The memory remains: Adramalekus – Putrefikation (Vintage review)

Motto: …and the truth shall make you fret!

In timp ce depanam amintiri de unul singur zilele trecute, rasfoind inboxurile adreselor de mail mai vechi, am dat peste o cronica pe care o credeam demult pierduta. A fost scrisa candva in prima jumatate a deceniului care tocmai s-a dus. Site-ul pe care a aparut e demult decedat, siteul oficial al trupei precum si forumul amintit in cronica si-au dat intre timp obshtescul sfarshit, membrii s-au instrainat iar trupa insasi a ramas doar in legendã si in memoria celor care au fost acolo in acele zile de glorie si zbucium. Deocamdata… Pentru ca, vorba aruncatorului de bumerang, what goes around, comes around. Ashadar, acum la inceputul unui nou deceniu, meet Adramalekus, cea mai mishto trupa de la Spinal Tap incoace. The show must go on!

-locul in care talentul intersecteaza imaginatia –

Imi propusesem de mai multa vreme sa scriu despre aceasta relativ noua si promitatoare titulatura din aria metalica autohtona insa, neavand nici un album lansat oficial, ar fi fost un demers in esenta inutil pentru marea majoritate a publicului ale carui singure ocazii de a intra in contact cu trupa erau concertele, rare si de obicei prea putin mediatizate.

Situatia s-a schimbat odata cu conceperea primului album, Putrefikation, care in scurt timp va fi pus in vanzare, data exacta depinzand de intensitatea promovarii. Albumul va fi precedat de EP-ul “The President Is Dead”

Despre trupa in sine si creatia artistica a acesteia sunt, paradoxal, foarte multe de spus avand in vedere scurta prezenta a acesteia pe taramurile metalului extrem pana in prezent. Ma voi rezuma aici la a trasa principalele repere prin universul muzical al unei trupe care dovedeste, inca de la primul album, un enorm potential si o sclipire de geniu pe care au avut-o la vremea lor nume precum Slayer, Bathory, Death sau Cattle Decapitation.

Trio-ul din Cluj- Napoca e format din Tudor “Gargaroth” – bass, Marian “Panzer Fistfukker” – tobe si mastermindul din spatele intregului concept Adramalekus, Leonard Alex Popescu – voce si chitara. Baietii abordeaza, sau mai degraba creaza o noua varianta a genului doom, profund diferita de cele 13 existente pana in prezent, gen pe care l-au denumit doomcore grind, situandu-se ca sound intre melancolic si extrem, combinand brutalul cu atmosfericul intr-un melanj original care se bazeaza in primul rand pe calitatea aproape ireprosabila a instrumentatiei. Paralele cu trupe asemanatoare sunt greu de facut datorita complexitatii conceptuale si instrumentale a muzicii celor trei. Piesele de pe Putrefikation sunt compuse intr-un stil My Dying Bride meets Cannibal Corpse meets Samael ( in privinta celor din urma ma refer la activitatea de dinainte de a se comercializa).

Albumul contine doar 4 piese inregistrate in studiourile de la Ocna Sugatag apartinand producatorului Benone “Bebe” Firea, piese constituind tot atatea ipostaze in abordarea stilului propus. Compozitiile sunt diferite ca si conceptie una de cealalta, neputand fi vorba de piese de umplutura, fapt care compenseaza durata realtiv scurta a opusului.  Adramalekus Returns – brutala, salbatica si plina de energie, alegerea ideala pentru deschidere. “We returned, yet we were never gone”, suntem anuntati printr-o subtila ironie in refrenul primei piese. Urmeaza “From The Eternal Roaring Grinder” si “Death By Constipation”, doua bucati exceptionale realizate intr-o maniera fara compromisuri care demonstreaza viabilitatea noului stil propus de Leo si colegii sai. Surpriza apare insa abia la final. Lechusgaard este o bijuterie in aria epic death cu versuri inspirate din mitologia nordica si scrise in norvegiana veche, lucru care afecteaza serios atmosfera piesei, dandu-i un aer mistic si solemn.

Si la partea instrumentala, respectiv punerea in practica a ideilor, baietii sunt la inaltime. Se canta corect – tobele lovesc naprasnic insa deloc exagerat sau inoportun, basul tine pasul, iar vocea alterneaza intre tonuri joase, depresive si vocalize mistuitoare. Ceea ce m-a impresionat insa in mod deosebit e chitara – felul in care Leo manuieste instrumentul pe 6 corzi, solurile abundente, rapide si complexe precum si fluenta executiei ma indreptatesc sa-l situez fara urma de indoiala pe aceeasi treapta cu Alexi Laiho, Mustaine sau Hetfield in zilele sale bune.

Personal am fost dezamagit intr-o singura privinta de Putrefikation, si anume decizia de a scoate in ultimul moment din alcatuirea albumului a piesei “I Don’t Love Me But You Must Do”, o balada grind cu un feeling unic si totodata preferata mea. Prefer sa privesc acest gest ca pe o strategie de marketing decat ca pe o alegere neinspirata a trupetilor.

