Intellectualizing stoner

Zilele astea port mustatza. E un experiment. Exista o legenda care zice ca ascultatorii de stoner rock/metal se impart in doua: cei cu mustatza si poserii. Adica n-ai cum sa intelegi genul asta muzical fara mustatza. Asta e si motivul pentru care fetele nu asculta stoner. Alea fara mustatza, cel putin.  Ia la intamplare orice trupa de stoner, mai mare sau mai mica, si cauta poze cu membrii. O sa observi ca, in 99% din cazuri, vocalul arata ca proaspat sosit dupa un picnic de 40 de zile in desert. Sau are cel putin are o mustatza respectabila, cum e cazul lui Wyndorf de la Monster Magnet. Mustatza pare a fi antena pentru receptarea all things groovy.

M-am gandit ca e cazul pentru un post nerushinat de atitudine cu ocazia ultimului album Clutch, trupa pe care roacerul mioritic, crescut dupa chipul si asemanarea unor Petre Magdin (tot respectu’) si Lentzi Kiriak, a ignorat-o si o va ignora in continuare. Din tot forumul metalfan singurul ascultator serios de Clutch e Alexosu, personaj care printre altele a lansat si marele adevar stoneresc: groove is in the heart. A se retzine, deci, ca albumul Clutch din 2009 cu simpaticul titlu Strange Cousins from the West e unul dintre albumele anului, fie ca va place au ba. Piese numai una si una, ba o elegie adresata lui Abraham Lincoln (cu lamentari in stilul: vai, cum ti-au facut de petrecanie, mai baiatule!), ba o piesa despre criza economica, ba una chiar dansabila – Motherless Child – care deschide albumul, toate intr-un stil retro plin de farmec, redneck rock cat se poate de original si, desigur, groovy.

De ce nu asculta lumea stoner la noi? Pai… metalul batranesc, heavy, progressive, thrash, speed se remarca prin tehnica, solo-uri si aparitzia pe scena muzicala in momente oportune, cu consecintza ca o gramada de trupe din aria asta au ajuns intre timp la statusul de cult sau legenda. Metalele de origini nordice – black, gothic, death melodic – au romantism, atmosfera si se intampla sa fie si cele mai accesibile. In momentul asta la noi pare felia cu cei mai multzi fani. Iar death-ul clasic si genurile conexe au de partea lor brutalitatea, viteza, tehnica.  Ei bine, stoner-ul nu-i nici romantic, nici nu pune accent in mod deosebit pe tehnica si nici violentza nu-i o prioritate. N-are nimic din toate astea si cum pe aici astea is asteptarile publicului fatza de muzica, stoner-ul e mai greu de digerat. Ce are stoner-ul in schimb e groove. E caracteristica de baza a stilului si e la fel de importanta ca toate celelalte. Trebuie doar sa-ti formezi urechea, atrofiata in sensul asta din cauza lipsei de expunere a genului pe la noi. What is groove? Groove is in the heart. Si desigur, ca sa pricepi tre’ sa ai mustatza.

Ce nu-mi place mie e urmatoarea situatzie: tanarul roacer meloman incepe inevitabil sa patrunda in muzica pe doua usi: cea a trupelor care au trecut testul timpului, monstrii sacri, si cea a extremismului, trupe care apeleaza la simtzamantul de rebeliune si teribilism din tanarul puber. Black, death, gothic etc. Pana aici e ok. Gusturile, insa, evolueaza, ajungi inevitabil sa cautzi si altceva, uneori chiar sa te lepezi de febletzurile de la inceputuri (“deh, asta ascultam in liceu, acu mi-a trecut”). Asta e momentul in care ai sansa sa descoperi stiluri si trupe originale, muzica care sa fie expresiva intr-un mod deosebit. Necazu e ca mai nimeni n-o face. Majoritatea patrund in zona crepusculara indie – alternative – post-rock – trip-hop. Chestii in general fara cap, coada si contzinut. Cu exceptziile de rigoare. Nu ca astea ar fi stiluri proscrise in viziunea extiliana, in timp ce restu ar fi reprezentate numai de trupe una si una. Nici vorba. Baiu ii ca indivizii astia ajung sa asculte aproape exclusiv chestiunile respective. Si cum stim ca 90% of everything is shit, in scurt timp ajung sa se complaca in mediocritatzi si sa isi inchida usi esentziale. Uite asa se instaleaza ignorantza. Ceea ce e foarte trixt.

Continuand argumentul, in ultimele zile de iluminare am tras concluzia ca stoner-ul e cel mai sincer gen muzical. Filosofia e aia de la baza rockului adevarat de pe vremuri,  treimea decadentzei: sex, drugs & rock’n’roll. Sau, in versiunea romantzata: wine, women & song. Practic oamenii astia canta sincer si relaxat despre lucrurile pe care le place lor sa le faca, ceea ce nu prea potzi spune in cazul altor genuri muzicale. Ma indoiesc ca membrii Cannibal Corpse se relaxeaza in timpul liber cu violat si disecat cadavre. Oricum, cand vine vorba de versuri e greu sa mai tragi linia undeva in a judeca trupele, in conditziile in care marea trupa de muzica electronica The Knife, o trupa subtila si sensibila, careia ii port un respect deosbit, are versuri precum “I keep my dick hanging out of my pants so I can point at everything I want to“. Si asta pe unul dintre albumele aclamate de critici si multipremiate.

