Filosofie aplicata: Greg Egan – Carantina

Literatura e de doua feluri: buna si proasta. Aia buna poate fi buna pentru ca: 1. are personaje bine construite si 2. contine idei geniale. Ideal e ca o carte sa le aiba pe amandoua. Insa asta se intampla rar. De regula cartile care exploreaza personaje si decoruri neglijeaza ideile (cu exceptia ideilor intrinsec literare – artificiile de stil, scriitura in sine), pe cand cele gandite pentru a extrapola o idee isi folosesc personajele si decorurile doar ca vehicule in scopul exploatarii premiselor. Printr-o alta generalizare grosolana, zic ca, de regula, literatura clasica intra in prima categorie, iar SF-ul in cea de-a doua. De buna seama ca majoritatea autorilor, indiferent de gen, incearca sa impuste toti iepurii si sa se ocupe de toate aspectele – stil, personaje, decoruri, idei – in aceeasi masura. Insa aici vorbim de extreme, de limitele in care o carte poate fi buna. Exista carti care reusesc sa fie excelente prin explorarea inteligenta a unor subiecte originale, lasand scriitura si personajele la nivel de schita. Iar asta e cat se poate de ok. La fel cum, in extrema cealalta, n-am auzit pe nimeni sa se planga ca in romanele lui Dostoievski, cu toate ca au cele mai rotunde personaje, actiunea se reduce la rusnaci care se viziteaza unii pe altii.

Greg Egan, ca si Philip Dick, e un scriitor care se foloseste de literatura ca pretext. Personajele lui sunt template-uri, caractere unidimensionale pe care n-ai cum sa le deosebesti, decat eventual prin nume, si care sunt recurente in toate romanele/nuvelele sale. Scriitura in sine e simpla si la obiect, recuzita minima, atmosfera si decorurile aproape inexistente. De fapt putea la fel de bine sa scrie teatru, nu cred ca s-ar fi sesizat vreo diferenta. Insa la Egan ideea compenseaza orice alt lips. Greg Egan face exact ceea ce literatura SF a fost nascuta sa faca – exploreaza problemele vechi de cand lumea, insa din unghuri inaccesibile literaturii traditionale. Printre subiectele pe care le abordeaza cel mai des sunt ideea de liber arbitru, constiinta, religia, conceptul de sine/eu, natura realitatii. Ce il face special in tratarea acestor probleme sunt parghiile de care se foloseste: stiintele exacte. Australianul e matematician de profesie si cartile lui iti dau impresia ca si tu ar trebui sa fii ca sa le pricepi. Practic, trebuie sa fii, daca nu la zi, cel putin cu baze solide in domenii de la fizica la biologie ca sa te poti bucura de extrapolarile pe care le face. Vorba unui critic, Greg Egan e un scriitor hard SF pentru scriitorii de hard SF. Unul cu un simt al umorului sublim, altfel nu vad cum ai putea sa iti intitulezi o carte “Dark Integers and other stories” (titlul ultimei culegeri de povestiri). Dar in primul rand e un ganditor genial si unul din oamenii mei preferati.

Chestia cu literatura care orbiteaza in jurul unei idei e ca se preteaza cel mai bine la forme succinte – povestire, eventual nuvela. Romanele tind sa dilueze esenta atunci cand actiunea functioneaza doar ca pretext iar personajele exista pentru ca autorul sa-si puna concluziile in gura lor. De-aia il prefer pe Egan pentru short stories (am impresia ca in romaneste termenul povestire are o conotatie puerila, a la Ion Creanga, si tind sa-l evit. La noi parca tot ce nu e roman e ori schita, ori nuvela). Romanele sale, 7 pana acum, sunt toate sub 300 de pagini, ceea ce e foarte bine.

In Carantina, Egan se joaca cu una din temele sale favorite: principiul incertitudinii si mecanica cuantica. Paranteza pentru cei care se gandesc serios sa abandoneze recenzia dupa propozitia anterioara: mintile luminate din ultimele decenii au ajuns la concluzia ca Universul functioneaza dupa doua legi de baza: legile relativistice la nivelul macrocosmosului si legile cuantice la nivel microcosmic. Singura problema e ca cele doua mecanisme esentiale, relativitatea si mecanica cuantica, nu au cum sa fie adevarate in acelasi timp. Cercetatorii se tot straduiesc sa le impace teoretic, dar nu le prea iasa. Si e interesant ca pe masura ce stiinta evolueaza, fizica se apropie tot mai mult de metafizica. In fine, din povestea cu relativitatea si cuantica se pot naste doua exercitii de imaginatie interesante: cum ar arata cuantica aplicata la nivelul obiectelor de dimensiuni mari, sau invers, cum s-ar aplica teoria relativitatii la obiecte si distante mici. Carantina merge pe prima speculatie. Faptul stiintific e cam asa: la nivel cuantic, actioneaza principiul incertitudinii. O particula e in acelasi timp si unda, e un amalgam de stari simultane, una din consecinte fiind ca observatorul care va incerca sa masoare coordonatele particulei le va modifica prin simpla incercare de masuratoare.

