Iliada dupa Dan Simmons

Scurt si la obiect ca e o vara incendiara si n-avem timp: Ilium si Olympos sunt duologia care reprezinta intoarcerea lui Dan Simmons la space opera, pentru prima oara dupa seria Hyperion/Endymion. Romanele sunt un tot unitar de vreo 1500 de pagini din toate punctele de vedere: actziune, stil, idei. Deci nu se justifica tratarea lor separata, desi, in mod curios, cam peste tot Olympos are recenzii mult mai nasoale decat Ilium. De fapt nu e atat de curios, se stie ca, precum rockerii care reduc valoarea unei trupe la lungimea si frecventza solourilor de chitara, la fel si sefeistii au tendintza de a judeca un roman in functzie de actziune si mai ales in functzie de cum se termina. Sfarsitul de la Olympos a parut multora nesatisfacator, de acolo si strambaturile din nas si ignorarea faptului ca inainte de sfarsitul ala mai exista vreo 800 de pagini de roman.

Cele 1500 de pagini sunt impartzite in vreo 3 planuri narative principale alternative, ceea ce face ca paginile alea sa para mai putzine. Recicland retzeta de succes din Hyperion, adica space opera cu teme si personaje de prin literatura clasica, Simmons ia in vizor cu ocazia asta in principal Iliada lui Homer si pe Shakespeare cu The Tempest. Adica romanele se invart in jurul razboiului troian, cu zei, eroi si altzi participanti, inclusiv personajul principal, un oarecare profesor Hockenberry decedat in zilele noastre, reciclat (a se intelege clonat) si trimis in trecut la fatza locului pentru a observa pe viu concordantza dintre razboiul troian si Iliada. Intre timp pe Pamantul dintr-un viitor indepartat (care e prezentul desfasurarii actziunii) personajele din Tempest-ul lui Shakespeare isi fac de cap cu ce a mai ramas din rasa umana dupa ce o parte din ea evoluase in postumani si la un moment dat disparuse ca magaru-n ceatza. Iar undeva pe satelitzii lui Jupiter, o comunitate de cyborgi (formata dupa ce fusesera trimisi de oameni la adunat resurse si uitatzi acolo) pornesc spre interiorul sistemului solar ca sa investigheze celelalte doua planuri narative si sa faca comentarii literare la scrierile lui Proust si Shakespeare. Ca sa justifice “stiintzific” tot ghiveciul asta, Simmons se foloseste de implicatziile fizicii cuantice, acest corn al abundentzei pentru literatura SF din ultimele doua decenii, menit sa justifice simplu orice exces de imaginatzie al scriitorului. Evident, modul in care se foloseste autorul de pretext e ridicol din punct de vedere stiintific, chiar si la standardele literaturii SF, dar ar merita doza aia serioasa de suspension of disbelief pentru placerea de a-i vedea in actziune pe Prospero si Caliban, Zeus si Ahile.

Din pacate nu prea e cazul. Multzi au cazut si multi o sa mai cada in admiratzie la picioarele lui Simmons pentru ca e, vezi Doamne, un tip cult care scrie sefeuri inspirate din mari scriitori clasici. Problema se trage de la cuvantul “inspirat”. Simmons practic nu se inspira din operele respective, ceea ce ar presupune preluarea de idei si eventual personaje in mod subtil. Ci lasa senzatia aia a omului care descopera ceva nou si genial si apoi cauta pretexte de a povesti incins si plin de entuziasm prietenilor despre lucrul respectiv. Ca atunci cand te indragostesti si te tot trezesti cautand pretexte pentru a vorbi prietenilor despre cat de misto e tipa. Cam asta face autorul, punandu-si personajele (in special cyborgi) sa-i comenteze pe Shakespeare si Proust cu replici citite de Simmons prin cartzile de critica literara. E foarte educativ, am invatzat o multzime de lucruri noi si interesante, am devenit si mai mare fan Shakespeare decat eram si m-am hotarat sa ma apuc de Proust, ii multzumesc din suflet pentru asta, insa discutiile in sine dintre personaje sunt total neconvingatoare in context. Pentru comparatzie, in caz ca unii au impresia ca carcotesc aiurea, a se vedea felul in care se foloseste Gene Wolfe de idei din literatura clasica, ca tot s-a tradus si la noi The Book of the New Sun.

