Vintage review: Neil Gaiman – American Gods

Frunzarind cu nostalgie un oarecare forum pe care l-am bantuit multi ani in trecut, am dat zilele astea peste urmatoarea cronica. S-ar parea ca am scris-o acu vreo 4 ani, cand a aparut cartea la noi,  si m-am gandit sa o pun aici pentru ca, cine stie, or mai fi inca muritori care au trait in deceniul asta pe vreo planeta pustie si inca n-au auzit de/citit cartea asta fascinanta. Pe de alta parte, am mutat-o aici ca sa nu se piarda si sa o pot reciti la batranetze (a Universului, nu a mea, desigur) cand o sa vreau sa-mi amintesc cine eram si de unde am plecat. M-am luptat o vreme cu tentatzia de a face modificari in concordantza cu opiniile din prezent ale autorului si pana la urma m-am invins, m-am facut KO, so there it is, nealterata, naiva si plina de spoilere:

Sub egida “modern ain’t postmodern” il vom lua azi in vizor pe englezul american Nelu Gặiman. Pentru cei care nu sunt la curent, Gaiman e marea surpriza a inceputului de secol 21 si unul dintre cei mai versatili artisti. In anii ’90 a fost autorul fenomenului bd Sandman, si-a facut mana si cu ceva romane fantasy si carti pentru copii, a colaborat cu Terry Pratchett la “Good Omens” iar buna sa prietena, Tori Amos, i-a dedicat o tona de cantece (Where’s Neil When You Need Him?). Insa lovitura a dat-o in 2001 cand a lansat American Gods, despre care vroiam eu sa zic aici cateva vorbe.

Pentru maniacii clasificarilor, romanul intra lejer la categoria fantasy, e scris in stil clasic pe teme postmoderne (demitizare la greu, autoironii) si e cam ce ar scrie Stephen King daca s-ar trezi intr-o dimineatza, pe langa talentul de mare povestitor, si cu o idee despre care sa scrie shi ar renuntza la clisheele horror/gore ieftine si suprauzate. Pentru ca la stil seamana, avem referintze la cultura contemporana, descrieri detaliate si evocatoare, insa asemanarile se opresc aici.

Despre ce-i vorba: tipul asta, Shadow, dupa 3 ani de inchisoare e eliberat cu cateva zile mai devreme ca sa asiste la inmormantarea neveste-sii, care il asteptase credincioasa totzi aceshti ani, dar in ultima saptamana ishi gasise sa intre cu mashina sub un tir. Dar necazul nu dureaza mult, ca dupa inmormantare raposata se intoarce senina in chip de zombie sa discute probleme conjugale cu vaduvul ei sotz, de genul ce cauta cu putza celui mai bun prieten al lui in gura in momentul accidentului. Moartea nu pare s-o deranjeze, oamenii is cam incuiatzi shi nu-si dau seama ca a fi mort nu inseamna a nu exista, inseamna doar ca nu esti viu. Ulterior se angajeaza la o bezinarie de noapte de unde e concediata ca incepuse sa putrezeasca si speria clientzii shi mai apare din cand in cand sa mai rupa cate un cap, salvandu-shi sotzul din situatzii limita.

Dar nu asta e subiectul. Pentru ca intre timp Shadow e angajat ca baiat bun la toate de misteriosul domn Wednesday, care cine credetzi ca era, nimeni altul decat idolul fanilor Manowar, zeul Odin. Odin asta e un tip cam ca Al Pacino in Devil’s Advocate, machiavelic si hedonist, si se ocupa cu escrocherii inofensive dar productive pe la banci shi prin baruri, pentru ca zeu-i zeu, dar branza-i pe bani. Marea lui problema, si intriga romanului, e ca zeii vechi incep sa fie uitatzi in favoarea celor noi, ai internetului, televiziunii, telecomunicatziilor, care se impun agresiv. El stie ca razboiul e inevitabil asa ca o porneste de-a lungul si de-a latul tzarii sa adune simpatizantzi.

