Archive for August, 2008


Photobucket

Motto: “Traim o viata falsa!” – Marian Nistor

Cand Sergio Leone si-a turnat celebrele westernuri spaghetti, habar n-avea de geografia americana. In The Good, The Bad and The Ugly, Clint Eastwood trecea tacticos granite inexistente intre state care in lumea reala sunt in capete opuse ale tarii. Paradoxal, lipsa crasa de respect pentru realitate a facut filmele lui Leone mai universale si mai perene decat toate westernurile cu John Wayne la un loc. Si le-a adaugat o latura fantasy involuntara care fascineaza prin senzatia de atemporalitate a plotului. Morala e ca nu poti judeca in functie de realism un film care nu si-a propus niciodata sa fie realist.

Philip K. Dick a scris peste 30 de romane SF fara sa aiba habar sau sa-i pese de verosimilitatea viitorurilor imaginate. Lumile viitoare inchipuite de Dick sunt decoruri de carton, dezvoltate doar un minim necesar, cat sa sustina mesajul. Practic, jumatatea de S din SF, in cazul lui Dick a ramas undeva la inceputurile genului, la literatura pulp a anilor ’30. Acuartetzea previziunilor, inevitabile atunci cand plasezi un roman in viitor, nu i-a provocat niciodata insomnii. Pentru un fan hard SF e strigatoare la cer lejeritatea cu care Philip Dick trece peste elementele de cadru, care in majoritatea SF-urilor traditionale ar reprezenta scopul si substanta romanului. In prezent, viitorurile imaginate de Dick in anii ’60-’70 sunt toate depasite, fiind plasate de autor prin anii ’90. Autorul a aruncat in anii ’90 ba colonii pe Luna si Marte, ba calatorii in Alpha Centauri, ba extraterestrii malitiosi din alte sisteme solare. (A se vedea si monologul lui Rutger Hauer din Blade Runner care trecuse la viata lui pe langa nave in flacari in centura lui Orion si nu-mai-stiu-ce in Tanhauser Gate). Ei, tocmai lipsa intentionata de consideratie pentru elementele SF de decor il fac pe Philip Dick mai savuros si mai actual decat orice alt scriitor din domeniu. Nu-l poti judeca pentru aberatiile futuristice pulp cand omul le-a folosit ca simple pretexte, avand cu totul alte scopuri si teme de tratat. La urma urmei, 1984 a trecut de ceva vreme si Big Brother nu ne spioneaza din televizor, dar asta nu il face pe Orwell cu nimic mai putin valoros.

Doar din lipsa de o categorie mai potrivita il poti eticheta pe Philip Dick ca scriitor SF. Cartile lui sunt la distanta egala fata de Kafka, postmodernism si SF clasic. Iar ca tematica… well, exista doua intrebari pe care si le pun filosofii si drogatii: ce e uman? si mai ales: ce e realitatea? Intamplator, Dick face parte din ambele categorii. Un pic mai mult din prima, totusi. A recunoscut oficial ca pana la sfarsitul anilor ’70 cam tot ce a scris a fost sub influenta amfetaminelor. Mai apoi s-a apucat sa tina un jurnal care la data mortii avea vreo 8000 de pagini, scris noaptea cand era pe amfetamine si alte dracii. Printre altele, era ferm convins ca e in legatura directa cu o oarecare forma de divinitate. O alta teorie era ca istoria s-a oprit in secolul I, la apogeu si traim o iluzie a Imperiului Roman iar Nixon e imparatul. Probabil cea mai faimoasa fantezie a lui Dick e aia ca traieste doua vieti in paralel, cealalta fiind a unui tanar roman din primul secol dupa Christos. Cam ca sarmanul Dionis, asa. Insa Dick si-a pus constant la indoiala sanatatea mintala, ceea ce ne demonstreaza ca nu era dus cu paralelipipedul in totalitate. Un nebun autentic e convins ca e sanatos. Tocmai asta il face sa fie nebun. Dick era ingrijorat la gandul ca ar putea fi schizofrenic. Cu timpul a ajuns si paranoic, era convins ca FBI-ul comploteaza impotriva sa. La un moment dat a facut scandal ca i-a intrat FBI-ul in casa si i-a furat ceva hartii, admitand ulterior ca s-ar putea sa isi fi jefuit propria casa si sa fi uitat intre timp. Dar despre toate astea (sper) la anul , cand iasa The Owl in Daylight, filmul biografic facut de Paul Giamatti, cu Paul Giamatti in rolul principal.

Cu toata activitatea asta de scriitor intre doua pastile si-un joint, Dick nu a cedat incoerentei si a stilului de tip stream of consciousness cu pretentii. Romanele lui cad de obicei in fantezii suprarealiste, insa sunt intotdeauna tinute in frau, subordonate unui fir logic pana la capat, chiar daca deznodamantul in sine e deseori absurd. Modul genial in care descrie efectele entropiei asupra identitatii, una din temele recurente ale sale, e rezultatul unui delir liric, insa filtrat rational. Produsul final e intotdeauna coerent, doar ideile si diversele feluri in care le exploateaza sunt potentzate de experienta personala. Ceea ce in ochii mei il ridica oleaca peste Hunter Thompson si altii ca el, care s-au folosit de experienta cu drogurile doar pentru alterari de stil si coerenta, fara consecinte asupra ideilor in sine.

Cu pretextul campaniei Nemira, am luat in luneta un volum de short stories. Cum ziceam si in cazul lui Greg Egan, scriitorii care manevreaza idei in detrimentul stilului si decorurilor sunt mai avantajati de formele scurte. Iar in cazul asta poti sa iei contact intr-un singur volum cu majoritatea temelor abordate de Dick, chestie care il face numa bun pentru incepatori.

Furnica electrica e un fel de best of, cuprinzand povestirile-vedeta ale autorului, fie pentru ca au fost ecranizate, fie pentru ca au facut valva la vremea lor sau pentru ca sunt pur si simplu foarte mishto.

Impostor – cum iti dai seama ca tu esti tu? Identitatea iti e imprimata doar de un set de amintiri, sau constiinta de sine e ceva mai mult? Altfel spus, faptul ca azi iti amintesti ce ai facut ieri si maine iti vei aminti ce ai facut azi e ceea ce te face identic cu tine insuti? Dick trateaza problema dintr-o perspectiva accesibila doar literaturii speculative: implantul de amintiri. Impostorul din titlu ar putea fi un simplu cetatean sau un agent inamic (nu zic extraterestru, e dovedit stiintific ca termenul inhiba cititorii) care l-a ucis pe cetateanul cu pricina si i-a preluat amintirile. Caz in care impostorul nu ar avea de unde sa stie ca e impostor. Rezumat: cum iti verifici identitatea? Povestirea a fost ecranizata in 2001 destul de ok. In sensul ca filmul preia concluziile povestirii. Si sfarsitul neasteptat.

Second Variety – cea mai horror povestire, tot cu final neasteptat si una din preferatele mele. Intr-un viitor postapocaliptic, rusii se bat cu americanii si cu niste gadgeturi mici si a’ dracu, create initial de americani, dar care odata cu autonomia productiei, s-au procopsit si cu constiinta de sine. Ba chiar au inceput sa se construiasca in forma de om, in cateva varietati, pentru a pacali inamicul. Suspans ca la carte. Filmul (Screamers), ecranizat in ’95 cu Peter Robocop Weller, pe langa faptul ca e cam low budget, a supralicitat elementul de suspans si in consecinta a iesit cam varza.

Minority Report – e transpusa destul de fidel in mult-mai-celebrul film al lui Spielberg. Se axeaza pe ideea de liber arbitru. Daca vezi viitorul poti sa il si schimbi, sau te trezesti doar in postura marionetei constienta brusc de firele de care e trasa? O alta speculatie, care pe mine profesional ma preocupa ceva mai mult: daca stii sigur ca un oarecare va comite o crima in viitor, ai dreptul sa il bagi la racoare inainte sa apuce s-o faca? Din moment ce poti sa il prinzi inainte sa o comita, inseamna ca viitorul nu e fix, deci exista alternative. Excelenta nuvela, inteligenta si actuala. A nu se uita ca a fost scrisa in ’56.