Mai trebuie precizat ca baietii pot fi gasiti pe siteul oficial al trupei, www.adramalechus.home.ro, de unde se pot downloada si cateva sample-uri, din pacate nereprezentative pentru stilul actual, precum si pe forumul www.allmetalmusic.net/forum, al carui cofondatori sunt si membrii Adramalekus.

In viitorul apropiat urmeaza un interviu Adramalekus in exclusivitate pentru rockcenter media. Pana atunci inchei cu mesajul trupei adresat publicului metal din Romania: “Sunteti cu totii fanii nostri. Doar ca unii dintre voi nu o stiu inca.” si mai ales cu motto-ul acestora: “Moartea vine din interior!”.

Legenda poze: 1. Trupa in tricourile promotzionale Putrefikation; 2. Poza artistica din bookletul albumului intitulata “Darkness & Hope”

BEST OF 2000-2009

Pana la urma n-am rezistat tentatziei si acu, dupa prima decada din mileniul trei, am ierarhizat tot ce-am prins. Mi-a luat vreo cateva saptamani si demersul a implicat multa sudoare si frustrari, inconveniente esentziale pentru toti umilii slujitori ai obiectivitatzii absolute. Totusi e cel mai bun moment pentru a face asta, fiind prima si, foarte probabil, ultima decada in care am ocazia s-o fac. Toptenurile de mai jos sunt listofilie curata, fara filosofari majore pe marginea alegerilor. Le-am pus doar pe alea publicabile, cele personale le tzin pentru mine. Oricum, posibil ca zilele urmatoare postul sa se updateze cu categorii noi. Ordinea castigatorilor e strict cronologica, where available.

TOP 10 FILME ALE DECADEI

Lord of the Rings (Peter Jackson, 2001 si urm.)

– cea mai buna ecranizare a ultimilor 10 ani (si imi permite sa trisez, cu 3 filme pe-un loc)

Ghost World (Terry Zwigoff, 2001)

– cel mai bun film despre mine al decadei

The Man Who Wasn’t There (fratzii Coen, 2001)

– cel mai noir film al decadei

Big Fish (Tim Burton, 2003)

– basmul inspiratzional al decadei

Eternal Sunshine of the Spotless Mind (Michael Gondry, 2004)

– filmul de dragoste al decadei

El Labirinto del Fauno (Guillermo del Toro, 2006)

– industria americana de film (mai ales atunci cand sunt bani seriosi implicati) nu merge pe principiul ce as vrea eu, ca autor, sa arat publicului ci ce ar vrea publicul sa vada. Ceea ce duce la ideea de target audience, ceea ce duce la unul din marile compromisuri in domeniu, si anume, ca odata ce un film abordeaza un gen adresat unei anumite felii din public, tre’ sa aiba structura specifica genului respectiv, un rating adecvat si sa se desfasoare intre acele limite. Daca faci un film cu gangsteri nu poti sa introduci brusc vampiri in ultimul sfert de film. Pentru ca o structura atipica ca asta, desi realista, nu iti aduce si fani ai filmelor cu gangsteri si fani ai filmelor cu bampiri, ci iti decimeaza publicul din ambele categorii. Si asa mai departe. Cateodata, foarte rar, apare cate un film care totusi indrazneste sa-si bage picioarele in conventziile astea. Pan’s Labyrinth e filmul care a facut-o cel mai stilat si fara compromisuri decada asta. Te face sa visezi la lumea aia ideala in care banul nu e criteriul estetic major in arta.

The Fountain (Darren Aronofsky, 2006)

– filmul mistic/criptic al decadei. Si unul dintre cele mai bune soundtrackuri originale ever (Clint Mansell, bien sur)

Grindhouse (2007, Tarantino/Rodriguez)

– cea mai cool parodie a decadei, doua filme la pretz de unu

Dark Knight (Christopher Nolan, 2008)

-filmul de actziune contzinand si unul din cele mai bune roluri ale decadei. Pacat de Batman, a fost cam in plus in filmul asta

Avatar (James Cameron, 2009)

– istoria SFului clasic in a nutshell

TOP 10 ALBUME ALE DECADEI

(aici a fost mai complicata treaba cu alegerea. Am ales trupele pe criterii de relevantza si inovatzie in ultimii 10 ani, de reprezentare proportzionala a genurilor care conteaza si, nu in ultimul rand, pe acel criteriu cunoscut ca “I happen to really like this and I don’t give a fukk about what you think, so screw you!“)

Nevermore – Dead Heart in a Dead World (2000)

– cel mai metal album al decadei. Auditzie obligatorie – The Heart Collector

Arcturus – The Sham Mirrors (2002)

– cel mai avantgardist album metalic al decadei. Auditzie obligatorie – Ad Absurdum

