Archive for August, 2010

Photobucket

Pe Chris Nolan l-am trecut pe lista de regizori de urmarit de la genialul Memento incoace. Aparitzia lui Batman Begins am ratat-o pentru ca pe vremea aia gagica mea n-a vrut sa ma duca la filme cu lilieci si a durat vreo juma de an pana am recuperat, timp in care devenisem chiar si eu oleaca suspicios, cum franciza Batman era in deriva la ora aia, dupa ce o terfelise Joel Schumacher bine de tot. Am fost fan The Prestige. Pastrez inca posterul cu Jokerul din Dark Knight pe peretele din camera.

Posterele cu Inception sunt la randul lor demne de pus pe perete, arata grozav. Marea problema a filmului, si motivul pentru care am strecurat atatea prin articol, e ca ceea ce vezi in postere e fix ceea ce filmul nu e. Sa o luam metodic (si pe cat posibil fara spoilere): pana la ora asta a aflat toata lumea ca Inception e un heist movie futuristic in care o ceata de indivizi patrund prin visele oamenilor ca sa fure informatzii. Visele au propria arhitectura, care poate fi modificata constient de cineva care stie ca viseaza si e bine antrenat. In vis nu exista termenii de realism si logica. Tot ce ti se intampla pare logic si realist pana te trezesti. Dreams feel real while we’re in them. It’s only when we wake up that we realize something was actually strange – zice la un moment dat un personaj. Chestiile astea le stie oricine, de-aia s-a inventat termenul de oniric. Si filmul bate moneda pe treaba asta destul de insistent in prima faza. Ei bine, pentru un film care se desfasoara in proportzie de 80% prin vise (sau 100%, depinde cum interpretezi) Inception nu are nimic oniric, nimic suprarealist, dupa cum promit posterele. Cu toate premisele stabilite, care nu sunt doar enuntzate, ci si exemplificate in prima parte, Inception se desfasoara in decoruri cat se poate de conventzionale. Deja secventza cu Parisul impaturindu-se ca un covor (aia din trailer) e iconica. Din pacate nu doar ca e singura, ci e si folosita la inceput, pe post de tutorial. Macar daca o foloseau in punctul culminant sa scoata personajele din ceva situatzie imposibila. Se vorbeste de paradoxuri arhitecturale. Dupa un sfert de ora jubilam vazand ecranizari dupa desenele lui Escher. Si peste alea s-a trecut rapid, tot in regim de tutorial. Se vorbeste de labirinturi arhitecturale, create de indivizi specializati in arhitectura visului. Singurul labirint pe care l-am vazut in film a fost unul desenat cu pixul pe foaie de Ellen Page. In rest trei sferturi din film personajele se bat si se urmaresc printr-o intersectzie, intr-un hotel si pe o partie de schi. Tot ce ramane din minunatziile enuntzate in prima parte e un tren care trece prin centrul orasului si o bataie grozava pe un hol in regim de gravitatzie zero.

In general mi se pare cam de kkt sa judeci un produs in functzie de ceea ce nu e si in functzie de asteptari, care sunt subiective si depind de efortul depus intru informare de cel care si le face. O dezamagire pe criteriile astea spune cam totul despre spectator si nimic despre film. Insa in cazul asta nu e vorba de asteptari, ci mai degraba de promisiuni. Filmul asta efectiv isi seteaza niste premise, teoretizeaza niste chestii, iti da pe la nas cu o serie de minunatzii vizuale si conceptuale, apoi isi baga picioarele si face stanga-mprejur. Nolan promite spectacol, promite mai ales inventivitate vizuala si in final ne ofera o varianta mai sofisticata de James Bond. Sau Ocean’s Eleven. Asta la nivel de suprafatza.

