Archive for February, 2009

PhotobucketConsideratiile despre ce om deosebit e Gene Wolfe le-am facut aici. A se retine ca intr-o lume mai sanatoasa cartile lui ar fi studiate in scoli (si ar aparea in colectia Cotidianul).

Pe principiul “lasa pe maine ce poti face azi, ca poate intre timp apare o editie mai buna”, am amanat tetralogia de capatai a lui Wolfe pana cand am dat peste omnibusul din imagine, primul care contine toate cele 4 volume din seria Book of the New Sun. Cartea arata glorios, 4 romane comprimate in 900 de pagini alb imaculat cu miros proaspat de var. Ce nu inteleg eu, ca in cazul tuturor omnibusurilor de la Gollancz, e de ce nu l-au scos hardcover. Sau si hardcover. E pacat ca un asemenea mamut de carte sa fie adunat intre coperti atat de fragile iar cotorul sa faca riduri dupa prima citire. N-am priceput nici ce e cu desenul ala de pe coperta, parca ii din alt film, merge ca nuca in perete cu designul editiei, ca sa nu mai zic de continut. La fel de nepotrivita mi se pare si schimbarea titlului. Wolfe n-a folosit in viata lui sintagma “Severian of the Guild”, cu atat mai putin sa isi intituleze vreo carte asa. E vorba probabil de unul din acele cazuri in care departamentul de marketing isi asuma prerogative atat de largi incat ajunge sa interfereze cu continutul operei, ceea ce ma deprima teribil si imi aminteste de cum reedita Nemira acum cativa ani carti vechi cu titluri noi. Dar macar acolo era vorba de traduceri, detaliu care schimba esential datele problemei. In fine, daca ar fi dupa mine as urca intr-o racheta toti oamenii din marketing, avocatii si agentii de asigurari si i-as trimite pe o planeta pustie, ca in Ghidul autostopistului galactic.

The Book of the New Sun ar constitui probabil cel mai relevant studiu de caz in privinta granitzelor dintre fantasy si SF, problema care din cele mai vechi timpuri e cauza principala a insomniilor cititorilor de fictiune speculativa. Cartea lui Wolfe (o sa ma refer la serie ca la un singur roman, intrucat cele 4 volume urmaresc un singur fir epic iar diferente de stil intre ele nu exista) a fost promovata din start ca fantasy. Shadow of the Torturer (primul roman din serie) a si luat World Fantasy-ul in 1981. Tehnic vorbind, insa, elemente fantasy obiective nu exista deloc in Book of the New Sun. Actiunea e plasata intr-un viitor indepartat – vorbim de milioane de ani –  timp in care omul a apucat sa ajunga la stele si sa se si intoarca inapoi, regresand la o societate pe model medieval in care tehnologia devine greu de distins de magie, nu pentru ca ar fi evoluat enorm, ci pentru ca indivizii au involuat. De fapt, din punct de vedere obiectiv, cartea lui Wolfe e mai riguroasa din punct de vedere stiintific decat orice roman SF pe care l-am citit pana in prezent.

Am tot folosit termenul “obiectiv” in ultimele propozitii, asta pentru ca cine il stie pe Wolfe stie ca specificul cartilor sale e granita foarte fina dintre obiectiv si subiectiv. Si in cazul asta romanul se prezinta sub forma memoriilor personajului principal, Severian, care pretinde ca are o memorie perfecta, insa chiar daca ar spune adevarul ar fi irelevant, pentru ca tot esti nevoit sa vezi lumea prin filtrul sau, care se intampla sa fie foarte ingust. Severian descrie ce vede si ce i se intampla, interpretand automat evenimentele in functie de experienta si cunstiintele sale, care sunt foarte sarace, astfel ca interpretarile lui sunt adesea eronate. Ca cititor esti pus constant in pozitia activa de a te indoi de ceea ce ti se spune. Si de-asta romanul nu are un continut fantasy obiectiv – toate elementele fantastice/supranaturale care apar sunt doar erori de intelegere ale personajului principal, care nu prea percuteaza ce se intampla in jurul lui. Severian e un novice al ghildei tortzionarilor, breasla care are ca scop purificarea prin tortura ridicata la rang de arta a condamnatilor la moarte. Pana la momentul in care Wolfe il ia in primire si il trimite prin lume pe parcursul a 4 romane, Severian traieste izolat in Citadela, avand o intelegere minima despre lumea din jur. De exemplu, Citadela asta, descrisa de Severian ca centrul de metal al orasului, cu turnuri inalte de fier, e un vechi astroport, lucru de care, ca cititor, te prinzi destul de repede din descrieri. Un alt episod sublim e cand Severian vede un tablou cu un cavaler in armura care sta intr-un deshert cu un steag in mana si in casca i se reflecata o planeta albastra. E vorba, desigur, de celebra poza cu Neil Armstrong pe Luna, veche de milioane de ani. Alte subtiliati de genul asta sunt mai greu de prins din prima. Romanele lui Wolfe sunt facute ca sa fie recitite. Apropo, pana la urma romanul e catalogat ca science-fantasy, eticheta hazlie si total inutila.

