Marx si fratii sai

Woody Allen, intr-unul din filmele lui, posibil Manhattan, dar nu-s sigur, isi face la un moment dat o lista a lucrurilor pentru care merita sa traiesti. Pe primul loc e Groucho Marx, pe doi e Ingmar Bergman si nu mai stiu ce era pe al treilea, probabil gagicile cu probleme. Intamplator ma identific perfect cu doua dintre optiuni. Pe Bergman inca nu l-am aprofundat. De fapt, dincolo de faptul ca Woody se joaca pe el insusi in propriile filme, se vede de la o posta influenta enorma a lui Groucho asupra stilului sau de a vorbi si a glumi, cel putin pe ecran.

Banuiesc ca, spre deosebire de o pupaza careia ii povesteam saptamanile trecute despre slabiciunea mea pentru fratii Marx, v-ati prins deja ca asta nu-i un post despre politici stangiste. Vorba francezului, Je suis marxiste, tendance Groucho. Francezul in cauza fiind Goddard, desi nu-i sigur.

Fratzii Marx astia sunt 5 negri mititei din care conteaza 3. Au patruns in shoubiz initial prin spectacolele de vodevil, unde cantau la diferite instrumente, apoi au dat-o pe numere de comedie iar ulterior au migrat catre lumea filmului, moment in care primul negru mititel, Gummo, a parasit gashca. Si-au mai ramas 4, din care Zeppo nu prea conteaza, a jucat doar cam in jumatate din filme, si acolo roluri de umplutura, de baiat bun, ca personaj secundar.

Cand am vazut prima data Duck Soup (cred ca era printre primele comedii din negura vremilor pe care le vedeam) am ramas umpic pe ganduri, nu prea stiam ce parere sa am pentru ca nu stiam la ce sa am astept. Era amuzant, insa totul era atat de naiv, exploziv si lipsit de orice respect pentru logica, incat am zis ca seamana mai mult cu desenele cu Bugs Bunny decat cu un film adevarat. Ceva mai tarziu am realizat ca Bugs Bunny seamana cu filmele fratilor Marx, nu invers. Si ca scenariul si logica nu sunt totul intr-un film. Ideea e ca fratii Marx sacrifica cam totul in favoarea comediei, de la personaje la coerentza. Pana la urma totul e doar un pretext pentru ca cei trei muschetari – Groucho, Chico, Harpo – sa se desfasoare si sa-si faca numerele. Filmele au regizori diferiti, rareori acelasi de doua ori. Si oricum rolul lor e doar de a striga “action!” si a-i lasa pe fratzi sa isi puna in scena ideile. Motive pentru care mi se pare irelevant sa iau filmele pe rand la puricat. Asadar, sa intre in scena vedetele serii:

Groucho Marx e in topul personal, alaturi de Chaplin si Keaton, cel mai geniabil comediant care a existat in lumea filmului, aleluia! Si probabil si in topul oricui a vazut vreodata vreunul din filmele sale. Milioane de oameni vor sa fie ca el, fara ca macar s-o stie: celebrele masti cu ochelari exagerati, nas si mustatza, pe care le stim toti, is facute dupa chipul si asemanarea lui Groucho. Groucho e intelectualul aristocrat cu ochelari, trabuc, frac si mustatza (desenata cu vopsea) si mers aplecat la 90 de grade cu o mana la spate (cum ziceam, a se vedea Bugs Bunny) care foloseste replicile cu cadentza si eficientza unei mitraliere. Cum fratii au inceput sa faca filme la inceputul anilor ’30, in zorii mariajului dintre sunet si imagine in cinematografie, Groucho e practic omul care a introdus umorul de limbaj. De fapt nu l-a introdus, ci a patruns cu el in filme ca lupul intre oi, luand totul cu asalt in cale. Replicile lui scurte, acide si atat de taioase ca dor sunt sublime de fiecare data si au ajuns legendare inspirand alte nume mari, de la Cary Grant (unele roluri) pana la Woody Allen (toate rolurile, inclusiv ala din spatele camerei). Interesant e si faptul ca in multe cazuri celebrele one-liners erau improvizate. De fapt si mai interesant e ca de multe ori se comporta la fel si-n viata reala: intr-o vreme fi-su se plangea ca nu mai poate vorbi cu el, ca primeste raspunsuri numai in one-liners. Apropo de viata reala, Groucho era in ultimii ani mare pretenar cu Alice Cooper, cica se vizitau si se uitau la televizor impreuna. De regula personajele lui Groucho au nume hazliu de sofisticate: Jeffrey T. Spaulding, Otis B. Driftwood si, uimitoare coincidenta, stiu, Rufus T. Firefly.

