Fantasy la kilogram (II): Stephen King – Dark Tower

Posted: December 8, 2008 in dead trees

PhotobucketPhotobucketDe ceva vreme evit articolul asta, la fel cum, la vremea lor, evitam romanele in sine. Cum foarte bine remarca un blogger din vecini, ii mult mai usor sa vorbesti despre lucrurile care nu ti-au placut decat despre alea care te-au impresionat. In cazul Dark Tower-ului mi-era teama ca n-o sa ma mai opresc din vorbit. Sa-mi afirm pozitia din start: seria asta m-a scos din sarite mai rau decat orice gagica cu fitze.

Imi place Stephen King. Nu pentru ca scrie dark fantasy, ci pentru ca scrie bine. Mai rar gasesti personaje ca ale regelui, atat de vii, urmarite obsesiv in cele mai mici detalii. Pe langa asta, King e un povestitor excelent si din cand in cand (Misery, It) chiar un stilist misto, in sensul ca se joaca si cu formele. Problema ii ca personajele lui sunt, pe cat de complexe si bine realizate, pe atat de banale. Dincolo de a fi vehicule pentru actiune, personajele lui King nu au nimic de spus. E drept ca exista cazuri fericite in care personajul e atat de original incat reprezinta o realizare in sine (era un adolescent psihopat in It care mi-a ramas pana azi in memorie ca cea mai buna si verosimila descriere a unei mintzi fukked up). Alta problema e ca, desi nimeni nu se pricepe la a spune o poveste mai bine decat King, povestilor lui le cam lipseste orice fel de subtilitate. Oricat ai scormoni, n-o sa gasesti nimic dincolo de naratiunea in sine. What you see is what you get. De-aia e un scriitor comod de citit. A nu se confunda cu scriitor prost. La urma urmei, King are un simtz al caracterului si al naturalului mai rar intalnite. Iar Misery si mai ales It raman inca in top 10-ul personal al cartilor de luat pe o insula pustie (sau pe o planeta pustie, ca insule nepopulate nu cred ca se mai gasesc). In fine, poate din cauza ca toate romanele lui au o doza autobiografica semnificativa, regele se autoplagiaza la greu. Si-a dezvoltat o serie de clisee proprii care fac ca, cel putin in cazul meu, pe masura ce avansez cu cititul, frecventa intre doua romane succesive sa devina tot mai scazuta.

Mi-a luat un an jumate sa trec prin toate cele 7 volume Dark Tower. Ma rog, si lui i-a luat vreo 30 de ani sa le scrie, so no problem there. Problema mea era ca ma enervam atat de rau de cate ori terminam cate un volum, incat il lasam pe birou luni intregi pe urmatorul, amintindu-mi brusc de programari la dentist de cate ori eul interior ma impingea de la spate sa revin la serie.

Dark Tower a pornit initzial ca o ambitzie a tanarului King, pe la inceputul anilor ’70. Ambitzia era de a da o replica originala lui Tolkien cu Lord of the Rings; cu accentul pe “originala”, ca epigoni mazgalici dupa Tolkien au existat si vor exista, armate intregi, pana la sfarsitul veacurilor, amin, iar King stia asta. Chiar mai mult, regele a vrut ca tributul sau sa nu sune nici a Stephen King, ci mai degraba  in stilul experimentelor sub pseudonim de la inceputul carierei. Pana la urma s-a inspirat din trei surse: saga lui Tolkien, ca dimensiune epica; westernurile spaghetti a lui Sergio Leone (mai ales The Good, The Bad & The Ugly) ca atmosfera si background; poemul lui Browning, Childe Roland to the Dark Tower Came, ca structura.

