Archive for October, 2009

PhotobucketPhotobucket

Draga Anemona,

Trebuie sa-ti impartasesc o serie de coincidentze fascinante din ultima vreme. Saptamanile trecute ma uitam la niste filme de-ale lui Woody Allen. Asta nu-i ceva nou, eu tot timpul ma uit la filmele lui Woody, e ca un tic. Ba chiar recent am dat peste cea mai hazlie manifestare a incorigibilitatzii sale si cu asta mi-a devenit si mai drag. S-ar parea ca chiar si atunci cand joaca un rol de furnica animata digital, Woody tot pe el insusi se joaca. E vorba de Antz, primul film de animatzie cu un rating de parental guidance datorat glumelor despre sex si nihilism pe care Woody nu s-a abtinut sa le faca nici din postura de furnicutza nevrotica care merge la psihiatru-furnicutza si se cupleaza, ca de obicei, cu o gagica way out of his league – in cazul de fatza furnicutza Sharon fukkin’ Stone (flirtand ocazional si cu furnicutza Jennifer Lopez). Si toate astea intr-un film de animatzie pentru copii. Adorabil.

Dar nu ma lasa sa ma iau cu vorba ca uit ce vroiam sa zic. Asa, despre coincidentze. Uitandu-ma eu in perioada asta la Manhattan Murder Mystery al lui Woody, sunt fascinat de final, cand personajele se impusca intr-un cinematograf in care ruleaza un film vechi. In filmul de pe ecranul cinematografului, personajele la randul lor se impusca. Un tip si nevasta lui, cu multiple reflectzii intr-o camera cu oglinzi. El zice: “Killing you is killing myself. It’s the same thing. But, you know, I’m tired of both of us”. Bing-bang, pistoalele se descarca, oglinzile se sparg iar mie secventza mi se pare geniala si imi doresc ca la un moment dat sa dau peste filmul din care provine. A doua seara aveam programat The Lady from Shanghai al lui Orson Welles, in care dau peste scena respectiva, care era tocmai climaxul filmului lui Welles. Dar in aceeasi seara ma uit si la noul film al lui Woody – Whatever Works (excelent, apropo) – in care Larry David si gagica lui Manson se uita la un moment dat la un film vechi. Seara urmatoare ajung cu programul istoric de vizionat filme la Touch of Evil, in care recunosc secventza din Whatever Works. Cu sigurantza asta e expresia unui complot cosmic, imi zic, asa ca am adoptat singura solutzie ratzionala: de atunci ma uit mai des la filmele lui Woody, sperand ca o sa-mi prezica in continuare viitorul. Te tin la curent.

Azi, 30 octombrie 2009, se implinesc fix 69 de ani de cand Orson Welles, copilul-minune al Americii, a speriat o tzara intreaga cu adaptarea radiofonica dupa War of the Worlds. Adaptarea a fost pusa in scena sub forma de reportaje de la fatza locului relatate de reporteri panicatzi, interviuri cu oameni de stiintza, interpelari ale frecventzei armatei care se lupta cu martzienii etc. Un fel de Cloverfield in varianta radiofonica. Cei care nu au prins emisiunea de la inceput au luat tzeapa si s-a lasat cu isterie in masa, oameni parasindu-si casele, fugind pe campuri, mai ales in New Jersey unde Welles plasase actziunea. La momentul respectiv Orson Welles avea 21 de ani, propria trupa de teatru si, evident, propria emisiune la radio. A, uitasem sa zic ca la o seara dupa ce am ascultat inregistrarea originala a emisiunii, m-am uitat din intamplare la Radio Days a lui Woody Allen, unde un personaj isi lasa gagica in masina si o ia la fuga panicat pe sosea dupa ce deschide radioul unde rula adaptarea lui Welles.

