Realitati contrafacute si identitati destramate: Philip K. Dick – Furnica electrica

Motto: “Traim o viata falsa!” – Marian Nistor

Cand Sergio Leone si-a turnat celebrele westernuri spaghetti, habar n-avea de geografia americana. In The Good, The Bad and The Ugly, Clint Eastwood trecea tacticos granite inexistente intre state care in lumea reala sunt in capete opuse ale tarii. Paradoxal, lipsa crasa de respect pentru realitate a facut filmele lui Leone mai universale si mai perene decat toate westernurile cu John Wayne la un loc. Si le-a adaugat o latura fantasy involuntara care fascineaza prin senzatia de atemporalitate a plotului. Morala e ca nu poti judeca in functie de realism un film care nu si-a propus niciodata sa fie realist.

Philip K. Dick a scris peste 30 de romane SF fara sa aiba habar sau sa-i pese de verosimilitatea viitorurilor imaginate. Lumile viitoare inchipuite de Dick sunt decoruri de carton, dezvoltate doar un minim necesar, cat sa sustina mesajul. Practic, jumatatea de S din SF, in cazul lui Dick a ramas undeva la inceputurile genului, la literatura pulp a anilor ’30. Acuartetzea previziunilor, inevitabile atunci cand plasezi un roman in viitor, nu i-a provocat niciodata insomnii. Pentru un fan hard SF e strigatoare la cer lejeritatea cu care Philip Dick trece peste elementele de cadru, care in majoritatea SF-urilor traditionale ar reprezenta scopul si substanta romanului. In prezent, viitorurile imaginate de Dick in anii ’60-’70 sunt toate depasite, fiind plasate de autor prin anii ’90. Autorul a aruncat in anii ’90 ba colonii pe Luna si Marte, ba calatorii in Alpha Centauri, ba extraterestrii malitiosi din alte sisteme solare. (A se vedea si monologul lui Rutger Hauer din Blade Runner care trecuse la viata lui pe langa nave in flacari in centura lui Orion si nu-mai-stiu-ce in Tanhauser Gate). Ei, tocmai lipsa intentionata de consideratie pentru elementele SF de decor il fac pe Philip Dick mai savuros si mai actual decat orice alt scriitor din domeniu. Nu-l poti judeca pentru aberatiile futuristice pulp cand omul le-a folosit ca simple pretexte, avand cu totul alte scopuri si teme de tratat. La urma urmei, 1984 a trecut de ceva vreme si Big Brother nu ne spioneaza din televizor, dar asta nu il face pe Orwell cu nimic mai putin valoros.

Doar din lipsa de o categorie mai potrivita il poti eticheta pe Philip Dick ca scriitor SF. Cartile lui sunt la distanta egala fata de Kafka, postmodernism si SF clasic. Iar ca tematica… well, exista doua intrebari pe care si le pun filosofii si drogatii: ce e uman? si mai ales: ce e realitatea? Intamplator, Dick face parte din ambele categorii. Un pic mai mult din prima, totusi. A recunoscut oficial ca pana la sfarsitul anilor ’70 cam tot ce a scris a fost sub influenta amfetaminelor. Mai apoi s-a apucat sa tina un jurnal care la data mortii avea vreo 8000 de pagini, scris noaptea cand era pe amfetamine si alte dracii. Printre altele, era ferm convins ca e in legatura directa cu o oarecare forma de divinitate. O alta teorie era ca istoria s-a oprit in secolul I, la apogeu si traim o iluzie a Imperiului Roman iar Nixon e imparatul. Probabil cea mai faimoasa fantezie a lui Dick e aia ca traieste doua vieti in paralel, cealalta fiind a unui tanar roman din primul secol dupa Christos. Cam ca sarmanul Dionis, asa. Insa Dick si-a pus constant la indoiala sanatatea mintala, ceea ce ne demonstreaza ca nu era dus cu paralelipipedul in totalitate. Un nebun autentic e convins ca e sanatos. Tocmai asta il face sa fie nebun. Dick era ingrijorat la gandul ca ar putea fi schizofrenic. Cu timpul a ajuns si paranoic, era convins ca FBI-ul comploteaza impotriva sa. La un moment dat a facut scandal ca i-a intrat FBI-ul in casa si i-a furat ceva hartii, admitand ulterior ca s-ar putea sa isi fi jefuit propria casa si sa fi uitat intre timp. Dar despre toate astea (sper) la anul , cand iasa The Owl in Daylight, filmul biografic facut de Paul Giamatti, cu Paul Giamatti in rolul principal.