Chico Marx (de la chicks – tipul fiind afemeiat) e fratele care vorbeste intotdeauna cu accent italienesc si joaca roluri de oportunist alunecos. Celebrul accent, evident fals, fusese dezvoltat din nevoi reale, pentru a empatiza cu loserii, de cele mai multe ori imigranti italieni, cu care isi pierdea noptile la jocuri de noroc. In cuvinele fratelui Gummo: “Chico’s favorite people were actors who gambled, producers who gambled, and women who screwed.” Omul se stia foarte bine cu pianul, motiv pentru care aproape in fiecare film la un moment dat Chico are un interludiu solemn la pian, de regula in contrast total cu atmosfera vioaie a filmului.

Harpo Marx (de la harpa, exact) umbla cu un parpalac lung din care scoate orice la nevoie (alta celebra sursa de inspiratie pentru desene animate), poarta o peruca creatza si roscata (la mine pe ecran ii gri). De ce creatza? Pai a fost demonstrat statistic ca aproximativ jumatate din populatie tinde sa ia oamenii cu parul cretz mai putin in serios. Mentionez ca rezultatele studiului au fost confirmate prin propria-mi persoana. Harpo face doar roluri mute. Odata, in vremea cand fratii jucau in spectacolele de vodevil, un critic a remarcat ca Harpo e un actor excelent pana cand deschide gura. De atunci n-a mai deschis gura in fata camerei, asa, de-a dracu. Are tot timpul la el un claxon de bicicleta pe care il foloseste pentru comunicare, si de cele mai multe ori pentru a speria gagicile pe care le fugareste. La fel ca Chico, Harpo are interludiile sale la harpa in majoritatea filmelor, numai ca daca Chico cu pianul lui crea doar un contrast cu restul atmosferei, Harpo foloseste harpa aia in asa hal ca de multe ori uitzi de tine. In vremurile alea de multe ori se mai scapau si lacrimi prin public cand venea momentul lui Harpo. E interesant si sa vezi cum ii dispare zambetul de pe fata si pentru 5 minute isi iasa din rol si canta ca o privighetoare. Ii drept ca, cum citeam intr-o carte recent, dintre toate instrumentele, harpa e imposibil sa sune prost indiferent cat de nepriceput e cel care o foloseste. Oricat de haotic ai ciupi-o, tot sunete armonioase scoate. Mi se pare o observatie de bun simtz. Eu n-am auzit de ingeri care sa ia lectii de muzica.

Dintr-un punct de vedere ii greu sa te gandesti la filme de comedie mai complete decat ale fratilor Marx: ai replicile geniale ale lui Groucho, ai si umor mut ca pe vremuri, via Harpo, momente muzicale si gaguri la greu. Ce-am vazut si ce recomand:

Animal Crackers (1930) – un moment Groucho genial aici. Apropo, actrita aia cu veleitatzi de soprana, Margaret Dumont, apare in majoritatea filmelor fratilor, ca si carne de tun pentru Groucho. Se zice ca tanti asta nu prea prindea poantele lui Groucho, deci intr-un fel si ea isi juca propriul rol.

