Conversatzii la catedralã: Iain M. Banks – Consider Pheblas

Capitolul întâilea – in care se vorbeste despre relevanta premiilor literare si se pun in discutie scriitori britanici contemporani de o controversata valoare

Exty: …incep sa ma gandesc tot mai des ca exista totusi o legatura intre numarul de premii la care e nominalizat sau pe care le ia un autor si calitatea cartzilor… Care desigur, e o judecata foarte la indemana, insa teoria in general printre cititori e ca premiile sunt corupte, corporatiste si menite sa manipuleze. Si ca nu reprezinta aproape niciodata un indiciu bun asupra calitatzii scriitorului.

Anemona: Ia-o-ncet, tinere! Inteleg ca vorbim despre SF. Bun. In cazul asta mi se pare perfect rezonabila “teoria conspiratiei”. Aminteste-ti ca Philip Dick al tau a luat in zeci de ani de cariera un singur Hugo si-o nominalizare. Iar azi are propriul sau premiu, pe care il iau altii. In timp ce  Hugo-urile in ultimii ani se dau lu’ Hairy Potter.

E: Ei, n-a fost Dick chiar asa obscur si neinteles in timpul vietii, dar inteleg ce zici. Exista exceptii, exista scriitori ignorati pe nedrept sau carti geniale trecute cu vederea la impartitul premiilor, dar astea is exceptii si sunt relativ putine. Regula e ca premiile sunt un fel de garantie. E mult mai probabil ca un scriitor multipremiat sa aiba ceva de capul lui, decat unul terfelit de critica dar cu o hoarda de fani in spate. Si astfel, premiile majore in domeniu devin un criteriu bun de selectie atunci cand te bate gandul sa te apuci de un scriitor. Asta in opozitie cu numarul de fani, vanzari si critica populara gen cumparatori de pe amazon, criterii care induc in eroare…

A: Sunt sigura ca sub generalizarile astea truiste ai un exemplu care te-a frustrat pe care abia astepti sa-l scoti in lumina…

E: Desigur. E vorba despre rasfatatii sefeului britanic din deceniul asta: Alastair Reynolds si Iain M. Banks, care nu e tocmai un newcomer al deceniului, dar cel putin pe la noi a ajuns in atentia cititorilor abia in ultimii ani.  Ambii au tone de fani, sunt scosi in fatza peste tot, mari reprezentatzi ai SFului britanic modern. Insa, cu toate blurburile pozitive de pe dosurile cartzilor si vanzarile superlative, niciunul n-a prea avut de-a face cu premiile majore in domeniu. Lucru perfect cinstit, din punctul meu de vedere. Dupa o luna pierduta cu trilogia de capatai a mazgaliciului de Reynolds am fost asa nacajit ca nici n-am vrut sa mai pierd timp in plus vorbind despre ea. Cu Banks, in schimb, abia am ispravit si, cum in ultimul an am devenit mai intelept, m-am gandit ca ar fi bine sa dau de veste si altora si sa evite non-valoarea si sa castige in felul asta timp.

A: Ok, insa, unu la mana, Banks nu se incadreaza in teoria ta despre scriitorii desconsiderati de critica dar iubiti de fani. Doar a luat un BSFA, despre care tocmai tu incercai sa ma convingi ca is mai relevante decat Hugourile si Nebulele americane, pentru ca britanicii sunt cei mai cu motz dintre pamanteni. Si mai are si ceva nominalizari, inclusiv la Hugo, cu The Algebraist. Doi la mana, ce te face sa crezi ca un articol pe care vrei sa-l scrii pe blog despre asta va schimba opinia cuiva? Sa-ti reamintesc ca inclusiv prietenii tai apropiati ti-au marturisit ca sar cu eleganta peste posturile tale de pe blog despre sefeuri?