War Game – ceva mai slaba, se bazeaza pe poanta finala cu iz de satira sociala. Americanii se straduiesc sa inventeze tot felul de jocuri pe post de arme. In final cel mai eficient, odata popularizat printre inamici, se dovedeste o varianta inversa de Monopoly. Adica castiga cine pierde toti banii la urma.

What the Dead Men Say – o povestire din universul Ubik. De fapt invers, pentru ca Ubik a fost scrisa ulterior. Cum ar fi daca moartea n-ar fi un eveniment instantaneu? Cele cateva momente dintre viata si moarte ar putea fi pastrate, atunci cand corpul e recuperat intact, si rationalizate pe perioade destul de lungi. Ca o cartela de telefon pe care ai un anumit credit pe care il poti folosi cand vrei, pana se termina. Nuvela e despre o inscenare legata de un semi-mort din asta, care incepe intr-o zi sa vorbeasca, dar nu din sicriu, ci din spatiu. Si in scurt timp vocea devine omniprezenta… Cum citisem Ubik inainte, nuvela nu a avut impactul scontat, desi e foarte ok.

Oh, to Be a Blobel!… – alta povestire mai slaba, care se invarte in jurul unei poante-cliseu in final. Un extraterestru dintr-o specie protoplasmica, ca niste jeleuri haribo, si o pamanteanca se indragostesc cu ocazia cu care fiecare e spion in cealalta tabara. Poanta e atat de rasuflata ca nici macar nu poate fi numita spoiler: in final el ia forma ireversibila de om in vederea insuratorii, nestiind ca in acelasi timp ea se facea gelatina, tot ireversibil, cu acelasi scop.

We Can Remember It for You Wholesale – e povestirea care a fost adaptata destul de liber in faimosul Total Recall, cu stimabilul guvernator Schwarzy. Speculeaza tot pe problema amintirilor si increderea pe care o poti avea in ele. Actiunea actioneaza intr-un viitor in care indivizii din clasa muncitoare care nu-si permit concedii in locuri exotice, pot sa mearga frumusel la firma Rekal si sa-si implanteze amintirea unei vacante de vis pe Marte. Ce e mai important, sa traiesti o experienta pe moment sau sa iti amintesti ca ai trait-o? Mi se pare umpic asemanator cu diferenta dintre a citi o carte sau un rezumat.

Faith of Our Fathers – asta e contributia lui Dick la celebra si controversata antologie a lui Harlan Ellison, Dangerous Visions. Povestirea e cam ce ar fi iesit din 1984 daca Orwell ar fi fost on acid, disperat si bolnav mintal in acelasi timp. Intr-un viitor totalitarist in care conducatorul e idolatrizat si apare in fiecare seara la televizor (de fapt fiind roman, pana aici nu am gasit nimic SF) un functionar de la partid face rost de un drog care cica ii permite sa vada realitatea asa cum e. Si chiar o vede, seara cand se pune la televizor, big brother apare in diverse forme grotesti. Infiltrat la o petrecere sub influenta drogului, eroul se trezeste fata in fata cu conducatorul care e chiar demiurgul cel rau, vorba lui Cioran. E un Dumnezeu sinistru si amoral care se hraneste cu oameni. Nemaiputand sa se refugieze in iluzie, personajul clacheaza si moare. Desigur, povestirea e o parabola a propriei disperari religioase a autorului de la vremea aia, pusa intr-o forma care sa socheze si sa ofenseze cam pe toata lumea.

The Electric Ant – cea mai kafkiana dintre povestile din volum. In varianta originala nu dadea si titlul antologiei. Probabil editorul roman s-a bazat pe faptul ca titlul suna foarte sf-ish. In fine, povestea e un exercitiu in absurd a carui premisa e intrebarea: cat din realitate e afara si cat in capul nostru? Dupa un accident de masina, personajul principal isi da seama ca nu e atat de uman pe cat credea. De fapt e rhiar robot. Si incepe sa experimenteze cu o banda pe care si-o gaseste in piept printre rotitze si alte alea. Banda e cea care aparent ii confera realitatea lui subiectiva. Pentru ca odata ce mestereste pe la ea, vede altfel lumea din jur. Cuprins de paranoia, incepe sa aiba certitudinea ca jucandu-se cu realitatea sa subiectiva, modifica realitatea tuturor. Iar ca sa isi verifice teoria, isi rupe de tot chestia din piept, in prezenta unui martor. Lumea incepe sa dispara treptat, cu martor cu tot si ramane doar vantul…

E usor de remarcat ca, desi adreseaza probleme esentiale din perspective originale, Philip Dick nu ofera raspunsuri. Ci te ajuta sa-ti pui intrebari. Dealtfel, in filosofie, o intrebare inteligenta valoreaza mai mult decat orice raspuns.

Campania Scrie ca sa primesti o carte” continua. Si continua bine. Am impresia ca a avut un succes mai mare decat s-au asteptat cei de la editura. Deja mi-e teama ca, dupa onorarea promisiunilor promotiei  Nemira o sa se trezeasca cu un picior in faliment.

Advertisements

Tod Browning. Si Lon Chaney

Posted: August 22, 2008 in moving pictures

Ma gandisem sa incropesc un post aniversar cu ocazia provocarii celui de-al doilea accident de circulatie in 6 luni si, in consecinta, a scoaterii din uz a extymobilului pentru a doua oara. Ar fi trebuit sa fie un post critic despre Crash (Cronenberg, desigur. Sau Ballard, in varianta pe hartie) din perspectiva experimentarii pe propria piele a premiselor filmului. Dar nu e timp, de mult astept sa ii vina randul, iar azi il am in sfarsit pe rol pe Tod Browning, circar si cult director de circumstanta.

Despre Browning am zis cam tot ce conteaza in paragraful anterior. A fost om de circ, apoi actor si in final regizor, atingand punctul culminant in cariera pe la sfarsitul anilor ’20.. Insa nu un regizor auteur, pentru ca a jucat dupa cum i-au cantat studiourile si e aproape imposibil sa gasesti idiosincrazii in filmele lui, sau teme specifice. Cu o singura ocazie a facut ce l-a taiat capul. Rezultatul a fost Freaks, film aproape genial, insa atat de socant la vremea respectiva, ca dupa el nu a mai avut niciun studio tupeul sa-si lase vreun proiect pe mana lui. Dupa inca 3 filme semirate, Browning a disparut definitiv din peisaj. Asadar o sa dau pagina tacticos si o sa ma folosesc de pretext pentru a-l scoate la rampa pe principalul colaborator si prieten al lui Browning, marele Lon Chaney.

Photobucket

Lon Chaney e sinonim cu filmul horror/adventure mut. Dar nu de-asta am zis ca ii mare, ci pentru a-l deosebi de Lon Chaney Jr., fiul sau, care arata ca o varianta mai durdulie si mai tembela a lui Chaney senior. Juniorul a dus mai departe cu succes traditia, fiind actorul care l-a intuchipat pe the wolfman, dar asta nu ne importa deocamdata. Lon Chaney era cunoscut la vremea sa ca omul cu o mie de fetze, nu datorita ipocriziei, ci pentru ca isi facea fetzele singur. Adica era cel mai inventiv make-up artist al vremii si cica pe la Hollywood umbla tot timpul cu trusa de machiaj dupa el. Ba a scris si o sectiune din enciclopedia Britannica dedicata machiajului. Intamplator sau nu, a fost distribuit intr-o serie de filme care cereau make-up la greu – The Hunchback of Notre Dame (1923) sau Phantom of the Opera (1925)(prima poza). In astea doua filme s-a folosit de tot felul de trucuri pentru a-si deforma fatza dupa cerintele scenariului intr-un mod atat de realist, incat uitandu-te la el realizezi ca tehnica prosthetics-urilor nu a evoluat deloc de atunci. Un Quasimodo sau Erik nu ar putea arata mai bine (in sensul esteticii uratului, desigur) nici cu tehnica din prezent, oricat te-ai stradui sa-l pocesti. Browning si Chaney au fost unul din cele mai prolifice cupluri regizor-actor din istorie. N-am stat sa numar toate filmele facute impreuna, dar is o groaza, pe cuvant. Am vazut unul singur, cel mai popular in posteritate, nu stiu daca si la vremea lui. E vorba de…

The Unknown (1927) – a fost considerat un film teribil de macabru si socant la vremea lui. Si cum there is no such think as bad publicity, a ramas unul din cele mai celebre filme horror mute ale anilor ’20. Daca azi si-a pierdut din efect e doar din cauza ca un film alb-negru mut capata automat pentru consumatorul modern o aura de naiviatate. Si pentru ca unele motive care erau elemente de noutate acu 80 de ani au ajuns intre timp clisee suprauzate. Asta e un film care s-ar preta la un remake excelent.