Orson Welles a fost omul tragic al Hollywoodului. La o privire din elicopter, cariera lui se prezinta ca o serie de proiecte neincepute sau neterminate plus cateva filme terminate, destul de putine pentru o cariera atat de intinsa, ciuntite si ele de producatori. Welles a fost intr-un continuu razboi cu studiourile pentru control creativ asupra filmelor sale. A pierdut aproape de fiecare data. Toate filmele mari de dupa Citizen Kane contin un procent mai mic sau mai mare din viziunea originala a lui Welles, insa aproape nici unul n-a mai fost al sau complet. Filmele lui nu aduceau bani, deci trebuiau modificate in functzie de trend, de gusturile publicului. Chiar si asa, Welles ar putea fi cel mai mare regizor american. El era in primul rand un stilist, era interesat mai degraba de CUM se intampla decat de CE se intampla intr-un film. Filmul e arta, iar arta e in primul rand o chestiune de forma. Oare atunci cand privesti un tablou il judeci dupa subiect sau dupa modul in care e pictat, dupa culoare, compozitie, stil? Il ignori pentru ca prezinta satyri, sirene sau nimfe, deci te plangi ca e fantasy, nu-i realist, nedemn de luat in seama? Evident, nu. Problema e ca filmele, spre deosebire de picturi, costa bani seriosi, bani care trebuie recuperatzi. Iar prostimea nu da bani pe arta decat daca contine o doza buna de entertainment. Si asa se intampla ca cinematografie sa fie cea mai perverita dintre arte. Meditand la viatza de regizor damnat a lui Orson Welles ajungi sa te intrebi cum ar fi aratat cinematografia intr-o lume fara compromis, in care filmul sa fie al regizorului asa cum cartea e a autorului (desi chiar si in cazul cartzilor, fara compromis, in cele mai multe cazuri cartea o sa-i ramana doar autorului, nepublicata), fara a fi nevoit sa se faca frate cu dracu pentru sumele enorme de bani necesare productziei unui film decent. Traim intr-o lume in care arta se promoveaza pe principiul celui mai mic numitor comun. Un produs artistic e cu atat mai viabil cu cat poate fi intzeles de o masa mai mare de oameni. Cu cat ridici nivelul intelectual al unui film, cu atat publicul e mai restrans, deci bugetul e mai mic. De-aia blockbusterele sunt aproape toate diluate pana la nivel de insiruiri de clishee. Cel mai mic numitor comun. Nu ca un film scump nu poate fi bun. Poate. Dar tot compromis ramane, cu exceptiile rarisime in care regizorul scoate totzi banii din propriul buzunar. Evident, ce zic eu aici sunt banalitatzi, truisme chiar. Insa cateodata te ia frustrarea gandindu-te cat de radical de diferit ar fi aratat o intreaga industrie intr-o lume fara compromisuri.

Astfel, cariera de regizor lui Welles a fost un sir de dezastre financiare. Spre norocul lui, era si un actor prolific in filmele altora, altfel ar fi murit de foame.

Citizen Kane (1941) e debutul lui Welles si, zic criticii, cel mai valoros film al cinematografiei americane. Avea 26 de ani cand l-a facut. E singurul film al sau in care finantzatorii nu si-au bagat coada, fiind obligatzi contractual sa se abtzina. Welles a ajuns la Hollywood in ’39, dupa ce semnase un contract cu RKO care ii oferea deplina libertate creativa asupra primelor doua filme facute pentru ei, clauza fara precedent pentru un tanar debutant. A fost prima si ultima data. Citizen Kane a fost jucat de Welles si gashca lui de la Mercury Theater pe baza unui infam scenariu care reprezenta practic un atac asupra lui William Randolph Hearst, mare magnat al presei in vremurile alea. Se pare ca scenaristul avea ceva de impartzit cu Hearst – namely, a girl – si s-a folosit de ocazie ca sa-si verse frustrarile, astfel ca Charles Foster Kane, personajul lui Welles, e o paralela a lui Hearst. Welles a fost insa inspirat si a facut din Kane un personaj mult mai complex decat in scenariu. Cu toate astea, Hearst a boicotat filmul la greu, ceea ce s-a adaugat dezastrului financiar care plana deja.