De vreun an incoace am inceput sa ma tem ca mi-am ratacit sistemul de valori. Pana si eu m-am mirat cat de slabe mi s-au parut serii-cult ca Amber sau The Dark Tower. Cartea noului soare a picat la fix sa-mi demonstreze ca nu e nimic in neregula cu mine, exista si serii fantasy de calitate, doar ca alea nu sunt printre ele. Tetralogia lui Wolfe contine toate elementele de a caror lipsa ma plangeam in cazul celorlalte serii mentionate, si mare mi-a fost satisfactia sa realizez asta. In primul rand e consecventa si logica interna a universului creat. Atat Stephen King cat si Zelazny s-au dovedit total straini de aceste concepte. La Wolfe in schimb, in 4 romane si 900 de pagini nu gasesti o fisura nici cat sa bagi un ac. E ca piramida lui Keops, pentru cei cu predilectie spre comparatii pretentioase: o constructie monumentala, fara niciun cusur arhitectural sau de executie. Toate elementele fantastice functioneaza pe principii stiintifice solide. Nu ma pot abtine de la cateva exemple marunte si hazlii: lumea lui Severian e angajata intr-un razboi intre emisfere, emisfera inamica fiind controlata de un fel de monstru marin gigant (un defect de perceptie al lui Severian, sunt sigur ca e vorba de cu totul altceva aici, dar n-am reusit sa ma prind la prima lectura). Severian isi pune intrebarea fireasca: daca creatura asta e atat de puternica, de ce nu ne ataca direct, in loc sa trimita soldatii pe care ii controleaza impotriva noastra? Unul din personaje ii da raspunsul: pentru ca daca ar iesi din apa, monstrul marin, fiind imens, s-ar frange sub propria greutate. O imagine superba e cea a navelor atmosferice, care atunci cand stationeaza stau agatate de franghii la mare altitudine, ca zmeiele. Explicatia e ca presiunea atmosferica ridicata de la nivelul solului ar interfera cu sistemul de propulsie bazat pe o combinatie de magnetism si antimaterie.  Cazurile de genul asta sunt abundente si nu poti sa nu-l respecti pe Wolfe pentru atentia data detaliilor si bunului simt. La un moment dat eram sigur ca l-am prins cu ceva: un Pamant situat la o distanta atat de colosala in viitor, e in mod obligatoriu secat de orice fel de resursa naturala, deci incapabil de a mai sustine viata. Iar autorul nu vorbeste despre asta… pana pe fix ultima pagina unde aminteste intr-o scurta nota ca erele mentionate in roman ca sistem de masurare al timpului, sunt intervalul de la epuizarea unei resurse naturale pana la urmatoarea. Si ca resursele necesare supravietuirii erau aduse de hierophanti de pe alte planete. Hierophantii sunt extraterestri. Si/sau descendenti ai oamenilor ramasi printre stele. Intelegerea lui Severian e prea limitata pentru ca sensul exact al termenului sa ajunga pana la cititor.

The books are like chests full of wonders; full of images like jewels, of words a reader can get drunk on“. Asta a zis-o George Martin si in general nu cred in blurburi dar se intampla ca de data asta a nimerit-o perfect. Wolfe e unul din acei rari scriitori pe care i-as citi indiferent despre ce ar scrie, doar pentru estetica limbajului, intorsatura frazei si calitatea exprimarii. Martin nu exagera, omul asta chiar te imbata prin cuvinte. In cazul cartii de fatza chestia asta se intampla cu atat mai mult cu cat autorul imita cu succes forme arhaice ale sintaxei pentru a-ti da senzatia ca ai intr-adevar in mana o carte scrisa in alte timpuri. Tot in scopul asta foloseste si o serie de arhaisme (majoritatea preluate din latina) al caror sens se deduce, mai mult sau mai putin dificil, din context.