Insa zeii vechi sunt batrani, obositzi si uitatzi shi abia o duc de pe o zi pe alta. Cei care o mai duc. Thor se sinucisese pe la inceputul secolului intr-o camera mizera de hotel, unde cazuse prada depresiei shi Xanaxul inca nu se inventase. Seth fusese calcat de o mashina in timp ce vagabond ape autostrada in forma de animal. Iar astia care mai sunt in viatza abia isi castiga painea, n-au ei chef de razboaie. Czernobog, zeul rus, are un apartament inghesuit in Chicago unde joaca dame shi rememoreaza zilele cand era respectat si temut, cu celebrul baros, actualmente pus la pastrare intr-o cutie prafuita pe dulap. Anubis shi Horus o duc ceva mai bine, au o mica companie de pompe funebre intr-un orashel din Florida numit Cairo, iar Anubis e shi medic legist cu juma de norma, ceea ce ii convine de minune ca mai poate sa se delecteze cu cate o bucata de inima, ficat sau ce mai gaseste el prin aia de le face autopsia.

In America n-au ajuns doar zeii de-a lungul timpului, avem shi fiintze mitologice si eroi ai neamului. Mac Sweeney e un leprechaun alcoholic de 2 metri care intra la un moment dat in coma alcoolica si moare de frig langa un tomberon. Regina din Saba e deghizata in prostituata de lux dar mai are accese de orgoliu in timpul actului sexuabil si-si absoarbe victimele in vagin cu totul. Ah, si mai e o poveste mishto cu un efreet care face pe taximetristul in New York si intr-o noapte agatza un arab dolofan cu care are o noapte crunt de pasionala intr-un hotel ieftin.

Pe de alta parte, zeii moderni umbla cu limuzine, controleaza tot ce inseamna media, aduc elogii McDonaldsului si au in subordine o o agentzie in genul CIAului.

Si intre toate astea e Shadow, omu nostru, care e asa, mai taciturn de felul lui, nu prea-shi da seama ce se intampla, nu pune intrebari dar nici nu se ofera nimeni sa-i dea raspunsuri, e depasit de situatzie, nevasta-sa il cicaleste sa gaseasca o solutzie ca nu-i mai place moartea, zeii americii moderne il vor de partea lor si ii vorbesc din televizor prin personajele de prin sitcomuri, are vise ciudate despre care banuieste ca nu-s atat de vise cum par si tot asa.

Romanul nu se limiteaza la atat, pentru ca e presarat si cu scurte povesti situate in diferite timpuri istorice despre cum au ajuns zeii de pretutindeni in America in capul enoriashilor. Iar concluzia, ironica si simbolica se repeta constant : America nu-i un loc bun pentru zei.

Ceva influentze bd se resimt, dar nu deranjeaza. Daca ar fi fost scris de un autor sud-american probabil ca romanul era bagat in categoria “realism magic” Asha, chiar daca a luat toate premiile importante acordate in domeniu – Hugo, Nebula, Locus – e incadrat intr-un gen marginalizat shi, in consecintza, comparat mai degraba cu Harry Potter decat cu scrieri importante contemporane din mainstream.

La noi a fost scos anul trecut de baietzii de la Tritonic, cinste lor, si de ceva vreme se gaseste shi Anansi Boys, cel mai proaspat roman al gagiului (2006), plasat in acelasi univers si de care tocmai m-am apucat si pare delicios.

Ah, si am uitat sa va zic, Gaiman are o obsesie cu urina. Pishatul, pentru doamne. Tot la cateva pagini un personaj face pishulica, sau atunci cand nu face discuta despre asta, zice bancuri sau chiar parabole avand ca tema actul excretoriu. Mishto.

“Hey,” said Shadow. “Huginn or Muninn or whoever you are”
The Raven turned, head tipped, suspiciously, on one side, and it stared at him with bright eyes.
“Say ‘Nevermore’ “.
“Fuck You,” said the raven.

PS: Pana la urma Baietzii lui Ananas a fost nasoala.

Huston, we have a problem!

Cand in ultimii ani ai vietzii, John Huston si-a scris autobiografia, lasand pe dinafara elementele picante si scandaloase, prietenii faceau misto de el aruncandu-i replica: “Good book, John – who’s it about?”. Omul a fost unul din marii rebeli ai Hollywoodului, avand la activ nenumarate infractziuni, betzii, neveste si alte excentricitati. Dar si peste 50 de ani de activitate in cinematografie, atat ca regizor cat si ca actor, vreo cateva Oscaruri plus filme esentziale pe tot parcursul celor 50 de ani de regie. Ceea ce, la capitolul prolificitate/calitate il pune pe aceeasi treapta cu Hitchcok, Bergman sau Kurosawa. Printre altele, John Huston se intampla sa fie fiul marelui actor Walter Huston (care a si luat Oscar pentru rol secundar intr-unul din filmele fiului – The Treasure of Sierra Madre) si tatal uneia dintre cele mai urate femei pe care le-a vazut pelicula – Angelica Huston (care a luat si ea Oscar intr-unul din filmele tatalui – Prizzi’s Honor). Ca o idee generala despre intinderea carierei sale, a se inchipui ca Huston si-a inceput cariera inventand filmul noir alaturi de Humphrey Bogart la inceputul anilor ’40 si si-a incheiat-o la sfarsitul anilor ’80 in filme cu Jack Nicholson sau cu fiica-sa, Angelica Huston.