Photobucket

Filmul prezinta in maniera non-lineara viata lui Charles Foster Kane, bogatas si proprietar al celui mai influent trust media al vremii. Povestea e spusa in flashbackuri de cunostinte de-ale sale care se confeseaza dupa moartea sa unui reporter. Reporterul e angajat sa afle semnificatzia ultimului cuvant emis de Kane pe patul de moarte, singur in castelul sau – “rosebud”. De unde se stia care a fost cuvantul, din moment ce Kane murise singur? Suspension of disbelief, oameni buni.

Meritele filmului sunt in cea mai mare parte tehnice. Prin Citizen Kane, Welles a introdus tehnologia care se cheama deep focus, prin care toate obiectele din cadru se vad la fel de clar, indiferent de planul in care se afla. In consecintza, focusul privitorului depinde strict de aranjarea obiectelor, unghiul de filmare si jocul actorilor. Iar unghiurile in sine sunt originale si creative, chestie specifica lui Welles. Ca simplu spectator ai nevoie de mult antrenament sa te bucuri de aspectele tehnice ale unui film. Iar lor li se datoreaza in cea mai mare parte valoarea lui Citizen Kane. Tocmai de-aia nu mi s-a parut un film grozav la prima vedere, cel putin nu cat sa-i justifice pozitia privilegiata in cinematografie. Nu e nici atmosferic, nici simbolic iar povestea, cum ziceam, s-a nascut din frustrarile scenaristului. Kane e un personaj grozav de bine realizat iar tehnic filmul e impecabil. Insa de aspecte de genul asta te poti bucura  doar dupa vizionari repetate si o mai lunga experientza in domeniu.

The Magnificent Ambersons (1942) e al doilea film al lui Welles pentru RKO (pe care il tot pomenesc pentru ca era unul din marile studiouri ale vremii, decedat intre timp).  Welles spune aici povestea unui tanar aristocrat rasfatzat care se bate cu vecinii de pe strada in copilarie, iar cand creste mare se apuca brusc sa apere onoarea mamei, care dupa ce ramane vaduva vrea sa se marite cu iubitul din tineretze (jucat prietenul si colegul de teatru al lui Welles, excelentul Joseph Cotten). Pana la urma mama moare singura si nefericita, dar cu onoarea intacta, iar Joseph Cotten ramane si el singur si trist dar cu sperantza ca macar fiica-sa o sa se marite cu fiul impertinent al iubitei sale din copilarie. Cand am zis ca Welles spune povestea, am zis-o la propriu. Omul avea o voce foarte sexy, adanca si grava (careia i se datora si succesul din radio) si nu ezita sa o foloseasca. Astfel ca in The Magnificent Ambersons el e naratorul, un narator atat de complet, incat la sfarsit credits-urile nu sunt afisate ci recitate, sfarsind cu “the movie was written and directed by me”. Adorabil om. Din nou, filmul e impecabil realizat, insa in vremurile astea e cam greu sa empatizezi cu necazurile personajelor. Daca eu as fi incercat in secolul asta, la varsta aluia din film, sa-i dictez lu’ maica-mea cu cine sa nu se marite probabil mi-ar fi tras cateva palme si mi-ar fi taiat fondurile pentru beutura si alte distractzii. Asta e si primul film al sau ciuntit de producatori. Dupa terminarea filmarilor, Rockefeller l-a trimis in America de Sud sa faca ceva documentar, timp in care, de frica unui nou esec financiar, producatorii au filmat scene in plus si au editat filmul dupa bunul lor plac. Chiar si asa filmul a fost, evident, un dezastru la box-office.