E: Man, intr-o cariera de aproape 30 de ani si mai bine de 10 romane, o nominalizare la Hugo si un BSFA sunt putin, comparat cu alti scriitori care practic sunt abonati la premii majore de-a lungul carierei. Sau cel putin au o carte-doua care sparge gura targului la un moment dat.  Nominalizarile lui Banks sunt doar incidente care m-as fi mirat daca nu ar fi aparut in atatia ani si atatea carti. Iar BSFA (British Science Fiction Award) sunt oleaca afectate de prejudecati, cand vine vorba de-ai lor, de britanici. Cat despre cealalta problema, prietenii mei ignoranti nu isi pot schimba o parere pentru ca nu au una. Articolele mele despre cartzi sunt pentru cei care nu-si bat in cuie scanduri in usi si ferestre ca sa se simta confortabil inconjurati doar de lucruri pe care le cunosc . Internetul e mare.

A: Plus ca se pare ca vrei sa stergi pe jos cu Banks, deci vei fi in asentimentul celor care considera SFul literatura pentru impuberi.

E: Pai da. Adevarul e ca in cazul lui Banks pornisem la drum cu prejudecata inversa, ca tre’ sa fie exceptional. Stii ca omul e un scriitor mainstream popular. In cartile “serioase” ii lipseste M.-ul din nume. Dar tot el e.  (De fapt Nemira a facut un experiment frumos si l-a publicat in aceeasi luna cu o carte mainstream si una SF. Sunt curios care s-a vandut mai bine.) Astfel ca ma asteptam ca macar stilul sa fie umpic peste medie, daca nu neaparat ideile. Dar n-a fost sa fie, din niciun punct de vedere.

A: Exemple, domnu’! Exemple, nu vorbe goale si generalitati, ca nu suntem in Parlament.

Capitolul al doilea – in care se discuta despre un roman stiintifico-fantastic, despre alterarea valorilor subiective si in care se trag concluziile corespunzatoare

E: Stai ca ajungeam si acolo. Deci m-am apucat vara asta de Consider Pheblas, primul sefeu al autorului, inaugurand seria Culturii, aparut in ’87 si tradus la noi de Nemira acu vreo 2 ani cu titlul adaptat in Spectrul lui Pheblas. Asa. Cartea asta e atat de banala incat nici nu stiu ce sa zic despre ea.

A: Ai putea sa zici de ce-i banala…

E: Pentru ca e sheer pulp. Un roman de actziune plin de clishee in decor space-opera. Absolut nimic de oferit. O carte pe care o uitzi in momentul in care ai inchis-o. La mine asta s-a intamplat la vreo luna dupa ce am deschis-o prima data. Pentru ca a trebuit dozata in portii mici si rare ca sa nu ma scurtcircuitez de la scriitura aia din topor si personaje la fel de verosimile ca o virgina in vitrinele din Amsterdam. Unii renuntza la aventuri din astea dupa primele pagini. Eu sunt un idealist, sper pana la ultima pagina ca o sa dau de ceva care sa nu faca efortul total inutil. Iar acum am devenit chiar curios de romanele lui Banks de cealalta parte a baricadei. Alea mainstream adica. Poate omul chiar e talentat ca scriitor si in timpul liber se relaxeaza scriind sefeuri puerile care prind la fraieri.

A: Si totusi despre ce e?

E: Pai vezi, totul e atat de stupid incat ma si simt ridicol sa rezum subiectul.

A: Noroc ca suntem numai noi aici si nu ne aude nimeni. Deci graieste!

E: Adevarat, adevarat… oricum nu subiectul e problema. Presupun ca in maini mai dibace ar fi iesit o carte decenta. E vorba de tipu’ asta, Horza-cumva. Oribil nume oricum.

A: De acord.

E: … si o sa mai ai ocazia sa fii de acord in continuare. Numele proprii sunt unul din primele lucruri care m-au scos din pepeni la Banks. Am inteles ca fabularea de nume proprii e unul din apanajele necesare ale literaturii SF/F. Dar man, daca tot trebuie s-o faci, fa-o pe principii estetice. Fa-o artistic, sau macar simbolic. Gaseste niste nume care sa rezoneze frumos. Asa cum s-a straduit Tolkien saracu’… Numele proprii din cartile lui Banks te duc cu gandul la improvizatiile bolborosite de copii pentru soldatzeii de plumb in toiul jocului: Xoxarle, Gorbuchul, Unaha-Closp si alte dracii.

A: De acord din nou. De fapt cred ca ai dreptate suspect de des. Daca n-as sti mai bine as zice ca ma folosesti in conversatia asta pe post de unealta care sa iti dea tie dreptate si sa te puna intr-o lumina buna.