The Gunslinger a aparut in ’82 si e singurul volum din serie care conteaza, pentru ca e singurul care se tine de reperele din paragraful anterior. Si singurul care mi-a placut. E exotic si total diferit fata de ceea ce te-ai astepta de la Stephen King, atat ca stil cat si ca poveste. Roland of Gilead, the gunslinger, personajul central al seriei, e modelat dupa chipul si asemanarea lui Clint Eastwood. In primul volum se fugareste cu un oarecare Man in Black, iar atunci cand face pauza are flashbackuri prin care suntem pusi la curent cu motivatiile personajului si universul Mid-World, care pare a fi legat de al nostru intr-un mod vag (vag atat pentru cititor, cat si pentru autor, dupa cum am realizat ceva mai tarziu).

Ei, de la volumul 2 incolo incepe distractia. In primul rand King a renuntat la ambitia de a-si evita propriile clisee si a scrie diferit. Atata timp cat universul in care scria, cu personaje cu tot, erau nefamiliare, ca in primul volum, stilul ar fi fost si el inevitabil diferit. Insa probabil auteurul s-a prins de o chestie care intre timp a devenit certitudine, si anume ca e incapabil de a scrie si de a construi personaje dinafara culturii contemporane. Sau daca nu incapabil (Roland pornise totusi ca un caracter promitator), cel putin prea lenes sa o faca. Asa ca The Drawing of the Three (vol 2) e despre cum gunslingerul nostru se plimba pe o plaja si deschide usi aparute din senin care duc – n-o sa ghiciti niciodata unde – in America contemporana. De unde recruteaza 3 personaje care sa discute pe tot parcursul celorlalte 5 volume despre Coca Cola, McDonalds si ZZ Top, discutii la care pistolarul va intreba tamp “ce-i aia?”. Si cam de aici incolo se duce dracului potentialul de serie fantasy deosebita si diferita fata de the usual King.

Si tot odata cu al doilea volum incep frustrarile cititorului cu discernamant. Ca sa scrii o carte ai nevoie de o idee. Exista idei de pornire si idei-scop, o concluzie pe care vrei sa o tragi cu cartea pe care o scrii, sau o teorie pe care vrei sa o demonstrezi prin actiune si personaje. In general nu mi se pare ca valoarea unei carti depinde de strategia de la care porneste, adica daca vrea sa traga o concluzie sau doar sa exploateze o premisa. Incontestabil, ideile lui King sunt din cea de-a doua categorie, idei-premise, si doar atat. La el de fiecare data strategia de scris (confirmata in simpaticul volum On Writing) e ceva de genul: ce-ar fi daca o adolescenta ar avea capacitati telekinetice? Bun, am ideea de pornire, am adolescenta. Nu stiu ce o sa fac cu ea, nu stiu cum o sa termin cartea, dar vad eu pe parcurs. King e adeptul cartilor care se scriu singure. Se pune la masina de scris si isi lasa imaginatia pe pilot automat. Cum ziceam, asta nu e neaparat o problema. Atata timp cat esti un povestitor talentat, poti sa inventezi din mers si eventual cand ajungi la capat sa te intorci si sa incluzi indicii care sa duca la finalul deja scris. Cam asa proceda Agatha Christie.

Marea problema e atunci cand te apuci sa scrii o serie de 7 romane cat toate zilele, fara sa ai un plan, fara sa ai nici cea mai vaga idee, nu numai despre final, ci si despre ce-o sa se intample pe pagina urmatoare. Se pot scrie romane din mers intr-un mod elegant, astfel incat cititorul sa nu se prinda, sa ii dai senzatia unei maini sigure. Chiar King a practicat metoda in majoritatea romanelor si i-a iesit. Insa de data asta nu-i cazul. Ba mai mult, autorul, pe langa faptul ca n-are planuri de viitor, mai uita si trecutul. De unde o gramada de inconsecvente majore de la un volum la altul. Senzatia pe care trebuie sa ti-o dea o carte in timp ce o citesti e ca esti luat de mana de autor si plimbat prin repere fixe, prestabilite. Nu conteaza ca nici autorul nu stie din start unde vrea sa incheie plimbarea, conteaza sa iti lase impresia ca stie drumul. Or ce face King de data asta e sa te invite la plimbare prin ceatza, schimband nehotarat directia la fiecare pas. Pana mea, citind Dark Tower m-am simtit ca magarul care trage la carutza pe sistemul morcovului agatzat in unditza la un metru in fata ochilor. Primul volum e singurul care a scapat de strategia asta dezastruoasa, la 20 de ani dupa publicare. Inconsecventele erau atat de grave, incat odata ce a terminat seria, King s-a intors la el si l-a rescris, inserand pe parcurs aluzii la evenimente si concepte ce aveau sa apara in cartile urmatoare. Foarte ingenios, dar cam inutil in contextul intregii serii. In cel mai bun caz, The Gunslinger a devenit un roman reusit, luat separat.