Alonzo the Armless (Chaney) e aruncator de cutite la circ, dar cum n-are brate, arunca cutite cu picioarele. El e indragostit de partenera cu care isi face numarul, Nanon. Ea, satula ca toti cocalarii sa isi puna mainile pe ea, se refugiaza in prietenia cu Alonzo, care nu are ce sa puna pe ea, ca n-are maini. Si i se destainuie despre cat de detestabil e strongmanul circului care ii face avansuri si despre cat de mult uraste ea mainile barbatilor. Cand tatal fetei e omorat, ea e foarte trista si Alozno, un suflet mare, si indragostit peste masura, se gandeste sa o ceara de nevasta. Problema ii ca nu stie ce sa faca cu mainile, pe care le avea, dar le tinea ascunse. Fiind un tip pragmatic, nu sta mult pe ganduri si se duce de indata la un doctor pe care il someaza sa-i taie bratele, in vederea unei casatorii reusite. Cat sta el in convalescenta, ascuns, Nanon, instabila ca orice femela, se gandeste ca parca mainile nu is un lucru atat de rau la un barbat, la o adica se pot dovedi utile la o multime de nevoi. Si cedeaza presiunilor strongmanului care o cere de nevasta. Cand sarmanul Alonzo se intoarce la circ ea fuge sa-i dea vestea cea mare si se mai si mira de ce prietenul ei, Alonzo, nu se bucura la aflarea ei. Grav tulburat de tradarea femeii, sarmanul Alonzo face ceea ce am face toti intr-o asemenea situatie: incearca sa-l ucida brutal pe viitorul mire, aranjand sa fie dezmembrat de caii de care era legat in numarul pe care il facea la circ. Insa tragedia e completa, si nobilul plan nascut din dragoste se intoarce impotriva sa, Alonzo fiind copitat mortal de unul din cai. Eu am vazut filmul asta ca pe un insight in natura feminina, cu naivitatea mortala, nerecunostinta si instabilitatea emotionala specifice. Ah, uitasem sa precizez ca Alonzo e un criminal psihopat, se refugiase la circ sa se ascunda de bratul lung al legii, iar motivul pentru care se dadea armless in prima faza era ca sa aiba alibi pentru diversele talharii meschine si omoruri calificate comise, printre care si cel al tatalui fetei de care era indragostit. Am povestit filmul ca sa vedeti ce remake mishto ar iesi din el.

Dracula (1931) – cine dracu(la) s-ar fi gandit ca marele film cult caruia atat Browning ,cat si Bela Lugosi ii datoreaza faima e de fapt un B-movie low budget overacted si hazliu? Spre uimirea mea, am descoperit ca diferentele intre Dracula si filmele lui Ed Wood (Bride of the Monster, sa zicem) sunt minime. Initial filmul trebuia sa fie o adaptare in stil mare a romanului lui Bram Stoker si nici nu se punea problema ca rolul principal sa ii revina altcuiva decat lui Lon Chaney. Insa din motive de buget s-a ajuns sa se adapteze, nu cartea, ci piesa de teatru scrisa pe baza cartii. Iar Lon Chaney s-a dovedit a fi indisponibil, plecand in loc cu verdeatza inainte de inceperea filmarilor. Bela Lugosi, care il jucase pe Dracula in piesa de teatru, spera ca o sa obtina rolul si in film, insa nu-l lua baga nimeni in seama. Asa ca s-a dus personal si a negociat drepturile de ecranizare cu vaduva lui Stoker, reusind sa reduca suma ceruta cam la un sfert. Cand a vazut ca Browning inca il plange pe Lon Chaney, a acceptat si sa joace pe un salariu simbolic. Evident, in cele din urma a obtinut rolul. Din cauza limitarilor de buget, filmul arata si functioneaza in mare parte ca o soap-opera, cu discutii intre 4 pereti intre personaje prost jucate iar decorurile si scenele de actiune/efecte speciale sunt la fel de convingatoare ca o sceneta la serbarile scolare. Dracula e prototipul filmului de tip “so bad, it’s good”. Nu apar nicaieri nici colti de vampiri, nici muscaturi pe gat, nici tzarusi in inima. Filmul e condimentat din plin de prezenta teatrala a lui Bela Lugosi. De fapt e filmul lui, replicile, privirea, coregrafia… restu nu conteaza. Dau 100 de blockbustere realiste pe un “Listen to them… Children of the night. What music they make!”

Photobucket

Freaks (1932) a fost banat imediat dupa aparitie in Anglia si intr-o gramada de state americane. A fost filmul care l-a scos pe Browning definitiv din circuit. Si asta fara a fi neaparat un film horror, politically incorrect sau cu prostii. Si totusi e unul din filmele cele mai socante din istorie. Iar Browning a reusit toate aceste performante cu o mana de actori neprofesionisti adunati de pe la circuri si un scenariu incomod. Freaks e acel gen rar de film atemporal, care o sa-si pastreze intotdeauna efectul-soc la aceeasi intensitate si o sa bantuie spectatorul din 2032 la fel ca pe ala din 1932. Recomandat celor care nu se uita la filme vechi pentru ca sunt… invechite. Vizual, Freaks e cu vreo jumatate de secol inaintea vremurilor. Socul vizual obtinut de Browning cu actorii lui diformi a mai putut fi reprodus abia incepand cu sfarsitul anilor ’70, cand tehnica a inceput sa permita efecte speciale care sa imite realitatea relativ fidel. Distributia filmului, adunata de regizor de pe la circuri, cuprinde cativa midgets (pardon, dwarfs), niste gemeni retarzi cu cranii diforme, femeia cu barba, omul-schelet, un negru fara maini si picioare, care arata ca un sac de cartofi si se deplaseza ca serpilienii, si o jumatate de om, adica un tip caruia ii lipseste jumatatea inferioara, de la stomac in jos. Printre altii. Povestea e simpla si de efect: un dwarf neamtz (vocea aia subtire e sinistra. In sensul bun) e indragostit de primadona circului unde activeaza amandoi. Ea ii declara iubire vesnica cand piticania mosteneste o suma mare de bani. Dupa ce se casatoresc (secventa nuntii e fascinanta) ea se dezindragosteste si incearca sa-l otraveasca. Insa lui i-au deschis prietenii ochii intre timp ca femeile nu is ceea ce par, si se hotarasc impreuna sa i-o coaca scorpiei. Finalul e genial, noaptea prin ploaie, gagica fugind iar the freaks, inofensivi si simpatici tot restul filmului, se tarasc incet si amenintator dupa ea pe sub carutzele de la circ. Pentru cei care n-au rabdare sa vaza filmul si vor sa stie ce pierd, secventa e disponibila aici. Asta e un film care nu o sa aiba niciodata nevoie de remake. A se lua ca o recomandare cu stelutza.

