gamma Ray mi s-au parut intotdeauna de duzina iar familia Liv Kristine/Atrocity nu m-a motivat indeajuns cat sa mai pierd o zi nedormita prin capitala europeana. De fapt si in prima zi am ajuns sub auspicii nefavorabile, cu intarziere, oboseala si proasta dispozitie cat incape. Din fericire pentru dispozitia mea, organizarea a evoluat binisor de anii trecutzi. Initzial am strambat din nas la ideea organizarii concertului in cort, ca la nunzile de la tzara. Asezamantul s-a dovedit insa excelent. Asa am ajuns sa intru de afara pentru o gura de aer proaspat inauntru, in conditziile in care in exterior te opareai de la canicula iar inauntru am fost surprins sa dau peste aer conditionat si interdictie pentru tutun, interdictie care chiar a functionat pana pe la sfarsitul cantarii Lacrimosa. Au fost si toalete de ajuns, si apa cu gust de bere destula, chestie care face din Artmania cel mai bine organizat festival rock, laolalta cu Stufstockul de anul trecut.
Cum ziceam, din motive de proasta organizare, am ajuns doar la trupele straine. N-am facut nici poze ca n-am vrut sa fiu atat de egoist incat sa fur o parte din sufletul artistilor.
Pentru Aqua de Annique nu mi-am facut temele. N-am ascultat albumul de pana acum al trupei (proiectului?) pe principiul ca un album solo al unei gagici gotice nu poate fi decat simplu, diluat si dulceag. Si asa s-a dovedit a fi, dar s-a compensat prin prezenta scenica si faptul ca piesele alea au sunat extrem de bine live. Ba chiar am auzit si vreo doua din repertoriul The Gathering, perioada recenta. Prin prezenta scenica inteleg debutul concertului cu Anneke la pian, cei doi chitaristi imbracatzi in pilotzi de avion si ulterior coregrafia tipei, hazlie ca intotdeauna, cu miscari energice si vioaie, mers pe loc si alte giumbuslucuri, ca la Cerbul de Aur. Oricum, Anneke e o simpatica si mi-a facut pofta sa ascult The Gathering. La albumul solo voi zice in continuare pas.
Tiamat is una din trupele pe care le-as lua oricand cu mine pe o insula pustie. Daca ar fi sa-mi fac un top 5 albume preferate din toate vremile, Wildhoney sigur s-ar afla printre ele. Dupa prestatia de acu 2 ani de la Bucuresti, initzial nu aveam mari asteptari de la ei live. Atunci am ramas descumpanit de vocea Edlundului care, nemascata de tot felu de artificii de studio, a sunat plat si in spate. Insa cand am vazut ce sonorizare mishto avea locatzia prezenta mi-am zis ca they can’t screw it this time. Nu stiu cum au reusit, dar au comis-o si acum. Practic majoritatea concertului a fost instrumental, Edlund a fost zgomot de fond. Iar cel putin in prima faza si instrumentele au fost inegale, chitara era atat de in spate ca parca nu era deloc. Pana mea, pana si caseta mea uzata cu Wildhoney din masina, pe care o ascultam in ’92 se aude mai bine*. Nu pricep cum poti sa ai, ca trupa, ani de experientza pe scene si sa nu te prinzi ca ceva ii in neregula. Asa se face ca datorita circumstantei, cel mai bine au sunat piese care in mod normal nu is extraordinare. Gen To Have And Have Not, care e mai mult instrumentala, sau Equinox of the Gods, unde a apucat sa iasa si Edlund cu vocea la inaintare, ca era doar de urlat. Cantarea au inceput-o cu Raining Dead Angels, spre incantarea unui melc psihedelic special si jucaus. Am auzit si Sleeping Beauty (alta dintre putinele piese care au sunat acceptabil), Whatever that Hurts, Do You Dream of Me (varianta abreviata, am impresia), Phantasma de Luxe, Cold Seed, Brighter Than The Sun, piesa de campanie electorala Vote for Love, Cain, Wings of Heaven, iar de pe ultimul album Until the Hellhounds Sleep Again, Via Dolorosa plus alea de care ziceam mai nainte. Bisul a fost neasteptat, mai ales pentru organizatori, care mai aveau un pic si il scoteau pe Edlund cu matura de pe scena. Se zice ca Edlundul fusese anuntat ca e timpul sa se care, inainte sa isi fi terminat playlistul. Asa ca omul s-a suparat foarte tare si a cantat Gaia aruncand stative si microfoane pe jos, apoi a disparut in mijlocul soloului si dus a fost. Per ansamblu a fost o prestatie frustranta, genul de concert de la care iesi si itzi vine sa-ti bagi castile in urechi sa auzi piesele alea ca lumea. Nici macar nu si-a dat jos camasa… de fapt si fesul l-a tinut tot timpul cantarii pe cap.
Lacrimosa, in schimb, au cantat si sunat perfect, nemtzeste. Nu mai ascultasem trupa asta de ani buni, de cand eram fan. Inferno si Fassade is printre cele mai originale albume metal ever. Pe la Echos si Lichtgestalt mi-am perdut interesul, asta fiind cu mai bine de 4 ani in urma. In situatia asta a fost interesant sa aud piese pe care credeam ca le-am uitat. Iar Tillo arata tot ca la 18 ani, tot gay si tot cu parul in forma de ying si yang. De Anne credeam ca is indragostit la un moment dat, acum mi-am dat seama ca doar vocea era de vina. Si ca dragostea are alta culoare. In fine, daca m-as apuca sa scriu titluri de piese probabil mi-ar lua cat mi-a luat sa scriu restul postului pana acum. Ca si in cazul Rammstein, Lacrimosa au destule de oferit incat sa nu te simtzi frustrat ca nu stii boaba de germana si ca ar putea sa cante retzete de prajitura cu nuca si sa nu-ti dai seama, cum e cazul meu. De retinut doar ca Lacrimosa, cat de fragili par ei asa, au una din cele mai exacte performante live. Copycat a fost ultima piesa si duetul de pe ea a fost exuberant. Mai era si un reflector pe care l-au luat in mana si si-l tot bagau unul altuia in ochi. Zilele astea is iar fan Lacrimosa.
*da, Wildhoney nu exista n ’92. inner joke.
The Penultimate Truth 