The Lady from Shanghai (1947) – Orson Welles, narator si personaj principal, e un marinar irlandez (delicios accentul) care se indragosteste de Rita Hayworth (cu care era insurat la vremea aia in viatza reala. Lucy bastard) si pleaca cu ea si sotzul ei batran si schilod intr-o croaziera pe post de om bun la toate. Asta e unul din filmele noir de top, cu personaje scarntite la mansarda si bine jucate, intorsaturi de situatzie, plus celebra scena din final cu oglinzile, una dintre cele mai copiate de atunci incoace. Ca de obicei, producatorii si-au facut de cap cu filmul, i-au dictat lui Welles sa filmeze prim-planuri ca sa puna in valoare starurile si sa faca filmul vandabil. Apoi au luat prim-planurile si le-au intercalat ca nuca in perete printre secventzele filmate con gusto de Welles.

Touch of Evil (1958) – The Lady from Shanghai a fost ultimul film complet al sau inainte sa plece in Europa in cautarea libertatzii de expresie, scarbit de compromisurile de la Hollywood. S-a intors dupa 10 ani gras ca un purcel si a facut filmul meu preferat din toata cariera lui. In Touch of Evil Orson Welles e un politzist decadent si corupt dintr-un orasel de la granitza cu Mexicul, atat de gras incat nici nu i se misca fatza cand vorbeste. Cica s-au folosit prostethics ca sa-l faca si mai gras decat era deja pentru rolul asta. Filmul pune o problema etica interesanta: personajul lui Welles e un politist-model, inspirand valori sanatoase in domeniu colegilor. Insa el insusi e corupt pana la os, dobandindu-si reputatia de copoi de succes pentru ca isi prinde infractorii plantand dovezi false asupra celora pe care ii suspecteaza. Charlton Heston e politzistul mexican care il demasca. Heston numai a mexican n-arata, practic te uitzi la el si itzi zici “ia uite-l pe Heston prostindu-se cu o mustatza si o tentativa de accent latin”. E mai mult hazliu decat credibil, dar face un rol de milioane. Apare si Marlene Dietrich intr-un rol de tziganca, episodic, dar de mare efect. Welles merge la ea, invins si distrus, ca sa-i citeasca viitorul si Dietrich ii da replica ” You have no future. Your futere is all used up.” Te ia cu fiori.

Asta e un film noir adevarat, plin de atmosfera, filmat aproape in totalitate pe timp de noapte. Debuteaza cu o geniala secventza, un shot neintrerupt de vreo 10 minute, fara muzica, care sare de la un personaj la altul, urmarindu-le trecand granitza si sfarsind cu o masina sarind in aer. E genul de film atat de misto realizat  si jucat – in special de Welles – incat te poti bucura de detaliile astea artistice pana la punctul in care sa ignori povestea. Si e unul din cazurile fericite, pentru ca acu vreo 10 ani a fost restaurat si reeditat ca sa arate asa cum vroia Welles sa arate. In ’58 cand a aparut, conform obiceiului, studiourile s-au jucat cu el pana n-a ramas mai nimic din viziunea regizorului. Welles a scris cu patos un memoriu de vreo 60 de pagini in care explica studioului cum ar fi facut el filmul daca ar fi fost lasat in pace. Pe baza memoriului filmul a fost pana la urma reeditat in 1998.

Chimes at Midnight (1964) – pana la urma pe asta nu l-am vazut, dar vroiam sa zic ca Welles, alaturi de Lawrence Olivier, a fost cel mai mare fan Shakespeare din epoca de aur a filmului american. A incropit cateva ecranizari, unele atat de low-budget incat au fost trecute cu vederea, altele de-a dreptul lasate in aer. Cea mai reusita s-ar parea ca e asta, care comprima vreo 5 dintre piesele istorice ale lui Shexpir si se invarte in jurul lui Falstaff, jucat de Welles. Zic unii ca e rolul sau cel mai bun. Eu n-am de unde sa stiu, pentru ca filmul s-a pastrat atat de prost incat sunetul si imaginea sunt desincronizate, iar replicile sunt atat de dense si toate in ritmul iambic al lui Shakespeare incat subtitlurile nu transcriu dialogurile ci le povestesc. Dupa 10 minute m-a luat durerea de cap si am fost nevoit sa-l opresc. Cica acu catziva ani a intrat in restaurare si ar trebui sa apara curand versiunea vizionabila. Asteptam.