Nu intamplator l-am plasat imediat dupa Orson Welles – cei doi au avut o traiectorie oarecum asemanatoare. In ’41, cand Welles debuta cu Citizen Kane, Huston filma de zor la propriul sau debut, The Maltese Falcon, in celalalt capat al Hollywoodului. Ambii au fost la fel de prolifici si in regie si in actorie. Ca actor, Huston a fost, printre altele, vocea lui Gandalf in primele ecranizari animate dupa Tolkien. Si pe ambii o sa ii gasiti de regula in toate topurile marilor regizori, undeva pe primele 5 locuri.

Filmografie obligatorie:

The Maltese Falcon (1941) – mama si tata filmelor noir, primul din avalansa care avea sa defineasca anii ’40 in materie de film. Falconul Maltez e, evident, ecranizare dupa cartea lui Dashiell Hammett, pionierul romanului politzist noir si creatorul legendarului Sam Spade. De fapt asta e a treia ecranizare dupa cartea lui Hammett, insa singura care conteaza, datorita in special regiei lui Huston si a interpretarii lui Humphrey Bogart, pe care rolul lui Sam Spade l-a pus pe harta.

Bogey in rolul lui Sam Spade e prototipul detectivului hard boiled: energic, cinic pana la os si de o moralitate ambigua, avand propriul cod etic. Filmul se intampla din punctul lui de vedere (cica Huston a si filmat vreo cateva cadre peste umarul lui Bogart, ca sa accentueze senzatia asta) – exista doar vreo doua shoturi in care el nu apare. Plotul e de fapt scheletul filmului noir ca gen: detectivul vizitat de femeia fatala care il atrage in mijlocul unor evenimente care il depasesc, o serie de personaje cu diverse interese care intra in scena din senin si dispar la fel de inexplicabil, toata lumea incearca sa tzepuiasca si sa manipuleze pe toata lumea. Plus elementele obligatorii de decor – palarii, parpalace, camere inotand in fum de tzigara, noptzi ploioase, umbre pe alei inguste si pistoale mici si cochete. Iar Bogey se invarte si e invartit prin tot decorul asta cu tzigara, zambetul, vocea croncanita cu care da replici scurte si taioase si o atitudine ironica delicioasa. E geniala secventa cand ii da replica parashutei de Mary Astor, inainte sa o denuntze: “I hope they don’t hang you, precious, by that sweet neck. Yes, angel, I’m gonna send you over. The chances are you’ll get off with life. That means if you’re a good girl, you’ll be out in 20 years. I’ll be waiting for you. If they hang you, I’ll always remember you.” Zau, omul asta ar trebui clonat.

Soimul maltez si filmele noir ale anilor ’40 sunt un fenomen interesant, legat de vesnica problema “cartea sau filmul”, cliseul in materie al semidoctzilor fiind “cartea e intotdeauna mai buna decat filmul”.  Am impresia ca Dashiell Hammett sau Raymond Chandler, dincolo de faptul ca patentasera un nou gen de roman politzist, nu erau ei scriitori prea grozavi. Insa ecranizarile dupa cartile lor de capatai – The Maltese Falcon, respectiv The Big Sleep – sunt printre cele mai bune filme ever. Nu-i vorba aici de o comparatie carte-film, care ar fi, desigur, absurda si chiar imposibila. Comparatia consta in a analiza valoarea pe care o are cartea in context literar si cea a filmului in context cinematografic si a confrunta rezultatele.