Monkey Business (1931)

Horse Feathers (1932)

Duck Soup (1933) – favoritul meu. In asta si scenariul conteaza oarecum, e vorba de un razboi intre doua natiuni fictive, Freedonia si Silvania.  Un al moment Groucho ca sa va dati seama ca ati trait degeaba pana acum – aici . Cica fara artificiile de look care sa ii diferentieze, cei trei Marxsi erau aproape identici la infatisare. Asta a facut posibila celebra secventa de aici.

A Night at the Opera (1935) – asta in caz ca cineva mai credea ca albumului cu acelasi nume de la Queen ii zice asa pentru ca ar fi live. Aceeasi situatie si pentru A Day at the Races (inca n-am vazut filmul, de-aia nu-i pe lista)

A Night in Casablanca (1946) – ultimul film al fratilor impreuna, se vroia initial o parodie dupa Casablanca, dar pana la urma s-a renuntat la idee, dar a ramas locatia.

PS: o alta referinta la fratii Marx, intr-unul din filmele mele preferate – Devil’s Rejects – numele personajelor principale is luate din repertoriul lui Groucho – Captain Spaulding, Otis, Firefly.

Martial Postfolk Evening: Spiritual Front si Rome la Brasov

Rome si Spiritual Front sunt printre trupele cu cea mai spectaculoasa urcare in topurile personale. Am trecut de la “cine dracu is astia” la obsesie in doar cateva luni, adica de cand am aflat de concert pana in prezent. Asa am facut cunostinta cu fenomenul neofolk sau postfolk, care, daca ma-ntrebati pe mine, n-are nicio legatura cu Cenaclul Flacara, dincolo de faptul ca atat folkul clasic cat si asta neo presupun o chitara acustica pe acolo pe undeva. Printre altele. Cica neofolkul in general s-ar recunoaste printr-un ritm martzial al partii de percutzie (uite asa am elucidat tot carnatzul de termeni din titlu) laolalta cu tematica si atmosfera mai sumbre. In fine, despicatul firului in patru pe tema clasificarilor nu a fost niciodata printre hobbyurile mele, prefer sa le las roacerilor trv. Dupa mine chiar si intre Spiritual Front si Rome asemanarile sunt minime.

Am intrat in atmosfera concertului cu ocazia taierii porcului, editzia 2008, folosind trupele pe post de soundtrack pentru operatziunea deosebit de delicata de preparare a carnatzului. Doua zile mai tarziu am urcat in accelaratul de Brasov iar dupa inca 6 ore si-o sticla de vin dotata cu sistem de protectie anti-tiribuson (a carei deschidere a reprezentat o odisee in sine) eram la destinatie. Centrul cultural Reduta (care functioneaza si ca Clubul Pensionarilor in timpul liber, din cate am putut citi la intrare) e o locatie foarte nefericit aleasa pentru un concert de genul asta. Arata ca o sala de teatru in miniatura, in stil amfiteatru, cu scaune pufoase. Cantarea a inceput cu doar vreo trei sferturi de ora intarziere.

Rome sunt o trupa tinerica din Luxemburg, care au trei ani de activitate si tot atatea albume. Confessions d’un Voleur D’Ames e cel mai recomandabil dintre ele. Cell din 2008, Masse Mensch Material, e clar printre albumele anului. Prima oara cand i-am ascultat m-am gandit din reflex la Tiamat. O fi fost din cauza atmosferei si mai ales a vocii, ca muzical sunt la capete opuse ale curcubeului. Rome canta un neofolk intunecat, trist si pesimist, exclusiv pe chitara acustica, plus percutie constand in chestii din alea mici care nu-s tobe si nu stiu cum le zice. Chestia e ca muzica lor contine o gramada de efecte imposibil de reprodus live, asa ca in concert jumatate din muzica live a venit de pe banda. Ceea ce nu a fost neaparat rau, dimpotriva, s-au apropiat mai mult de varianta de studio. Mai putin vocea, careia i-a lipsit adancimea aia trista cu care ma obisnuisem acasa. Je-rome si cei doi colegi au cantat ceva mai mult de o ora si au facut-o excelent. Am recunoscut toate piesele, desi daca ma intreaba cineva n-as putea sa zic mai mult de doua titluri. Titlurile pieselor is in vreo trei limbi, n-am reusit niciodata sa le retzin, noroc ca nu mi-am luat celebrul carnetzel de setlisturi la mine. Interesanta a fost si ideea lui Jerome de bis, ceva in genul: urmatoarea piesa va fi ultima, va mulciumim. O piesa mai tarziu: ok, hai ca mai cantam una. Ritualul s-a repetat de vreo 5 ori. Nu le mai venea sa plece. Ca indragostitii care stiu ca e cazul sa mearga fiecare la casa lui, ca e dimineata si trenul a ajuns la destinatie, dar parca s-ar mai imbratisa odata… si inca odata.