Photobucket

Mark of the Vampire (1935) e unul dintre cele 3 filme pe care Browning le-a mai facut dupa Freaks. E slab, o combinatie de poveste politista si vampiri, care pana la urma nu sunt chiar vampiri. L-am vazut de dragul lui Bela Lugosi, care apare intr-un rol de vreo 5 minute in total. Evident, nu stiam asta.


Photobucket

Literatura e de doua feluri: buna si proasta. Aia buna poate fi buna pentru ca: 1. are personaje bine construite si 2. contine idei geniale. Ideal e ca o carte sa le aiba pe amandoua. Insa asta se intampla rar. De regula cartile care exploreaza personaje si decoruri neglijeaza ideile (cu exceptia ideilor intrinsec literare – artificiile de stil, scriitura in sine), pe cand cele gandite pentru a extrapola o idee isi folosesc personajele si decorurile doar ca vehicule in scopul exploatarii premiselor. Printr-o alta generalizare grosolana, zic ca, de regula, literatura clasica intra in prima categorie, iar SF-ul in cea de-a doua. De buna seama ca majoritatea autorilor, indiferent de gen, incearca sa impuste toti iepurii si sa se ocupe de toate aspectele – stil, personaje, decoruri, idei – in aceeasi masura. Insa aici vorbim de extreme, de limitele in care o carte poate fi buna. Exista carti care reusesc sa fie excelente prin explorarea inteligenta a unor subiecte originale, lasand scriitura si personajele la nivel de schita. Iar asta e cat se poate de ok. La fel cum, in extrema cealalta, n-am auzit pe nimeni sa se planga ca in romanele lui Dostoievski, cu toate ca au cele mai rotunde personaje, actiunea se reduce la rusnaci care se viziteaza unii pe altii.

Greg Egan, ca si Philip Dick, e un scriitor care se foloseste de literatura ca pretext. Personajele lui sunt template-uri, caractere unidimensionale pe care n-ai cum sa le deosebesti, decat eventual prin nume, si care sunt recurente in toate romanele/nuvelele sale. Scriitura in sine e simpla si la obiect, recuzita minima, atmosfera si decorurile aproape inexistente. De fapt putea la fel de bine sa scrie teatru, nu cred ca s-ar fi sesizat vreo diferenta. Insa la Egan ideea compenseaza orice alt lips. Greg Egan face exact ceea ce literatura SF a fost nascuta sa faca – exploreaza problemele vechi de cand lumea, insa din unghuri inaccesibile literaturii traditionale. Printre subiectele pe care le abordeaza cel mai des sunt ideea de liber arbitru, constiinta, religia, conceptul de sine/eu, natura realitatii. Ce il face special in tratarea acestor probleme sunt parghiile de care se foloseste: stiintele exacte. Australianul e matematician de profesie si cartile lui iti dau impresia ca si tu ar trebui sa fii ca sa le pricepi. Practic, trebuie sa fii, daca nu la zi, cel putin cu baze solide in domenii de la fizica la biologie ca sa te poti bucura de extrapolarile pe care le face. Vorba unui critic, Greg Egan e un scriitor hard SF pentru scriitorii de hard SF. Unul cu un simt al umorului sublim, altfel nu vad cum ai putea sa iti intitulezi o carte “Dark Integers and other stories” (titlul ultimei culegeri de povestiri). Dar in primul rand e un ganditor genial si unul din oamenii mei preferati.

Chestia cu literatura care orbiteaza in jurul unei idei e ca se preteaza cel mai bine la forme succinte – povestire, eventual nuvela. Romanele tind sa dilueze esenta atunci cand actiunea functioneaza doar ca pretext iar personajele exista pentru ca autorul sa-si puna concluziile in gura lor. De-aia il prefer pe Egan pentru short stories (am impresia ca in romaneste termenul povestire are o conotatie puerila, a la Ion Creanga, si tind sa-l evit. La noi parca tot ce nu e roman e ori schita, ori nuvela). Romanele sale, 7 pana acum, sunt toate sub 300 de pagini, ceea ce e foarte bine.

In Carantina, Egan se joaca cu una din temele sale favorite: principiul incertitudinii si mecanica cuantica. Paranteza pentru cei care se gandesc serios sa abandoneze recenzia dupa propozitia anterioara: mintile luminate din ultimele decenii au ajuns la concluzia ca Universul functioneaza dupa doua legi de baza: legile relativistice la nivelul macrocosmosului si legile cuantice la nivel microcosmic. Singura problema e ca cele doua mecanisme esentiale, relativitatea si mecanica cuantica, nu au cum sa fie adevarate in acelasi timp. Cercetatorii se tot straduiesc sa le impace teoretic, dar nu le prea iasa. Si e interesant ca pe masura ce stiinta evolueaza, fizica se apropie tot mai mult de metafizica. In fine, din povestea cu relativitatea si cuantica se pot naste doua exercitii de imaginatie interesante: cum ar arata cuantica aplicata la nivelul obiectelor de dimensiuni mari, sau invers, cum s-ar aplica teoria relativitatii la obiecte si distante mici. Carantina merge pe prima speculatie. Faptul stiintific e cam asa: la nivel cuantic, actioneaza principiul incertitudinii. O particula e in acelasi timp si unda, e un amalgam de stari simultane, una din consecinte fiind ca observatorul care va incerca sa masoare coordonatele particulei le va modifica prin simpla incercare de masuratoare.

Romanul lui Egan porneste de la doua premise: 1-  Cum ar fi daca rezultatul masuratorii nu e doar influentat de observator, ci e chiar determinat de acesta? Adica unda/particula, aflata intr-o superpozitie, colapseaza in starea de particula, cu o singura pozitie, doar in momentul in care ar fi observata. Iar aceasta functie undulatorie ar fi colapsata doar de creierul uman. 2 –  Care ar fi consecintele daca legile cuantice s-ar aplica la nivelul oamenilor si al obiectelor mari?

Speculatiile sunt fascinante. N-ai cum sa nu–l iubesti pe Egan cand vine si iti zice ca intr-un univers macroscopic in care se aplica legile cuantice, problema alegerii, destinului sau a liberului arbitru e rezolvata din start, din simplul motiv ca o entitate se va afla in toate starile posibile simultan. Ceea ce inseamna ca intr-un univers necolapsat, va exista cate o versine a ta care va alege fiecare varianta posibila si te vei bifurca la infinit in fiecare moment, cu fiecare alegere, in miliarde de euri pe care le leaga o identitate comuna. Identitatea ta ar fi suma deciziilor pe care le iei, la propriu. Si asta s-ar aplica nu doar indivizilor, ci oricarui obiect, intregului Univers. Ar exista o infinitate de universuri simultan, si nu in sensul de universuri paralele, ci in sensul in care un val care, desi e unul singur, se sparge de tzarm intr-o multitudine de locuri simultan. Ei, si in toata armonia asta de stari infinite, ar aparea in Univers omul. Si omul se naste cu capacitatea de a colapsa functia undulatorie, astfel incat in momentul in care primul om observa Universul, il colapseaza intr-o singura stare, il reduce la o singularitate, comitand involuntar un genocid infinit.

Carantina din titlu se refera la membrana opaca care inveleste brusc intr-un viitor apropiat Sistemul Solar, cu scopul de a proteja Universul de colapsarea sa constanta realizata de oameni prin simplul fapt ca exista ca observatori. E interesant de observat modul in care lumea reactioneaza la aparitia carantinei, cu secte violente ale apocalipsei, organizatii fataliste si psihoze in masa. Insa astea sunt doar elemente de fundal in roman. Cartea in sine e despre un detectiv care e pus pe urmele unei femei disparute, intr-un viitor hi-tech bine proiectat din punct de vedere al evolutiei tehnologice. Apare in peisaj o organizatie care dezvoltase un inhibitor pentru capacitatea creierului de a colapsa functia de unda. Aici Egan asalteaza iar cu o serie de idei. De genul: cum ar fi sa te te afli in superpozitie, in sens cuantic – o infinitate de euri simultane, si sa poti amana colapsul functiei de unda, declansandu-l doar atunci cand vrei? Adica ai merge la bere, la film si ai sta acasa sa scrii pe blog, toate in acelasi timp, apoi ai putea sa alegi varianta preferata, anulandu-le pe celalalte retroactiv si ai ramane doar cu memoria variantei alese. Personajul isi pune si problema daca asta nu ar insemna un fel de sinucidere infinita. Oricum, actiunea nu conteaza decat prin prisma speculatiilor care se fac prin intermediul ei. In final, sub pretextul raspandirii rapide pe principiu viral al inhibitorului, Egan incearca sa isi imagineze cum ar arata o lume in care nu exista observatori in sens cuantic, care sa reduca istoria la un singur sir de evenimente cauzale. Intr-o astfel de lume toate lucrurile posibile se intampla simultan, ideea de cauzalitate s-ar duce dracului si individul ar fi o suma de euri care se multiplica exponential la fiecare bifurcare decizionala. Absolut fascinant.