Moonspell – The Antidote (2003)

– reprezentantul cel mai de seama al metalului romantic, tandru si furios pentru ultimii 10 ani. Auditzie obligatorie – Everything Invaded

Orphaned Land – Mabool (2004)

– cel mai exotic album progresiv al decadei. Auditzie obligatorie, dedicatzie pentru toti cei care ma cunoaste, shlagarul lautaresc al decadei – Norra el Norra

Black Label Society – Hangover Music (2004)

– albumul de balade al decadei; genul de piese cu care rezonezi cel mai bine in momentul ala din zi in care stai inconjurat de sticle goale de bere si nu te hotarasti daca e noapte tarzie sau dimineatza devreme. Auditzie obilgatorie – Damage is Done

Midnight – Sakada (2005)

– cel mai nonconformist album al decadei, la toate capitolele – instrumentatzie, voce, versuri. Auditzie obligatorie – Pain

Spiritual Beggars – Demons (2005)

– cel mai stoner album al decadei, dintre cele metalice. Auditzie obligatorie – No One Heard

Paradise Lost – Paradise Lost (2005)

– cel mai modern album gotic al inceputului de secol. Auditzie obligatorie – Grey

Ulver – Blood inside (2005)

– cel mai experimental album al decadei. Auditzie obligatorie – Dressed in Black

The Knife – Silent Shout (2006)

– albumul electro al decadei. Auditzie obligatorie – Marble House

TOP 10 CONCERTE

(aici intra cele mai bune prestatzii live pe care le-am vazut in ultimii 10 ani. In urma bilantzului am constat ca asta e capitolul la care stau cel mai prost, abia am adunat 10 trupe pe care sa le fi vazut cu placere. Tre’ sa investesc mai mult in activitatzi culturale de genul asta in anii urmatori. Am luat in considerare strict prestatzia pe scena, nu valoarea trupei in sine. De data asta le-am aranjat dupa criteriul impactului)

1. Anathema @ Budapesta 2006

2. Nevermore @ Budapesta 2006

3. Apocalyptica @ Budapesta 2005

4. Lacrimosa @ Sibiu 2008

5. Cradle of Filth @ Budapesta 2005

6. Staind @ New Orleans 2001

7. Moonspell @ Cluj 2009

8. Rome @ Bucuresti 2009

9. Samael @ Bucuresti 2006

10. Therion @ Budapesta 2006

TOP 10 JOCURI

(in ordine perfect aleatoare, astea sunt joacele care mi-au mancat timpul in ultimii 10 ani. Cum forma asta de entertainment e cea mai cronofaga, orice avant de curiozitate si incercare de experimentare in domeniu iti mananca automat de la cateva zile in sus. Asa ca am mers intotdeauna pe cai batatorite, pe mana joacelor mainstream, cele mai populare si, de regula, devenite clasice pana imi upgradam eu computadoru ca sa le pot aprecia. Dupa cum se observa, am o slabiciune pentru strategii iar shootere nu se gasesc in top deloc pentru ca n-am reusit niciodata sa joc vreunu, dupa 15 minute mi se face rau de la invartit si ma ia cu senzatii de voma)

Starcraft

Warcraft 3

Diablo 2

Homeworld

Heroes (III+ V)

Pharaoh

Delta Force

Gothic (I+II+III)

Age of Empires II

Oblivion

TOP 10 SCRIITORI

(asta e topul celor mai mishto 10 scriitori pe care i-am descoperit in ultimii 10 ani si cartzile lor de capatai. Unii sunt pe val, in mare forma, altzii is mortzi de mult, fie-le cenusha ushoara)

Jorge Luis Borges – Gradina cu carari care se bifurca; Artificii; Aleph; Fauritorul; Cartea de nisip

– cel mai bun scriitor de proza (foarte) scurta din ultimul secol, undeva la granitza dintre fantasy si postmodernism. Daca nu ar fi fost un lenes si ar fi dezvoltat ideile alea probabil ar fi luat si Nobelul ala pe care si-l dorea atata.

Joseph Heller – Catch 22

– cel mai savuros si haotic roman pe care l-am citit deceniul asta.

Philip K. Dick – Ubik; Do Androids Dream of Electric Sheep?

– pai da, deceniul trecut eram ocupat cu Asimov si a trebuit sa vina mileniul trei peste mine ca sa ajung si eu sa-l descopar pe cel mai psihedelic, atipic si influent scriitor de SF.

Jose Saramago – Eseu despre orbire; Intermintentzele mortzii

– inca se tzine bine moshulica, singurul motiv pentru care apar doar doua romane in top e ca abia am intrat in proces de recuperare cu celelalte. Indiferent ca scrie despre epidemii de orbire, moartea in vacantza sau Peninsula Iberica care se desprinde si o ia la goana pe ocean, Saramago exploateaza atat de bine premisele astea incat ar trebui luat ca exemplu de totzi scriitorii de SF/F. Chiar daca Saramago insusi e  mult prea orientat spre stil si parabola ca sa il suspecteze cineva de SFism.

