Am decis sa sterg praful de pe blog si sa inaugurez sezonul primavara-vara cu o noua categorie: teatrul. Pana in prezent teatrul a fost undeva foarte jos pe lista-mi de prioritatzi culturale. Nu neaparat din dezinteres, ci din lipsa de context. Lecturile mele din aria dramaturgiei s-au rezumat la Caragiale in liceu si Bill Shexpir din facultate incoace. Iar anturajul meu e in general format din oameni care prefera mai degraba un film prost decat o piesa buna si care desconsidera vehement orice propunere in directzia asta, poate si din cauza lipsei de timp, avand in vedere ca duminica dimineatza trebuie sa se trezeasca devreme sa ajunga la teatrul de papusi. Pe de alta parte, nici experientzele mele in domeniu nu au fost foarte motivante pentru a continua relatzia. In ultimii 10 ani am vazut vreo 5 piese adevarate din care vreo 2 au fost si bune. Asa ca am decis sa o iau strategic, incepand cu istoria teatrului pentru context, apoi citit piese ale autorilor esentziali pentru a fi in cunostintza de cauza si in final pasind timid in sala. Timid si circumspect. Pentru ca, fiind fan Shexpir, am ales cea mai populara piesa fantasy a sa, A Midsummer Night’s Dream. Ultimele doua piese de-ale sale pe care le vazusem au fost un Hamlet transpus pe un santier de constructzii, cu mistrii lopetzi si var; si Richard III, care s-a desfasurat sub forma de talk-show, cu personaje care isi declamau replicile sub ochiul camerelor de filmat si carora le sunatu celularele la care vorbeau cu personaje secundare din piesa. Asa ca m-am dus la Visul unei noptzi de vara cu teama ca actziunea o sa fie plasata intr-un fast food sau o sa se petreaca sub forma de conversatzii pe mess.
In principiu n-am o problema cu modernizarea pieselor clasice, inteleg nevoia de inovatzie dupa 400 de ani de jucat o piesa, cum e cazul marelui Will. Insa ceea ce se intampla in 90% din cazuri nu e o inovatie substantziala, care sa imbogatzeasca piesa, sa schimbe perspectiva asupra ei in mod constructiv. Ci doar formalism excesiv si convertirea gratuita in variante postmoderne a operelor consacrate. In fine, va trebui sa mai acumulez ceva experientza in domeniu ca sa-mi dau seama cum sta treaba.
Asadar, am sarbatorit prima ninsoare de primavara asistand la premiera Visului unei noptzi de vara, din care ,din pacate, am vazut doar jumatate. Nu in timp, ci in spatziu. Am facut rezervarile in asa fel incat din loja masonica din care am privit, se vedea doar jumatate de scena. Ceea ce oricum e un improvement fatza de rezervarile la Alice in Wonderland cu o zi inainte, pe care le-am facut in asa fel incat n-am vazut filmul deloc.
Piesa in sine nu a fost atat de oribila pe cat ma asteptam. A avut partea ei de anacronisme, intertextualitate si insertzii postmoderne. Pe de alta parte, Shakespeare insusi a gandit A Midsummer Night’s Dream ca pe o varza anacronica si ilogica. Actiunea se petrece in Atena antica, insa pe langa personaje legendare (Thezeu, Hippolyta) sau fantastice (Oberon, Titania, Puck) avem si meshteri din Anglia contemporana autorului (cu nume corespunzatoare), aluzii la regina Elizabeta sau aberatzii geografice. Tocmai asta i-a dat piesei farmecul original. Deci n-o sa ma plang de inovatziile regizorale, pe care le-am gasit chiar inspirate pe alocuri. Dar o sa ma plang de o alta tendintza nasoala in domeniul comediei, si anume vulgarizarea. Piesa a fost adaugita cu atatea referintze sexuale si toilet humour incat cineva care s-a dus in necunostiintza de cauza probabil a ramas cu impresia ca Shakespeare asta a fost un cocalar. Tipii sunt prinsi de testicule, isi arata chilotzii, personajele feminine se arunca pe spate cu picioarele desfacute, iar la partea cand lui Bottom ii creste, pe langa urechile de magar, si un falus sub forma de coada de harletz la care Titania canta ca la flaut probabil Shakespeare facea deja tumbe in mormant. Intzeleg ca s-a incercat crearea unei puntzi peste ani intre naivitatea secolului XVI si simtzul modern al umorului, insa ma intreb ce fel de public tzinta a avut in cap regizorul ala cand a vulgarizat piesa in asa hal incat mi-a amintit de umorul din American Pie. In fine, nu sunt printre puritanii care au senzatzia ca omul modern isi pierde valorile si se complace in toilet humor. Acu 2000 de ani romanii stateau mai prost ca noi la capitolul asta. Si sunt sigur ca si pe vremea lui Shakespeare existau puneri in scena ale comediilor sale intr-o nota mai deochiata. Insa nu intzeleg de unde si pentru cine licentzele regizorale in directzia asta, si asta tocmai la teatrul natzional.
Titania, Oberon si Puck aratau aproximativ asa cum mi-i inchipuiam (cu toate ca Oberon avea o vestimentatzie de punker la varsta a treia). Partea meshterilor bufoni, care in original erau personaje cat se poate de secundare, e extinsa pana la punctul in care devin singurele personaje principale. Ceea ce e ok, bucatzile lor din piesa erau cele mai amuzante si pe hartie si erau singurii care nu vorbeau in versuri, deci spectatorului modern ii e mai usor sa se identifice cu ei. Pe de alta parte sunt caricaturizatzi excesiv. Bottom e in special amuzant si caricatural, iar asta se datoreaza uneia din putzinele inovatii postmoderne binevenite, si anume, e genul de personaj care tine sa iasa in fatza, astfel incat ajunge la un moment dat sa declame replici de prin Hamlet si Richard al treilea. A da, si s-a modificat finalul, in sensul ca s-a renuntzat la el complet. Curios.
In fine, din perspectiva jocului actoricesc, teatrul mi s-a parut intotdeauna locul ala unde te duci sa vezi oameni care recita replici bombastic, se agatza unii de altzii si se arunca pe jos. Nici cu ocazia asta nu mi-am rafinat criteriile de apreciere. Ba chiar, recitand in romaneste din Shakespeare, personagiile mi-au parut mai false decat de obicei. A-l juca pe Will in alta limba e un compromis in sine.
Tragand linie, pana la urma au fost printre cele mai entertaining 3 ore din ultima vreme. Cu toata carcoteala de mai sus, a fost placut de vazut o sala plina, cu tineri liceeni si domni distinsi la varsta a treia razand impreuna, cu pofta, la aceleasi gaguri, vulgare sau nu.
The Penultimate Truth 