Cam asta e ideea lui Greg Egan de roman si astfel imbina el stiinta cu etica si cu filosofia. Si mai vine cu idei proaspete care fac cat un sac de tratate lirice de filosofie. Caci practic e vorba de probleme teoretice vechi abordate din perspectiva stiintei de ultima ora. In Carantina si in multe alte scrieri, Egan nu face decat sa raspunda in felul sau marilor dileme ale filosofilor de oricand si de pretutindeni. Un copac care cade intr-o padure in care nu e nimeni sa-l auda va face zgomot?

Varianta pe care o am eu e scoasa de editura Nemira. Iar pentru postul asta voi primi de la ei o carte. Sper.  A se vedea campania “Scrie ca sa primesti o carte”.

Harold Lloyd

Posted: August 13, 2008 in moving pictures

Photobucket

Harold Lloyd e al treilea muschetar al comediei anilor ’20. Paradoxal, desi la vremea lui a fost mai popular decat Chaplin si Keaton (fapt care reiese din incasarile din filmele sale) in prezent a ramas doar o nota de subsol in istoria filmului. Printre altele am dat peste el in serialul Futurama – ca Harold Zoid. Se zice ca si Clark Kent, alter-egoul lui Superman, a fost modelat dupa personajul lui Lloyd, adica ca tocilar ochelarist care e de ajuns sa-si dea jos ochelarii si devine brusc un macho man de nerecunoscut.

Spre deosebire de Keaton si Chaplin, lui Lloyd i-a lipsit intotdeauna geniul comic nativ. Pe cand cei doi isi realizau filmele cu dezinvoltura si simtz comic de la mama natura, Lloyd a trebuit sa compenseze prin invatzare si munca. Personajul dezvoltat de Lloyd in filmele sale e tanarul intelectual ambitios si optimist care lupta pentru diverse idealuri marunte. E un exponent al multzimii. E si motivul pentru care a fost mai popular la vremea aia, si motivul pentru care a cazut oarecum in desuetudine dupa o vreme. Ochelarii i-a adoptat ca sa-si creeze o imagine caracteristica si sa iasa in evidenta in filme la modul cum o faceau Chaplin si Keaton. A reusit, pana la un punct. Uite ce frumos vorbeste Roger Ebert despre asta:

Lloyd outgrossed Chaplin and Keaton in the 1920s not because he was funnier or more poignant, but because he was merely mortal and their characters were from another plane of existence. Lloyd is a real man climbing a building; Keaton, as he stands just exactly where a building will not crush him, is an instrument of cosmic fate. And Chaplin is a visitor to our universe from the one that exists in his mind.

De fapt motivul principal pentru care Lloyd a cazut in uitare e ca devenise de la o vreme lacom si cu fitze, in sensul ca era foarte pretentios cand venea vorba de a-si vinde filmele televiziunilor sau cinematografelor. Din anii ’20 si pana recent filmele lui Lloyd practic nu au existat in circuit. Lloyd insusi a inceput sa cada in uitare odata cu aparitia filmului sonor. Din anii ’40 incolo, pana cand a murit, in ’71, a renuntat de tot la filme, castigandu-si painea pe la emisiuni radio si TV.

In 1953 a primit un Oscar onorific, chestie care in mod normal n-ar fi atat de esentiala incat sa o amintesc, daca nu ar exista un detaliu picant. Oscarul l-a primit “for being a master comedian and a good citizen”. Adica a fost mai degraba un pretext de a-l arata cu degetul pe Chaplin, aflat la vremea aia pe lista neagra a vanatorilor de comunisti, decat o recompensa pentru Lloyd.

Am vazut 3 filme de-ale lui Lloyd, primul pentru ca e esentzial, iar celelalte doua pentru comparatie.

Photobucket

Safety Last (1923) contine, paradoxal, cea mai celebra secventza din filmele de comedie ale anilor ’20 (cea din poza). Zic paradoxal pentru ca filmele lui Chaplin si Keaton erau si au ramas per ansamblu mult mai faimoase. Safety Last e despre tanarul idealist care pleaca in metropola sa ajunga om prosper si sa faca bani ca sa-si ia gagica de nevasta. Asa ajunge sa escaladeze o imensa cladire pentru un ban in plus. De fapt prima jumatate a filmului e doar un pretext pentru cea de-a doua jumatate, cand Lloyd se catzara vreo 30 de minute in timp real. Vizual, secventele respective sunt extraordinar realizate. Desi inca nu se stie cum exact au fost realizate si nici macar in ce masura s-a folosit dublura pentru Lloyd. Se stie doar ca zidul cladirii a fost artificial si ca s-au jucat cu unghiurile de filmare ca sa-l faca sa para mai inalt. Cu toate astea, secventele din planuri indepartate sunt evident pe bune si s-ar parea ca Lloyd si-a riscat viata de dragul artei la modul cel mai serios. De fapt eu, cum is cu frica de inaltimi, m-am uitat la ultima jumatate din film cum se uita unii la Nightmare on Elm Street.

Esential e ca Safety Last e fascinant, vizual e socant de realist (te trezesti intrebandu-te constant “cum dracu au facut asta?”) iar secventa escaladarii e antologica. Filmul functioneaza grozav ca si comedie, de fapt e singurul film al lui Harold Lloyd comparabil cu cele ale mai-marilor Keaton si Chaplin. Recomandat si (de fapt, mai ales) celor cu aversiune pentru filmele mute.

The Freshman (1925) – filmul asta a lansat cliseul elevului tocilar de colegiu care se da peste cap sa devina popular, cliseu uzat pana la cer de atunci incoace. Poate si din cauza ca specia tocilarului de colegiu e un cliseu in realitate. In orice caz, The Freshman trateaza problema la nivelul inocent de anii ’20. Adica tocilarul incearca sa isi impresioneze colegii cumparandu-le inghetata. Nu iarba, cum ar face azi.

The Kid Brother (1927) – in asta nu mai tin bine minte despre ce era vorba, probabil e o dovada ca n-am fost teribil de impresionat de film. Parca Harold era aici un Praslea de la tara, fiu de serif, care se straduieste sa calce pe urmele tatalui, la concurentza cu fratii mai mari si mai rai. Apare si un raufacator si o maimutza simpatica, desi nu mai stiu ce fac ei pe acolo.

Bibliografie – recenzia completa a lui Ebert, plina de consideratii pertinente si detalii mishto, ca de obicei.