In fine, problemele de mai sus nu au mare efect negativ asupra calitatii romanelor in sine, ideea e buna. In cel mai rau caz i se poate reprosa lipsa de subtilitate in implementare. Ceea ce e tragic, aspectul care face cartzile sa fie neconvingatoare iar pe mine sa le citesc cu un ochi pe ceas, sunt personajele. Din nou, ideea in sine e buna: Simmons incearca sa demitizeze actorii principali din mitologia greaca, zeii si eroii. Problema e ca o face atat de nasol, de simplist incat transforma demitizarea in caricaturizare. Toate personajele alea devin caricaturi ridicole. Elena din Troia si inca vreo catziva cu motivatzii mai complexe sunt relativ ok. Marea majoritate nu. Parca-s totzi americani din clasa mijlocie. Asa vorbesc si asa se si comporta. Sa nu ma intzelegeti gresit, nu traiesc cu impresia ca grecii de acu 3000 de ani purtau dialoguri in versuri, ca in Iliada. Dar de acolo pana la a-l reduce pe Ahile  la o caricatura de soldat si pe Zeus la un ignorant isteric e cale lunga.  Si sa nu-mi zicetzi ca sunt personaje fictive si n-ar trebui sa ma plang. Cand vrei sa dai o aura de realism unor personaje mitice, ideea e sa ii faci mai complecshi, nu sa ii simplifici si mai tare decat erau, doar ca in alt sens. Adica n-ai rezolvat nimic daca incerci sa umanizezi un personaj facandu-l ca in loc sa arunce cu fulgere si traznete sa zica “fuck you!”.

Unele aspecte legate de partea de demitizare sunt ok sau cel putin amuzante. Cum e secventza cand nushtiu ce erou primeste o sageata in umar si, conform Iliadei, poarta un discurs lung despre patrie, vitejie si datorie, inainte de a se arunca in lupta sa se razbune. Iar in realitate, dupa cum observa Hockenberry care e la fatza locului in momentul cu pricina, tipul striga cu mirare “Fuck me!” dupa care sare la bataie.

Actziunea e ok, odata ce treci peste justificarea premiselor. Simmons e plin de imaginatie, ca intotdeauna. Insa de pe la jumatate incolo, adica mare parte din Olympos, cand firele epice incep sa convearga, evenimentele incep si ele sa se desfasoare pe baza de coincidentze. Ceea ce scade credibilitatea romanelor si mai rau.  Sfarsitul e o mare realizare in materie de ironie: cred ca e prima carte de la Biblie incoace in care deznodamantul deus ex machina e la propriu deus ex machina.

Daca de Anathem ziceam ca e genul de carte care creste in amintire, cu seria Ilium/Olympos s-a intamplat fix invers. Initzial, dupa citire, as fi zis ca e asa-si-asa. Acum mi se pare foarte slaba si nu-mi dau seama inca daca m-am schimbat eu sau Simmons, pentru ca Hyperion mi s-a parut la vremea ei (acu doi ani) o capodopera. Presupun ca o sa ma edific zilele urmatoare, cand ma apuc de Drood.

The High End of Low

Vine cam asa: ea itzi da papucii. Nu conteaza cine-i de vina. Oamenii au rara aptitudine de a maslui trecutul astfel incat dreptatea sa fie intotdeauna de partea celui care o pretinde. Pana la urma nimeni nu poate trai simtindu-se de kkt in propria piele. Atata timp cat nu exista un tribunal pentru judecata de apoi a relatziilor, care sa stabileasca victime si vinovatzi, ramai inevitabil cu frustrari. In prima faza totul e low. Frustrarile sunt sublimate in melcancolie si regret. Against all evidence, ai senzatia ca inainte totul era ok sau ca, chiar daca nu era, ar fi putut fi daca ar mai fi continuat o vreme. Prietenii incearca sa te reintroduca in circuit, insa asta adanceste doar nostalgia si senzatia de pierdere irecuperabila. Apoi apare detasarea. Partzial, pentru ca de relatii simbiotice, aproape telepatice, nu te poti detasa niciodata. Dar e destul cat sa treci in faza urmatoare. Mai iesi la o bere, iti regasesti self-esteemul iar nostalgia se transforma in frustrarea de a nu fi reusit s-o faci sa-si dea seama ce a pierdut. Intervine orgoliul. Iti spui ca exista destule parashute, viitorul suna bine. Cateodata chiar o crezi. Stiind ca whatever doesn’t kill you is gonna leave a scar, esti gata sa mergi mai departe. Things are still low (o voce interioara familiara iti sopteste cand ti-e lumea mai draga: just remember, when you think you’re free, the crack inside your fucking heart is me). Dar acum stii ce ai de facut. Asta e the high end of low.