Alan Moore – Watchmen

– un roman grafic care e in primul rand un roman si are lucuri de spus mai mult decat majoritatea romanelor.

Dan Simmons – Hyperion

– am citit mult Simmons in ultimii 3 ani, dar tot la Hyperion am ramas. Un roman SF cat 10 (mai degraba cat 5, ca atatea povesti separate si originale spune, insa sa spui “un roman cat 5” n-are niciun impact).

Stephen King – IT; Misery; The Stand

– yep, alta mare lacuna completata abia in ultimii 10 ani. Deceniul trecut incepusem pe picior gresit cu John Saul, acel mazgalici banal care a fost o placere vinovata vreo 2 ani, noroc ca m-am facut mare si intzelept intre timp.

Terry Pratchett – Going Postal; Night Watch; The Truth; Wyrd Sisters, Guards Guards!

– e scriitorul care mi-a invadat biblioteca cel mai agresiv in ultimii 3 ani de cand l-am descoperit. Irezistibil acest Caragiale britanic cu umorul lui englezesc. Am citit 30 de romane din seria Discworld, 5 to go. Si de la capat.

Neil Gaiman – American Gods; Sandman;The Graveyard Book; Smoke & Mirrors; Fragile Things

– scriitorul cu un stil foarte foarte special, bun la toate: romane, short stories, banda desenata. Casa de piatra!

Gene Wolfe – The Book of the New Sun

– nu e tocmai subevaluat de critica, de fapt in domeniul SF/F e scriitorul cu cele mai multe nominalizari la premiile importante. Totusi, talentul lui depaseste din plin nisha. Daca omul asta nu ia un Nobel in viitorul apropiat o sa-mi pierd toate sperantzele in rasa umana si voi fi un om foarte nefericit.

Bilantz 2009, partea a II-a: viatza si filmul

Astea sunt cele 10 filme care o sa ne aminteasca de 2009. Dupa cum se vede, a fost un an bun pentru genurile de filme neserioase, cum ar fi sefeurile serioase si comediile. Precizez ca am vazut doar vreo 30 de filme de anu asta, in general cele cu expunere majora. Pentru ca in cazul filmelor, unele apar la cinema la noi sau high definiton cu mult dupa lansarea oficiala. In al doilea rand, micile bijuterii cu expunere mai modesta ajung la urechile mele mai tarziu. Intre aceste limite iacata topul, in ordinea aproximativa a vizionarilor:

Watchmen – ecranizarea anului. E stilat si fidel cartzii. Singura problema e ca Zack Snyder s-a straduit in asemenea hal sa fie fidel romanului, incat a preluat si structura din carte, care pe hartie functziona insa pe ecran da filmului o senzatie de… well, lipsa de structura, senzatia aia ca parca nu se mai termina desi nici nu te plictiseste.  Ah, si majoritatea actorilor au fost slabanogi,  cu Malin Akerman in frunte.

Inglorious Basterds – Nu stiu exact ce s-a intamplat cu scenariul ala pana s-a transformat in film, dar din trailere si prima parte a filmului ai senzatia ca Tarantino a vrut sa spuna o poveste, apoi s-a razgandit brusc si a modificat tot scenariul din mers. Practic abordeaza niste premise, apoi le lasa in aer si o ia in cu totul alte directzii.  Plus ideea cu cele doua fire narative din care unul ajunge in final aparent sa nu conteze. Stiindu-l pe Tarantino o sa iau toate astea ca pe o poanta cultivata. Dincolo de plot, scenele in sine sunt mici bijuterii cinematografice. Iar Christoph Waltz poate sa isi elibereze de pe acum un raft mai la vedere unde sa isi plaseze statueta aurie. In orice caz, filmul istoric al anului. Stiam eu ca era ceva fishy prin cartzile oficiale de istorie.

In the Loop – comedia anului. Singurele momente in filmul asta in care nu vorbeste nimeni sunt alea in care personajul trage aer in piept si genericul de final. Umor englez, umor american, referintze cinematografice de zici ca toate personajele de acolo is cinefili inraitzi si insulte geniale, din alea care dureaza minute pana sa le termini de zis.

Whatever Works – filmul Woody Allen al anului, tot pe tema lui preferata – relatziile de tip frumoasa si bestia batrana si nihilista. N-am inteles de ce a avut nevoie de Larry David sa il joace pe Woody Allen.  E foarte hazlie infuzia postmodernista constand in Larry David care se mai uita din cand in cand direct in camera si vorbeste cu spectatorul, debitandu-si filosofiile de viatza. De fapt asta parca se intampla si in Annie Hall. Evan Rachel Wood face un rol adorabil.