Ceea ce face din Book of the New Sun o carte cu adevarat mare si deosebita, pe langa densitatea prozei, e bogatia ideilor si a influentelor care razbat din diverse episoade. Wolfe (sau ma rog, Severian) isi insoteste frecvent relatarile cu idei marunte, consideratii generale, filosofeaza pe marginea eternelor probleme de viata. Cat despre influente… sistemul de guvernare al autarhiei din carte e practic identic cu cel din God-Emperor of Dune al lui Herbert: autarhul asimileaza personalitatile predecesorilor la propriu, astfel incat dintr-o singura persoana razbat zeci de voci de a caror intelepciune beneficiaza respectivul. La fel si Wolfe pare a fi asimilat esenta a nenumarati scriitori  clasici si vocile lor se fac auzite la rastimpuri. Bunaoara, chiar primul capitol e evident dickensian, amintind de Marile Sperante. Imensa biblioteca arhaica care apare intr-un capitol e un tribut vizibil adus lui Borges. Iar absurdul situatiei batranului cu barca, care isi cauta de zeci de ani sotia moarta in lacul a carui apa are proprietatea de a conserva cadavrele, folosit pe post de cimitir, e o trimitere clara la Kafka.

Tot la capitolul idei, principalul repros care a fost adus cartii e continutul religios intens. Gene Wolfe e un catolic convins si, intr-adevar, cartea e ticsita cu simboluri catolice. Inclusiv titlul. Terry Pratchett nu a fost primul care l-a parodiat, intitulandu-si un capitol din Pyramids The Book of the New Son. Wolfe insusi a folosit in mod constient paronimia son-sun ca o trimitere la mitul biblic. Personal n-am fost defel deranjat de orientarea catolica a romanului. In primul rand pentru ca continutul religios e elegant deghizat, serveste in mod natural plotul si nu se incearca indoctrinarea cititorului. E doar un mod de a adauga o dimensiune ideatica in plus cartii. In al doilea rand, cartea e atat de plina de idei mishto, incat filosofia catolica e doar un subiect abordat, printre atatea altele.

Personajele sunt care mai de care, complexe si fiecare cu vocea sa proprie. Sunt atat de bine individualizate incat practic poti sa-ti dai seama cine vorbeste si daca n-ar scrie “cutarica said” la sfarsitul dialogului, doar din modul in care se exprima, cuvintele pe care le folosesc sau chiar modul in care glumesc.  Apropo de personaje, un episod delicios e cel cu ascienii, inamicii din emisfera opusa, care comunica intre ei doar prin maxime si slogane, reusind sa se inteleaga perfect. E modul lui Wolfe de a demonstra fragilitatea sistemelor semantice, mai ales imprecizia corespondentei dintre cuvant si idee.

Last, but not least, Gene Wolfe e un maestru a ceea ce se cheama casual revelation. Adica, pe langa faptul ca tre’ sa fii tot timpul cu ochii pe perceptiile personajului ca sa nu fii indus in eroare, evenimentele majore si detaliile esentiale sunt relevate in moduri total anticlimactice. Totul e povestit pe un ton egal, nu exista un sentiment al grandorii, o plimbare prin oras e evocata pe acelasi ton ca si o batalie epica. Revelatiile majore sunt de regula ascunse in propozitii despre lucruri marunte sau sunt aruncate laolalta cu alte detalii neesentiale, ceea ce iti lasa impresia ca indiciile respective au fost date mai inainte si ai uitat tu. Abia pe la jumatatea cartzoiului m-am prins ca asta e tehnica trademark a lui Wolfe, casual revelation. Personajul arunca in treacat indicii esentiale, avand impresia  eronata ca ti le-a zis mai demult deja.  Daca mai pui la socoteala si bogatzia prozei si stratificarea semnificatiilor totul incepe sa arate ca un imens puzzle tridimensional.

O carte pe care, odata terminata, simti nevoia chinuitoare de a o reciti. Nu-mi ajung mainile sa o recomand.

Advertisements

Photobucket

Inhibitziile creative si lipsa de timp  erau sa-mi duca blogul pe calea pierzaniei si ma batea gandul sa renuntz. Dar am realizat ca de cand nu mai scriu pe blog am inceput sa trimit prietenilor mailuri care se transformau subtil in recenzii/newsletters. Asa ca decat sa-mi joace subconstientul feste si sa trebuiasca ca dupa eventuala-mi moarte sa publice prietenii volume de corespondentza cu exty, mai bine revin in jungla blogosferei. Cu atat mai mult cu cat am primit doua imbolduri recent. Primul e aflarea vestii ca marele scriitor Fred Pohl si-a facut un blog cadou cu ocazia implinirii frumoasei varste de 90 de ani. Cel de-al doilea cot in coaste s-a manifestat sub forma unei contraptzii de sarma in forma de “I Blog” primita din tzari straine de la cealalta jumatate de Biro.