E: Lasa paranoia, draga, si asculta aici in continuare. Deci tipul asta, Horza e un shapeshifter intr-un Univers in care Cultura, o civilizatie tehnologica pangalactica e in razboi cu o civilizatie periferica de reptilieni razboinici, un fel de klingonieni, care vor sa-si pastreze autonomia. Desigur, situatia asta politica e pretext pentru comentariu social si paralele cu prezentul. Insa dincolo de banalitati de genul “globalizarea e rea pentru ca sufoca traditiile si omogenizeaza cultura” Banks nu reuseste sa patrunda. Horza e un mercenar in slujba klingonienilor astora care e angajat sa urmareasca un AI naufragiat pe o planeta abandonata. Si dupa 400 de pagini si nenumarate cafteli, il gaseste. Cam atat. A, si s-a gandit Banks sa introduca un element de comic relief, asa ca de la jumatatea romanului incolo apare o drona care il imita pe C3PO, robotul gay din Star Wars. Not even remotely funny si groaznic de enervant pe deasupra.

A: Zi un singur lucru bun despre romanul asta si trecem mai departe.

E: Hmmm… cred ca ideea cu jocul era misto. Exista un joc pe care milionarii excentrici il joaca, de regula in locatzii amenintzate de dezastre iminente. Damage ii zice. E un fel de poker in care fiecare are capacitatea de a le schimba celorlalti starea psihica. Astfel ca poti sa te aliezi cu parteneri de joc si sa il provoci pe unul dintre jucatori prin asalt psihic concertat sa se deprime si sa joace prost sau chiar sa se sinucida. Destul de interesant, dar cam atat.

A: Si urmatorul?

E: Urmatorul ce?

A: Urmatorul roman, baiete. Ai zis ca ai citit doua.

E: Da, The Algebraist. Dar n-am chef acum sa vorbesc despre el. Plus ca discutii literare prelungi ajung sa oboseasca, mai ales cand sunt despre sefeuri proaste. Imagineaza-ti daca conversatia asta ar ajunge sa fie citita de altii. Crezi ca ar rezista sa ne urmareasca pana in punctul asta? Ma indoiesc. Deci Algebraistul ramane pe mai incolo.

A: Eu cred ca tie de fapt nu-ti mai place SF-ul. N-ai fi primul. Exista sindromul asta al fanilor SF care sunt la un moment dat influentati de situatii sociale sau anumiti indivizi si brusc se trezesc cu impresia ca si-au pierdut timpul cu prostii si incep sa umble doar pe cai bine batatorite. Literatura postmoderna, existentialista, din astea… Cam ca ateii carora apropierea de batranete le provoaca revelatii si se trezesc peste noapte buni crestini.  Ce zici?

E: Zic ca e o ipoteza buna. Chiar si eu m-am suspectat de plafonare culturala. Asa ca m-am verificat. Am luat Riverworld-ul lui Philip Jose Farmer la recitit. Cand am parcurs-o prima data, acu vreo 10 ani, mi s-a parut un exemplu de ceea ce inseamna SF reusit: o premisa buna, explorata frumos, fara inconscvente si umpluturi. Si asta in numai 300 de pagini (Si vreo 4 continuari, hehe). Acu, dupa 10 ani, la lectura de verificare, mi s-a parut la fel. Excelenta. Deci problema nu e cu mine, e cu Banks si cu calitatea literaturii SF/F din ultimul deceniu. Care a devenit in general pretentioasa si inconsistenta in umila-mi opinie. They sure don’t write  ’em like they used to…

Epilog

A: Apropo, pentru Nautilus nu mai scrii recenzii?

E: Ba chiar am scris luna asta una care tocmai a aparut.

A: Era si cazul. Haulica ce zice ca scrii asa rar, nu se supara ca nu se poate baza pe tine?

E: Presupun ca ar fi ceva mai incantat daca as fi un colaborator constant si de incredere. Dar  cum de editurile romanesti de SF m-am cam lepadat in ultimii ani iar in ultima vreme nici aparitii recente din domeniu in original nu imi mai prea cad pe mana, se intampla rar sa am cu ce contribui pentru revista. Dar cand am, trimit.