Bruno – daca in Borat Sasha Baron Cohen facea misto de americani din postura imigrantului, in Bruno miza e mai mare, fiind vorba de un subiect mai delicat – homosexuabilitatatea, aia flamboianta. De-asta e in acelasi timp mai sinistru si mai amuzant. Improvizatiile lui Cohen si “scenariul” au evoluat in calitate, au mult mai mult haz, iar scena cu parintzii la casting e shocanta, demna de Michael Moore. Esentzial e ca m-am ras.

District 9 – un SF excelent pe care il fac mare lucrurile mici. Adica detaliile, chestiile marunte care dau senzatia de realism unui film care altfel e cu greieri extraterestri exilati intr-un ghetou african si o farfurie zburatoare cat un oras care pluteste amenintator deasupra Johannesburgului. Scenariul nu e grozav de original, insa povestea e spusa fara abuz de clisee iar personajele sunt credibile (pana la un punct).

Up – oamenii astia de la Pixar devin din ce in ce mai buni. Avem aici povestea unui cuplu, de la tineretze pana la batranetze, spusa prin mici detalii, prin prisma viselor implinite si neimplinite si, mai ales, fara cuvinte. Si toate astea in primele 10 minute. Filmul propriu-zis se intampla in restul de o ora jumate. Fiind un film tzintit spre toate varstele, in a doua jumatate se aglomereaza secvente de actiune interminabile. Un compromis necesar si acceptabil. Animatia anului.

Moon – al doilea SF excelent al anului. Un one man act cu Sam Rockwell in rol principal, secundar si episodic deopotriva. Dincolo de twisturile in naratziune si problemele etice, care, desi bine plasate, nu sunt nemaivazute, filmul e despre schimbare, despre cum timpul si experientza modifica caracterul omului. Despre cum ajungi la un moment dat in viatza sa realizezi ca ai mai putzine in comun cu cel care erai acu cativa ani decat cu semeni din prezent. Dar aspectul asta e mai subtil in Moon, se sesizeaza abia pe la a doua vizionare, cand stii deja cum se termina si poti sa te concentrezi asupra ideilor in sine.

Zombieland – filmul cu zombie al anului si totodata primul film cu zombie in care zombie nu fac parte din scenariu. Se plimba si ei de colo – colo ca sa ii plezneasca Woody Harrelson cu usa de la masina, dar nu interactzioneaza cu personajele in moduri care sa determine desfasurarea actziunii. Pana in ultimele 10 minute cel putzin. Filmul e o comedie horror fara pretentzii, cu muzica buna (For Whom the Bell Tolls pe genericul de inceput – Mircea, sper ca imi citesti blogul), mult sange, matze si alte treburi gory si cu o Little Miss Sunshine care s-a facut intre timp o gagica mishto. A, si o veste buna pentru adolescentzii tocilari de pretutindeni: Jesse Eisenberg (a se vedea si Adventureland) e omul care a lansat anul asta de unul singur trendul geeks are cool  (and can get hot chicks).

Avatar – e pentru filmul de aventura/SF ceea ce a fost la vremea lui Casablanca pentru romance/noir: nu aduce nimic nou pe frontul ideilor si al metodelor cinematografice, insa toate formulele clasice ale genului sunt distilate, perfectzionate si adunate laolalta intr-un film complet, caruia nu i se mai poate adauga nimic. E un film de sinteza, in care se regasesc toate motivele din sefeurile si filmele de aventura ale ultimilor 30 de ani. Daca Avatar ar fi fost o carte, toata lumea ar fi cazut in admiratzie la picioarele autorului laudandu-i imaginatzia si consistentza in domeniul world-building – flora, fauna, modul de functzionare a planetei Pandora. Si pe buna dreptate. Pana la urma astea sunt valorile de baza in SF. Cum insa Avatar e un film, e foarte usor sa te lasi furat doar de actziune si apoi sa o dai in ridicol, plangandu-te ca filmul nu-i original si ca ai mai vazut asta si in Pocahontas. Referitor la 3D inca sunt sceptic. 3D-ul reduce dimensiunile ecranului la marimea unui ecran TV in favoarea adancimii si ma intreb daca asta nu scade din impactul filmului mai mult decat daca l-ai vedea in format conventzional, fara adancime  insa cu senzatia panoramica a unui ecran de cinema.

Mentziuni speciale:

Antichrist – filmul simbolist al anului. Criptic, sadic, pornografic, frumos filmat si cu doi dintre cei mai uratzi actori pe care i-a vazut fatza peliculei vreodata.

Funny People – Apatrow e inca funny, in ciuda carcotelilor unora. Faza e ca umorul se trage in asemenea masura de la referintze la personalitatzi si evenimente contemporane de ultima ora, incat atunci cand apare cate un actor celebru in film, nu-ti dai seama in prima faza daca joaca un rol sa are un cameo as his own self.

500 Days of Summer – cam supraevaluat insa m-am uitat la filmul asta cu senzatzia ca ma uit la ecranizarea ultimilor 2 ani din viatza subsemnatului.