Cu toata activitatea asta de scriitor intre doua pastile si-un joint, Dick nu a cedat incoerentei si a stilului de tip stream of consciousness cu pretentii. Romanele lui cad de obicei in fantezii suprarealiste, insa sunt intotdeauna tinute in frau, subordonate unui fir logic pana la capat, chiar daca deznodamantul in sine e deseori absurd. Modul genial in care descrie efectele entropiei asupra identitatii, una din temele recurente ale sale, e rezultatul unui delir liric, insa filtrat rational. Produsul final e intotdeauna coerent, doar ideile si diversele feluri in care le exploateaza sunt potentzate de experienta personala. Ceea ce in ochii mei il ridica oleaca peste Hunter Thompson si altii ca el, care s-au folosit de experienta cu drogurile doar pentru alterari de stil si coerenta, fara consecinte asupra ideilor in sine.

Cu pretextul campaniei Nemira, am luat in luneta un volum de short stories. Cum ziceam si in cazul lui Greg Egan, scriitorii care manevreaza idei in detrimentul stilului si decorurilor sunt mai avantajati de formele scurte. Iar in cazul asta poti sa iei contact intr-un singur volum cu majoritatea temelor abordate de Dick, chestie care il face numa bun pentru incepatori.

Furnica electrica e un fel de best of, cuprinzand povestirile-vedeta ale autorului, fie pentru ca au fost ecranizate, fie pentru ca au facut valva la vremea lor sau pentru ca sunt pur si simplu foarte mishto.

Impostor – cum iti dai seama ca tu esti tu? Identitatea iti e imprimata doar de un set de amintiri, sau constiinta de sine e ceva mai mult? Altfel spus, faptul ca azi iti amintesti ce ai facut ieri si maine iti vei aminti ce ai facut azi e ceea ce te face identic cu tine insuti? Dick trateaza problema dintr-o perspectiva accesibila doar literaturii speculative: implantul de amintiri. Impostorul din titlu ar putea fi un simplu cetatean sau un agent inamic (nu zic extraterestru, e dovedit stiintific ca termenul inhiba cititorii) care l-a ucis pe cetateanul cu pricina si i-a preluat amintirile. Caz in care impostorul nu ar avea de unde sa stie ca e impostor. Rezumat: cum iti verifici identitatea? Povestirea a fost ecranizata in 2001 destul de ok. In sensul ca filmul preia concluziile povestirii. Si sfarsitul neasteptat.

Second Variety – cea mai horror povestire, tot cu final neasteptat si una din preferatele mele. Intr-un viitor postapocaliptic, rusii se bat cu americanii si cu niste gadgeturi mici si a’ dracu, create initial de americani, dar care odata cu autonomia productiei, s-au procopsit si cu constiinta de sine. Ba chiar au inceput sa se construiasca in forma de om, in cateva varietati, pentru a pacali inamicul. Suspans ca la carte. Filmul (Screamers), ecranizat in ’95 cu Peter Robocop Weller, pe langa faptul ca e cam low budget, a supralicitat elementul de suspans si in consecinta a iesit cam varza.

Minority Report – e transpusa destul de fidel in mult-mai-celebrul film al lui Spielberg. Se axeaza pe ideea de liber arbitru. Daca vezi viitorul poti sa il si schimbi, sau te trezesti doar in postura marionetei constienta brusc de firele de care e trasa? O alta speculatie, care pe mine profesional ma preocupa ceva mai mult: daca stii sigur ca un oarecare va comite o crima in viitor, ai dreptul sa il bagi la racoare inainte sa apuce s-o faca? Din moment ce poti sa il prinzi inainte sa o comita, inseamna ca viitorul nu e fix, deci exista alternative. Excelenta nuvela, inteligenta si actuala. A nu se uita ca a fost scrisa in ’56.

War Game – ceva mai slaba, se bazeaza pe poanta finala cu iz de satira sociala. Americanii se straduiesc sa inventeze tot felul de jocuri pe post de arme. In final cel mai eficient, odata popularizat printre inamici, se dovedeste o varianta inversa de Monopoly. Adica castiga cine pierde toti banii la urma.