Primul personaj cu adevarat interesant apare pe la sfarsitul volumului 3, dar si ala e un tren vorbitor psihopat care iasa din peisaj la inceputul volumului 4. The Drawing of the Three si The Wastelands mi s-au parut cele mai dezastruoase bucatzi. In primul rand nu se intampla nimic, personajele se plimba aiurea prin lumea decadenta si dezolanta a lui Roland. Iar decadentza lumii si lipsa popularii (cu locuri, oameni sau idei) sunt doar semne ale esecului autorului de a-si inchipui un univers fantasy solid. Iar atunci cand nu mai stie incotro s-o dea, se mai invarte odata in jurul cozii si gaseste pretexte pentru personaje sa dea o tura prin New York.

Odata cu Wizard and Glass (vol IV) apar doua schimbari: in primul rand, incep sa intervina conexiuni (locuri, personaje) cu alte romane ale autorului, parte din visul autorului de a face din Dark Tower opera sa de capatai care sa le contina si sa le lege pe toate celelalte la un loc. Personal mi se pare o ambitie cam stupida, avand in vedere toate defectele de conceptie, lipsa unui plan, si inconsecventele agasante ale seriei. Insa macar asa lectura devine ceva mai entertaining. Cealalta schimbare e in bine, si consta in faptul ca romanul nu isi mai plimba doar personajele dintr-o parte in alta pana se hotaraste King ce sa faca cu ele, ci are o actiune proprie. De fapt Wizard and Glass e un imens flashback care relateaza un eveniment din tineretea lui Roland. Episodul e inspirat de data asta din filmele cu John Wayne. Ah, si la inceputul volumului personajele trec intamplator prin universul post-apocaliptic din The Stand. Pointless, but entertaining.

Ultimele trei volume au fost scrise intr-un imens hei-rup declansat de revelatia autorului ca la aproape 60 de ani nu mai esti la fel de nemuritor ca la 30 si te poti trezi oricand in postura lui Dickens sau Herbert. Adica mort si cu treburi neterminate. Din motivul asta ultimele trei volume sunt scrise intr-un interval relativ scurt si, in consecinta, ceva mai unitar. Wolves of the Calla e o paralela la Seven Samurai (sau The Magnificent Seven, daca vreti). Apare Father Callahan din Salem’s Lot ca personaj central. Apar si o gramada de elemente noi legate de mythosul universului fictional, ceea ce imi aminteste de un alt defect enervant: autorul, pe langa ca tot bate pasul pe loc (calatoriile alea in New York si reciclarea constanta a personajelor de acolo m-au terminat psihic) introduce detalii noi de la un roman la altul. Ceea ce ar fi in regula in mod normal, insa elementele astea noi apar din senin, si King le trateaza ca si cand ar fi fost intotdeauna acolo. Procedeul atinge apogeul ridicolului in ultimul volum, unde din senin personajele incep sa foloseasca cuvinte din limbi vechi (a la Tolkien), iar o gramada de explicatii menite sa rezolve evenimente anterioare nu fac decat sa le anuleze si sa largeasca inconsecventele. De fapt insusi antagonistul, in unele volume e unul singur cu mai multe nume, in altele sunt doi sau chiar trei, subordonati ierarhic.

