Archive for June, 2009

The Doctor? Doctor who?

Posted: June 22, 2009 in cereals

Photobucket
A se retzine ca in general nu prea am treaba cu serialele, raportul timp investit/calitate ma descurajeaza cu fiecare tentativa. In conditiile in care exista mai multe lungmetraje importante decat o sa am timp sa vad intr-o viata de muritor (thanks God I’m not) n-am avut niciodata rabdare cu seriale care intind aceeasi tema, personaje si clisee pe zeci, chiar sute de episoade, like butter spread over too much bread, vorba lui Bilbo Baggins. Si care iti mananca o groaza de ore din viatza. Am avut tentative cu Twilight Zone si Star Trek acu vreo 2 ani, dar am renuntat dupa cate un sezon. Au existat 2 exceptii intre timp, micile bijuterii ale lui Gervais – The Office si Extras. Pentru ca a – sunt scurte; b – sunt britanice; c – sunt geniale.  A treia exceptie se trage tot de la britanici, altfel probabil as fi ignorat recomandarile, la fel cum am facut cu Battlestar Galactica si multe altele. Doctor Who e marea revelatie a anului, serialul serialelor, o stupizenie in egala masura geniala si absurda. Odata ce am trecut cu greu de dezamagitorul prim sezon, l-am devorat pe nerasuflate.

O scurta punere in context (restu se gaseste pe blogul lui manelexus): Doctorul asta (alt nume n-are. Just the Doctor, cum ii place lui sa zica) e ultimul din rasa Time Lorzilor, un extraterestru de 900 de ani care se regenereaza ocazional, adica isi schimba corpul cand simte ca moartea ii da tarcoale. Uimitoare coincidentza, de fiecare data se incarneaza sub aspect de englez cu gusturi vestimentare excelente. El calatoreste prin timp si spatiu intr-o cabina telefonica albastra pe care o cheama TARDIS, care pe dinauntru e nava spatziala, pe care o conduce apasand frenetic butoane si tragand de manete cu mainile, dintii si picioarele. TARDIS-ul mai e din cand in cand util pentru urmariri cu masini pe autostrada ca-n filmele politiste (intr-una din secventele mele preferate), la remorcat nave spatiale, atunci cand li se infunda jiglerul si raman invalide, sau chiar remorcat planete intregi. Mai are si o surubelnitza sonica cu care scaneaza, amenintza si deschide cam tot, de la portzi la catushe. Excelent plot device, scuteste scenaristii de o gramada de batai de cap.

Dr Who e cea mai misto combinatie de contraste ever. Fix asta il face sa functioneze. In primul rand e Doctorul insusi. In reincarnarea moderna a serialului (din 2005 incoace adica – 4 sezoane, more to come) Doctorul e Christopher Eccleston in primul sezon iar in urmatoarele trei se regenereaza ca David Tennant. Umbla vorba ca Tennant ar fi cel mai bun Doctor dintre cei 11 care l-au jucat pana in prezent. Dar indiferent de asta, personajul in sine e cel mai mare umanist. E extraordinar de exuberant, se bucura in gura mare cand salveaza de la moarte cate un om, planeta sau, in zilele lui bune, intreg Universul. Si are o motivatie valabila pentru toate astea, planeta lui fiind distrusa intr-un mare razboi, impreuna cu toti semenii sai. De atunci se tot plimba torturat de singuratatzi si alegeri morale dificile. Asa-i ca suna stupid? Tocmai in asta consta contrastul si tot farmecul serialului. Contextele sunt aproape intotdeauna absurde, de la premise pana la rezolvari, insa personajele sunt verosimile, cu probleme autentice si cu multe momente geniale in interpretare, mai ales in cazul lui Tennant. Practic in 4 sezoane am empatizat cu singuratatea si conflictele interioare ale sarmanului extraterestru novocentenar mai intens decat cu multi dintre oamenii care ma inconjoara. Nu vezi asa ceva nicaieri altundeva.