Photobucket

Gene Wolfe e de departe primul nume care imi rasare in minte cand vine vorba de scriitori subevaluati. Ok, la el in tara nu e tocmai un anonim, e chiar un fel de batran al tribului in gaschca scriitorilor de SF/F. Seria Book of The New Sun e faimoasa, premiata, adulata si parodiata (vezi Terry Pratchett – Pyramids). Neil Gaiman se inghesuie cu epitete si superlative in blurburi pe toate romanele lui Wolfe pe care am pus mana, de zici ca ii datoreaza viata sau ceva. De fapt asta nu e atat de relevant, intrucat Gaiman in general cred ca isi ocupa mai mult timp cu blurburi pentru altii decat cu propriile romane. Pana mea, in ultima vreme de cate ori ma trezesc prin vreo librarie rasfoind o carte de gen, hop si Gaiman pe cate o coperta, insirand 3 epitete vioaie. De fapt cel mai hazliu blurb al sau e chiar pe un volum de-al lui Wolfe, The Knight: If you don’t read this book you’ll have missed out on something important and wonderful and all the cool people will laugh at you.” Revenind, cea mai interesanta consideratie asupra lui Wolfe vine de la Michael Swanwick, coleg de breasla. I-auziti aici: “Gene Wolfe is the greatest writer in the English language alive today. Let me repeat that: Gene Wolfe is the greatest writer in the English language alive today! I mean it. Shakespeare was a better stylist, Melville was more important to American letters, and Dickens had a defter hand at creating characters. But among living writers, there is nobody who can even approach Gene Wolfe for brilliance of prose, clarity of thought, and depth in meaning.

Gata cu referintele. Vroiam sa ajung la faptul ca in general i se recunosc meritele de cei care au pus mana pe cel putin un volum de-al sau, insa, cu toate astea, o gramada de oameni il stiu pe Asimov sau Herbert, insa nejustificat de putini au auzit de Wolfe (si intamplator seria extinsa New-Long-Short Sun contine 12 volume, cat Fundatia si Dune la un loc si la fel de valoroasa). Statutul de subevaluat de care vorbeam consta chiar si in faptul ca Wolfe a depasit cu multe ocazii barierele genului, sub aspect tematic, si aproape de fiecare data sub aspectul valorii prozei in sine. Deci faptul ca nu a iesit inca la lumina in mainstream e o scapare majora; si o pierdere pentru o gramada de cititori care si-au format reflexe conditionate din a stramba din nas la orice poarta eticheta SF/F si care, in lipsa unei promovari mainstream, n-o sa-si dea niciodata seama ce pierd.

Asta la ei. La noi oricum nu se pune problema, intrucat pana recent nu a fost tradus deloc. Cu o singura exceptie. Hehe, de cand caut un pretext pentru asta. Deci acu 10 ani mi-am luat eu o antologie de la editura Image (fie-i tzarana usoara!), antologie care de 10 ani incoace e obiect de haz pentru toti cei care se mi se perinda prin casa si se intampla sa arunce un ochi prin biblioteca. Pentru ca ii zice Ziua Extraterestrilor. Adevarul e ca la un asemenea titlu n-ai cum sa nu chicotesti. Nu stiu carui public a incercat sa i se adreseze editura alegand titlul respectiv, probabil fanilor Pavel Corut si ai revistei Dracula, insa faptul ca respectiva editura a raposat la scurt timp dupa ne arata ca nu a fost o idee tocmai buna. De fapt s-ar putea sa fiu unul dintre putinii posesori ai unui exemplar din Ziua Extraterestrilor. Antologia s-a dovedit a fi editia din 1995 a seriei Year’s Best SF, varianta lui David Hartwell, nu Dozois pe care in prezent il publica Nemira de zor. Cu ocazia ei am facut cunostinta cu dinozauri sacri ai genului precum Benford, Haldeman, Nancy Kress, Zelazny, Silverberg, Le Guin si, desigur, Gene Wolfe cu nuvela Zigguratul. De fapt pana in ziua de azi a ramas in experienta personala colectia de povestiri cu cele mai multe hits (si doar vreo cateva misses). Asa, ca sa va invatati minte sa faceti misto de biblioteca omului si sa judecati cartea dupa coperta! Intamplator una dintre putinele povestiri de acolo pe care nu le mai tin minte e fix a lui Wolfe. In fine, ideea era ca, din cate am cunostinta, asta fu cam singura ocazie pentru cititorul roman de a lua contact cu opera lui Gene Wolfe. Pana in prezent, din cate se pare.

Imi dau seama ca deja am scris o pagina si n-am zis nimic despre omul asta sau despre carte. Well, in primul rand Wolfe se distinge prin faptul ca la el soarta povestirii depinde mai mult de cine povesteste decat ce. Adica filtrul afecteaza naratiunea in sine pana la punctul in care povestea ajunge sa fie sufocata in totalitate de personajul narator. Majoritatea romanelor sale notabile sunt povestite la persoana intai prin tehnica unreliable narrator (zau ca nu stiu cum se spune pe romaneste, astept sugestii), care in sine nu e o noutate, insa sa ma trazneasca daca am mai vazut pe cineva sa o foloseasca cu abilitatea lui Wolfe. Par example: Numero 1, trilogia historical fantasy despre preumblarile unui soldat din antichitate. Soldatul asta isi povesteste peripetiile la persoana intai, insa are o problema: la fiecare 24 de ore uita tot. Cam aceeasi idee folosita in Memento. Romanele sunt scrise sub forma insemnarilor facute de soldat in jurnal in fiecare seara, pentru a tine minte ce si cum si, mai ales, cine. Interesant e ca Wolfe a avut bunul simt ca dupa primele 2 romane sa isi dea seama de un paradox inevitabil: la un moment dat cantitatea de fapte din jurnalul soldatului ar fi devenit atat de mare incat i-ar fi luat toate cele 24 de ore doar pentru a se tine la curent cu trecutul. Asa ca trilogia era sa ramana duologie, insa Wolfe s-a tot gandit cum sa rezolve plauzibil problema si s-ar parea ca dupa 15 ani a gasit solutia si a scris al 3-lea volum, Soldier of Sidon, cu care a inhatzat anul trecut premiul World Fantasy.

Al doilea exemplu provine din opera de capatai, quadrologia Book of the New Sun. Aici povestitorul e un tanar care relateaza intamplarile dupa mult timp de cand au loc si pretinde ca isi aminteste totul perfect. Insa curand devine evident ca eroul nu are doar scapari involuntare, dar mai si minte intentionat. Cam asta e tehnica preponderenta in toate scrierile lui Wolfe. Dincolo de faptul ca abordarea asta da un grad de adancime si originalitate naratiunii rar intalnit, mai e si o smecherie buna pentru autor de a se eschiva de eventualele inconsecvente din interiorul romanelor, punandu-le pe seama memoriei personajelor.

Peace (1975) contine o alta varianta de narator: povestitorul nu e doar unreliable, ci e si psihedelic, criptic si haotic, sarind de la una la alta ca un batran entuziasmat. Stream of consciousness, daca vreti un termen pretentios. Astfel, devine dificil in primul rand sa-ti dai seama care e contextul povestirii si cine e de fapt povestitorul. Abia apoi intervine confuzia asupra faptelor relatate. Ceea ce e teribil de frustrant pentru cititor insa, vorba lui Gaiman, raspunsurile sunt acolo, sunt inerente. Wolfe insusi a raspuns la un moment dat frustrarii cititorilor zicand ca majoritatea scriitorilor lasa pe parcursul unui roman mai multe indicii. El lasa unul singur. L-ai piedut, esti pierdut.

In Peace ambiguitatea asupra personajului narator e atat de adanca incat e imposibila pana si incadrarea romanului intr-un gen sau altul. Promovarea ca roman fantastic si publicarea in seria Fantasy Masterworks s-au facut mai degraba in considerentul autorului, decat al cartii in sine. Elementele fantasy ar putea sa existe sau nu, depinde de increderea pe care te hotarasti sa o dai personajului narator. Si chiar si asa, ar fi doar tangentiale pentru povestea in sine. In masura in care se poate vorbi de o poveste… in fine…

Asadar Peace e despre Denis Alden Weer, american dintr-un orasel din miezul Americii care isi deapana amintirile intr-un stil faulknerian (ok, n-am citit Faulkner, dar toti cei care au facut-o au folosit comparatia). Certitudinile asupra povestii se incheie aici. Weer pare a fi un batran care isi insemneaza memorii mai mult sau mai putin reprezentative de pe parcursul vietii. Si nu numai. Cateodata isi aminteste si diverse intamplari pe care i le-au povestit altii. Un fel de povestire in rama, la mana a doua. Alteori isi aminteste cate un basm sau poveste pe care le-a auzit sau le-a citit in contexte legate de anumite situatii. Insa, si aici Wolfe e de o ironie vecina cu sadismul, o multime din povesti nu au nicio finalitate. Personajul isi aminteste un basm lovecraftian pe care l-a auzit in copilarie si ni-l relateaza pe vreo 10 pagini, dar se opreste in punctul culminant pentru ca nu isi mai aminteste cum se termina. How about that? Sau o intamplare relatata de o cunostinta, pe care Weer ne-o relateaza la randul sau, se intrerupe inainte de deznodamant pentru ca cel care asistase la ea trebuise sa plece inainte sa prinda finalul.

