Iliada dupa Dan Simmons

Posted: July 11, 2009 in dead trees

PhotobucketPhotobucket

Scurt si la obiect ca e o vara incendiara si n-avem timp: Ilium si Olympos sunt duologia care reprezinta intoarcerea lui Dan Simmons la space opera, pentru prima oara dupa seria Hyperion/Endymion. Romanele sunt un tot unitar de vreo 1500 de pagini din toate punctele de vedere: actziune, stil, idei. Deci nu se justifica tratarea lor separata, desi, in mod curios, cam peste tot Olympos are recenzii mult mai nasoale decat Ilium. De fapt nu e atat de curios, se stie ca, precum rockerii care reduc valoarea unei trupe la lungimea si frecventza solourilor de chitara, la fel si sefeistii au tendintza de a judeca un roman in functzie de actziune si mai ales in functzie de cum se termina. Sfarsitul de la Olympos a parut multora nesatisfacator, de acolo si strambaturile din nas si ignorarea faptului ca inainte de sfarsitul ala mai exista vreo 800 de pagini de roman.

Cele 1500 de pagini sunt impartzite in vreo 3 planuri narative principale alternative, ceea ce face ca paginile alea sa para mai putzine. Recicland retzeta de succes din Hyperion, adica space opera cu teme si personaje de prin literatura clasica, Simmons ia in vizor cu ocazia asta in principal Iliada lui Homer si pe Shakespeare cu The Tempest. Adica romanele se invart in jurul razboiului troian, cu zei, eroi si altzi participanti, inclusiv personajul principal, un oarecare profesor Hockenberry decedat in zilele noastre, reciclat (a se intelege clonat) si trimis in trecut la fatza locului pentru a observa pe viu concordantza dintre razboiul troian si Iliada. Intre timp pe Pamantul dintr-un viitor indepartat (care e prezentul desfasurarii actziunii) personajele din Tempest-ul lui Shakespeare isi fac de cap cu ce a mai ramas din rasa umana dupa ce o parte din ea evoluase in postumani si la un moment dat disparuse ca magaru-n ceatza. Iar undeva pe satelitzii lui Jupiter, o comunitate de cyborgi (formata dupa ce fusesera trimisi de oameni la adunat resurse si uitatzi acolo) pornesc spre interiorul sistemului solar ca sa investigheze celelalte doua planuri narative si sa faca comentarii literare la scrierile lui Proust si Shakespeare. Ca sa justifice “stiintzific” tot ghiveciul asta, Simmons se foloseste de implicatziile fizicii cuantice, acest corn al abundentzei pentru literatura SF din ultimele doua decenii, menit sa justifice simplu orice exces de imaginatzie al scriitorului. Evident, modul in care se foloseste autorul de pretext e ridicol din punct de vedere stiintific, chiar si la standardele literaturii SF, dar ar merita doza aia serioasa de suspension of disbelief pentru placerea de a-i vedea in actziune pe Prospero si Caliban, Zeus si Ahile.

Din pacate nu prea e cazul. Multzi au cazut si multi o sa mai cada in admiratzie la picioarele lui Simmons pentru ca e, vezi Doamne, un tip cult care scrie sefeuri inspirate din mari scriitori clasici. Problema se trage de la cuvantul “inspirat”. Simmons practic nu se inspira din operele respective, ceea ce ar presupune preluarea de idei si eventual personaje in mod subtil. Ci lasa senzatia aia a omului care descopera ceva nou si genial si apoi cauta pretexte de a povesti incins si plin de entuziasm prietenilor despre lucrul respectiv. Ca atunci cand te indragostesti si te tot trezesti cautand pretexte pentru a vorbi prietenilor despre cat de misto e tipa. Cam asta face autorul, punandu-si personajele (in special cyborgi) sa-i comenteze pe Shakespeare si Proust cu replici citite de Simmons prin cartzile de critica literara. E foarte educativ, am invatzat o multzime de lucruri noi si interesante, am devenit si mai mare fan Shakespeare decat eram si m-am hotarat sa ma apuc de Proust, ii multzumesc din suflet pentru asta, insa discutiile in sine dintre personaje sunt total neconvingatoare in context. Pentru comparatzie, in caz ca unii au impresia ca carcotesc aiurea, a se vedea felul in care se foloseste Gene Wolfe de idei din literatura clasica, ca tot s-a tradus si la noi The Book of the New Sun.