BONUS: The Third Man (1949) – asta e regizat de englezul Carol Reed, insa e jucat de Welles si prietenul sau, Joseph Cotten. Si e filmat in intregime la fatza locului, in Viena devastata de dupa razboi. Arata extraordinar, totul se intampla printre gropi si molozuri, pe alei inguste, pe timp de toamna, culminand cu o urmarire in canalizarea de sub oras. Are filmul asta atmosfera de s-o tai cu cutzitul. Ca si Touch of Evil, e atat de frumos vizual incat ajungi sa nu-ti mai pese de poveste. Iar Welles, in rol de personaj negativ are una din cele mai spectaculoase intrari in scena, candva dupa jumatatea filmului cand ai si inceput sa uitzi ca ar trebui sa joace si el pe acolo. A aparut recent in format high definition, de neratat, mai ales ca a luat la vremea lui Oscar pentru imagine.

Cu drag,

eu, extilianul

Photobucket

Advertisements

Photobucket

Draga Anemona,

Stii ca eu nu prea vorbesc pe larg despre  albume muzicale separat, pentru ca albumele noi, oricat de interesante ar fi dansele, de regula se preteaza mai bine la o scurta descriere intr-un top. Cateodata insa, foarte rar, apare cate o exceptie. Anumite albume le asculti si le rasasculti si te trezesti cautand pretexte sa vorbesti despre ele, asa cum faci cand esti proaspat indragostit.  Iata ca una dintre exceptiile astea mi-a ridicat entuziasmul la asemenea cote incat trebuie sa-ti vorbesc.

Stiu ca n-ai fost niciodata in relatii prea fericite cu Paradise Lost. Din fericire e de intzeles. E de intzeles pentru ca albumele geniale din cariera lor fac parte din acea specie rara de muzica pe care o ascultzi si in prima faza ti se pare greoaie si monotona.  Pentru ca apoi, dupa cateva ascultari repetate soldate cu esecuri, sa o reiei la distantza de zile, luni sau ani si brusc sa o vezi cu alte urechi. In timpul asta, inconstient, patternurile ti se aseaza in minte si cand piesele alea au dospit suficient si le reiei realizezi ca greutatea s-a transformat in complexitate iar monotonia in atmosfera si sublim. Iar apoi, cu fiecare ascultare descoperi lucruri pe care nu le-ai vazut inainte si piesele alea cresc in tine. Asta e caracteristica esentziala a muzicii de valoare – faptul ca e ca o ceapa – multistratificata si pe masura ce o decojesti te face sa plangi, cum ar zice Shrek. Asa au fost Draconian Times si Icon la vremea lor. Dupa mai bine de 10 ani de la aparitie inca le mai poti asculta si sa-ti sune a nou. Problema cu majoritatea ascultatorilor e ca nu sunt dispusi sa acorde sansele necesare, preferand sa se complaca in chestiuni facile si usor digerabile din prima. Celelalte trei albume excelente ale lor (One Second, Host, Paradise Lost) conteaza din alte motive, dar sunt la fel de ascultabile si reascultabile. Cele mai lucide si relevante cronici de la noi ale albumelor Paradise Lost se gasesc aici.