Romanul lui Egan porneste de la doua premise: 1-  Cum ar fi daca rezultatul masuratorii nu e doar influentat de observator, ci e chiar determinat de acesta? Adica unda/particula, aflata intr-o superpozitie, colapseaza in starea de particula, cu o singura pozitie, doar in momentul in care ar fi observata. Iar aceasta functie undulatorie ar fi colapsata doar de creierul uman. 2 –  Care ar fi consecintele daca legile cuantice s-ar aplica la nivelul oamenilor si al obiectelor mari?

Speculatiile sunt fascinante. N-ai cum sa nu–l iubesti pe Egan cand vine si iti zice ca intr-un univers macroscopic in care se aplica legile cuantice, problema alegerii, destinului sau a liberului arbitru e rezolvata din start, din simplul motiv ca o entitate se va afla in toate starile posibile simultan. Ceea ce inseamna ca intr-un univers necolapsat, va exista cate o versine a ta care va alege fiecare varianta posibila si te vei bifurca la infinit in fiecare moment, cu fiecare alegere, in miliarde de euri pe care le leaga o identitate comuna. Identitatea ta ar fi suma deciziilor pe care le iei, la propriu. Si asta s-ar aplica nu doar indivizilor, ci oricarui obiect, intregului Univers. Ar exista o infinitate de universuri simultan, si nu in sensul de universuri paralele, ci in sensul in care un val care, desi e unul singur, se sparge de tzarm intr-o multitudine de locuri simultan. Ei, si in toata armonia asta de stari infinite, ar aparea in Univers omul. Si omul se naste cu capacitatea de a colapsa functia undulatorie, astfel incat in momentul in care primul om observa Universul, il colapseaza intr-o singura stare, il reduce la o singularitate, comitand involuntar un genocid infinit.

Carantina din titlu se refera la membrana opaca care inveleste brusc intr-un viitor apropiat Sistemul Solar, cu scopul de a proteja Universul de colapsarea sa constanta realizata de oameni prin simplul fapt ca exista ca observatori. E interesant de observat modul in care lumea reactioneaza la aparitia carantinei, cu secte violente ale apocalipsei, organizatii fataliste si psihoze in masa. Insa astea sunt doar elemente de fundal in roman. Cartea in sine e despre un detectiv care e pus pe urmele unei femei disparute, intr-un viitor hi-tech bine proiectat din punct de vedere al evolutiei tehnologice. Apare in peisaj o organizatie care dezvoltase un inhibitor pentru capacitatea creierului de a colapsa functia de unda. Aici Egan asalteaza iar cu o serie de idei. De genul: cum ar fi sa te te afli in superpozitie, in sens cuantic – o infinitate de euri simultane, si sa poti amana colapsul functiei de unda, declansandu-l doar atunci cand vrei? Adica ai merge la bere, la film si ai sta acasa sa scrii pe blog, toate in acelasi timp, apoi ai putea sa alegi varianta preferata, anulandu-le pe celalalte retroactiv si ai ramane doar cu memoria variantei alese. Personajul isi pune si problema daca asta nu ar insemna un fel de sinucidere infinita. Oricum, actiunea nu conteaza decat prin prisma speculatiilor care se fac prin intermediul ei. In final, sub pretextul raspandirii rapide pe principiu viral al inhibitorului, Egan incearca sa isi imagineze cum ar arata o lume in care nu exista observatori in sens cuantic, care sa reduca istoria la un singur sir de evenimente cauzale. Intr-o astfel de lume toate lucrurile posibile se intampla simultan, ideea de cauzalitate s-ar duce dracului si individul ar fi o suma de euri care se multiplica exponential la fiecare bifurcare decizionala. Absolut fascinant.

Cam asta e ideea lui Greg Egan de roman si astfel imbina el stiinta cu etica si cu filosofia. Si mai vine cu idei proaspete care fac cat un sac de tratate lirice de filosofie. Caci practic e vorba de probleme teoretice vechi abordate din perspectiva stiintei de ultima ora. In Carantina si in multe alte scrieri, Egan nu face decat sa raspunda in felul sau marilor dileme ale filosofilor de oricand si de pretutindeni. Un copac care cade intr-o padure in care nu e nimeni sa-l auda va face zgomot?

Varianta pe care o am eu e scoasa de editura Nemira. Iar pentru postul asta voi primi de la ei o carte. Sper.  A se vedea campania “Scrie ca sa primesti o carte”.