The Treasure of Sierra Madre (1948) – primul rol (oarecum) negativ al lui Bogart intr-un film care se straduieste sa ne invetze ca banul dezumanizeaza si ca prietenia dureaza pana apare lacomia. Cum intre timp au trecut 50 de ani de inflorire a capitalismului, filmul s-a cam datat din punctul asta de vedere si te uiti la el  cu indulgenta pentru naivitatea cu care incearca sa te invete lectzii de viatza devenite intre timp principii de viatza cotidiana. Odata ce treci peste asta, filmul e bun de tot. Un Bogart decadent si fara bani dintr-un orasel mexican se intalneste cu Tim Holt si impreuna il conving pe experimentatul intr-ale mineritului Walter Huston sa ii duca la cautat aur. Si evident, cand ajung in Sierra Madre si dau de aur, increderea reciproca se destrama, stau totzi calare pe pungile lor cu aur care se maresc in fiecare zi iar pe Bogart il ia paranoia si o ia razna. Un film foarte virtuos ca realizare (cei doi Huston, fiul-regizor si tatal-actor au luat ambii Oscar pentru filmul asta) si naiv ca subiect. Insa e great fun iar prin partile finale devine socant de serios si dramatic.

Key Largo (1948) e o ecranizare a unei piese de teatru, de unde si cadrul restrans al actiunii – un hotel si imprejurimile. Tot cu Bogart – Domnul sa-l odihneasca, stiinta sa-l resusciteze! – in rol de veteran de razboi care nimereste la hotel, ca sa o consoleze pe nevasta unui fost camarad de razboi, la momentul nepotrivit. Caci Edward G. Robinson si trupa lui de gangsteri pregateau o tranzactie si pana la urma treaba se complica si sunt nevoiti sa ii faca prizonieri pe ocupantii hotelului, in asteptarea partenerilor de afaceri. Apoi vine furtuna si cam tot filmul se intampla intr-o singura camera, unde sunt adunati prizonierii si mafiotii, in timpul furtunii. Astfel ca accentul cade pe tensiunea psihologica, personaje si replici. Si pe Lauren Bacall, desigur. E destul de lipsit de posibilitati expresive rolul ei, insa e probabil actrita cu figura cea mai sobra care sa fie in acelasi timp si incredibil de frumoasa. Nu degeaba a luat-o Bogart de nevasta. De regula filmele de tip piesa de teatru filmata sunt hit or miss, nu e usor sa tii publicul interesat o ora-doua cu o mana de actori intr-o camera. Key Largo e unul dintre succesele categorice in domeniu.

The African Queen (1951) undeva prin Africa, dupa ce incepe razboiul mondial cu numarul 1, Katherine Hepburn si Humphrey Bogart se intalnesc, fiind prinsi la mijloc de inceperea razboiului, fara posilibilitatea de a parasi continentul. Ea e profesoara misionara si aristocrata, el proprietar de barca cu care face comisioane in zona. Ca sa nu stea degeaba pana se termina razboiul, se gandesc sa dea o mana de ajutor si sa scufunde un vapor de lupta nemtzesc in numele patriei. Desigur, intre timp se cupleaza si ne ofera cea mai atipica comedie romantica. The African Queen e al doilea in topul personal al filmelor lui Huston, dupa Maltese Falcon. Bogart arata in filmul asta in asemenea hal incat nici nu stiu cum sa-l descriu fara sa fac apel la regnul animal. Practic arata ca o incrucisare intre sobolan si castor in mizerie. E murdar, nebarbierit, necioplit si chicoteste tot timpul la propriile-i glume. Asta e rolul care i-a adus singurul Oscar din cariera. Iar contrastul cu Hepburn, care citeste toata ziua psalmi in barca si il manipuleaza sa-si riste viatza pentru patrie, e sublim.

Picanteriile din spatele filmului sunt cel putin la fel de misto ca filmul in sine. Huston si-a dus toata echipa in inima Africii sa filmeze la fatza locului. Odata ajunsi acolo, in timp ce echipa de productie era asaltata de tzantzari, boli si animale salbatice, Huston se distra de mama focului mergand la vanatoare si tragand betzii monumentale cu Bogey, amandoi fiind alcoolici la vremea aia. In semn de protest, Katherine Hepburn a refuzat sa bea altceva decat apa. Si astfel s-a trezit subit cu dizenterie. La fel si ceilaltzi membri ai echipei, care au luat tot felul de boli exotice. Cu exceptia lui Huston si Bogart, care marturisea la ceva vreme dupa: “All I ate was baked beans, canned asparagus, and Scotch whiskey. Whenever a fly bit Huston or me, it dropped dead.” Pe langa asta, nativii africani angajati sa ajute echipa nu se prezentau, fiind convinsi ca americanii sunt canibali. Hepburn a ajuns sa scrie ulterior o cronica a aventurii, sugestiv intitulata “The Making of ‘The African Queen,’ or How I Went to Africa with Bogie, Bacall and Huston and Almost Lost My Mind”. Iar scenaristul Peter Viertel a scris un roman, “White Hunter, Black Heart”, despre un regizor care merge in Africa cu echipa dar devine obsedat de un elefant si isi abandoneaza filmul ca sa mearga la vanatoare. Cartea a fost ecranizata de Clint Eastwood in 1990 si, surprinzator, nu e comedie. Tre’ sa-l vad.