Problema majora era de fapt ca una din formele de manifestare ale sindromului obsesiv-compulsiv al topurilor si ierarhizarilor e ca nu poti trece dintr-un an in altul fara sa-ti afisezi bilantzul pe anul trecut. Ca si cu aprobarea bugetului. Si riscam sa sar direct in 2010, ceea ce poate n-ar fi fost o idee atat de rea, 2009 anuntzandu-se la fel de prost ca anul precedent, dar in fine. Sa procedam:

10 albume de nota (aproape) 10

In Flames – A Sense of Purpose

– pentru ca nu seamana cu anteriorul, pentru ca e chiar mai bun decat anteriorul, pentru ca dupa aproape 10 albume din care niciunul nu seamana cu celalalt, baietii nu au obosit atat de mult precum ma asteptam, pentru ca e metal si pentru ca are versuri motivatzionale pentru situatiile in care ti se dau papucii. Si pentru ca o sa-i vaz in concert pe 30 martie. Sper.

Eddie Vedder – Into the Wild

– in mod normal un soundtrack de film n-ar fi eligibil la categoria albumele anului, dar in cazul asta facem o exceptzie, intrucat, vorba mea preferata a snobilor de pretutindeni, e un album “de auteur”. Autorul fiind tocmai guristul de la Pearl Jam, care, acum ca grunge-ul a murit, s-a reprofilat si a scos acest superb album folk/acustic numai bun de ascultat la foc de tabara. Iar filmul lui Sean Penn e de neratat.

Scars on Broadway – Scars on Broadway

– pentru ca e continuatorul firesc System of a Down, pentru ca e vesel, divers, fredonabil. Si mai ales pentru piesa Chemicals, hehe.

Warrel Dane – Praises to the War Machine/ Jeff Loomis – Zero Order Phase

– pacat ca albumul Nevermore a iesit in doua bucati, cea a guristului, respectiv a chitaristului. Chiar si asa, albumul lui Warrel e excelent, a fost unul dintre hiturile absolute ale anului. Iar cel al lui Loomis, o fi el instrumental, dar are in mare parte riffuri memorabile si frumoase si a reusit sa imi mentzina atentzia treaza, dovedind ca tehnica does matter cateodata. Bunaoara, lalaiala aia insipida de Klimt1918 m-a trimis la culcare la fiecare tentativa de ascultare, si teoretic ar fi trebuit sa aiba de toate.

Moonspell – Night Eternal

– pentru ca au reusit sa se pastreze in continuare la standarde inalte in materie de metal romantic si furios. Pentru ca is fan. Pentru piesa Night Eternal.

Tiamat – Amanethes

– asemenea albumului Paradise Lost de anul trecut, Tiamatzii au incercat o revenire la sentimente mai bune cu originile din care se trag. Insa lor le-a iesit mult mai bine. Am avut mari dubii cu albumul asta in prima faza, insa intre timp numai eu stiu cat Will They Come si Until the Hellhounds Sleep Again am ascultat. Foarte mult, that is.

Uffomammut – Idolum

– italienii mei preferatzi, de cand Al Bano si Romina s-au dat la fund. Trupa asta a fost o revelatie de fiecare data, de vreo 3 albume incoace. A se ciuli urechea la piesa Ammonia, hitul stoner/doom/psihedelic al anului.

Stille Oproer – S.o2

– … sau ce a mai ramas din In the Woods. Cateodata aduce a rock progresiv saptezecist, alteori a doom. In orice caz, album de top. Parca Meanwhile imi placea mie in mod deosebit de pe el.

Zeitgeist – The Jade Motel

– albumul disco al anului. Nu suna a The Knife, cum zicea cineva, nu e de o originalitate care sa te dea afara din papuci, insa e melancolic si are o atmosfera de vis. Adica onirica, pentru cei cu o slabiciune pentru sinonime.

Rome – Masse Mensch Material

– albumul cu ocazia caruia am aflat ce inseamna post-folk martzial. Extraordinar de solemna si depresiva muzica lui JeRome asta, bine ca au venit sa ne cante la Brasov, altfel n-auzeam in veci de ei.

