Archive for October, 2008

Dan Simmons a fost revelatia anului 2007 la mine in batatura, cu ocazia dipticului Hyperion/The Fall, despre care am vorbit acu ceva vreme. Ce il face pe Simmons un tip deosebit e versatilitatea, si anume faptul ca se descurca la fel de bine scriind sefeuri la scala mare, romane politiste noir ca pe vremuri, dark fantasy sau fictiune istorica (The Terror). A nu se intelege ca e de apreciat pentru ca scrie de toate. Ci pentru ca o face bine. Mai stiu eu pe unii care s-au ambitionat sa se avante in genuri cat mai diverse si au facut-o prost cu fiecare ocazie, asa ca versatilitatea in sine nu e neaparat o virtute.

Vara asta mi-au trecut pe sub ochi inca 3 romane esentiale:Photobucket

Song of Kali e romanul de debut (relativ recent – a aparut in ’85). E destul de mititel, se poate citi pe tren (eu am facut-o. si nu era o calatorie foarte lunga) si, ceea ce conteaza cel mai mult, e plin de atmosfera chiar daca se citeste usor si nu abunda in artificii stilistice. De fapt n-ai zice ca e opera unui debutant. Atmosfera o da descrierea detaliata a Calcuttei, orasul unde un jurnalist american e trimis sa se intereseze de un celebru poet reaparut in circumstante misterioase dupa ce fusese presupus mort cu multi ani in urma. Jurnalistul, cu familie cu tot, se fac comozi in Calcutta si interactioneaza cu o serie de personaje pitoresti (foarte misto realizate)in incercarea de a da de urma Paunescului local. In fine, se ajunge in mijlocul unei conspiratii a fanilor zeitei Kali care incercau sa trezeasca la viata zeitatea. Prin sacrificii, evident. Sunt ceva episoade macabre de mare efect (in special partea in care copilul de 6 luni al americanilor e rapit si folosit ca geanta pentru diamante transportate ilegal peste granita, dupa ce fusese eviscerat in prealabil. Ca sa incapa in el diamantele, desigur). La un moment dat apar si zombie in peisaj. In fine, e ca o varianta dark la Indiana Jones and the Temple of Doom. Singura problema a romanului, pentru cei care citesc carti sa vada cum se termina, e ca nu se termina. Nu exista nici un deznodamant al actiunii, nici o concluzie. Pe cand plotul se intortocheaza si incep sa apara indicii, personajele se intorc acasa scarbite pur si simplu si isi baga picioarele. Pentru cine nu citeste carti doar ca sa vada cum se termina, Song of Kali are destule de oferit. Calcutta e un personaj in sine, descrisa cu patima si ura de personajul narator, cu saracia, gunoaiele, suburbiile infecte si rezidentii cocalari. Pentru un american citind cartea, partea descriptiva ar parea probabil exotica, insa cum eu am vizitat Bucurestiul de cateva ori, n-am fost defel impresionat. Apoi mai e obsesia (benefica) a autorului cu referintele culturale. Personajele discuta probleme de istorie si sociologie aplicate la situatia din India, ocazie cu care am aflat o gramada de chestii noi. Iar referintele sunt de le Gandhi pana la Tagore, care a murit uitandu-se la desene animate cu Mickey Mouse. Acum mi se intampla iar ca vorbind despre roman mi se pare mai misto decat atunci cand l-am citit… hmmm, vesnica problema cu perceptia si memoria. A, romanul a fost premiat cu World Fantasy, for whoever it may concern.

Photobucket

Endymion Omnibus e un ceaslov de 1000 de pagini, care contine a doua jumatate a seriei Hyperion, adica romanele Endymion (1996) si The Rise of Endymion (1997), care se citesc destul de lejer, odata ce ai gasit o pozitie in care sa poti tine cartea in mana. Practic e vorba de doua jumatati ale aceluiasi roman, stilul si structura sunt aceeasi, iar actiunea se continua in mod firesc, asadar nu are sens sa le iau separat.

Exista o tendinta la scriitorii care alcatuiesc serii de mai multe romane in acelasi univers, fie ele fantasy sau space-opera (genurile cele mai predispuse la saga interminabile). Tendinta e de a isi submina in romanele ulterioare premisele si evenimentele care faceau parte din romanele anterioare. Doua exemple clasice de asa da/asa nu: in romanele Fundatiei lui Asimov, odata cu fiecare final se ofera un deznodamant aparent, doar pentru a fi desfiintat in cartea urmatoare,unde se dovedeste ca lucrurile-nu-sunt-ceea-ce-pareau-a-fi. Mi se pare aiurea stilul asta de a-ti taia craca de sub picior de dragul reintoarcerii la niste evenimente, personaje si idei care fusesera rezolvate anterior. Chestie care se intampla din ambitia de a soca cititorul si a-I mentine fidelitatea fata de serie prin reincalzirea aceleiasi supe pana in panzele albe. Orson Scott Card a facut si el aceeasi magarie in Ender’s Shadow, unde face sa para ca geniul din Ender’s Game era cam dobitoc de felul lui si Bean era cel care facea toata treaba. Intamplator la Card a functionat intr-un fel, pentru ca a facut-o cu stil si atentie la consecvente, fara a sari calul prea des.

