CHAPLIN

Atentie, intram din ‘ou pe teritoriu sfant. Ma tot gandesc de o vreme cum sa scriu despre Chaplin. Nu poate fi vorba de popularizare, in conditiile in care n-am intalnit pe nimeni care sa nu fi auzit de el. Pana si prietenii mei de pe ultiza de la tara, Nucu si Vasilica, cand ii intrebam ce actori straini cunosc imi ziceau de Vandam, Chaplin si Rambo. Pe de alta parte, o abordare critica a unui fenomen intrat in istorie si despre care majoritatea indivizilor au impresia ca stiu esentzialul ar fi hazlie. Ar fi ca o recenzie facuta Bibliei. Insa blogul asta l-am zamislit, printre altele, tocmai pentru asa ceva, pentru sters praful si aprins lampa asupra filmelor atat de vechi incat ori au toti impresia ca le-au vazut, ori n-a auzit nici dracu de ele.

Asadar, Chaplin. Legenda zice ca la un moment dat, in perioada lui de glorie, a participat incognito la un concurs de Chaplin impersonators. Si a iesit pe locul 3. Asta ar da un alt sens ideii cum ca e greu sa fii tu insutzi. In Europa, inclusiv la noi, a fost importat sub numele Charlot, desi cred ca e vorba doar de personajul lui, The Little Tramp, caruia i se zice asa. Imi dau seama ca asta suna a breaking news, nu o treaba notorie de cand lumea, insa eu abia recent m-am prins cine e Sharlot asta despre care auzeam la televizor si despre care canta Socaciu pe vremuri. Oricum, nu pricep de ce i-au zis asa si mi se pare un pseudonim stupid. Pariez ca francezii au fost cu ideea.

Am povestit acu cateva posturi, cu ocazia lui Buster Keaton, despre ceea ce se intelegea prin comedie in anii ’20. In general slapstick humor – umor fizic, gaguri. Nu se straduia nimeni sa faca scenarii cu pretentii realiste care sa sustina gagurile si nici nu se incerca aprofundarea personajelor. Ceea ce e ok, daca stai sa compari cu ce se intampla azi in majoritatea cazurilor, cand se incearca impacarea unei povesti coerente cu personaje realiste si umor de toate felurile, in acelasi timp. Asa se intampla ca umorul e tinut in frau de dragul prezervarii credibilitatii scenariului si caracterelor, iar scenariul si caracterele evolueaza penibil datorita incercarii de a le face amuzante si verosimile in acelasi timp. Si iasa a grand cabbage, vorba francezului. A se vedea cazul Adam Sandler, detestabil personaj. Dar ce ziceam, asa… In primii ani chiar si ideea de film de comedie de lung-metraj era o exceptie. Producatorii considerau ca formatul ideal (si cel mai profitabil) era scurt metrajul de cate o rola sau doua. Ca o anecdota miscatoare. Evident ca in conditiile in care, ca actor/regizor, ai la dispozitie zece minute de pelicula, fara sunet, nu-ti poti face iluzii de intorsaturi amuzante de situatie, umor de limbaj sau pretenii de film de arta cu personaje interesante si concluzii inaltzatoare. Te limitezi la niste suturi in fund, o coaja de banana, niste baieti rai de care sa fugi si eventual o premisa micutza si amuzanta pentru toate astea. Si speri sa ajungi destul de popular incat sa te pui pe picioarele tale si sa iti faci propriile filme, asa cum vrei tu. Cam asta s-a intamplat cu Chaplin, Keaton si Lloyd.

Particularitatea filmelor lui Chaplin e modul genial in care imbarliga comicul cu tragicul. De fapt nu le imbina neaparat, ci le alterneaza. Normal, cam in toate cazurile comicul e de tip haz de necaz. Comedia se naste prin definitie din situatii dramatice. Ce il face pe Chaplin special, e ca la el te poti astepta in orice moment ca hazul sa inceteze si sa ramana doar necazul. Si asa te trezesti, in mijlocul unei comedii inocente, fata in fata cu momente cinematografice sublime, pe cand te astepti mai putin. Apropo de ce inseamna film imprevizibil…

Cu toate astea, ca si personaj, merg pe mana lui Keaton. Keaton nu a recurs la santaj sentimental iar dezastrele lui nu sunt traite pentru cauze solemne, pentru a repara raul si nedreptatea. Hazul sau provine din imperturbabilitate si absenta reflexelor, Keaton e un comic zen. M-am bucurat zilele astea sa aflu ca si Fellini e de acord cu mine. De fapt de la el provin consideratiile despre Buster Keaton de mai sus. Cica ochii stralucitori de pisica si dintii de rozator ai lui Chaplin nu-i inspirau incredere.

Chaplin a trecut de la zerou la erou intr-un singur an. In 1914, dupa ce a ajuns in America (omul nostru fiind englez la origini) s-a angajat la studiourile Keystone unde era biciuit sa scoata cate un film pe saptamana. Scurt-metraj, desigur. Si in conditiile impuse de producator. Cum pe la sfarsitul anului era deja vedeta nationala, a primit oferte de la alte studiouri insotite de bani mai multi si libertate creativa mai mare. Pana la urma a ajuns independent si si-a infiintat propria companie, United Artists. Primul lungmetraj l-a facut cu ceva ani inainte, in 1920, dupa abia 4 anisori in industrie…

The Kid (1920) – The Little Tramp gaseste un plod pe strada pe care il adopta clandestin si il invata meserie. Adica copilul fuge pe strazi si arunca cu pietre in geamuri, apoi apare Chaplin in urma lui cu geamuri de vanzare. Combinatia de scene triste urmate de cate un gag nebunatec functioneaza perfect inca de la prima incercare de lungmetraj. One of my absolute favourites.