Ziceam de problemele locatiei. Well, imaginati-va cateva sute de oameni (nu stiu cati  au fost, probabil sub 500 in total) veniti de pe drum, unii dupa ore intregi pe mijloace de transport si din frig, care se aseaza confortabil in scaune moi, la caldura si vine Jerome sa cante cu voce suava si chitara ciupita de corzi. Dupa 10 minute bisericuta mea antisociala dormea in ultimu hal, la fel si un sfert din public. Mai erau in fata mea doua perechi care priveau obsesiv la poze cu copii pe telefon, nu mi-am dat seama daca erau parinti sau pedofili.

Dupa o pauza de jumatate de ora au urcat pe scena ceilaltzi. Spiritual Front vin tocmai de la Roma si sunt cea mai virila trupa gay ever. Ei si-au autocaracterizat muzica ca nihilist suicide pop. Din 1999 incoace au scos vreo 3 albume si o colaborare porno de mare efect cu Ordo Rosarius Equilibrio. Dintre albume conteaza doar Armageddon Gigolo, aparut anul trecut. Primele doua sunt cam imprastiate pentru gusturile mele si mi-au lasat senzatia de colaj, adica o gramada de efecte si bucati separate aruncate la gramada. De fapt si concertul s-a axat pe piesele de pe Armageddon Gigolo, plus vreo 3 de pe noul album care iasa in cateva luni, o sa-i zica Roma Rotten Casino si o sa fie beton. Spiritual Front canta despre melancolie, gay sex, ingeri bastarzi si Jesus (died in Las Vegas), gay sex, dragoste si mantuire, fluide prin care se transmite SIDA –sperma si sange, si desigur, gay sex. Mi-au amintit si inca imi mai amintesc de Voltaire (artistul contemporan, nu fizoloful), cu versurile la misto si de cele mai multe ori porno, si muzica ghidusa.

Showul SF (adica Spiritual Front) a fost printre cele mai bune pe care le-am vazut in ultima vreme, in conditiile in care prestatia a fost live o suta de procente si au lipsit instrumente care dadeau farmec pieselor pe album, gen vioara sau acordeon. Meritul e al guristului/chitarist Simone aka Hellvis care, atunci cand nu canta, vorbea, aruncand replici cinice si sarcastice sa distreze publicul: “I’m so glad to be here, you people are great and I like the city too. Of course, I say this because I have to. Next week when I’ll play in Greece, I’ll probably say the same thing to them.” La un moment dat isi agata drapelul Romaniei de microfon si se adreseaza publicului : “This is your flag, isn’t it?”. Si mai era ritualul in care se intorcea spre clapar dupa fiecare piesa sa-l intrebe cum se zice multumesc pe romaneste. Apoi se intorcea spre public si zicea multumesc. Au cantat majoritatea pieselor de pe Armageddon Gigolo, iar dintre piesele noi una avea un sound de cabaret, iar alta, pentru a nu se dezmintzi, se chema German Boys, cu refrenul extraordinar de catchy “german boys, love me again”. La bis s-au intors cu Love Through Vaseline, marele hit dedicat strategic organizatorului. Si in fine, pentru ultima piesa, Slave, Simone a tras vreo 10 minute de public sa urce pe scena si sa cante cu el, moment in care publicul a lasat umil capetele in pamant, ca un elev cu lectia neinvatata. Pana la urma s-au adunat vreo 20 de oameni in spatele lui Simone, printre care si membrii Rome, si au pus de-o cantare in care nimeni dintre cei de pe scena nu stia versurile.

