Faith Divides Us – Death Unites Us

Draga Anemona,

Stii ca eu nu prea vorbesc pe larg despre  albume muzicale separat, pentru ca albumele noi, oricat de interesante ar fi dansele, de regula se preteaza mai bine la o scurta descriere intr-un top. Cateodata insa, foarte rar, apare cate o exceptie. Anumite albume le asculti si le rasasculti si te trezesti cautand pretexte sa vorbesti despre ele, asa cum faci cand esti proaspat indragostit.  Iata ca una dintre exceptiile astea mi-a ridicat entuziasmul la asemenea cote incat trebuie sa-ti vorbesc.

Stiu ca n-ai fost niciodata in relatii prea fericite cu Paradise Lost. Din fericire e de intzeles. E de intzeles pentru ca albumele geniale din cariera lor fac parte din acea specie rara de muzica pe care o ascultzi si in prima faza ti se pare greoaie si monotona.  Pentru ca apoi, dupa cateva ascultari repetate soldate cu esecuri, sa o reiei la distantza de zile, luni sau ani si brusc sa o vezi cu alte urechi. In timpul asta, inconstient, patternurile ti se aseaza in minte si cand piesele alea au dospit suficient si le reiei realizezi ca greutatea s-a transformat in complexitate iar monotonia in atmosfera si sublim. Iar apoi, cu fiecare ascultare descoperi lucruri pe care nu le-ai vazut inainte si piesele alea cresc in tine. Asta e caracteristica esentziala a muzicii de valoare – faptul ca e ca o ceapa – multistratificata si pe masura ce o decojesti te face sa plangi, cum ar zice Shrek. Asa au fost Draconian Times si Icon la vremea lor. Dupa mai bine de 10 ani de la aparitie inca le mai poti asculta si sa-ti sune a nou. Problema cu majoritatea ascultatorilor e ca nu sunt dispusi sa acorde sansele necesare, preferand sa se complaca in chestiuni facile si usor digerabile din prima. Celelalte trei albume excelente ale lor (One Second, Host, Paradise Lost) conteaza din alte motive, dar sunt la fel de ascultabile si reascultabile. Cele mai lucide si relevante cronici de la noi ale albumelor Paradise Lost se gasesc aici.

Nu credeam ca Paradise Lost o sa mai produca ceva de valoare deceniul asta. Oricum, albumul ala de-l cheama ca pe trupa, din 2005, a fost destul de bun incat sa compenseze relativele rateuri de dinainte si dupa. Iar dupa In Requiem-ul de acum doi ani intuisem ca trupa o s-o apuce in directzia asta de intoarcere catre radacini, insa nu ca o sa le si iasa. Si eram sigur ca previziunea sumbra mi s-a adeverit cand, la cateva zile de la aparitzie, pe forumul metalfan se vorbea de un nou Shades of God. Stii ca in general metalistii sunt conservatori si plafonatzi, doar am ras impreuna de cliseele lor de nenumarate ori. De-aceea cand am auzit de comparatzia cu acel album atat de limitat expresiv din 94, m-am descurajat dar am fugit repejor sa-l caut. Si dupa prima ascultare noul produs Paradise Lost mi s-a parut sub orice critica. Suna ca inregistrat intr-un bunker. Nu se distingea nimic. Comparatziile cu Shades of God pareau total indreptatzite. Cateva zile mai tarziu am realizat ca ma chinuisem cu o versiune prost piratata a albumului si am luat varianta piratata corect.

Well… a trebuit sa trec prin el de vreo 3 ori pana sa disting ce trebuia distins, si anume ca albumul anului aparuse in sfarsit. Ca in cazul majoritatii albumelor de geniu Faith Divides Us – Death Unites Us nu se dezvaluie de la prima ascultare.  Coperta e nasoala. Piesele bonus cu orchestra suna cam tembel. Ultimele doua (Universal Sin, In Truth) precum si bonusul Cardinal Sin sunt mai slabe decat restul. Cu toate astea Faith Divides Us – Death Unites Us e albumul pe care fanii il asteptau de vreo 15 ani, e sinteza tuturor lucrurilor bune invatzate de Paradise Lost pe parcursul carierei. Hesus Christ, toate piesele de pe albumul asta au atmosfera si complexitatea unor True Belief sau Forever Failure. Plus smecherii invatzate intre timp – clape subtile, voce guturala alternata cu triluri suave sau chiar sintetice. Polonick s-a intrecut pe el insusi. Si totusi nu el e vedeta albumului. Chitaristul cu nume de calculator e responsabil pentru fiorii pe care ti-i provoaca fiecare ascultare, daca asculti asa cum trebuie. Greg Mackintosh produce niste riffuri care itzi trezesc impulsul de a povesti fiecare piesa, cum fac unii cronicari de pe siteurile noastre de specialitate. E o atmosfera extraordinara acolo, totul suna apocaliptic si adanc. Melancolic. Apocaliptic. Am mai zis asta odata. Nu conteaza. Secretul sta in sound: un usor efect reverberant, tobele umpic in spate, chitara in prim plan. Un riff de chitara e identic pe vreo trei piese, insa chiar si asta e un lucru bun, pentru ca pe fiecare din cele trei piese e dezvoltat in directii diferite. Ca atunci cand un scriitor mishto dezvolta trei povestiri din aceeasi premisa.

Astea sunt genul de cantece pentru care grecii au inventat notziunea de catharsis. Can you release the pain and never speak again? E genul de muzica pe care o pui pe lista de motive de bucurie ca esti in viatza. Genul de atmosfera care itzi da fiori in noptzile friguroase cu o sticla de vin, sub stele.

Providentza face ca tocmai in perioada asta Paradise Lost sa treaca pe la noi prin sat in turneul de promovare. Perfect timing, mai ales ca de la concertul de la Bucuresti de acu vreo 4 ani am iesit dezamagit ca un urangutan. Desigur, asta daca Brandusan nu o comite din nou, ceea ce nu ar fi tocmai o surpriza.  Daca totul decurge normal, pe 3 detzembrie ma gasesti la concert, in randul intai, agatzat de pantalonii lui Nick Holmes, urland: Tear me down and break me, I remain!

Yours truly,

Extilian

PS: ca o nefericita compensare, una din trupele mele de fuflet, de la care aveam mari asteptari anul asta, a dat-o-n bara. Proaspatul album Katatonia cu titlul trv goth style Night Is the New Day e o chifla.