Din alte unghiuri se sugereaza ca Weer ar fi cam paranormal: pare a locui intr-o casa mai mare pe dinauntru decat pe dinafara, cu nenumarate camere in care amintirile sunt vii la propriu; pare a invoca, tot la propriu, personaje din trecut; ca si copil isi consulta doctorul, caruia ii cere sfaturi despre infarctul pe care urma sa-l aiba la batranete. Insa nici interpretarile in sensul asta nu sunt fara echivoc. In final se pot intui vreo 3 variante: 1. Personajul sta bine de tot cu un picior pe teritoriul sacrului, in sensul lui Eliade. 2. Personajul e doar un batran senil, de unde se trag si aberatiile suprarealiste. 3. Personajul minte de ingheata apele. Cunoscandu-l pe Wolfe, as prespune ca e un pic din toate trei. De fapt, citind unele cronici (e drept, unele ale cumparatorilor de pe amazon, care ocazional sunt de o imbecilitate rara) am obsevat ca mai multi cititori par a fi ajuns la concluzia ca personajul principal e de fapt un criminal psihopat. Ceea ce e interesant pentru ca in roman nu apare si nici nu se sugereaza direct vreo crima.

Dincolo de toate astea, Wolfe se foloseste de cuvinte intr-un mod fantastic. Pe partea de literatura in sine, e peste 99% din scriitorii contemporani. Arunca la tot pasul cu mici idei si perle de intelepciune care dau greutate si densitate prozei. Omul asta poate sta oricand umar la umar cu scriitorii mainstream consacrati. Ok, asta suna a “my writer can kick your writer’s ass”, dar Wolfe e mult prea bun ca sa ramana in nisha lui. Scenele in sine sunt delicioase. Un episod din tineretea lui Weer e despre cum se cupleaza cu bibliotecara si cumpara de la un negustor de carti rare jurnalul unei gagici care traise cu vreun secol in urma in oras. In jurnal se facea referire si la aurul ascuns de o ceata de talhari si coordonatele aproximative. Asa ca amorezii se inarmeaza cu doua lopeti si pornesc la cautat comori. Cand el sapa si da brusc de ceva tare, ea se apleaca cu atentie si atunci el vede pistolul din san. Bibliotecara tocilara ridica inocent din umeri, explicand ca nu l-ar fi folosit decat daca ar fi descoperit aurul. Un alt episod e despre negustorul de carti rare, care nu doar le vindea, dar tot el le si scria. Inclusiv jurnalul de care ziceam mai sus. Omul facuse o arta din a inventa carti obscure in editii limitate ale unor scriitori celebri. Cum ar fi Lusty Lawyer, carte scrisa doar prin aliteratii, de regula cu litera L (“Peace pressed the plantation of perfumed pines like a prince in a parable might pamper a princess. Lady Luella”, said Llewellyn Lightfoot – then lapsed into a limbid silence. “Let’s”, lady Luella softly lisped) De fapt o parte a cheii pentru dezlegarea romanului sta in replica falsificatorului, cand e descoperit de Weer. Uitati aici maiestrie marca Gene Wolfe:

…To you, I am a fraud… To myself I am an artist, shaping the past instead of the future. I write, yes. My hand moves across the paper carrying my pen, and there are words and I try to tell myself they have all come from me…. the world shapes itself, I find, very fast, to what I write. Or I write more than I know — perhaps all of us who do what I do.”

In fine, din ultima parte a romanului reiese ca Dennis Alden Weer, printre altele, a fost/este director la o fabrica de sucuri. Dar asta nu reiese oricum: ultimele 20 de pagini, sau asa ceva, contin descrierea detaliata a modului in care functioneaza o fabrica de suc, sub pretextul vizitei unui reporter la fata locului. Wolfe insusi, fiind inginer de profesie, a lucrat la un moment dat la o fabrica de gen, deci stie despre ce vorbeste. Deci macar la final ai satisfactia ca daca tot nu ai priceput nimic din roman, macar ai acumulat cunostinte noi. Acum stii cum se imbuteliaza sucul de portocale.

In concluzie, it’s a brilliant fukkin’ book, chiar daca tot nu stiu despre ce e.

CHAPLIN

Posted: August 1, 2008 in moving pictures

PhotobucketAtentie, intram din ‘ou pe teritoriu sfant. Ma tot gandesc de o vreme cum sa scriu despre Chaplin. Nu poate fi vorba de popularizare, in conditiile in care n-am intalnit pe nimeni care sa nu fi auzit de el. Pana si prietenii mei de pe ultiza de la tara, Nucu si Vasilica, cand ii intrebam ce actori straini cunosc imi ziceau de Vandam, Chaplin si Rambo. Pe de alta parte, o abordare critica a unui fenomen intrat in istorie si despre care majoritatea indivizilor au impresia ca stiu esentzialul ar fi hazlie. Ar fi ca o recenzie facuta Bibliei. Insa blogul asta l-am zamislit, printre altele, tocmai pentru asa ceva, pentru sters praful si aprins lampa asupra filmelor atat de vechi incat ori au toti impresia ca le-au vazut, ori n-a auzit nici dracu de ele.

Asadar, Chaplin. Legenda zice ca la un moment dat, in perioada lui de glorie, a participat incognito la un concurs de Chaplin impersonators. Si a iesit pe locul 3. Asta ar da un alt sens ideii cum ca e greu sa fii tu insutzi. In Europa, inclusiv la noi, a fost importat sub numele Charlot, desi cred ca e vorba doar de personajul lui, The Little Tramp, caruia i se zice asa. Imi dau seama ca asta suna a breaking news, nu o treaba notorie de cand lumea, insa eu abia recent m-am prins cine e Sharlot asta despre care auzeam la televizor si despre care canta Socaciu pe vremuri. Oricum, nu pricep de ce i-au zis asa si mi se pare un pseudonim stupid. Pariez ca francezii au fost cu ideea.

Am povestit acu cateva posturi, cu ocazia lui Buster Keaton, despre ceea ce se intelegea prin comedie in anii ’20. In general slapstick humor – umor fizic, gaguri. Nu se straduia nimeni sa faca scenarii cu pretentii realiste care sa sustina gagurile si nici nu se incerca aprofundarea personajelor. Ceea ce e ok, daca stai sa compari cu ce se intampla azi in majoritatea cazurilor, cand se incearca impacarea unei povesti coerente cu personaje realiste si umor de toate felurile, in acelasi timp. Asa se intampla ca umorul e tinut in frau de dragul prezervarii credibilitatii scenariului si caracterelor, iar scenariul si caracterele evolueaza penibil datorita incercarii de a le face amuzante si verosimile in acelasi timp. Si iasa a grand cabbage, vorba francezului. A se vedea cazul Adam Sandler, detestabil personaj. Dar ce ziceam, asa… In primii ani chiar si ideea de film de comedie de lung-metraj era o exceptie. Producatorii considerau ca formatul ideal (si cel mai profitabil) era scurt metrajul de cate o rola sau doua. Ca o anecdota miscatoare. Evident ca in conditiile in care, ca actor/regizor, ai la dispozitie zece minute de pelicula, fara sunet, nu-ti poti face iluzii de intorsaturi amuzante de situatie, umor de limbaj sau pretenii de film de arta cu personaje interesante si concluzii inaltzatoare. Te limitezi la niste suturi in fund, o coaja de banana, niste baieti rai de care sa fugi si eventual o premisa micutza si amuzanta pentru toate astea. Si speri sa ajungi destul de popular incat sa te pui pe picioarele tale si sa iti faci propriile filme, asa cum vrei tu. Cam asta s-a intamplat cu Chaplin, Keaton si Lloyd.