A fost o cantare extrem de entertaining, chiar si in conditiile in care toata lumea statea cuminte pe scaune, si publicul, si trupetzii. Chestie care nu l-a impiedicat pe Simone sa se zbenguie cu chitara lui in permanentza. Iar mimica a fost sublima. Un artificiu aparte a fost ecranul din spate pe care pe tot timpul cantarii SF a rulat un film de Passolini cu tzarani stirbi si mizerabili.

La after-party era prea inghesuiala pentru un tip fenfibil ca mine si sunt destul de arogant incat sa nu umblu dupa autografe (decat daca eu sunt cel care le da, desigur) asa ca am petrecut restul serii in alta parte. Nici poze n-am facut ca aparatul meu nu-i bun decat pentru book porn. Dar se gasesc aici.

M-am asteptat ca drumul inapoi sa fie oribil, intrucat era noapte, era oboseala si eu is incapabil sa dorm pe tren. N-am dormit dar am visat frumos oricum, all the way home.

Fantasy la kilogram (II): Stephen King – Dark Tower

De ceva vreme evit articolul asta, la fel cum, la vremea lor, evitam romanele in sine. Cum foarte bine remarca un blogger din vecini, ii mult mai usor sa vorbesti despre lucrurile care nu ti-au placut decat despre alea care te-au impresionat. In cazul Dark Tower-ului mi-era teama ca n-o sa ma mai opresc din vorbit. Sa-mi afirm pozitia din start: seria asta m-a scos din sarite mai rau decat orice gagica cu fitze.

Imi place Stephen King. Nu pentru ca scrie dark fantasy, ci pentru ca scrie bine. Mai rar gasesti personaje ca ale regelui, atat de vii, urmarite obsesiv in cele mai mici detalii. Pe langa asta, King e un povestitor excelent si din cand in cand (Misery, It) chiar un stilist misto, in sensul ca se joaca si cu formele. Problema ii ca personajele lui sunt, pe cat de complexe si bine realizate, pe atat de banale. Dincolo de a fi vehicule pentru actiune, personajele lui King nu au nimic de spus. E drept ca exista cazuri fericite in care personajul e atat de original incat reprezinta o realizare in sine (era un adolescent psihopat in It care mi-a ramas pana azi in memorie ca cea mai buna si verosimila descriere a unei mintzi fukked up). Alta problema e ca, desi nimeni nu se pricepe la a spune o poveste mai bine decat King, povestilor lui le cam lipseste orice fel de subtilitate. Oricat ai scormoni, n-o sa gasesti nimic dincolo de naratiunea in sine. What you see is what you get. De-aia e un scriitor comod de citit. A nu se confunda cu scriitor prost. La urma urmei, King are un simtz al caracterului si al naturalului mai rar intalnite. Iar Misery si mai ales It raman inca in top 10-ul personal al cartilor de luat pe o insula pustie (sau pe o planeta pustie, ca insule nepopulate nu cred ca se mai gasesc). In fine, poate din cauza ca toate romanele lui au o doza autobiografica semnificativa, regele se autoplagiaza la greu. Si-a dezvoltat o serie de clisee proprii care fac ca, cel putin in cazul meu, pe masura ce avansez cu cititul, frecventa intre doua romane succesive sa devina tot mai scazuta.