Vorbind despre contraste, efectele speciale is in urma cu vreo 20 de ani, chiar daca cresc in calitate de la un sezon la altul, cea mai vizibila diferenta fiind intre primul sezon si celelalte 3. Asta la modu general si absolut. Pentru un serial cu buget de televiziune, unde fiecare episod, pentru ca sa functioneze, se bazeaza pe CGI la greu, rezultatele is cateodata impresionante. Contrastul e intre scenele de exterior si interior. Se intampla de multe ori sa dai nas in nas cu niste decoruri CGI care iti taie rasuflarea in secventele de exterior, pentru ca, cateva secunde mai tarziu, cand actiunea se muta in interior, sa iti dea senzatia ca personajele is niste adultzi care se prostesc intr-o sufragerie. Impresia e sustinuta si de imaginea de gen reality show a productiilor BBC. Cateodata totul arata foarte cheap. E foarte des nevoie sa completezi cu imaginatia deficientele care se trag din calitatea productiei. Partea interesanta e ca multe dintre detaliile absurde/desuete sunt intentionate. La inceputurile serialului, toate elementele trademark de care ziceam mai sus – cabina telefonica, surubelnita, extraterestrii care arata ca niste masini de spalat – erau consecinte ale lipsei de bani pentru o productie mai acatarii. Seria noua, paradoxal, investeste in efecte speciale pentru a pastra toate gaselnitzele alea cheap care intre timp au ajuns legendare. Asadar e nevoie de un exercitiu intens de suspension of disbelief ca sa gusti Dr Who, insa, as all things british, it’s an aquired taste. Adica ori ti se pare genial, ori o mare porcarie.
Photobucket
Un ultim aspect general, marea problema a serialului, ca in toate manifestarile artistice in care se baga multi bani, sunt compromisurile legate de publicul tzinta. E clar ca Dr Who e indreptat catre toate categoriile de varsta, ba chiar unii zic c-ar fi o productie pentru copii. Personal, am fost intodeauna de parere ca nu in felu in care injura personajele si pumnii pe care si-i dau sta maturitatea unei pelicule. Ci in idei, referintze culturale si subtilitate. Si, ofcors, complexitatea personajelor. Dupa toate criteriile astea, nici vorba ca Dr Who sa fie pentru copii. Insa zau ca in cateva zeci de episoade in care s-au intamplat mortzi oribile, razboaie, extraterestrii malefici, n-am vazut nicio picatura de sange. Iar unele personaje is nihilismul intruchipat, raul incarnat, insa vorbesc ca in biserica. Cateodata iti vine cam greu sa faci abstractie de lipsurile astea, concesii in favoarea unei categorii de varsta care oricum n-ar pricepe si aprecia la adevarata valoare ceea ce serialul are de oferit. Si pana mea, cu sau fara sange, unele episoade oricum is a dracului de creepy, horror pur. Asa ca nu vad de unde strategia asta de a sta cu fundu-n doua barci, care scade satisfactia fanului.

Episoadele is foarte inegale ca valoare, chestie care se datoreaza in principal armatei de scenaristi, unii nemaipomenit de talentati, altzii deloc. Bunaoara, primul sezon e foarte prost de la un capat la altul, cu mici exceptii. Asta se datoreaza in parte scenariilor, in parte efectelor speciale de kkt si, acu ca l-am vazut de la un capat la altul, cred ca si din cauza lui Eccleston, care mult timp mi s-a parut un doctor mai ok decat Tennant, insa fata de ce doctor face Tennant prin sezonul 3 cand incepe sa-si dea drumul, Eccleston incepe sa scada in memorie. De-aia mi-e asa, cumva, sa recomand serialul, stiind ca oricine o sa dea nas in nas cu primul sezon o sa-mi zica apoi ca-s un bou imatur.

La mare distantza fata de restu, stau episoadele lui Steven Moffat. Desi a scris doar cate un episod pe sezon (in fine, unele is duble), de fiecare data a fost punct ochit, punct lovit. De 4 ani incoace premiile Hugo pentru serial au fost inhatzate de episoadele lui Moffat, chestie care o sa se intample mai mult ca sigur si anul asta, cu nominalizarea pentru sezonul 4. In general sfarsiturile de sezon se intind mult prea mult pentru binele lor. Russel T. Davies, reanimatorul serialului si-a pastrat prerogativul de a scrie finalurile de sezon. Si o face atat de bombastic, aruncand totul in joc, readucand personaje legendare de prin seriile vechi, incercand sa impresioneze prin grandoare si miza, incat de la o vreme nu mai functioneaza. Plotul incepe sa nu mai faca sens, efectele speciale nu mai tin pasul, momentele dramatice autentice incep sa se transforme in melodrama ieftina. Prefer episoadele mai marunte ca miza si mai de efect.

Intotdeauna ma enervam cand ma uitam la seriale cu un set de personaje care treceau prin aventuri diferite in fiecare episod – de la Lassie la X Files – si personajele niciodata nu pareau sa-si aminteasca si sa vorbeasca de nimic din ce li se intamplase in episoadele anterioare. Era foarte nerealist, parca li se spala creierul de la o aventura la alta, practic ordinea episoadelor n-avea nicio relevanta. Dr Who nu cade in pacatul asta, aici personajele trancanesc incontinuu despre ce li s-a intamplat in episoadele trecute, cateodata referintele la trecut ii ajuta sa rezolve probleme din prezent. Ba chiar in marele final al sezonului 4, realizat in stilul pompos specific lui Davies, apar toate personajele importante de pe tot parcursul serialului, chiar si alea din cele doua spin-offuri. Si mai mult, actiunea e consecventa si cu evolutia ulterioara a evenimentelor. Pe parcurs sunt plantate tot felul de detalii care ajung sa faca sens ulterior. Toate amanuntele de genul asta dau o aura de intimitate, de apropiere fatza de personaje si, mai ales, de verosimilitate, prin tot absurdul ala.