La capitolul 10 realizari si chestii cool in 2009, dupa mult scarpinat in cap si scos apa din piatra seaca, raportam urmatoarele:

– n-am facut gripa porceasca sau cancer (cred…);

– n-am fost la vot;

– nu mi-am facut cont pe Twitter;

– n-am mai provocat accidente de circulatzie;

– on the positive side, am fost propus ministru al culturii in guvernul Biro, peste 5 ani;

– am reusit sa imi impun vreo 3 luni de pustnicie, timp in care am recuperat cultural si spiritual timpul perdut prin carciumi in restul anului;

– mi-am facut timp pentru cateva seriale esentziale – Dr. Who, Twin Peaks, Firefly;

– am fost la primul meci de fotbal pe stadion;

– aproape am ispravit cu Istoria culturii si civilizatiei in 13 volume, plus companioanele – Istoria literaturii universale si Istoria teatrului universal. Tinetzi minte: daca nu-i in Drimba, nu s-a intamplat;

– am vazut toate filmele esentziale pana in anii ’50;

La capitolul opus, 10 nerealizari si chestii nashpa in 2009, dupa ce am pierdut sirul liniutzelor si apoi am redus, taiat si cenzurat, avem asa:

– n-am scris pe blog despre 90% din cartile citite si filmele vazute;

– am orbit partzial si temporar, ca Woody Allen in Hollywood Ending. m-am vindecat prin carciumi pana am perdut la loc timpul castigat in pustnicie;

– am privit cum toti prietenii s-au pensionat prematur sau au luat-o razna;

– nu mi-am facut un rost in viatza;

– nu mai am nici buletin. Daca stie cineva unde e locul ala mitic unde se declara pierderile sau furturile ca sa imi fac alt buletin sa ma anuntze si pe mine ca vreau sa ies din tzara;

– n-am fost la 90% din concertele importante din tzara si imprejurimi;

– am fost dezgustat de mult-anticipatul final al perioadei Tennant din Dr. Who. Din cele doua ore jumate, in prima jumatate de ora nu se intampla nimic, in ultima jumatate de ora umbla Tennant sa isi ia ramas bun de la colegii de serial (de aveai senzatia ca se joaca pe el insusi) iar intre ele e vreo ora jumate de plot strigator la cer de ilogic si cumplit de inconsistent. Russel T. Davies is gay. And he’s a fag;

– nu mi-am pus la punct interfatza sociala;

– nu m-am apucat de niciunu din sporturile pe care vroiam sa le incerc – parashutism, deltaplan, inot. Poate anu asta;

– nu mi-am luat palarie ca-n filmele noir;

Bilantz 2009, partea I: muzici

Douamiinoua a fost un an cam nasol in toate domeniile iar 2010 se anuntza cam la fel. Deja suntem la al doilea capitol din Odiseea Spatziala si nu cred ca ajungem nici anu asta pana la Jupiter. Dar oricum deocamdata nu se mai uita nimeni in sus cu toata criza asta. Judecand dupa ultima criza economica care a tzinut vreo 4 ani, mai avem inca cel putin 2 ani de carciumi goale, cetatzeni depresivi si frustratzi, someri si falimente. Si toate astea o sa se termine la tzanc ca sa prindem sfarsitul lumii in 2012. Umbla vorba ca nici John Cusack nu ne poate salva pe totzi de data asta. Si probabil cu putin timp inainte o sa anunte si Spiritual Beggars ca au terminat lucrul la albumul nou. Asa ca nu ma invart cutzitul si trec la topurile anuale.

Tin sa precizez, ca in fiecare an, ca asta nu e un top subiectiv bazat pe preferintze personale. Ci e topul obiectiv si incontestabil al albumelor anului. Aici se gasesc raspunsurile corecte pe care le-am primit pe doua tablitze de piatra, chemat fiind de o voce puternica pe cand colindam prin muntzi. Cine are alte opinii sau contesta adevarul celor de mai jos ar face bine sa isi puna paratrasnet si sa stea in casa during thunderstorms.

Categoria ALBUMELE ANULUI – astea sunt albumele esentziale din ultimul an, cele care si-au facut loc regulat in playlist de acu inainte. Le-am pus in ordinea crescatoare a numarului de ascultari.

Fever Ray – Fever Ray/ Mono – Hymn to the Immortal Wind: albumul electro, respectiv albumul post-rock al anului. N-am reusit sa aleg intre ele, mai ales ca acu vreun an cand au aparut le-am ascultat cu aceeasi frecventza. Pentru cine n-a aflat inca, Fever Ray e jumatatea feminina din The Knife. Muzica e mai simplutza decat orice au scos The Knife pana acum, insa merge. Mono sunt niste postrockeri japonezi tolerabili, spre deosebire de majoritatea post-rockului in general, si chiar mishto pe alocuri.