Mi-a luat un an jumate sa trec prin toate cele 7 volume Dark Tower. Ma rog, si lui i-a luat vreo 30 de ani sa le scrie, so no problem there. Problema mea era ca ma enervam atat de rau de cate ori terminam cate un volum, incat il lasam pe birou luni intregi pe urmatorul, amintindu-mi brusc de programari la dentist de cate ori eul interior ma impingea de la spate sa revin la serie.

Dark Tower a pornit initzial ca o ambitzie a tanarului King, pe la inceputul anilor ’70. Ambitzia era de a da o replica originala lui Tolkien cu Lord of the Rings; cu accentul pe “originala”, ca epigoni mazgalici dupa Tolkien au existat si vor exista, armate intregi, pana la sfarsitul veacurilor, amin, iar King stia asta. Chiar mai mult, regele a vrut ca tributul sau sa nu sune nici a Stephen King, ci mai degraba  in stilul experimentelor sub pseudonim de la inceputul carierei. Pana la urma s-a inspirat din trei surse: saga lui Tolkien, ca dimensiune epica; westernurile spaghetti a lui Sergio Leone (mai ales The Good, The Bad & The Ugly) ca atmosfera si background; poemul lui Browning, Childe Roland to the Dark Tower Came, ca structura.

The Gunslinger a aparut in ’82 si e singurul volum din serie care conteaza, pentru ca e singurul care se tine de reperele din paragraful anterior. Si singurul care mi-a placut. E exotic si total diferit fata de ceea ce te-ai astepta de la Stephen King, atat ca stil cat si ca poveste. Roland of Gilead, the gunslinger, personajul central al seriei, e modelat dupa chipul si asemanarea lui Clint Eastwood. In primul volum se fugareste cu un oarecare Man in Black, iar atunci cand face pauza are flashbackuri prin care suntem pusi la curent cu motivatiile personajului si universul Mid-World, care pare a fi legat de al nostru intr-un mod vag (vag atat pentru cititor, cat si pentru autor, dupa cum am realizat ceva mai tarziu).

Ei, de la volumul 2 incolo incepe distractia. In primul rand King a renuntat la ambitia de a-si evita propriile clisee si a scrie diferit. Atata timp cat universul in care scria, cu personaje cu tot, erau nefamiliare, ca in primul volum, stilul ar fi fost si el inevitabil diferit. Insa probabil auteurul s-a prins de o chestie care intre timp a devenit certitudine, si anume ca e incapabil de a scrie si de a construi personaje dinafara culturii contemporane. Sau daca nu incapabil (Roland pornise totusi ca un caracter promitator), cel putin prea lenes sa o faca. Asa ca The Drawing of the Three (vol 2) e despre cum gunslingerul nostru se plimba pe o plaja si deschide usi aparute din senin care duc – n-o sa ghiciti niciodata unde – in America contemporana. De unde recruteaza 3 personaje care sa discute pe tot parcursul celorlalte 5 volume despre Coca Cola, McDonalds si ZZ Top, discutii la care pistolarul va intreba tamp “ce-i aia?”. Si cam de aici incolo se duce dracului potentialul de serie fantasy deosebita si diferita fata de the usual King.

Si tot odata cu al doilea volum incep frustrarile cititorului cu discernamant. Ca sa scrii o carte ai nevoie de o idee. Exista idei de pornire si idei-scop, o concluzie pe care vrei sa o tragi cu cartea pe care o scrii, sau o teorie pe care vrei sa o demonstrezi prin actiune si personaje. In general nu mi se pare ca valoarea unei carti depinde de strategia de la care porneste, adica daca vrea sa traga o concluzie sau doar sa exploateze o premisa. Incontestabil, ideile lui King sunt din cea de-a doua categorie, idei-premise, si doar atat. La el de fiecare data strategia de scris (confirmata in simpaticul volum On Writing) e ceva de genul: ce-ar fi daca o adolescenta ar avea capacitati telekinetice? Bun, am ideea de pornire, am adolescenta. Nu stiu ce o sa fac cu ea, nu stiu cum o sa termin cartea, dar vad eu pe parcurs. King e adeptul cartilor care se scriu singure. Se pune la masina de scris si isi lasa imaginatia pe pilot automat. Cum ziceam, asta nu e neaparat o problema. Atata timp cat esti un povestitor talentat, poti sa inventezi din mers si eventual cand ajungi la capat sa te intorci si sa incluzi indicii care sa duca la finalul deja scris. Cam asa proceda Agatha Christie.