Sezonul 3 e cel mai reusit. Mai multe replici misto, mai multe scenarii inteligente, mai multa telenovela de calitate. Dupa ce in primele 2 sezoane Doctorul umbla dupa el cu blondina de Rose (cantareatza stridenta Billie Piper), de care se pare ca se si indragosteste inainte sa o piarda definitiv printr-un univers paralel, in sezonul 3 isi gaseste gagica noua, o negresa doctoritza pe care o cheama Martha. Martha asta e mult mai misto decat Rose, inteligenta si bunoaca, insa Doctorul devine cam ursuz dupa evenimentele tragice cu Rose si nu prea are chef sa vorbeasca despre el si trecutul lui. Astfel ca Martha e tot timpul frustrata, toate intrebarile ei si incercarile de a ajuta fiind primite cu “Nu vreau sa vorbesc despre asta”, “Las’ ca nu tre’ sa stii tu atatea” etc. Mai e nevoita sa faca si scandal,  ca Doctorul o duce pe aceleasi planete ca si pe Rose. Insa pe la jumatatea sezonului Doctorul isi da seama ca e cam dobitoc, asa ca se pune in fund pe un scaun si ii povesteste tot ce vrea sa stie, ba chiar ii da si cheile de la TARDIS. Better later than never…

Photobucket

The Shakespeare Code e primul episod la care era sa lacrimez. E cel mai doldora de referintze culturale, are cele mai tari replici si contine una din cele mai faine portretizari ale lui Shakespeare. Avem aici si raspunsul in stil englezesc la problemele legate de faimoasele paradoxuri ale calatorului in timp:

Martha Jones: But are we safe? I mean, can we move around and stuff?
The Doctor: Of course we can. Why not?
Martha Jones: It’s like in those films: If you step on a butterfly, you change the future of the human race.
The Doctor: Then, don’t step on any butterflies. What have butterflies ever done to you?
Martha Jones: But what if I kill my grandfather?
The Doctor: Are you planning to?
Martha Jones: No
The Doctor: Good!

Gridlock e alt preferat de-al meu, despre un blocaj de trafic din anul 5 miliarde. Iar Human Nature/The Family of Blood e unul din varfurile absolute ale serialului. Doctorul se face om si isi ascunde identitatea, inclusiv fata de el insusi, ca sa scape de niste extraterestrii cu intentii necurate. Problema ii ca intre timp se indragosteste de o profesoara si trece prin niste dileme teribile cand se pune problema de a se face Time Lord la loc, o existenta pe care nu si-o aminteste. Ceea ce ar echivala cu sinuciderea. E exemplul cel mai relevant de dileme serioase in decoruri absurde. Heartbreaking. Mi-a amintit de The Last Temptation of Christ. Cel mai bine vazut episod al sezonului, si al serialului e  Blink al lui Steven Moffat. Simplu, creepy si de efect.

De prin celelalte sezoane m-au dat pe spate The Girl in the Fireplace, o mica bijuterie cu muzica si atmosfera de basm, aproape suprarealista, in care Doctorul se cupleaza cu Madame de Pompadour. Episodul dublu Silence in the Library/Forest of the Dead e versiunea britanica a Matrixului, absolut genial pe toate planurile. Candidat la Hugo anul asta.

As putea sa povestesc toata noaptea episoadele mele preferate cu entuziasmul unui fan infierbantat, dar cred ca mi-am pierdut audienta si cu atat. Totusi nu ma pot abtine sa punctez cateva mici delicii: pe parcursul serialului pana acum, Doctorul se bate cu zombie cot la cot cu Charles Dickens, o apara pe regina Victoria de un varcolac, o ajuta pe Agatha Christie sa rezolve un mister (ok, si sa scape de o visepe extraterestra uriasa), declanseaza eruptia Vezuviului in anul 79 AD. Si, nu in ultimul rand se confrunta cu un soare viu. Si cu Satana. Si invinge.

Deocamdata serialul e in pauza. Dar e o pauza de bun augur, intrucat incepand cu sezonul urmator, Dr Who se muta sub supravegherea lui Steven Moffat. Si vom avea scenarii scrise de Neil Gaiman himself. Pe de alta parte s-ar parea ca Doctorul o sa se regenereze iar, in persoana lui Matt Smith, actor care prezic ca va trage in jos serialul, as zice chiar ca l-ar ingropa de tot daca n-ar fi vestile bune de mai sus care sa compenseze. In primul rand pentru ca Matt Smith asta arata ca un cocostarc metrosexual. In al doilea rand pentru ca la cei 26 de anisori ai lui nu e nici destul de experimentat ca actor, nici destul de batran incat sa dea rolului credibilitate.

PS: Doctoru, fiind un expert in bun gust vestimentar, de la inaltimea celor 900 de ani ai dansului, se incaltza doar cu tenishi, care isi schimba culoarea de la un sezon la altul.

PPS: mi-am luat in sfarsit tenishi cum poarta Doctoru in sezonu 4.

PPPS: cealalta optziune erau niste tenishi verzi pe care scria “It’s all over!”. O chestie de genul asta ajunge la un moment dat sa fie foarte utila si sa te scuteasca de o gramada de discutii, if you see what I mean, insa din pacate n-aveau numarul meu. Daca se simte cineva bigfoot, ii recomand cu caldura, ar putea fi una din cele mai practice achizitii.
Photobucket

Advertisements