Eco l’uomo!

Oricine a jucat vreodata Age of Empires II – iar daca n-a facut-o nu stie ce pierde – a aflat ca Frederic Barabarossa a fost una dintre cele mai interesante si hazlii figuri istorice. A fost incoronat rege al Germaniei in sec XII, pe cand Europa era intr-un tumult continuu, fragmentata in state-orase si statuletze care se bateau intre ele, papi care incercau sa le controleze pe toate, regi si nobili cu ambitzii, si, peste toate astea, cruciadele. Barbarossa avea o idee fixa, si anume de a reface Imperiul Roman. A si reusit sa fie incoronat de Papa ca Sfant Imparat Roman (peste o regiune ce cuprindea mostly Italia si Germania). Si-a petrecut cele cateva zeci de ani de imparatzit pe drumuri intre Germania si Italia, intrucat de cum pleca dintr-o regiune, statele carora le intorcea spatele se rasculau, se declarau independente si scoteau limba la el. Ba il mai avea si pe varul Henry the Lion, care ii promitea ajutor si ii dadea tzeapa in ultimul moment, incercand sa isi consolideze pozitzia in detrimentul lui Barbarossa, iar Barbarossa nu prea putea sa ii taie grumazul ca, deh, familia ii familie. Ambitzionandu-se sa participe personal in lupte, la un moment dat  a si disparut pe campul de batalie si a aparut in zdrentze dupa cateva zile, cand totzi il credeau dus de-a binelea. Sa mai adaugam si conflictul cu papalitatea, Barbarossa incercand prin tot felul de mijloace abile sa isi asigure primatul si sa isi legitimeze pretentziile de imparat roman fara a se supune Papei, care pe vremea aia era autoritatea morala suprema  printre tzarile crestine. Chestie care a culminat cu numirea unui anti-Papa care sa-i fie pe plac. Evident, cei doi papi s-au excomunicat reciproc imediat. Singurul lucru mai hazliu decat viatza lui Barbarossa a fost moartea sa: a plecat in a treia cruciada la batranetze, insotzit de cea mai numeroasa armata stransa vreodata in scopul respectiv. Atat de numeroasa incat nu incapeau in corabiile venetzienilor si ale genovezilor, asa ca a trebuit s-0 ia spre Ierusalim pe jos, via Constantinopol. Undeva prin Asia Mica, la trecerea unui rau, Sfantul Imparat Roman a plonjat sa faca o baie… si s-a inecat. A urmat un fenomenal caz de psihologie colectiva, intrucat oastea lui imensa, care ar fi putut sa mature pe jos cu tot Orientul apropiat, s-a demoralizat si au luat-o care incotro, multi s-au sinucis direct. Si asa a sfarsit a treia cruciada inainte sa inceapa. Totusi un oarecare nucleu s-a pastrat cu scopul de a duce cadavrul imparatului spre a fi inmormantat la Ierusalim, ceea ce au si facut, dupa ce au conservat trupul bagandu-l intr-un butoi cu otzet. Asta a fost Frederic Barbarossa.

Baudolino e un fiu adoptiv fictiv al lui Barbarossa, pe care imparatul il gaseste intr-un satuc italian intr-o noapte in care se ratacise prin mlastini. Prin ochii lui Baudolino vedem dintr-o perspectiva critica toata domnia lui Barbarossa. Si asta e doar prima jumatate a romanului. A doua jumatate vireaza puternic catre fantasy, odata cu moartea lui Barbarossa si calatoriile lui Baudolino in Orient.

Umberto Eco nu e un mare scriitor, n-a fost niciodata. Romanele lui sunt mijloace de defulare a eruditziei acumulate in faimoasa lui bibliotecoaie, in special din tomuri medievale pe diverse teme. Personajele vorbesc toate cu vocea autorului, sunt pretexte pentru show-off-ul erudit al lui Eco, poarta incontinuu discutzii in care arunca tone de informatzii istorice. Orice incercare serioasa de a analiza personajele sale e sortita ridicolului, ar fi o chestiune de tras cu tunul dupa mushte, asemanator cazului sublimei revistei waterytimes, unde se pot citi comentarii literare minutzioase, filosofice, crancene… la versurile trupei Lake of Tears. De fapt nici criticii nu-l iau in serios. Din ce am observat, atitudinea generala e de indulgentza amuzata,  ceva in genul: io-te semiologul, iar se joaca de-a scriitorul. Iar Eco asta si face cu romanele sale: semiologie aplicata, cum ar veni. Fara sa-i pese prea mult de dimensiunea literar-estetica a sutelor de pagini pe care le scrie.

Insa Umberto Eco e un tip cool. Se da mare cu a sa cultura si cu teoriile lui semiologice, insa stie sa te agatze, ca un bunic smecher, trecut prin multe, care isi deghizeaza amintirile despre Hitler si Stalin in povesti cu Imparatul Verde si Imparatul Rosu pentru a-ti capta atentzia. La baza, Eco scrie romane pulp, povestiri politiste in decoruri exotice. Si mai inteligente decat tot ce a produs Agatha Christie. Personajele vorbesc si se poarta natural, uneori sunt caricaturale, alteori doar simple, intotdeauna pline de umor. Chiar si cand se lanseaza in cate o tirada pe diverse teme istorico-filosofico-culturale o fac in stil colocvial, cu mult haz. Astfel, ca cititor, te identifici imediat cu personaje de acu 800 de ani. Eco are de toate pentru toti: un stil accesibil, transparent; poveste cu suspans si tematica exotica; personaje cu care e usor de relationat. Si, mai ales, tone de cunostiintze, in general de istorie si filosofie medievala.  Chiar si in Pendulul lui Focault, al carui plot e plasat in zilele noastre. Asta doar la primul nivel. Pentru cei dornici si capabili sa sape mai adanc, mai e si mesajul in sine, metafora si teoriile care alcatuiesc grosul romanelor lui Eco. Asa om mai rar.