Marea problema e atunci cand te apuci sa scrii o serie de 7 romane cat toate zilele, fara sa ai un plan, fara sa ai nici cea mai vaga idee, nu numai despre final, ci si despre ce-o sa se intample pe pagina urmatoare. Se pot scrie romane din mers intr-un mod elegant, astfel incat cititorul sa nu se prinda, sa ii dai senzatia unei maini sigure. Chiar King a practicat metoda in majoritatea romanelor si i-a iesit. Insa de data asta nu-i cazul. Ba mai mult, autorul, pe langa faptul ca n-are planuri de viitor, mai uita si trecutul. De unde o gramada de inconsecvente majore de la un volum la altul. Senzatia pe care trebuie sa ti-o dea o carte in timp ce o citesti e ca esti luat de mana de autor si plimbat prin repere fixe, prestabilite. Nu conteaza ca nici autorul nu stie din start unde vrea sa incheie plimbarea, conteaza sa iti lase impresia ca stie drumul. Or ce face King de data asta e sa te invite la plimbare prin ceatza, schimband nehotarat directia la fiecare pas. Pana mea, citind Dark Tower m-am simtit ca magarul care trage la carutza pe sistemul morcovului agatzat in unditza la un metru in fata ochilor. Primul volum e singurul care a scapat de strategia asta dezastruoasa, la 20 de ani dupa publicare. Inconsecventele erau atat de grave, incat odata ce a terminat seria, King s-a intors la el si l-a rescris, inserand pe parcurs aluzii la evenimente si concepte ce aveau sa apara in cartile urmatoare. Foarte ingenios, dar cam inutil in contextul intregii serii. In cel mai bun caz, The Gunslinger a devenit un roman reusit, luat separat.

Primul personaj cu adevarat interesant apare pe la sfarsitul volumului 3, dar si ala e un tren vorbitor psihopat care iasa din peisaj la inceputul volumului 4. The Drawing of the Three si The Wastelands mi s-au parut cele mai dezastruoase bucatzi. In primul rand nu se intampla nimic, personajele se plimba aiurea prin lumea decadenta si dezolanta a lui Roland. Iar decadentza lumii si lipsa popularii (cu locuri, oameni sau idei) sunt doar semne ale esecului autorului de a-si inchipui un univers fantasy solid. Iar atunci cand nu mai stie incotro s-o dea, se mai invarte odata in jurul cozii si gaseste pretexte pentru personaje sa dea o tura prin New York.

Odata cu Wizard and Glass (vol IV) apar doua schimbari: in primul rand, incep sa intervina conexiuni (locuri, personaje) cu alte romane ale autorului, parte din visul autorului de a face din Dark Tower opera sa de capatai care sa le contina si sa le lege pe toate celelalte la un loc. Personal mi se pare o ambitie cam stupida, avand in vedere toate defectele de conceptie, lipsa unui plan, si inconsecventele agasante ale seriei. Insa macar asa lectura devine ceva mai entertaining. Cealalta schimbare e in bine, si consta in faptul ca romanul nu isi mai plimba doar personajele dintr-o parte in alta pana se hotaraste King ce sa faca cu ele, ci are o actiune proprie. De fapt Wizard and Glass e un imens flashback care relateaza un eveniment din tineretea lui Roland. Episodul e inspirat de data asta din filmele cu John Wayne. Ah, si la inceputul volumului personajele trec intamplator prin universul post-apocaliptic din The Stand. Pointless, but entertaining.