De fapt toate gandurile de mai sus pornisera de la cateva triste exemple de ignorantza crasa a publicului roceresc autohton, care mi-au venit mie in cap intr-o seara in care dansam din umeri pe Clutch scarpinandu-ma in mustatza la o bere, incercand sa remediez o mahmureala pe principiul “cui pe cui se scoate”. Ceea ce reprezinta si atitudinea standard in domeniul stoner.

Studiu de caz I: Mai tzine cineva minte care a fost trupa care a deschis concertul Metallica din ’99? Mai stie cineva cum a reactzionat publicul la trupa respectiva? Raspunsurile sunt: Monster Magnet, respectiv huiduit. Asta in conditziile in care in ’99 Metallica erau la capatul unui deceniu de decadentza muzicala iar Monster Magnet, infiintzatzi la inceputul aceluiasi deceniu, erau la apogeu de cariera, avand in spate 4 albume excelente. Practic pe vremea aia Monster Magnet erau deja o trupa mult mai mishto decat Metallica si asa au ramas pana in ziua de azi. Dovada intr-una din cele mai kool piese si clipuri stoner ever, aici. Atentzie la refren, aia ii ceea ce numesc eu atitudine pozitiva fatza de viatza.

Studiu de caz II: Mike Amott. Unul dintre cei mai buni si prolifici chitaristi in viatza. A fost practic omul care a situat Carcass cu un pas inaintea celorlalte trupe death metal old school de la inceputul anilor ’90. Hoardele de fani Carcass il iubesc la nemurire. Tot Amott se intampla sa fie si mastermindul altei trupe in mare voga acu catziva ani, Arch Enemy. Arch Enemy sunt o trupa ascultabila din doua motive: chitara lui Amott si corpul lu’ Angelica. Si aduna fani pe zi ce trece. Daaar… tot Amott e chitarist si compozitor la Spiritual Beggars, probabil cea mai misto trupa de stoner metal pur. Iar pe astia din urma nu-i asculta nici dracu la noi. Aveti sansa de a remedia situatzia acum: Angel of Betrayal – i’auzi aici voce, riff, groove.  Si una cu gagici: Killing Time. Din pacate soundul de iutub nu prea face dreptate pieselor.

Studiu de caz III: Black Label Society, pe langa faptu ca is the bestest southern rock band, pe langa faptu ca Zaharia Wylde, creeru trupei, a fost pana recent chitaristul lui Ozzy, ceea ce ar trebui sa-i fi scos destul in fatza,  au mai si compus acu catziva ani un album excelent de balade, Hangover Music pe numele lui. (desi l-am folosit mai mult ca fundal pentru activitatzi care provoaca hangover). Au si un cover Annie Lennox pe acolo, godsdammit! Te-ai astepta sa auzi albumul asta la toate chefurile si in toate crashmele de profil. Poate pe undeva asta se chiar intampla. Nu si la noi. Check this out, ce voce extraordinabila poate sa aiba Zakk, cu toate ca-ti dasenzatia ca canta cu prune in gura – In This River.

Exemplele pot continua. Si chiar continua: Kyuss se intampla sa fie una dintre cele mai importante trupe ale anilor ’90, si samantza din care a rasarit Queens of the Stone Age, astia din urma fiind ceva mai populari datorita faptului ca au piese mai radio-friendly. Dozer sunt o trupa relativ tanara, insa au deja vreo 5 albume, o gramada de piese misto si potentzial cat incape. Orange Goblin is cam in aceeasi situatzie (si scot album luna viitoare, apropo). Cunosc vreo 3 oameni care asculta/au auzit de trupele astea. Cunosc zeci de oameni care asculta zeci de trupe obscure de 3 parale de folk viking, suicidal black metal, funeral doom si alte suparaciuni care suna toate la fel. Plus alte mediocritatzi din aceeasi categorie. La astia se mai adauga si cei cu indie/alternative pomenitzi mai sus.  Cred ca oamenii astia ar trebui sa isi lase mustatza din cand in cand. Noapte buna!

PS: apropo de titlu, sa stitzi ca nu m-am facut un snob pretentzios inca. Titlul parodiaza parafrazeaza  o noua revista “cu sectziune pe metal” care mi-a confirmat dintr-un foc doua teorii: 1. ambitzia in sine nu e o virtute 2. cultura fara inteligentza si simtz al proportziei care sa o directzioneze  ii ca o arma folosita fara manual de instructziuni. In acest articol (si nu numai) se poate vedea ce se intampla cand kalashnikovul itzi explodeaza in maini. Habarnam cine e individul, dar e sublim si merita impartasit.