In fine, problemele de mai sus nu au mare efect negativ asupra calitatii romanelor in sine, ideea e buna. In cel mai rau caz i se poate reprosa lipsa de subtilitate in implementare. Ceea ce e tragic, aspectul care face cartzile sa fie neconvingatoare iar pe mine sa le citesc cu un ochi pe ceas, sunt personajele. Din nou, ideea in sine e buna: Simmons incearca sa demitizeze actorii principali din mitologia greaca, zeii si eroii. Problema e ca o face atat de nasol, de simplist incat transforma demitizarea in caricaturizare. Toate personajele alea devin caricaturi ridicole. Elena din Troia si inca vreo catziva cu motivatzii mai complexe sunt relativ ok. Marea majoritate nu. Parca-s totzi americani din clasa mijlocie. Asa vorbesc si asa se si comporta. Sa nu ma intzelegeti gresit, nu traiesc cu impresia ca grecii de acu 3000 de ani purtau dialoguri in versuri, ca in Iliada. Dar de acolo pana la a-l reduce pe Ahile  la o caricatura de soldat si pe Zeus la un ignorant isteric e cale lunga.  Si sa nu-mi zicetzi ca sunt personaje fictive si n-ar trebui sa ma plang. Cand vrei sa dai o aura de realism unor personaje mitice, ideea e sa ii faci mai complecshi, nu sa ii simplifici si mai tare decat erau, doar ca in alt sens. Adica n-ai rezolvat nimic daca incerci sa umanizezi un personaj facandu-l ca in loc sa arunce cu fulgere si traznete sa zica “fuck you!”.

Unele aspecte legate de partea de demitizare sunt ok sau cel putin amuzante. Cum e secventza cand nushtiu ce erou primeste o sageata in umar si, conform Iliadei, poarta un discurs lung despre patrie, vitejie si datorie, inainte de a se arunca in lupta sa se razbune. Iar in realitate, dupa cum observa Hockenberry care e la fatza locului in momentul cu pricina, tipul striga cu mirare “Fuck me!” dupa care sare la bataie.

Actziunea e ok, odata ce treci peste justificarea premiselor. Simmons e plin de imaginatie, ca intotdeauna. Insa de pe la jumatate incolo, adica mare parte din Olympos, cand firele epice incep sa convearga, evenimentele incep si ele sa se desfasoare pe baza de coincidentze. Ceea ce scade credibilitatea romanelor si mai rau.  Sfarsitul e o mare realizare in materie de ironie: cred ca e prima carte de la Biblie incoace in care deznodamantul deus ex machina e la propriu deus ex machina.

Daca de Anathem ziceam ca e genul de carte care creste in amintire, cu seria Ilium/Olympos s-a intamplat fix invers. Initzial, dupa citire, as fi zis ca e asa-si-asa. Acum mi se pare foarte slaba si nu-mi dau seama inca daca m-am schimbat eu sau Simmons, pentru ca Hyperion mi s-a parut la vremea ei (acu doi ani) o capodopera. Presupun ca o sa ma edific zilele urmatoare, cand ma apuc de Drood.

Advertisements
Comments
  1. […] THE PENULTIMATE TRTH – Iliada dupa Dan Simmons […]

  2. kyodnb says:

    Chiar sunt curios cum a iesit Drood.

    In rest, interesante observatiile si se cam potrivesc cu ce am mai gasit si prin blogosfera.

    Si aveam o curiozitate. La Reynolds cind spui ca scrie prost te referi la modul general sau doar la anumite romane? Ca mie mi-au placut Cainii si Zile pe Turcoaz, desi si aici am intalnit altii entuziasmati.

    Si o rugaminte. Esti amabil sa ne schimbi si link-ul din blogroll 😀 . Multumesc.

  3. kyodnb says:

    la Reynold vroiam sa zic ca nu am mai intalnit multi entuziasmati de ce scrie, Liviu Radu a scris in Nautilus despre carte.

  4. exty says:

    n-am citit nuvelele cu cainii si turcoazul, dar am cetit trilogia de capatai revelation/redemption/absolution care e o colectzie de clisee de la un capat la altul, personajele vorbesc ca in B movies, universul e foarte slab realizat si cartzile alea sunt prost scrise la modu general. poate o sa pun odata de-un post despre asta, dar alte sanse pe viitor nu cred ca ii mai dau domnului , mai ales ca am dat si peste o nuvela (spirey and the queen) la fel de slaba.

  5. alex says:

    Ai citit THE TERROR de Simmons e cea mai buna carte pe care a scris-o vreodata, trebuie citita:), imposibil de lasat din mana…DROOD e asa si asa. Si un link frumos tot de la Simmons : http://www.dansimmons.com/news/message/2006_04.htm.

  6. exty says:

    mi-am pus ceva sperantze in terror dar cumva mi-a tot scapat. nu prea cred in mitul cartzii pe care n-o potzi lasa din mana. de regula expresia asta se foloseste pentru cartzile cu suspans si tot de regula cartzile care se dau de ceasu mortzii sa te tzina in suspans constant cam neglijeaza tot restu aspectelor. probabil nu e cazul cu the terror. o sa vaz odata.

  7. prowler says:

    deci spui la inceput ca singurul lucru care sux la olympos e sfarsitul si apoi in restu postului (mai putin faza cu conversatiile ciborgice) arati ca sux si restul.

    ilium e vast superior si toate bubele alea le-am simtit mult mai mult la olympos. oricum nu regret ca am citit si olympos, doar nu puteam sa ma opresc la jumatate

  8. exty says:

    a, nu. am zis ca cititorilor olympos li s-a parut de kkt doar din cauza sfarsitului. si ca eu, ca un baiat consecvent ce sunt, am gasit-o slaba de la un capat la altu.

  9. prowler says:

    asa mai merge 🙂

  10. aron biro says:

    ce pana mea faci. eu postez taman din vladikino si tu din damb nu esti in stare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s