Moby Dick (1956) – ecranizarea lui Huston e excelenta vizual, colorata in nuante sepia tomnatice si deprimante. Singurul neajuns al filmului e rolul lui Ahab, jucat de Gregory Peck. Ahab e descris in carte ca un batran putred si obsedat. Peck avea la vremea aia in jur de 40 de ani si o infatzisare de aristocrat spalatzel si intelectual, indiferent ce cosmetizari i s-ar fi aplicat. Numai a Ahab n-arata, lucru de care si-a dat seama si el, dupa cum reiese dintr-un interviu ulterior.

The Misfits (1961) pare si mai melancolic decat era intentionat, acum cand stim ca a fost ultimul film al lui Clark Gable (decedat cu un an inainte ca filmul sa fie lansat) si Marilyn Monroe (care a murit un an mai tarziu). Monroe parca-i de pe alta lume in rol de pitzipoanca sufletista si autosuficienta, in jurul careia roiesc barbatzii, fatza de care ea s-a desensibilizat si ii tolereaza, vazandu-si de placerile ei. Dupa un divortz merge sa locuiasca intr-o casa in pustiu. Clark Gable e un cowboy dintr-o bucata, ultimul de felul sau, batran si singur. Incearca sa o agatze pe Monroe oferindu-se sa o ajute la treburile casei, ca oricum n-are altceva mai bun de facut, cowboii fiind o specie pe cale de disparitie. Apoi apare in peisaj tanarul Montgomery Clift, concurentza lui Gable si impreuna merg in muntzi sa captureze cai salbatici pentru bani. Pe care, dupa ce ii fugaresc un sfert de film, ii elibereaza sa-i faca pe plac lui Monroe pe care o luase tristetzea de cand aflase ca respectivii cai sunt destinati sa ajunga salam de Sibiu. Filmul asta are ceea ce se cheama dreamlike quality, atmosfera onirica, cum vreti sa-i ziceti, dincolo de melancolia si necazurile personajelor si inca n-am reusit sa ma prind de la ce i se trage.

The Night of the Iguana (1964) e alta ecranizare a unei piese de teatru, de data asta dupa Tenessee Williams. Richard Burton e un popa cu tolerantza scazuta la tentatii, astfel ca e alungat din biserica dupa ce se destrabaleaza cu o enoriasa si ajunge ghid turistic pe un autocar . Dar si asa o comite, cedand unei tinere parashute labila emotional si atragandu-si dispretzul doamnelor de o inalta tzinuta morala din autocar, care il vor concediat. Ca sa isi salveze pielea, fura cablul de transmisie de la autocar si isi sechestreaza turistii la hotelul unei prietene,  undeva prin Mexic, cu gandul de a se reabilita in ochii lor in cele cateva zile de odihna fortzata si a-si pastra slujba si reputatzia. Pana la urma domnitza care a declansat necazul se cupleaza cu soferul, ii fura inapoi cablul de transmisie si turistele moraliste se cara cu reputatzia si slujba lui cu tot. Dar filmul abia acum incepe, ca intre timp aparuse la hotel Deborah Kerr, pictoritza itineranta, impreuna cu bunicul ei de 100+ ani, pe care il cara dupa ea si il pune sa recite poezii pe bani. Dupa ce incearca sa se sinucida, Ava Gardner, proprietareasa, il leaga pe Burton intr-un hamac si apoi stau ei o noapte si discuta – pictoritza, proprietareasa si popa – despre libertate si implinire. Asta mi s-a parut un film excelent, Burton e tot timpul transpirat, disperat, frustrat, gata sa izbucneasca – mare rol.  Iar conversatiile sunt inteligente si profunde, se vede ca replicile alea au fost gandite de un scriitor adevarat.

