Literatura ca la carte: Gene Wolfe – Peace

Posted: August 6, 2008 in dead trees


Photobucket

Gene Wolfe e de departe primul nume care imi rasare in minte cand vine vorba de scriitori subevaluati. Ok, la el in tara nu e tocmai un anonim, e chiar un fel de batran al tribului in gaschca scriitorilor de SF/F. Seria Book of The New Sun e faimoasa, premiata, adulata si parodiata (vezi Terry Pratchett – Pyramids). Neil Gaiman se inghesuie cu epitete si superlative in blurburi pe toate romanele lui Wolfe pe care am pus mana, de zici ca ii datoreaza viata sau ceva. De fapt asta nu e atat de relevant, intrucat Gaiman in general cred ca isi ocupa mai mult timp cu blurburi pentru altii decat cu propriile romane. Pana mea, in ultima vreme de cate ori ma trezesc prin vreo librarie rasfoind o carte de gen, hop si Gaiman pe cate o coperta, insirand 3 epitete vioaie. De fapt cel mai hazliu blurb al sau e chiar pe un volum de-al lui Wolfe, The Knight: If you don’t read this book you’ll have missed out on something important and wonderful and all the cool people will laugh at you.” Revenind, cea mai interesanta consideratie asupra lui Wolfe vine de la Michael Swanwick, coleg de breasla. I-auziti aici: “Gene Wolfe is the greatest writer in the English language alive today. Let me repeat that: Gene Wolfe is the greatest writer in the English language alive today! I mean it. Shakespeare was a better stylist, Melville was more important to American letters, and Dickens had a defter hand at creating characters. But among living writers, there is nobody who can even approach Gene Wolfe for brilliance of prose, clarity of thought, and depth in meaning.

Gata cu referintele. Vroiam sa ajung la faptul ca in general i se recunosc meritele de cei care au pus mana pe cel putin un volum de-al sau, insa, cu toate astea, o gramada de oameni il stiu pe Asimov sau Herbert, insa nejustificat de putini au auzit de Wolfe (si intamplator seria extinsa New-Long-Short Sun contine 12 volume, cat Fundatia si Dune la un loc si la fel de valoroasa). Statutul de subevaluat de care vorbeam consta chiar si in faptul ca Wolfe a depasit cu multe ocazii barierele genului, sub aspect tematic, si aproape de fiecare data sub aspectul valorii prozei in sine. Deci faptul ca nu a iesit inca la lumina in mainstream e o scapare majora; si o pierdere pentru o gramada de cititori care si-au format reflexe conditionate din a stramba din nas la orice poarta eticheta SF/F si care, in lipsa unei promovari mainstream, n-o sa-si dea niciodata seama ce pierd.

Asta la ei. La noi oricum nu se pune problema, intrucat pana recent nu a fost tradus deloc. Cu o singura exceptie. Hehe, de cand caut un pretext pentru asta. Deci acu 10 ani mi-am luat eu o antologie de la editura Image (fie-i tzarana usoara!), antologie care de 10 ani incoace e obiect de haz pentru toti cei care se mi se perinda prin casa si se intampla sa arunce un ochi prin biblioteca. Pentru ca ii zice Ziua Extraterestrilor. Adevarul e ca la un asemenea titlu n-ai cum sa nu chicotesti. Nu stiu carui public a incercat sa i se adreseze editura alegand titlul respectiv, probabil fanilor Pavel Corut si ai revistei Dracula, insa faptul ca respectiva editura a raposat la scurt timp dupa ne arata ca nu a fost o idee tocmai buna. De fapt s-ar putea sa fiu unul dintre putinii posesori ai unui exemplar din Ziua Extraterestrilor. Antologia s-a dovedit a fi editia din 1995 a seriei Year’s Best SF, varianta lui David Hartwell, nu Dozois pe care in prezent il publica Nemira de zor. Cu ocazia ei am facut cunostinta cu dinozauri sacri ai genului precum Benford, Haldeman, Nancy Kress, Zelazny, Silverberg, Le Guin si, desigur, Gene Wolfe cu nuvela Zigguratul. De fapt pana in ziua de azi a ramas in experienta personala colectia de povestiri cu cele mai multe hits (si doar vreo cateva misses). Asa, ca sa va invatati minte sa faceti misto de biblioteca omului si sa judecati cartea dupa coperta! Intamplator una dintre putinele povestiri de acolo pe care nu le mai tin minte e fix a lui Wolfe. In fine, ideea era ca, din cate am cunostinta, asta fu cam singura ocazie pentru cititorul roman de a lua contact cu opera lui Gene Wolfe. Pana in prezent, din cate se pare.