What the Dead Men Say – o povestire din universul Ubik. De fapt invers, pentru ca Ubik a fost scrisa ulterior. Cum ar fi daca moartea n-ar fi un eveniment instantaneu? Cele cateva momente dintre viata si moarte ar putea fi pastrate, atunci cand corpul e recuperat intact, si rationalizate pe perioade destul de lungi. Ca o cartela de telefon pe care ai un anumit credit pe care il poti folosi cand vrei, pana se termina. Nuvela e despre o inscenare legata de un semi-mort din asta, care incepe intr-o zi sa vorbeasca, dar nu din sicriu, ci din spatiu. Si in scurt timp vocea devine omniprezenta… Cum citisem Ubik inainte, nuvela nu a avut impactul scontat, desi e foarte ok.

Oh, to Be a Blobel!… – alta povestire mai slaba, care se invarte in jurul unei poante-cliseu in final. Un extraterestru dintr-o specie protoplasmica, ca niste jeleuri haribo, si o pamanteanca se indragostesc cu ocazia cu care fiecare e spion in cealalta tabara. Poanta e atat de rasuflata ca nici macar nu poate fi numita spoiler: in final el ia forma ireversibila de om in vederea insuratorii, nestiind ca in acelasi timp ea se facea gelatina, tot ireversibil, cu acelasi scop.

We Can Remember It for You Wholesale – e povestirea care a fost adaptata destul de liber in faimosul Total Recall, cu stimabilul guvernator Schwarzy. Speculeaza tot pe problema amintirilor si increderea pe care o poti avea in ele. Actiunea actioneaza intr-un viitor in care indivizii din clasa muncitoare care nu-si permit concedii in locuri exotice, pot sa mearga frumusel la firma Rekal si sa-si implanteze amintirea unei vacante de vis pe Marte. Ce e mai important, sa traiesti o experienta pe moment sau sa iti amintesti ca ai trait-o? Mi se pare umpic asemanator cu diferenta dintre a citi o carte sau un rezumat.

Faith of Our Fathers – asta e contributia lui Dick la celebra si controversata antologie a lui Harlan Ellison, Dangerous Visions. Povestirea e cam ce ar fi iesit din 1984 daca Orwell ar fi fost on acid, disperat si bolnav mintal in acelasi timp. Intr-un viitor totalitarist in care conducatorul e idolatrizat si apare in fiecare seara la televizor (de fapt fiind roman, pana aici nu am gasit nimic SF) un functionar de la partid face rost de un drog care cica ii permite sa vada realitatea asa cum e. Si chiar o vede, seara cand se pune la televizor, big brother apare in diverse forme grotesti. Infiltrat la o petrecere sub influenta drogului, eroul se trezeste fata in fata cu conducatorul care e chiar demiurgul cel rau, vorba lui Cioran. E un Dumnezeu sinistru si amoral care se hraneste cu oameni. Nemaiputand sa se refugieze in iluzie, personajul clacheaza si moare. Desigur, povestirea e o parabola a propriei disperari religioase a autorului de la vremea aia, pusa intr-o forma care sa socheze si sa ofenseze cam pe toata lumea.

The Electric Ant – cea mai kafkiana dintre povestile din volum. In varianta originala nu dadea si titlul antologiei. Probabil editorul roman s-a bazat pe faptul ca titlul suna foarte sf-ish. In fine, povestea e un exercitiu in absurd a carui premisa e intrebarea: cat din realitate e afara si cat in capul nostru? Dupa un accident de masina, personajul principal isi da seama ca nu e atat de uman pe cat credea. De fapt e rhiar robot. Si incepe sa experimenteze cu o banda pe care si-o gaseste in piept printre rotitze si alte alea. Banda e cea care aparent ii confera realitatea lui subiectiva. Pentru ca odata ce mestereste pe la ea, vede altfel lumea din jur. Cuprins de paranoia, incepe sa aiba certitudinea ca jucandu-se cu realitatea sa subiectiva, modifica realitatea tuturor. Iar ca sa isi verifice teoria, isi rupe de tot chestia din piept, in prezenta unui martor. Lumea incepe sa dispara treptat, cu martor cu tot si ramane doar vantul…

E usor de remarcat ca, desi adreseaza probleme esentiale din perspective originale, Philip Dick nu ofera raspunsuri. Ci te ajuta sa-ti pui intrebari. Dealtfel, in filosofie, o intrebare inteligenta valoreaza mai mult decat orice raspuns.

Campania “Scrie ca sa primesti o carte” continua. Si continua bine. Am impresia ca a avut un succes mai mare decat s-au asteptat cei de la editura. Deja mi-e teama ca, dupa onorarea promisiunilor promotiei  Nemira o sa se trezeasca cu un picior in faliment.