The Man Who Would Be King (1975) e filmul cel mai epic al lui Huston, dupa o nuvela de Rudyard Kipling (care apare ca personaj in film, jucat de Christopher Plummer). Sean Connery si Michael Caine, ofiteri in armata engleza din India, se duc sa cucereasca prin viclenie ceva tzara primitiva din zona. E un film de aventuri widescreen, amuzant, frumos colorat si exotic, de amploarea unui Lawrence of Arabia sau Ben Hur. Ceva mai scurt totusi. Si mai ciudat, in sensul ca nu prea stii daca si cand sa iei in serios ce se intampla pe acolo. Cateodata o da in comedie cinstita – lantzuri de coincidentze cu rezultate amuzante, personaje caricaturale – alteori devine de-a dreptul tragic, dead serious, cum ar veni. Si nu in sensul bun, de film tragicomic cu de toate. Ci in sensul ca filmul pare alcatuit din episoade serioase de tip Lawrence of Arabia intercalate cu personaje, intamplari si coincidente scoase parca din filmele lui Mel Brooks. Am gasit destul de confuzanta lipsa unei voci narative ferme. Dincolo de asta, filmul e great fun iar Caine si Connery, la apogeu de cariera, fac o echipa grozava.

Conversatzii la catedralã: Iain M. Banks – Consider Pheblas

Capitolul întâilea – in care se vorbeste despre relevanta premiilor literare si se pun in discutie scriitori britanici contemporani de o controversata valoare

Exty: …incep sa ma gandesc tot mai des ca exista totusi o legatura intre numarul de premii la care e nominalizat sau pe care le ia un autor si calitatea cartzilor… Care desigur, e o judecata foarte la indemana, insa teoria in general printre cititori e ca premiile sunt corupte, corporatiste si menite sa manipuleze. Si ca nu reprezinta aproape niciodata un indiciu bun asupra calitatzii scriitorului.

Anemona: Ia-o-ncet, tinere! Inteleg ca vorbim despre SF. Bun. In cazul asta mi se pare perfect rezonabila “teoria conspiratiei”. Aminteste-ti ca Philip Dick al tau a luat in zeci de ani de cariera un singur Hugo si-o nominalizare. Iar azi are propriul sau premiu, pe care il iau altii. In timp ce  Hugo-urile in ultimii ani se dau lu’ Hairy Potter.

E: Ei, n-a fost Dick chiar asa obscur si neinteles in timpul vietii, dar inteleg ce zici. Exista exceptii, exista scriitori ignorati pe nedrept sau carti geniale trecute cu vederea la impartitul premiilor, dar astea is exceptii si sunt relativ putine. Regula e ca premiile sunt un fel de garantie. E mult mai probabil ca un scriitor multipremiat sa aiba ceva de capul lui, decat unul terfelit de critica dar cu o hoarda de fani in spate. Si astfel, premiile majore in domeniu devin un criteriu bun de selectie atunci cand te bate gandul sa te apuci de un scriitor. Asta in opozitie cu numarul de fani, vanzari si critica populara gen cumparatori de pe amazon, criterii care induc in eroare…

A: Sunt sigura ca sub generalizarile astea truiste ai un exemplu care te-a frustrat pe care abia astepti sa-l scoti in lumina…

E: Desigur. E vorba despre rasfatatii sefeului britanic din deceniul asta: Alastair Reynolds si Iain M. Banks, care nu e tocmai un newcomer al deceniului, dar cel putin pe la noi a ajuns in atentia cititorilor abia in ultimii ani.  Ambii au tone de fani, sunt scosi in fatza peste tot, mari reprezentatzi ai SFului britanic modern. Insa, cu toate blurburile pozitive de pe dosurile cartzilor si vanzarile superlative, niciunul n-a prea avut de-a face cu premiile majore in domeniu. Lucru perfect cinstit, din punctul meu de vedere. Dupa o luna pierduta cu trilogia de capatai a mazgaliciului de Reynolds am fost asa nacajit ca nici n-am vrut sa mai pierd timp in plus vorbind despre ea. Cu Banks, in schimb, abia am ispravit si, cum in ultimul an am devenit mai intelept, m-am gandit ca ar fi bine sa dau de veste si altora si sa evite non-valoarea si sa castige in felul asta timp.

A: Ok, insa, unu la mana, Banks nu se incadreaza in teoria ta despre scriitorii desconsiderati de critica dar iubiti de fani. Doar a luat un BSFA, despre care tocmai tu incercai sa ma convingi ca is mai relevante decat Hugourile si Nebulele americane, pentru ca britanicii sunt cei mai cu motz dintre pamanteni. Si mai are si ceva nominalizari, inclusiv la Hugo, cu The Algebraist. Doi la mana, ce te face sa crezi ca un articol pe care vrei sa-l scrii pe blog despre asta va schimba opinia cuiva? Sa-ti reamintesc ca inclusiv prietenii tai apropiati ti-au marturisit ca sar cu eleganta peste posturile tale de pe blog despre sefeuri?