Ultimele trei volume au fost scrise intr-un imens hei-rup declansat de revelatia autorului ca la aproape 60 de ani nu mai esti la fel de nemuritor ca la 30 si te poti trezi oricand in postura lui Dickens sau Herbert. Adica mort si cu treburi neterminate. Din motivul asta ultimele trei volume sunt scrise intr-un interval relativ scurt si, in consecinta, ceva mai unitar. Wolves of the Calla e o paralela la Seven Samurai (sau The Magnificent Seven, daca vreti). Apare Father Callahan din Salem’s Lot ca personaj central. Apar si o gramada de elemente noi legate de mythosul universului fictional, ceea ce imi aminteste de un alt defect enervant: autorul, pe langa ca tot bate pasul pe loc (calatoriile alea in New York si reciclarea constanta a personajelor de acolo m-au terminat psihic) introduce detalii noi de la un roman la altul. Ceea ce ar fi in regula in mod normal, insa elementele astea noi apar din senin, si King le trateaza ca si cand ar fi fost intotdeauna acolo. Procedeul atinge apogeul ridicolului in ultimul volum, unde din senin personajele incep sa foloseasca cuvinte din limbi vechi (a la Tolkien), iar o gramada de explicatii menite sa rezolve evenimente anterioare nu fac decat sa le anuleze si sa largeasca inconsecventele. De fapt insusi antagonistul, in unele volume e unul singur cu mai multe nume, in altele sunt doi sau chiar trei, subordonati ierarhic.

Am lasat partea cea mai interesanta (a se citi controversata) la final: in ultimele doua volume Stephen King apare el insusi ca personaj. Mi s-a parut teribil de hazliu ca unii au luat asta ca pe un exemplu de postmodernism. Postmodernismul se presupune  a fi o cale neconventionala de a transmite ceva prin tehnicile uzitate – metafictziunea, in cazul asta. Presupune deservirea unui scop ideatic. Or singurul scop pentru elementele metafictzionale ocazionale din ultimele doua volume, pe langa vanitatea autorului de a se vedea in propria carte, e pana sa de idei. Da, e hazliu cand personajele il fugaresc pe King prin curte si apoi il amenintza sa termine de scris Dark Tower pana nu se-ntampla ceva nasol. Insa postmodernism e un cuvant mult prea pretentios pentru cateva faze de genul asta introduse pentru ca autorul probabil si-a dat seama cu groaza ca volumele anterioare nu fac prea mare sens si s-a gandit ca in felul asta ar putea sa justifice coincidentele strigatoare la cer si inconsecventele de pe parcurs. Si asta e fix ceea ce face. Si mai face si altceva: lasa personajelor biletzele de tip deus ex machina in locuri strategice, dandu-le indicii sa treaca peste dificultatzi. Asta mi-a placut. King e faimos (si criticat la greu, pe buna dreptate) pentru sfarsiturile de tip deus ex machina si e bine ca e constient de asta si se autoironizeaza. Cica greseala recunoscuta e pe jumatate iertata. Bullshit, eu nu l-am iertat. Dar m-am distrat.

Punctul culminant, apogeul, confruntarea finala sau cum vreti sa-i ziceti e atat de penibil incat intr-un fel e chiar mishto. Nu zic despre ce e vorba ca mi-am promis ca anul asta nu arunc cu spoilere. Ceea ce e in dezavantajul meu de data asta, pentru ca nu pot argumenta prin exemplu afirmatia de mai sus. Just take my word.

Stephen King e un scriitor excelent atata timp cat se limiteaza la lucrurile pe care stie sa le faca cel mai bine. Incercarea asta ambitzioasa de a patrunde in teritoriul fantasy supralicitata pe parcurs cu incercarea de a face din Dark Tower un nexus al intregii sale opere si in ultima instanta, de a plonja in metafictziune, s-a soldat per ansamblu cu o varza colosala. Sau mi-am ratacit eu sistemul de valori odata cu tolerantza si bunul simtz…

Good days and pleasant nights!

PS: Fantasy made in Japan