Imi dau seama ca deja am scris o pagina si n-am zis nimic despre omul asta sau despre carte. Well, in primul rand Wolfe se distinge prin faptul ca la el soarta povestirii depinde mai mult de cine povesteste decat ce. Adica filtrul afecteaza naratiunea in sine pana la punctul in care povestea ajunge sa fie sufocata in totalitate de personajul narator. Majoritatea romanelor sale notabile sunt povestite la persoana intai prin tehnica unreliable narrator (zau ca nu stiu cum se spune pe romaneste, astept sugestii), care in sine nu e o noutate, insa sa ma trazneasca daca am mai vazut pe cineva sa o foloseasca cu abilitatea lui Wolfe. Par example: Numero 1, trilogia historical fantasy despre preumblarile unui soldat din antichitate. Soldatul asta isi povesteste peripetiile la persoana intai, insa are o problema: la fiecare 24 de ore uita tot. Cam aceeasi idee folosita in Memento. Romanele sunt scrise sub forma insemnarilor facute de soldat in jurnal in fiecare seara, pentru a tine minte ce si cum si, mai ales, cine. Interesant e ca Wolfe a avut bunul simt ca dupa primele 2 romane sa isi dea seama de un paradox inevitabil: la un moment dat cantitatea de fapte din jurnalul soldatului ar fi devenit atat de mare incat i-ar fi luat toate cele 24 de ore doar pentru a se tine la curent cu trecutul. Asa ca trilogia era sa ramana duologie, insa Wolfe s-a tot gandit cum sa rezolve plauzibil problema si s-ar parea ca dupa 15 ani a gasit solutia si a scris al 3-lea volum, Soldier of Sidon, cu care a inhatzat anul trecut premiul World Fantasy.

Al doilea exemplu provine din opera de capatai, quadrologia Book of the New Sun. Aici povestitorul e un tanar care relateaza intamplarile dupa mult timp de cand au loc si pretinde ca isi aminteste totul perfect. Insa curand devine evident ca eroul nu are doar scapari involuntare, dar mai si minte intentionat. Cam asta e tehnica preponderenta in toate scrierile lui Wolfe. Dincolo de faptul ca abordarea asta da un grad de adancime si originalitate naratiunii rar intalnit, mai e si o smecherie buna pentru autor de a se eschiva de eventualele inconsecvente din interiorul romanelor, punandu-le pe seama memoriei personajelor.

Peace (1975) contine o alta varianta de narator: povestitorul nu e doar unreliable, ci e si psihedelic, criptic si haotic, sarind de la una la alta ca un batran entuziasmat. Stream of consciousness, daca vreti un termen pretentios. Astfel, devine dificil in primul rand sa-ti dai seama care e contextul povestirii si cine e de fapt povestitorul. Abia apoi intervine confuzia asupra faptelor relatate. Ceea ce e teribil de frustrant pentru cititor insa, vorba lui Gaiman, raspunsurile sunt acolo, sunt inerente. Wolfe insusi a raspuns la un moment dat frustrarii cititorilor zicand ca majoritatea scriitorilor lasa pe parcursul unui roman mai multe indicii. El lasa unul singur. L-ai piedut, esti pierdut.