Sunn O))) – Monoliths and Dimensions: nu credeam sa ajunga vreodata un album al astora in topurile mele, dar uite ca de vreo doua albume incoace printre tziuieli si vajaieli se intampla si muzica. Subtil si minimalist, dar se intampla. Albumul jazz al anului, hehe. A se asculta pe stomacul gol, ca la spovedanie.  Altfel oricum se goleste dupa vreo 2 piese.

Devin Townsend Project – Addicted!: Al doilea album de anul asta al unuia din cei mai inventivi, mishtocari si prolifici muzicieni in viatza. Proiectul asta presupune 4 albume in stiluri diferite, din care doua au aparut in 2009 iar urmatoarele doua vin anul asta. Ki a fost diluat si slabutz, Addicted! e incercarea lui Townsend de a submina ideea de metal comercial iar urmatoarele doua vor fi death tehnic ca pe vremea Strapping Young Lad, respectiv… new age. Revenind la Addicted!, ce se aude acolo e genul de muzica care s-ar asculta in Bamboo intr-o lume de metalisti. Toate piesele o au la voce (si) pe vesela si incantatoarea Anneke van Giersbergen. Bend It Like a Bender!

Danger Mouse & Sparklehorse – Dark Night of the Soul: in primul rand albumul asta nu exista oficial. Daca vreti sa-l cumparatzi o sa primiti un booklet de vreo 100 de pagini realizate de David Lynch si un cd gol cu un mesaj care te indeamna sa iti pui tu ce vrei pe el ca pe ei nu i-a lasat legea sa puna ce vroiau. Asta pentru ca baetzii s-au certat cu casa de discuri si deocamdata n-au voie sa il lanseze. In al doilea rand, e genul de album pe care in mod normal l-as baga in categoria “muzica pentru gagici superficiale”. Insa se intampla sa fie foarte catchy, intunecat si divers. Diversitatea si interesul special pentru albumul asta sunt date de  aria larga de muzicieni care si-au imprumutat vocea pe fiecare piesa – de la Iggy Pop la David Lynch himself. Ca stil e un roc alternativ cumintzel si atat de indie incat teoretic nici nu exista.

Clutch – Strange Cousins From the West: Albumul de classic stoner rock al anului. Ca intotdeauna groove-ul, tematica – de la Lincoln la criza economica – si versurile sunt la inaltzime.

Baroness – The Blue Record/ Kylesa – Static Tensions: La albumele astea pana si copertzile is facute in acelasi stil. Eu le-am ascultat de fiecare data la pachet, desi Baronessu e umpic mai divers si mai complex. Avem aici stoner/sludge in viziune proaspata si originala.

Mastodon – Crack the Skye: e unul din rarele cazuri de albume complexe si metalice care se gaseste prin topurile tuturor. Ca o regula, am renuntzat sa incadrez ca stil trupe a caror clasificare necesita mai mult de 2 adjective cu slash intre ele iar Mastodon e una din trupele alea. Coperta e bestiala.

Rome – Flowers from Exile: de data asta au lasat-o mai moale cu industrialul in favoarea unei abordari mai folk si a unui sound mai usor de digerat. Versuri la fel de misto ca intotdeauna, atmosfera la fel de rece si tragica.

Manson Marylin – The High End of Low: tot ce era de zis am zis aici. Intre timp a aparut un videoclip cu perdea la Running to the Edge of the World. Uitati-va ce moaca are in ultima parte, mai ca-ti vine sa-l iei in serios.

Paradise Lost – Faith Divides Us Death Unites Us: Cum ar zice the late Michael Jackson, this is it! Daca ar fi sa aleg un singur album din 2009 pe care sa-l duc cu mine mai departe, asta e ala. Nu mai insist, ca am insistat aici.

Categoria ALBUME OK – asta e purgatoriul topului, locul unde intra albumele destul de previzibile sau cumintzi incat sa nu intre in top 10 si destul de bune incat sa nu fie proaste. In ordine analfabetica.

Alice in Chains – Black Gives Way to Blue: cinste lor ca s-au intors la treaba si suna bine, dar piesele astea se tocesc rapid la ascultari repetate.

Amorphis – Skyforger: cel mai ok de vreo 3 albume incoace

Anneke van Giersbergen  with Agua de Annique – Pure Air: colectzie de coveruri si piese de pe anteriorul album solo, toate in varianta acustica.

Antony and the Johnsons – The Crying Light: placut, nimic nou.

DevilDriver – Pray for Villains: i-am tot dat ocazii sa ma dea pe spate, ca anteriorul. Nu a reusit. Still a good try, thou…

Diablo Swing Orchestra – Sing-Along Songs for the Damned and Delirious: cea mai desueta forma de jazz, swingul, meets cele mai noi ritmuri metal, totul ambalat cu umor si voie buna. Probabil daca l-as fi aprofundat mai bine ar fi intrat in top10.