Prin asta pare sa fi trecut Marilyn Manson in ultimii ani. Divortzul de Dita von Teese si relatzia esuata cu Evan Rachel Wood sunt un bun indiciu. Rezultatul au fost ultimele doua albume, cele mai personale din cariera sa, situandu-se ca filosofie si mesaj artistic la cele doua capete ale paragrafului anterior. Eat Me Drink Me a reprezentat faza low, un album lent, plin de fuferintza, melancolie si regrete (antitezaa rebelului Golden Age of Grotesque, care a fost un album exclusiv de atitudine). Aproape toate piesele de acolo erau tanguieli pe tema relatziilor si a pierderii. La vremea respectiva l-am considerat cel mai slab album din discografia trupei. The High End of Low e o revenire, atat ideologic cat si muzical.  Revenirea din punct de vedere stilistic nu ne importa, pentru ca se manifesta doar sub forma catorva piese care se vor “ca pe vremuri”, energice, pline de atitudine si total neconvingatoare. Sunt ignorabile. A se asculta We’re From America ca exemplu. Ca element muzical de noutate merita amintita totusi simpatica Four Rusted Horses, o elegie pe acorduri de chitara acustica in stil Johnny Cash.

E mai interesant de observat cum a evoluat Brian Hugh Warner, omul,  de la just low la the high end of low, de la If I Was Your Vampire la I Want to Kill You Like They Do in the Movies. In prima faza, si asta e principalul motiv pentru senzatia initiala de dezamagire, ai impresia ca ai mai auzit totul inainte. Dupa prima ascultare l-am pus deoparte dezamagit si n-am vrut sa mai aud de el cateva saptamani. Chiar si Laura, care nu mai asculta metal adolescentin de cand a descoperit ca muzica buna ii aia pe care poti s-o asculti si in timp ce dormi (mi-ai zis sa scriu de tine pe blog, am scris, dai o bere) i-a dat albumului o sansa si mi-a trimis un mesaj, facand comparatzii cu relatzii tragice celebre din mitologia clujeana. M-am hotarat dupa o vreme sa-i mai dau o sansa, Manson fiind (sau a fost) totusi unul dintre putzinii artisti geniali contemporani. La o numaratoare superficiala reiese ca 11 piese din 15 sunt despre dragoste si relatzii, cel putin tangentzial. M-am intrebat, ca si majoritatea fanilor, dupa prima ascultare: oare tipului asta chiar nu ii e rusine sa se repete miorlaind iar despre durerea lui? Si n-ai cum sa te superi pe el  pentru asta, cand iti raspunde inca din prima piesa: my pain’s not ashamed to repeat itself, my pain’s not ashamed to repeat itself!. De fapt, odata ce asculti Devour cu atentie, iti redevine simpatic cu cinismul lui (you’re not crying, this is blood all over me) si patetismul exagerat de origine glam – and i’ll love you if you won’t make me starve – vers care imi aminteste de relatzia lu sormea.

In general albumul, implicit filosofia despre relatzii si iubiri pierdute, oscileaza intre nostalgie si nihilism. Intrebarea de o suta de puncte care naste atitudini contrare e how the fuck are we supposed to know if we’re in love or if we’re in pain? Cateodata o vede pe Ea ca pe o parasuta superficiala si ingrata, ba ai impresia ca i-ar da si vreo doua capace (i’ll stab you once for each time i thought of you, you’ll never be good enough to even look upon). Alteori renuntza la accesele de orgoliu nihilist si evoca cu tristetze un mare adevar: sometimes hate is not enough to turn this all to ashes… De fapt piesa Running to the Edge of the World e una din cele mai misto evocari ale regretului in domeniu si printre favoritele albumului, in topul personal:  everyone turned their backs because they knew when we held on tight to each other we were something fatal that fell into the wrong hands. Si mai ales: I can see a new beginning rise behind the sun, but we can never catch up to it as fast as we run… Ultima piesa (alta favorita) – 15 – e expresia frustrarii si a renuntzarii, a momentelor cand razbunarea pare singura metoda eficienta de a umple golul. Not letting you win won’t satisfy me, I’ll teach you about loss. Asta e versul care incheie albumul, si da bine pe post de concluzie, dar nu e. Chestiile astea n-au niciodata concluzii, exista doar atitudini contradictorii, care alterneaza pana se sting de la sine. Daca se sting. De dragul lui Manson, sper ca in cazul lui sa se stinga, pentru ca pana la urma, ok, a fost un album mai bun decat precedentul, dar nu stiu daca o sa mai aiba credibilitate in ipostaza asta low, fie ea si the high end of low, pe viitor.

Un album numa’ bun de pus pe rana. Pentru toate lucrurile care credeai ca sunt atat de speciale incat sunt eterne si care s-au dus dracului pentru eternitate.

If you don’t know what forever feels like, i’ll show you what it feels like without it.

PS: tocmai a aparut numarul nou al revistei Nautilus, unde cronicarul vostru preferat a participat cu doua articole despre doua cartzi de cartzi: cartea unu si cartea doi.