E: Man, intr-o cariera de aproape 30 de ani si mai bine de 10 romane, o nominalizare la Hugo si un BSFA sunt putin, comparat cu alti scriitori care practic sunt abonati la premii majore de-a lungul carierei. Sau cel putin au o carte-doua care sparge gura targului la un moment dat.  Nominalizarile lui Banks sunt doar incidente care m-as fi mirat daca nu ar fi aparut in atatia ani si atatea carti. Iar BSFA (British Science Fiction Award) sunt oleaca afectate de prejudecati, cand vine vorba de-ai lor, de britanici. Cat despre cealalta problema, prietenii mei ignoranti nu isi pot schimba o parere pentru ca nu au una. Articolele mele despre cartzi sunt pentru cei care nu-si bat in cuie scanduri in usi si ferestre ca sa se simta confortabil inconjurati doar de lucruri pe care le cunosc . Internetul e mare.

A: Plus ca se pare ca vrei sa stergi pe jos cu Banks, deci vei fi in asentimentul celor care considera SFul literatura pentru impuberi.

E: Pai da. Adevarul e ca in cazul lui Banks pornisem la drum cu prejudecata inversa, ca tre’ sa fie exceptional. Stii ca omul e un scriitor mainstream popular. In cartile “serioase” ii lipseste M.-ul din nume. Dar tot el e.  (De fapt Nemira a facut un experiment frumos si l-a publicat in aceeasi luna cu o carte mainstream si una SF. Sunt curios care s-a vandut mai bine.) Astfel ca ma asteptam ca macar stilul sa fie umpic peste medie, daca nu neaparat ideile. Dar n-a fost sa fie, din niciun punct de vedere.

A: Exemple, domnu’! Exemple, nu vorbe goale si generalitati, ca nu suntem in Parlament.

Capitolul al doilea – in care se discuta despre un roman stiintifico-fantastic, despre alterarea valorilor subiective si in care se trag concluziile corespunzatoare

E: Stai ca ajungeam si acolo. Deci m-am apucat vara asta de Consider Pheblas, primul sefeu al autorului, inaugurand seria Culturii, aparut in ’87 si tradus la noi de Nemira acu vreo 2 ani cu titlul adaptat in Spectrul lui Pheblas. Asa. Cartea asta e atat de banala incat nici nu stiu ce sa zic despre ea.

A: Ai putea sa zici de ce-i banala…

E: Pentru ca e sheer pulp. Un roman de actziune plin de clishee in decor space-opera. Absolut nimic de oferit. O carte pe care o uitzi in momentul in care ai inchis-o. La mine asta s-a intamplat la vreo luna dupa ce am deschis-o prima data. Pentru ca a trebuit dozata in portii mici si rare ca sa nu ma scurtcircuitez de la scriitura aia din topor si personaje la fel de verosimile ca o virgina in vitrinele din Amsterdam. Unii renuntza la aventuri din astea dupa primele pagini. Eu sunt un idealist, sper pana la ultima pagina ca o sa dau de ceva care sa nu faca efortul total inutil. Iar acum am devenit chiar curios de romanele lui Banks de cealalta parte a baricadei. Alea mainstream adica. Poate omul chiar e talentat ca scriitor si in timpul liber se relaxeaza scriind sefeuri puerile care prind la fraieri.

A: Si totusi despre ce e?

E: Pai vezi, totul e atat de stupid incat ma si simt ridicol sa rezum subiectul.

A: Noroc ca suntem numai noi aici si nu ne aude nimeni. Deci graieste!

E: Adevarat, adevarat… oricum nu subiectul e problema. Presupun ca in maini mai dibace ar fi iesit o carte decenta. E vorba de tipu’ asta, Horza-cumva. Oribil nume oricum.

A: De acord.

E: … si o sa mai ai ocazia sa fii de acord in continuare. Numele proprii sunt unul din primele lucruri care m-au scos din pepeni la Banks. Am inteles ca fabularea de nume proprii e unul din apanajele necesare ale literaturii SF/F. Dar man, daca tot trebuie s-o faci, fa-o pe principii estetice. Fa-o artistic, sau macar simbolic. Gaseste niste nume care sa rezoneze frumos. Asa cum s-a straduit Tolkien saracu’… Numele proprii din cartile lui Banks te duc cu gandul la improvizatiile bolborosite de copii pentru soldatzeii de plumb in toiul jocului: Xoxarle, Gorbuchul, Unaha-Closp si alte dracii.