God Dethroned – Passiondale: oricat ar repeta baetzii astia retzeta pe fiecare nou disc, armoniile alea de chitara ma agatza de fiecare data.

Isis – Wavering Radiant: combinatzia asta de post-rock cu sludge nu-mi vine intotdeauna pe masura.

Katatonia – Night is the New Day: un album ok pentru metalu gotic, nasol pentru Katatonia. Plus titul de kkt.

Lamb of God – Wrath: idem cu DevilDriver.

Obscura – Cosmogenesis: ii apreciez pentru incercarea de a tzine loc de Cynic, insa deocamdata piesele alea nu rezista la ascultari repetate. Voi sta cu ochii pe ei.

Ordo Rosarius Equilibrio – ONANI: cum ziceam si cu alte ocazii, primul lor album care-mi place.

Porcupine Tree – The Incident: mai bun decat anteriorul. Lung, mult prea lung. Unele piese foarte ok, altele foarte boring. Depinde cum nimeresti si cata atentzie esti dispus sa-i dai.

Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da: deja incep si la astia, ca la Metallica, sa se contureze matritze de piese pe fiecare album. Fill in the blanks. Un album de un hedonism nesanatos, care ma deprima. E vorba, ofcors, de piesa Pussy. Ar trebui adus in atentzia bisericii.

Slayer – World Painted Blood: thrasul in general si in special cel pe care il practica Slayer si epigonii nu l-am gustat niciodata, fiind unul din cele mai monotone si limitate expresiv stiluri muzicale. Albumul asta e great old school fun.

Solstafir – Kold: satana islandeza, cum zicea careva. Desi probabil pana la ora asta si satana si-a scos iglul la licitatzie si a parasit Islanda. Asta e o combinatzie mai fericita de post-rock si metal extrem, cam asa cum ar fi trebuit sa sune Amesoeurs.

Categoria ALBUME PROASTE SAU SUPRAEVALUATE – din alea proaste am ascultat mai multe decat era sanatos anul asta. Aici vor fi mentzionate doar alea de la care aveam asteptari si alea care au fost apreciate de altii mai mult decat meritau.

Amesoeurs – Amesoeurs: ca si fratzii lor de la Alcest, incearca sa combine black metalul cu post-rockul si cu spiritul boem frantzuzesc. Le-a iesit doar una din cele mai monotone verze care mi-a atins vreodata urechile. Culmea, inainte de albumul asta de debut aveau o piesa destul de ok, pe care insa n-au considerat de cuviintza sa o puna pe disc.

Deathstars – Night Electric Night: Dull Fukkin Dull. Termination Bliss a fost distractiv la vremea lui. Asta nici macar atat nu mai e.

Immortal – All Shall Fall: ideile noi pe care le-ai astepta dupa atatzia ani de la o trupa de asemenea renume sunt pe albumul asta ca festivalul de asta-vara la care trebuiau sa cante la noi: lipsa.

Luna Amara – Don’t Let Your Dreams Fall Asleep: dincolo de calitatea indoielnica a muzicii in sine, mi se pare foarte neinspirata si incercarea asta de a-si largi orizonturile apeland la engleza. Mai bine ramaneau la piese de atitudine despre Nastase si Rosia Montana. Si zic asta cu toata dragostea, caci pe vremuri Luna Amara erau una din putinele trupe romanesti care imi placeau.

maudlin of the Well – Part the Second: inca n-am reusit sa imi dau seama ce vad la colectzia asta de platitudini oameni in ale caror gusturi in general am incredere.

Pearl Jam – Backspacer: groaznic, au inceput sa sune ca Directia 5.

Samael – Above: WTF?

Placebo – Battle for the Sun: Inainte erau trupa mea gay preferata. Acum sunt doar gay.

The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble – Here Be Dragons: o fi dark, dar cu sigurantza nu e jazz. Ca tot snobu’, am ajuns sa ii ascult dupa ce am am dat peste pretentziile lor cum ca si-ar gandi muzica ca un soundtrack pentru filme mute expresioniste. Partea nasoala e ca asa si suna: diluat ca un soundtrack si inexpresiv.

Shakira – She Wolf: s-a comercializat.

Categoria ALBUME PE CARE NU LE-AM APROFUNDAT DAR EXISTA MARI SANSE CA ATUNCI CAND O VOI FACE SA MI SE PARA GROZAVE:

Astrosoniq, Nile, Riverside, Them Crooked Vultures, Seventh Void

Am fost provocat si la topurile decadei, dar mi-e imposibil sa strang doar 10 albume de valoare din ultimii 10 ani fara sa trag la sortzi. M-as simtzi ca magaru’ lu Buridan. Sa le faca altzii cu capacitatzi de sinteza mai bine dezvoltate, amin.

VA URMA: Bilantz 2009, part II: filme si viatza. Available on your favourite blog everywhere.

Merry crisis!