Am tzinut sa pun paragrafele anterioare mai la inceput pentru ca Inception e  un film exceptzional si asta e impresia cu care vreau sa ramai la urma, draga cetitoriule. Elementul revolutzionar e faptul ca premisele povestii impun structura neconventzionala a filmului, ca in Memento. In Memento amnezia pe termen scurt a personajului a dus la desfasurarea intregului film in marshalier. In Inception, premisa cu visele impartashite si stratificate face ca filmul sa avanseze spatzio-temporal nu inainte, ci mai degraba in jos. E primul film din istorie in care se poate vorbi la propriu de profunzime narativa si poveste multistratificata. Iar decalajele temporale intre nivele dau nastere la niste situatzii delicioase.

Al doilea element genial e intriga in sine. If you can steal an idea, why can’t you plant one there instead? Strategia pentru a face asta, in jurul careia se invarte filmul, e fascinanta. Cum sugerezi cuiva o idee, chiar si in vis, astfel incat subiectului sa i se para ca ii apartzine?  Si aici trebuie adaugat ca filmul e foarte bine documentat psihologic, de la mecanismele de baza ale ideii de vis pana la subconstientul colectiv. Doar ca undeva pe drum a preferat sa uite ca visele sunt oleaca suprarealiste, ca in vis orice e posibil, mai ales cand ai un arhitect special angajat sa se asigure de asta, si nu ai nevoie de partii de schi si hoteluri.

Inception contzine si o intreaga ceata de actori dragi mie. Sper ca cine a vazut filmul a observat ca Di Caprio joaca acelasi rol ca in Shutter Island – il bantuie nevasta moarta si copii, e certat cu realitatea. Si mai sper ca ati observat si cat de bine seamana Joseph Gordon Lewitt cu raposatul Heath Ledger. Asa, in perspectiva noului Batman pe care il pregateste Nolan, if you see what I mean. De Ellen Page m-am indragostit in Hard Candy, am fost dezamagit sa o vad crescuta, in rol de femee matura. Apropo, in film o cheama Ariadne si se ocupa cu construit labirinturi (Ariadna, labirint… get it? get it?). Frantzuzoaica mea preferata, Marillon Cotillard e adorabila, ca intotdeauna. Probabil auzind ca Non je ne regrette rien e un plot device in film, s-a bagat si ea sperand ca o lasa sa cante. Mai e pe undeva pe acolo si Michael Caine, o prezentza intotdeauna incantatoare, care s-ar parea ca atata timp cat sta in preajma lui Nolan e condamnat sa il joace tot pe Alfred, indiferent de film.

La capitolul referintze, comparatzia cu James Bond nu era peiorativa. Nolan insusi a fost influentzat direct de filmele respective si le-a omagiat la greu prin Inception. La fel si cu Odiseea Spatziala (exista cel putzin 3 cadre mishto furate cu stil si respect din filmul lui Kubrick). Inevitabilele comparatzii cu Matrix, in schimb, sunt  supralicitate. Dincolo de intriga legata de chestionarea realitatzii, asemanarile tind spre zero, iar intriga respectiva e veche de cand lumea, nu a nascut-o Matrix. Asta e ca tendintza aia in literatura de a pune eticheta kafkian pe orice chestie care contzine o oarecare doza de absurd.

Inception e unul din blockbusterele alea rare care infratzeste pe devoratorii de popcorn cu intelectuali, pe cinefili cu muritorii de rand, pe Basescu cu bugetarii etc. Singurul lui bai e ca putea cu usurintza sa fie mult mai mult, cel putzin vizual. Cand s-au aprins luminile in sala la final traiam senzatzia asta ca pe o frustrare personala, ca pe un examen picat primul sub linie. Ah, iar compromisul cu ratingul scazut – PG13 – ma scoate din sarite din printzipiu. Chiar daca ceea ce am vazut m-a tzinut destul de ocupat incat sa nu simt nevoia de injuraturi inventive, galetzi de sange sau sex agramat.

In fine, pana la una alta, Inception ramane cel mai apropiat lucru de o ecranizare dupa Ubik al lui Philip Dick. Sfarsitul e practic identic.

Photobucket
Photobucket

Advertisements