La capitolul “asa da” tin sa amintesc de cealalta serie clasica, Dune, unde Herbert, pe parcursul a 6 romane, vine de fiecare data cu idei si evenimente noi, fara a avea tendinta sa isi submineze romanele din urma la fiecare pas. Am impresia ca a facut-o fi-su pentru el, odata cu tona de romane noi din serie, dar asta ii alta poveste.

Ei, din nefericire,in Endymionuri, Simmons se straduieste si el sa anuleze majoritatea evenimentelor din Hyperion in loc sa-si vada de poveste. Cateodata o face chiar cu nesimtire, adica acolo unde nu gaseste nicio alta metoda logica pentru a se autosubmina, pur si simplu ne zice ca personajul care a facut nush ce dezvaluire esentiala in Hyperion de fapt a mintit. Si uite asa ajungi ca daca vrei sa recitesti Hyperion nu mai ai nicio satisfactie din punct de vedere al plotului pentru ca tot ce se intampla acolo nu-e-ceea-ce-pare-a-fi. Ba chiar e hazliu cum Endymion incepe cu personajul omonim promitand sa-si spuna povestea, insa jurandu-se ca nu o sa vorbeasca despre personajele din Hyperion pentru ca nu stie nimic despre ele. Insa asta e fix ceea ce face, Endymionurile osciland intre propriul plot si rascolirea trecutului.

Dincolo de problema asta agasanta, Endymionurile sunt destul de bine scrise, desi cu mult sub Hyperion. De fapt aveam o parere mult mai proasta despre ele, insa intre timp mi-am extins orizonturile in domeniul space-opera. Am vazut cu cata stangacie scrie pe aceeasi felie mult-prea-laudatul Alastair Reynolds si am ajuns sa-l apreciez pe Danutz Simmons ceva mai mult. Ca de obicei, romanele sunt intr-un dialog permanent cu poeziile omonime ale lui Keats. Adevarul e ca am cam prins gustul pentru poetii romantici cu ocazia asta.

Plotul bate spre adventure de data asta. Avem 3 personaje: un android, o gagica care e The One profetit in Fall of Hyperion si bodyguardul ei, Raul Endymion care functioneaza si pe post de narator. Si se tot preumbla ei dintr-un loc in altul (prin loc a se intelege planeta. It’s space opera after all) urmariti de instrumentele sistemului malefic si corupt. Apar intr-o masura mai mare sau mai mica toate conceptele originale din Hyperion, de la Shrike pana la TehnoCore. E interesant (intr-un sens plin de haz) cum Simmons introduce elemente de realism prin tzesatura sefeistica. La un moment dat totul e pe punctul de a se duce dracului pentru ca personajului principal I se pune o piatra la rinichi intr-un moment critic si tre’ sa stea cateva saptamani in convalescenta. Pretty cool. Intamplator, romanele functioneaza destul de bine si ca poveste de dragoste. Am fost surprins in cateva ocazii de cat de poetic poate fi Simmons cand vine vorba de asta, si nu intr-un sens cheesy, ci doar frumos.

Apropo de frumos, ceea ce il deosebeste pe Dan Simmons fata de restul scriitorilor de space-opera e felul in care se foloseste de toate gaselnitele specifice genului – planete, gadgeturi, fiinte – pentru a face arta din stiinta. Simmons reuseste sa creeze nu doar un sense of wonder, ci mai mult, un sense of beauty: Yggdrasil, un arbore colosal transformat in spaceship, plutind printre stele… raul Tethys care strabate prin portaluri toate planetele locuite… planeta Tai S’han – un fel de Himalaya la scara planetara, cu poteci si funiculare intre versantele locuite si pline de temple… inele Dyson vegetale construite in jurul stelelor, populate de ousteri – oameni adaptati la viata in vid care strabat spatiul facand surf pe curentii solari cu aripi transparente kilometrice in care se reflecta soarele.

Cvartetul asta de romane caruia Simmons i-a spus The Hyperion Cantos are si un epilog, nuvela Orphans of the Helix care ii are in centru pe membrii cultului care il ingrijisera pe Endymion cand avea piatra la rinichi. E destul de simpatica si ar fi fost o revenire placuta la universul Hyperion, daca nu as fi citit-o din greseala inainte de Endymionuri. Ma gandeam ca e bine de stiut, in caz ca vrea cineva sa se apuce de serie.

Advertisements