In Peace ambiguitatea asupra personajului narator e atat de adanca incat e imposibila pana si incadrarea romanului intr-un gen sau altul. Promovarea ca roman fantastic si publicarea in seria Fantasy Masterworks s-au facut mai degraba in considerentul autorului, decat al cartii in sine. Elementele fantasy ar putea sa existe sau nu, depinde de increderea pe care te hotarasti sa o dai personajului narator. Si chiar si asa, ar fi doar tangentiale pentru povestea in sine. In masura in care se poate vorbi de o poveste… in fine…

Asadar Peace e despre Denis Alden Weer, american dintr-un orasel din miezul Americii care isi deapana amintirile intr-un stil faulknerian (ok, n-am citit Faulkner, dar toti cei care au facut-o au folosit comparatia). Certitudinile asupra povestii se incheie aici. Weer pare a fi un batran care isi insemneaza memorii mai mult sau mai putin reprezentative de pe parcursul vietii. Si nu numai. Cateodata isi aminteste si diverse intamplari pe care i le-au povestit altii. Un fel de povestire in rama, la mana a doua. Alteori isi aminteste cate un basm sau poveste pe care le-a auzit sau le-a citit in contexte legate de anumite situatii. Insa, si aici Wolfe e de o ironie vecina cu sadismul, o multime din povesti nu au nicio finalitate. Personajul isi aminteste un basm lovecraftian pe care l-a auzit in copilarie si ni-l relateaza pe vreo 10 pagini, dar se opreste in punctul culminant pentru ca nu isi mai aminteste cum se termina. How about that? Sau o intamplare relatata de o cunostinta, pe care Weer ne-o relateaza la randul sau, se intrerupe inainte de deznodamant pentru ca cel care asistase la ea trebuise sa plece inainte sa prinda finalul.

Din alte unghiuri se sugereaza ca Weer ar fi cam paranormal: pare a locui intr-o casa mai mare pe dinauntru decat pe dinafara, cu nenumarate camere in care amintirile sunt vii la propriu; pare a invoca, tot la propriu, personaje din trecut; ca si copil isi consulta doctorul, caruia ii cere sfaturi despre infarctul pe care urma sa-l aiba la batranete. Insa nici interpretarile in sensul asta nu sunt fara echivoc. In final se pot intui vreo 3 variante: 1. Personajul sta bine de tot cu un picior pe teritoriul sacrului, in sensul lui Eliade. 2. Personajul e doar un batran senil, de unde se trag si aberatiile suprarealiste. 3. Personajul minte de ingheata apele. Cunoscandu-l pe Wolfe, as prespune ca e un pic din toate trei. De fapt, citind unele cronici (e drept, unele ale cumparatorilor de pe amazon, care ocazional sunt de o imbecilitate rara) am obsevat ca mai multi cititori par a fi ajuns la concluzia ca personajul principal e de fapt un criminal psihopat. Ceea ce e interesant pentru ca in roman nu apare si nici nu se sugereaza direct vreo crima.

Dincolo de toate astea, Wolfe se foloseste de cuvinte intr-un mod fantastic. Pe partea de literatura in sine, e peste 99% din scriitorii contemporani. Arunca la tot pasul cu mici idei si perle de intelepciune care dau greutate si densitate prozei. Omul asta poate sta oricand umar la umar cu scriitorii mainstream consacrati. Ok, asta suna a “my writer can kick your writer’s ass”, dar Wolfe e mult prea bun ca sa ramana in nisha lui. Scenele in sine sunt delicioase. Un episod din tineretea lui Weer e despre cum se cupleaza cu bibliotecara si cumpara de la un negustor de carti rare jurnalul unei gagici care traise cu vreun secol in urma in oras. In jurnal se facea referire si la aurul ascuns de o ceata de talhari si coordonatele aproximative. Asa ca amorezii se inarmeaza cu doua lopeti si pornesc la cautat comori. Cand el sapa si da brusc de ceva tare, ea se apleaca cu atentie si atunci el vede pistolul din san. Bibliotecara tocilara ridica inocent din umeri, explicand ca nu l-ar fi folosit decat daca ar fi descoperit aurul. Un alt episod e despre negustorul de carti rare, care nu doar le vindea, dar tot el le si scria. Inclusiv jurnalul de care ziceam mai sus. Omul facuse o arta din a inventa carti obscure in editii limitate ale unor scriitori celebri. Cum ar fi Lusty Lawyer, carte scrisa doar prin aliteratii, de regula cu litera L (“Peace pressed the plantation of perfumed pines like a prince in a parable might pamper a princess. Lady Luella”, said Llewellyn Lightfoot – then lapsed into a limbid silence. “Let’s”, lady Luella softly lisped) De fapt o parte a cheii pentru dezlegarea romanului sta in replica falsificatorului, cand e descoperit de Weer. Uitati aici maiestrie marca Gene Wolfe:

…To you, I am a fraud… To myself I am an artist, shaping the past instead of the future. I write, yes. My hand moves across the paper carrying my pen, and there are words and I try to tell myself they have all come from me…. the world shapes itself, I find, very fast, to what I write. Or I write more than I know — perhaps all of us who do what I do.”