The Gold Rush (1924) – primul film din cariera independenta a lui Chaplin. Si preferatul sau. Contine scene iconice cat pentru un car de filme: cabana clatinandu-se pe marginea prapastiei, dansul cu painile implantate in furculitze, gatitul si mancatul bocancului… Si cred ca e singurul film al lui Chaplin cu happy-end autentic: gaseste aurul, se imbogateste si, in consecintza, he gets the girl.

The Circus (1928 ) – n-am priceput exact de ce, dar asta e considerat filmul cel mai slab dintre lungmetrajele cu Chaplin in pielea Eternului Vagabond. Poate din cauza ca pune accentul ceva mai mult pe gaguri. In orice caz, e subevaluat. Intamplator, pe cand ma uitam la filmul asta treceam printr-o situatie identica, ceea ce il face si mai special. Ultimele 10 minute intra clar in topul secventelor preferate. N-are cum sa nu ti se rupa inima cand ramane la sfarsit prafuit si singur, se aseaza calare pe un butuc, ofteaza cu capul in maini, apoi se ridica si porneste cu spatele spre camera catre soare, resemnat si cu un oarecare optimism sugerat de mersul sau de ratzoi. Avea dreptate Fellini cu santajul sentimental…

City Lights (1931) – perioada filmelor mute se incheiase de ceva vreme, insa Chaplin s-a incapatanat sa ignore sonorul, considerand ca personajul lui si-ar fi dat duhul odata cu primul cuvant rostit iar filmele sale si-ar fi pierdut universalitatea. Nu s-a opus nimeni alegerii, desi la momentul ala lansarea unui film mut era sinonima cu sinuciderea financiara. Insa deja omul era atat de popular incat publicul ar fi inghitzit orice, atata timp cat scria Chaplin pe afis. City Lights e cea mai buna dovada ca o comedie inocenta si plina de gaguri poate fi in acelasi timp un film extraordinar. Povestea dintre vanzatoarea oarba de flori si vagabondul indragostit de ea pe care il crede plin de bani e balanta dintre comic si tragic pe care Chaplin si-a dorit-o dintotdeauna. Ultima secventa e sublima, da, stiu ca ma repet, si intra in topul momentelor cinematografice preferate all-time. Pe locul 1.

Modern Times (1936) – ultimul sau film mut. De fapt nu e tocmai mut ca are efecte de sunet si la un moment dat chiar o scena in care Chaplin canta. Insa pentru a pastra universalitatea mesajului, versurile is intr-o pasareasca fara noima. Cred ca Modern Times e primul film al lui Chaplin cu mesaj politico-social, in acest caz fiind vorba de industrializare si progres si modul in care e afectat individul de ele. E si umpic SF, la faza cu aparatul de mancat. Punctul forte il reprezinta Paulette Goddard, nevasta lui Chaplin de la vremea respectiva. Sau inca nu o fi fost nevasta, nu stiu, omul era oricum un afemeiat notoriu, asa cum ii sade bine unui artist. E fermecatoare femeia aia.

The Great Dictator (1940) – Chaplin s-a gandit ca daca tot e inevitabil sa treaca la sonor si, in consecinta sa renunte la the Little Tramp, macar sa il ucida punandu-l sa zica ceva in care crede. Cam asta e scopul filmului The Great Dictator, satira excelenta, desi uneori prea directa pentru gustul meu, la adresa nazismului, in floare la vremea aceea. Chaplin joaca dublu rol, pe de o parte e vagabondul consacrat, sau ce a ramas din el, pe de alta e odiosul dictator Adenoid Hynkel. Si tot filmul e un pretext pentru momentul final, in care vagabondul ia locul dictatorului si tine un discurs despre libertate, opresiune si viitor. De fapt e Chaplin insusi care vorbeste in ultimele 5 minute, uitandu-se direct in camera, luat in prim-plan. E hazliu ca americanii s-au simtit vizati personal de discursul cu pricina. A fost unul din motivele pentru care cativa ani mai tarziu l-au declarat comunist si l-au trimis in exil. E si Paulette Goddard pe acolo, dar isi pierduse deja farmecul , posibil sa fi fost din cauza coafurii.

Monsierur Verdoux (1947) – e interesant sa-l vezi pe Chaplin in rolul unui criminal in serie. Monsieur Verdoux e o tragicomedie moderna, realista si pana la urma tot un pretext pentru niste reflectii asupra razboiului care tocmai se incheiase, facute de personajul lui Chaplin la final, inainte sa fie dus la spanzuratoare: “One murder makes a villain; millions a hero. Numbers sanctify.”

Singurul Chaplin esential pe care nu l-am vazut (dar o sa recuperez zilele astea) e Limelight. E esential nu pentru ca ar fi de mare valoare. Filmele sale geniale s-au terminat odata cu Great Dictator. Ci pentru ca e un film de batranete, despre artisti batrani si uitati si mai ales pentru ca e singurul in care joaca cot la cot cu Buster Keaton, ambii la varsta a treia, nacajiti si deprimati.

In fine, a nu se uita de filmul biografic al lui Attenborough din ’92. Chaplin e jucat excelent de Robert Downey Jr. Insa e o experienta oleaca frustranta. Nereusind sa comprime ca lumea o viatza de om in 2 ore, au lasat pe dinafara secvente, astfel incat filmul e plin de gapuri.