10 albume asa-si-asa

Cynic – Traced in Air (expresia pe care o asociez cel mai usor cu albumu asta e watered down. Nu-i tocmai rau, dar e mult prea cuminte si diluat)

Heavenwood – Redemption (tipii astia au scos prin anii ‘90 doua albume excelente de metal gotic in stil Sentenced, apoi au disparut ca magaru-n ceatza. S-ar parea ca anul trecut s-au reunit, ba au venit si cu album nou, care chiar daca e – muzical vorbind – intarziat cu un deceniu, suna bine. Cinste lor, eu abia de vreo luna am aflat vestea)

Jarboe – Mahakali (de gagica asta am aflat prin 2004 cand scosese un excelent album cu Neurosis si tocmai il cunoscusem pe manelesux care venea vesel prin crasme recitand “mother, deliver me”. Abia anul asta m-am interesat de cariera ei solo, si bine am facut, albumu asta e plin de colaborari si experimente mishto)

Nick Cave – Dig Lazarus Dig (de fapt daca nu ar fi scris pe el Nick Cave, nu cred ca i-as fi acordat atentzie. Asa, m-am straduit sa-mi placa si intr-o oarecare masura am reusit)

Opeth – Watershed (n-am fost niciodata fan, raman la parerea ca Opeth au momente bune, daca ii iei pe bucati. Nu bucati de albume, ci bucati de piese. Din fericire, Watershed ii plin de asemenea bucati. Pacat ca s-au incapatzanat, ca de obicei, sa fie progressive si sa le faca colaj in loc sa dezvolte ideile separat)

Pin-up Went Down – 2 Unlimited (sau ce a ramas din Carnival in Coal. Annoying metal at its best)

Septicflesh – Communion (albumul blekk metal al anului, cu coruri pompoase, capre si tot ce trebuie)

Stuck Mojo – The Great Revival (rap-metal, nigga’! probabil cel mai divers album al lor, au o voce de gagica aproape omniprezenta plus un cover adorabil dupa Country Road)

Volbeat – Guitar Gangsters and Cadillac Blood (nu se ridica la inaltzimea conceptului, ma asteptam ca dupa ce ascult albumu asta sa imi vina sa-mi cumpar palarie si parpalac si sa ma apuc de fumat trabucuri. Dar e entertaining)

Disturbed – Indestructible (groovy & cool)

10 albume repetente

childrenofbodom, cradleoffilth, communic, crematory, haggard, metallica, klimt, pain, sixfeetunder, unleashed

Mentiune speciala: Guns’n’Roses – Chinese Democracy: a aparut, publicul e-n delir. Umbla vorba intr-o vreme ca motivul amanarii ar fi fost incercarea de a sincroniza lansarea albumului cu democratzia chinezeasca. Personal n-am fost fan nici acu 15 ani si nici dupa ce am ascultat albumul nou nu sunt, dar m-am gandit sa-l pomenesc totusi, ca da bine.

Albumul autohton al anului: Grimus – Panikon

Albumul cel mai de kkt al anului: Spiritual Beggars, pentru ca n-a fost sa fie nici in 2008.

Si daca tot au trecut aproape 2 luni din anul nou…. 5 albume de neratat din 2009:

Ordo Rosarius Equilibrio – ONANIO

– cel mai mishto album Ordo pana acum. Cel mai elegant, cel mai bine produs, cel mai porno.

Mono – Hymn to the Immortal Wind

– unul din putinele albume post-rock/metal ascultabile. Adica care sa nu fie plictisitor si redundant. Sunt la primul contact cu japonezii astia si am fost surprins ca unele piese chiar au o structura si o tema, lucru de care, de regula, practicantii post-rockului n-au prea auzit.

Obscura – Cosmogenesis

– un surogat excelent pentru Cynic. Death metal tehnic, jazzy si melodios.

Anthony and the Johnsons – The Crying Light

– pedofilul meu preferat s-a ntors cu un album pe care nu l-am aprofundat destul, dar cu asa un titlu nici n-are cum sa dezamageasca

Lamb of God – Wrath

-metalcore de mare clasa, favorit pe felia lui, cel putin pana iasa DevilDriver-ul

Top 5 filme 2008 in ordine aleatoare (sorry, daca as fi pus 10 ar fi trebuit sa includ automat mediocritati. Nota: dintre candidatele la Oscaruri nu prea am vazut inca):

The Dark Knight (o sursa nepretzuita pentru replici de dat papucii)

Forgetting Sarah Marshall (o sursa nepretzuita pentru invatzaminte despre cum sa nu te comportzi cand ti se dau papucii)

In Bruges (it’s like a fukkin’ fairytale)

Wall-E (filmul in care oamenii sunt roboti si robotii oameni. Tehnic impecabil)

Vicky Cristina Barcelona (care ofera solutzia unei importante probleme personale)

Concluzia anului, ca intotdeauna: For tomorrow may bring sorrow, so today let us be gay!

Photobucket