In fine, din ultima parte a romanului reiese ca Dennis Alden Weer, printre altele, a fost/este director la o fabrica de sucuri. Dar asta nu reiese oricum: ultimele 20 de pagini, sau asa ceva, contin descrierea detaliata a modului in care functioneaza o fabrica de suc, sub pretextul vizitei unui reporter la fata locului. Wolfe insusi, fiind inginer de profesie, a lucrat la un moment dat la o fabrica de gen, deci stie despre ce vorbeste. Deci macar la final ai satisfactia ca daca tot nu ai priceput nimic din roman, macar ai acumulat cunostinte noi. Acum stii cum se imbuteliaza sucul de portocale.

In concluzie, it’s a brilliant fukkin’ book, chiar daca tot nu stiu despre ce e.

Advertisements
Comments
  1. spectator says:

    Oare asta nu-i carticica de ti-am luat-o eu din rafturile Carturestilor?Ideea de personaje cu memorie proasta imi suna atat de familiar:)

  2. exty says:

    nu, asta mi-am luat-o eu din rafturile carturestilor acu cateva luni cand faceam shopping therapy.

  3. wr says:

    Sa nu cumva sa-i dai cartea asta lui aronbiro.blogspot ca pe urma o sa aflam ca Umberto Eco l-a copiat pe Wolfe. Desi Pendului lui Foucault are o miza mult mai mare decat sa justifice ca artistic senilizarea sau memoria scurta a personajelor si a autorului insusi.:P

  4. aron biro says:

    Ai si tu dreptate, Eco vorbeste despre senilizare din proprie experientza. Pendulul lui Foucault nu suporta comparatzie cu Wolfe, mai degraba cu Codul lui Da Vinci.

    Io tot astept un articol cu comparatia dintre Pratchett si Saramago.

  5. hj says:

    Cred ca nu ai citit Pendulul lui Foucault in viata ta. Cu Codul lui da Vinci are legatura doar faptul ca o submineaza inca dinainte de aparitie (ma refer la sensul -altul decat literar- care i-a fost atribuit). Limitele si jocurile umane, care la Wolfe sunt folosite in text doar pentru ambiguizare (ceea ce multi, din cate observ, confunda cu profunzimea), la Eco capata valente mai mari, iar abordarea lor e mult mai diversificata. Daca in Peace un batranel nevinovat fasifica istoria literara de dragul artei, In Pendulul falsificarea istoriei de dragul unui joc de-a teoria cunoasterii si conspiratiei, duce in prezent la consecinte grave, avand cauza trecutul inventat devenit veritabil. Din fericire Eco nu exagereaza cu problema adevarului si cunoasterii in special in cadrul ocultismului, iar showoff-ul erudit care a pus pe fuga pe multi, nu ascunde decat niste probleme simple, prezentate foarte inteligent si foarte subtil.
    Oricum daca citatele din carti oculte ar fi fost inlocuite cu citate de cronici fantasy ar fi una din cartile pe care le-ai recomanda cu caldura. Poate si Exty ar fi scris despre ea pe blog.

    Eu astept un articol despre cum l-a copiat Pratchett pe Ion Creanga.

  6. aron biro says:

    eu cred ca n-ai citit Wolf in viatza ta

  7. gf says:

    1) Daca ma subminezi pe mine il subminezi pe Exty caci pe observatiile lui imi bazam comparatiile. Il consideram aici o sursa pertinenta de informatii. Tu pe baza observatiilor cui pertinente sau impertinente declari ca Pendulul e opera de senilitate?

    2)Toti citam autori pe care nu i-am citit ( exty pe Faulkner, eu pe Wolf, tu pe Wolf si Eco), conteaza sa-i citam corect.

  8. […] Despre Gene Wolfe în general şi despre romanul lui, Peace, in particular, putem citi pe blogul The Penultimate Truth. […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s