Particularitatea filmelor lui Chaplin e modul genial in care imbarliga comicul cu tragicul. De fapt nu le imbina neaparat, ci le alterneaza. Normal, cam in toate cazurile comicul e de tip haz de necaz. Comedia se naste prin definitie din situatii dramatice. Ce il face pe Chaplin special, e ca la el te poti astepta in orice moment ca hazul sa inceteze si sa ramana doar necazul. Si asa te trezesti, in mijlocul unei comedii inocente, fata in fata cu momente cinematografice sublime, pe cand te astepti mai putin. Apropo de ce inseamna film imprevizibil…

Cu toate astea, ca si personaj, merg pe mana lui Keaton. Keaton nu a recurs la santaj sentimental iar dezastrele lui nu sunt traite pentru cauze solemne, pentru a repara raul si nedreptatea. Hazul sau provine din imperturbabilitate si absenta reflexelor, Keaton e un comic zen. M-am bucurat zilele astea sa aflu ca si Fellini e de acord cu mine. De fapt de la el provin consideratiile despre Buster Keaton de mai sus. Cica ochii stralucitori de pisica si dintii de rozator ai lui Chaplin nu-i inspirau incredere.

Chaplin a trecut de la zerou la erou intr-un singur an. In 1914, dupa ce a ajuns in America (omul nostru fiind englez la origini) s-a angajat la studiourile Keystone unde era biciuit sa scoata cate un film pe saptamana. Scurt-metraj, desigur. Si in conditiile impuse de producator. Cum pe la sfarsitul anului era deja vedeta nationala, a primit oferte de la alte studiouri insotite de bani mai multi si libertate creativa mai mare. Pana la urma a ajuns independent si si-a infiintat propria companie, United Artists. Primul lungmetraj l-a facut cu ceva ani inainte, in 1920, dupa abia 4 anisori in industrie…

The Kid (1920) – The Little Tramp gaseste un plod pe strada pe care il adopta clandestin si il invata meserie. Adica copilul fuge pe strazi si arunca cu pietre in geamuri, apoi apare Chaplin in urma lui cu geamuri de vanzare. Combinatia de scene triste urmate de cate un gag nebunatec functioneaza perfect inca de la prima incercare de lungmetraj. One of my absolute favourites.

The Gold Rush (1924) – primul film din cariera independenta a lui Chaplin. Si preferatul sau. Contine scene iconice cat pentru un car de filme: cabana clatinandu-se pe marginea prapastiei, dansul cu painile implantate in furculitze, gatitul si mancatul bocancului… Si cred ca e singurul film al lui Chaplin cu happy-end autentic: gaseste aurul, se imbogateste si, in consecintza, he gets the girl.

The Circus (1928 ) – n-am priceput exact de ce, dar asta e considerat filmul cel mai slab dintre lungmetrajele cu Chaplin in pielea Eternului Vagabond. Poate din cauza ca pune accentul ceva mai mult pe gaguri. In orice caz, e subevaluat. Intamplator, pe cand ma uitam la filmul asta treceam printr-o situatie identica, ceea ce il face si mai special. Ultimele 10 minute intra clar in topul secventelor preferate. N-are cum sa nu ti se rupa inima cand ramane la sfarsit prafuit si singur, se aseaza calare pe un butuc, ofteaza cu capul in maini, apoi se ridica si porneste cu spatele spre camera catre soare, resemnat si cu un oarecare optimism sugerat de mersul sau de ratzoi. Avea dreptate Fellini cu santajul sentimental…

City Lights (1931) – perioada filmelor mute se incheiase de ceva vreme, insa Chaplin s-a incapatanat sa ignore sonorul, considerand ca personajul lui si-ar fi dat duhul odata cu primul cuvant rostit iar filmele sale si-ar fi pierdut universalitatea. Nu s-a opus nimeni alegerii, desi la momentul ala lansarea unui film mut era sinonima cu sinuciderea financiara. Insa deja omul era atat de popular incat publicul ar fi inghitzit orice, atata timp cat scria Chaplin pe afis. City Lights e cea mai buna dovada ca o comedie inocenta si plina de gaguri poate fi in acelasi timp un film extraordinar. Povestea dintre vanzatoarea oarba de flori si vagabondul indragostit de ea pe care il crede plin de bani e balanta dintre comic si tragic pe care Chaplin si-a dorit-o dintotdeauna. Ultima secventa e sublima, da, stiu ca ma repet, si intra in topul momentelor cinematografice preferate all-time. Pe locul 1.

Modern Times (1936) – ultimul sau film mut. De fapt nu e tocmai mut ca are efecte de sunet si la un moment dat chiar o scena in care Chaplin canta. Insa pentru a pastra universalitatea mesajului, versurile is intr-o pasareasca fara noima. Cred ca Modern Times e primul film al lui Chaplin cu mesaj politico-social, in acest caz fiind vorba de industrializare si progres si modul in care e afectat individul de ele. E si umpic SF, la faza cu aparatul de mancat. Punctul forte il reprezinta Paulette Goddard, nevasta lui Chaplin de la vremea respectiva. Sau inca nu o fi fost nevasta, nu stiu, omul era oricum un afemeiat notoriu, asa cum ii sade bine unui artist. E fermecatoare femeia aia.

The Great Dictator (1940) – Chaplin s-a gandit ca daca tot e inevitabil sa treaca la sonor si, in consecinta sa renunte la the Little Tramp, macar sa il ucida punandu-l sa zica ceva in care crede. Cam asta e scopul filmului The Great Dictator, satira excelenta, desi uneori prea directa pentru gustul meu, la adresa nazismului, in floare la vremea aceea. Chaplin joaca dublu rol, pe de o parte e vagabondul consacrat, sau ce a ramas din el, pe de alta e odiosul dictator Adenoid Hynkel. Si tot filmul e un pretext pentru momentul final, in care vagabondul ia locul dictatorului si tine un discurs despre libertate, opresiune si viitor. De fapt e Chaplin insusi care vorbeste in ultimele 5 minute, uitandu-se direct in camera, luat in prim-plan. E hazliu ca americanii s-au simtit vizati personal de discursul cu pricina. A fost unul din motivele pentru care cativa ani mai tarziu l-au declarat comunist si l-au trimis in exil. E si Paulette Goddard pe acolo, dar isi pierduse deja farmecul , posibil sa fi fost din cauza coafurii.

Monsierur Verdoux (1947) – e interesant sa-l vezi pe Chaplin in rolul unui criminal in serie. Monsieur Verdoux e o tragicomedie moderna, realista si pana la urma tot un pretext pentru niste reflectii asupra razboiului care tocmai se incheiase, facute de personajul lui Chaplin la final, inainte sa fie dus la spanzuratoare: “One murder makes a villain; millions a hero. Numbers sanctify.”

Singurul Chaplin esential pe care nu l-am vazut (dar o sa recuperez zilele astea) e Limelight. E esential nu pentru ca ar fi de mare valoare. Filmele sale geniale s-au terminat odata cu Great Dictator. Ci pentru ca e un film de batranete, despre artisti batrani si uitati si mai ales pentru ca e singurul in care joaca cot la cot cu Buster Keaton, ambii la varsta a treia, nacajiti si deprimati.

In fine, a nu se uita de filmul biografic al lui Attenborough din ’92. Chaplin e jucat excelent de Robert Downey Jr. Insa e o experienta oleaca frustranta. Nereusind sa comprime ca lumea o viatza de om in 2 ore, au lasat pe dinafara secvente, astfel incat filmul e plin de gapuri.

Photobucket