A: De acord din nou. De fapt cred ca ai dreptate suspect de des. Daca n-as sti mai bine as zice ca ma folosesti in conversatia asta pe post de unealta care sa iti dea tie dreptate si sa te puna intr-o lumina buna.

E: Lasa paranoia, draga, si asculta aici in continuare. Deci tipul asta, Horza e un shapeshifter intr-un Univers in care Cultura, o civilizatie tehnologica pangalactica e in razboi cu o civilizatie periferica de reptilieni razboinici, un fel de klingonieni, care vor sa-si pastreze autonomia. Desigur, situatia asta politica e pretext pentru comentariu social si paralele cu prezentul. Insa dincolo de banalitati de genul “globalizarea e rea pentru ca sufoca traditiile si omogenizeaza cultura” Banks nu reuseste sa patrunda. Horza e un mercenar in slujba klingonienilor astora care e angajat sa urmareasca un AI naufragiat pe o planeta abandonata. Si dupa 400 de pagini si nenumarate cafteli, il gaseste. Cam atat. A, si s-a gandit Banks sa introduca un element de comic relief, asa ca de la jumatatea romanului incolo apare o drona care il imita pe C3PO, robotul gay din Star Wars. Not even remotely funny si groaznic de enervant pe deasupra.

A: Zi un singur lucru bun despre romanul asta si trecem mai departe.

E: Hmmm… cred ca ideea cu jocul era misto. Exista un joc pe care milionarii excentrici il joaca, de regula in locatzii amenintzate de dezastre iminente. Damage ii zice. E un fel de poker in care fiecare are capacitatea de a le schimba celorlalti starea psihica. Astfel ca poti sa te aliezi cu parteneri de joc si sa il provoci pe unul dintre jucatori prin asalt psihic concertat sa se deprime si sa joace prost sau chiar sa se sinucida. Destul de interesant, dar cam atat.

A: Si urmatorul?

E: Urmatorul ce?

A: Urmatorul roman, baiete. Ai zis ca ai citit doua.

E: Da, The Algebraist. Dar n-am chef acum sa vorbesc despre el. Plus ca discutii literare prelungi ajung sa oboseasca, mai ales cand sunt despre sefeuri proaste. Imagineaza-ti daca conversatia asta ar ajunge sa fie citita de altii. Crezi ca ar rezista sa ne urmareasca pana in punctul asta? Ma indoiesc. Deci Algebraistul ramane pe mai incolo.

A: Eu cred ca tie de fapt nu-ti mai place SF-ul. N-ai fi primul. Exista sindromul asta al fanilor SF care sunt la un moment dat influentati de situatii sociale sau anumiti indivizi si brusc se trezesc cu impresia ca si-au pierdut timpul cu prostii si incep sa umble doar pe cai bine batatorite. Literatura postmoderna, existentialista, din astea… Cam ca ateii carora apropierea de batranete le provoaca revelatii si se trezesc peste noapte buni crestini.  Ce zici?

E: Zic ca e o ipoteza buna. Chiar si eu m-am suspectat de plafonare culturala. Asa ca m-am verificat. Am luat Riverworld-ul lui Philip Jose Farmer la recitit. Cand am parcurs-o prima data, acu vreo 10 ani, mi s-a parut un exemplu de ceea ce inseamna SF reusit: o premisa buna, explorata frumos, fara inconscvente si umpluturi. Si asta in numai 300 de pagini (Si vreo 4 continuari, hehe). Acu, dupa 10 ani, la lectura de verificare, mi s-a parut la fel. Excelenta. Deci problema nu e cu mine, e cu Banks si cu calitatea literaturii SF/F din ultimul deceniu. Care a devenit in general pretentioasa si inconsistenta in umila-mi opinie. They sure don’t write  ’em like they used to…

Epilog

A: Apropo, pentru Nautilus nu mai scrii recenzii?

E: Ba chiar am scris luna asta una care tocmai a aparut.

A: Era si cazul. Haulica ce zice ca scrii asa rar, nu se supara ca nu se poate baza pe tine?

E: Presupun ca ar fi ceva mai incantat daca as fi un colaborator constant si de incredere. Dar  cum de editurile romanesti de SF m-am cam lepadat in ultimii ani iar in ultima vreme nici aparitii recente din domeniu in original nu imi mai prea cad pe mana, se intampla rar sa am cu ce contribui pentru revista. Dar cand am, trimit.