Nu credeam ca Paradise Lost o sa mai produca ceva de valoare deceniul asta. Oricum, albumul ala de-l cheama ca pe trupa, din 2005, a fost destul de bun incat sa compenseze relativele rateuri de dinainte si dupa. Iar dupa In Requiem-ul de acum doi ani intuisem ca trupa o s-o apuce in directzia asta de intoarcere catre radacini, insa nu ca o sa le si iasa. Si eram sigur ca previziunea sumbra mi s-a adeverit cand, la cateva zile de la aparitzie, pe forumul metalfan se vorbea de un nou Shades of God. Stii ca in general metalistii sunt conservatori si plafonatzi, doar am ras impreuna de cliseele lor de nenumarate ori. De-aceea cand am auzit de comparatzia cu acel album atat de limitat expresiv din 94, m-am descurajat dar am fugit repejor sa-l caut. Si dupa prima ascultare noul produs Paradise Lost mi s-a parut sub orice critica. Suna ca inregistrat intr-un bunker. Nu se distingea nimic. Comparatziile cu Shades of God pareau total indreptatzite. Cateva zile mai tarziu am realizat ca ma chinuisem cu o versiune prost piratata a albumului si am luat varianta piratata corect.

Well… a trebuit sa trec prin el de vreo 3 ori pana sa disting ce trebuia distins, si anume ca albumul anului aparuse in sfarsit. Ca in cazul majoritatii albumelor de geniu Faith Divides Us – Death Unites Us nu se dezvaluie de la prima ascultare.  Coperta e nasoala. Piesele bonus cu orchestra suna cam tembel. Ultimele doua (Universal Sin, In Truth) precum si bonusul Cardinal Sin sunt mai slabe decat restul. Cu toate astea Faith Divides Us – Death Unites Us e albumul pe care fanii il asteptau de vreo 15 ani, e sinteza tuturor lucrurilor bune invatzate de Paradise Lost pe parcursul carierei. Hesus Christ, toate piesele de pe albumul asta au atmosfera si complexitatea unor True Belief sau Forever Failure. Plus smecherii invatzate intre timp – clape subtile, voce guturala alternata cu triluri suave sau chiar sintetice. Polonick s-a intrecut pe el insusi. Si totusi nu el e vedeta albumului. Chitaristul cu nume de calculator e responsabil pentru fiorii pe care ti-i provoaca fiecare ascultare, daca asculti asa cum trebuie. Greg Mackintosh produce niste riffuri care itzi trezesc impulsul de a povesti fiecare piesa, cum fac unii cronicari de pe siteurile noastre de specialitate. E o atmosfera extraordinara acolo, totul suna apocaliptic si adanc. Melancolic. Apocaliptic. Am mai zis asta odata. Nu conteaza. Secretul sta in sound: un usor efect reverberant, tobele umpic in spate, chitara in prim plan. Un riff de chitara e identic pe vreo trei piese, insa chiar si asta e un lucru bun, pentru ca pe fiecare din cele trei piese e dezvoltat in directii diferite. Ca atunci cand un scriitor mishto dezvolta trei povestiri din aceeasi premisa.

Astea sunt genul de cantece pentru care grecii au inventat notziunea de catharsis. Can you release the pain and never speak again? E genul de muzica pe care o pui pe lista de motive de bucurie ca esti in viatza. Genul de atmosfera care itzi da fiori in noptzile friguroase cu o sticla de vin, sub stele.

Providentza face ca tocmai in perioada asta Paradise Lost sa treaca pe la noi prin sat in turneul de promovare. Perfect timing, mai ales ca de la concertul de la Bucuresti de acu vreo 4 ani am iesit dezamagit ca un urangutan. Desigur, asta daca Brandusan nu o comite din nou, ceea ce nu ar fi tocmai o surpriza.  Daca totul decurge normal, pe 3 detzembrie ma gasesti la concert, in randul intai, agatzat de pantalonii lui Nick Holmes, urland: Tear me down and break me, I remain!

Yours truly,

Extilian

PS: ca o nefericita compensare, una din trupele mele de fuflet, de la care aveam mari asteptari anul asta, a dat-o-n bara. Proaspatul album Katatonia cu titlul trv goth style Night Is the New Day e o chifla.