Am lasat partea cea mai interesanta (a se citi controversata) la final: in ultimele doua volume Stephen King apare el insusi ca personaj. Mi s-a parut teribil de hazliu ca unii au luat asta ca pe un exemplu de postmodernism. Postmodernismul se presupune  a fi o cale neconventionala de a transmite ceva prin tehnicile uzitate – metafictziunea, in cazul asta. Presupune deservirea unui scop ideatic. Or singurul scop pentru elementele metafictzionale ocazionale din ultimele doua volume, pe langa vanitatea autorului de a se vedea in propria carte, e pana sa de idei. Da, e hazliu cand personajele il fugaresc pe King prin curte si apoi il amenintza sa termine de scris Dark Tower pana nu se-ntampla ceva nasol. Insa postmodernism e un cuvant mult prea pretentios pentru cateva faze de genul asta introduse pentru ca autorul probabil si-a dat seama cu groaza ca volumele anterioare nu fac prea mare sens si s-a gandit ca in felul asta ar putea sa justifice coincidentele strigatoare la cer si inconsecventele de pe parcurs. Si asta e fix ceea ce face. Si mai face si altceva: lasa personajelor biletzele de tip deus ex machina in locuri strategice, dandu-le indicii sa treaca peste dificultatzi. Asta mi-a placut. King e faimos (si criticat la greu, pe buna dreptate) pentru sfarsiturile de tip deus ex machina si e bine ca e constient de asta si se autoironizeaza. Cica greseala recunoscuta e pe jumatate iertata. Bullshit, eu nu l-am iertat. Dar m-am distrat.

Punctul culminant, apogeul, confruntarea finala sau cum vreti sa-i ziceti e atat de penibil incat intr-un fel e chiar mishto. Nu zic despre ce e vorba ca mi-am promis ca anul asta nu arunc cu spoilere. Ceea ce e in dezavantajul meu de data asta, pentru ca nu pot argumenta prin exemplu afirmatia de mai sus. Just take my word.

Stephen King e un scriitor excelent atata timp cat se limiteaza la lucrurile pe care stie sa le faca cel mai bine. Incercarea asta ambitzioasa de a patrunde in teritoriul fantasy supralicitata pe parcurs cu incercarea de a face din Dark Tower un nexus al intregii sale opere si in ultima instanta, de a plonja in metafictziune, s-a soldat per ansamblu cu o varza colosala. Sau mi-am ratacit eu sistemul de valori odata cu tolerantza si bunul simtz…

Good days and pleasant nights!

PS: Fantasy made in Japan

Advertisements
Comments
  1. Tom says:

    sau de cand ai citit simmons si poate si asoiaf

  2. aron biro says:

    de la ce inaltime ai facut poza aia cu cartile pe covor? cand mai vii pe la mine sa aduci aparatu sa facem un foto session dezbracatzi intre cartzi

  3. exty says:

    nu conteaza inaltzimea, ci lumina. se stie ca blitzul e pentru loseri, asadar trebuie sa astepti sa ajunga soarele in dreptul ferestrei si sa faca un unghi propice cu planul orizontal al podelei, astfel incat culorile sa fie puse in valoare. atat cele ale copertilor, cat si ale covorului de dedesubt.

  4. aspoiu says:

    Bine ca ia scris in sfarsit. Si eu ai tot dadeam tarcoale seriei, dar acum o sa incerc doar “The Gunslinger” candva, intr-un viitor incert. Domnu’ King tot asa a dat-o in bara si pe taram SF… Asta e, ramane horoarea.

  5. aspoiu says:

    Ma rog – ai scris*

  6. kyodnb says:

    hop si eu…de acum mi-e clar ca nu mai salivez la Darktowere…desi la cotor sunt pe aceeasi linie se vede o diferenta inestetica intre primele patru si ultimele trei…am citit doar fragmentu din antologia “Povestiri Incredibile 1” si nu m-a prins cam deloc…Cred ca mai degraba citesc benzile, economisesc si timp 😀

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s