Baudolino e al patrulea roman, aparut in 2000, si pare a fi o sinteza a temelor abordate in romanele anterioare, cel putin in Numele Trandafirului si Pendulul lui Focault, ca Insula din ziua de ieri inca n-am servit. Unul din subiectele in jurul caruia se invarte cartea pe tot parcursul ei e jocul de-a istoria, inventarea de oameni si evenimente fictive, consecvente cu realitatea, care ajung sa se insinueze in realitate prin faptul ca sunt crezute de destui oameni incat sa se propage, schimband practic istoria. Daca in Pendulul lui Focault personajele se distrau inventand conspiratzii cu templieri (si subminand complet Codul lui Da Vinci inca dinainte de aparitzie), in Baudolino, personajul omonim porneste de la o legenda a vremii despre un oarecare regat crestin al unui Presbiter Ioan in Orientul Mijlociu si se joaca, brodand in jurul presupusului regat, ca un hobby, din studentzie pana la batranetze, cand hoaxul devine o realitate acceptata printre contemporani si Baudolino insusi porneste in cautarea Presbiterului Ioan si a imparatiei sale populata de creaturi fantastice, unde curge lapte si miere, .

Cealalalt aspect, care aminteste de Numele Trandafirului, e intriga politista. Ultima parte a romanului e un whodunnit clasic, cu o crima, un cerc de suspectzi si un twist final, cel (presupus) ucis fiind Barbarossa, iar suspectii – Baudolino si prietenii sai. Eco se distreaza punand in scena chiar si secventa obligatorie in canonul genului, cand personajele sunt adunate la un loc si cel mai istetz declama: unul din noi e criminalul! Cum a fost ucis Barbarossa daca ziceam mai devreme ca s-a inecat? Deh, ce e istoria scrisa cand il ai pe Baudolino, martor la evenimente, care sa-ti povesteasca cum s-a intamplat de fapt?…

Dupa moartea lui Barbarossa, Baudolino si trupa lui – figuri istorice mai mult sau mai putin obscure pe care Eco  le foloseste ca personaje – o iau spre est sa caute regatul lui Ioan, moment in care cartea deraiaza din istorie in mit, orientul fiind populat cu popoare si creaturi peste care Eco a dat prin texte si bestiare medievale. Medievalii astia au stat aproape 1000 de ani cu lumina stinsa, orice curiozitate despre lumea din jur sau incercare de a investi in stiintza find violent inabusita de Biserica. Evul Mediu a fost o perioada in care, in mintea omului, orice era posibil – astrologie, vrajitorie, sfintzi facatori de minuni (unele dintre credintzele respective supravietzuind pana in zilele noastre, in capul celor cu mentalitatzi medievale) – pentru ca nu exista nicio metoda de infirmare. Iar lumea din jur era atat de putin explorata incat, nu doar ca n-aveau habar de forma planetei, dar acolo unde se termina teritoriul cunoscut – in general Europa si Orientul Mijlociu – incepeau miturile despre creaturi fabuloase, oceane fara sfarsit, tzari exotice opulente si chiar Paradisul Terestru. Pentru omul medieval viatza era plina de mister. Inca orice era posibil, pentru ca nu se inventasera mijloacele pentru a demonstra imposibilul. Iar lumea putea fi plina de miracole, pentru ca nu i se cunosteau limitele. Cateodata il invidiez pe omul asta medieval, care traia ca in Lord of the Rings, in Middle-Earth. In fine, ideea e ca ce nu se cunostea se umplea cu imaginatzia. Asa au aparut carti oculte, bestiare, manuale de vrajitorie, carti de geografie fantastica etc.

Orientul din Baudolino e tocmai orientul din speculatiile medievale. De cum depasesc zona Asiei Mici, personajele dau peste rauri de piatra, paduri care absorb lumina, bestii precum vasiliscul, manticora si alte unitati din jocurile seriei Heroes. Si in final isi petrec cativa ani intr-o zona populata de monopozi, ciclopi, pigmei care vaneaza cocostarci cu arcul, blemi, eunuci si alte creaturi ale Domnului. Baudolino chiar traieste o poveste de dragoste cu o ypolita – femeie satyr, jumatatea superioara gagica, jumatatea inferioara capra – ceea ce pune conceptul de zoofilie intr-o serioasa dificultate.

Eco surprinde din mers si ironizeaza obsesiile lumii medievale, chestie care face romanul si mai savuros. De fapt e nevoie de cunostiintze solide de cultura si civilizatzie medievala (traiasca Drimba!) ca sa prinzi toate aluziile si ironiile autorului la adresa unor particularitati ale vremii. Doua sunt luate extensiv in colimator. In primul rand obsesia pentru moashte, relicve sfinte – se facea in vremurile alea un trafic frenetic cu cuie din crucea pe care a fost rastignit Cristos, bucatzi din Arca lui Noe, tibii din scheletul apostolilor etc. Astfel ca la un moment dat Baudolino si prietenii sai isi castiga existentza fabricand relicve, si chiar pornesc spre Orient cu  Sfantul Graal si 7 capete de-ale lui Ioan Botezatorul la ei, in caz ca li se termina banii pe drum. In al doilea rand sunt celebrele erezii medievale provocate de disputele asupra naturii raportului dintre Tata si Fiu in Sfanta Treime. Eco nu iarta – toate rasele orientale pe care le-am pomenit – monopozi, ciclopi, blezi, panoti – au propria teoria asupra problemei si, in ciuda faptului ca unii au un singur picior, altii un singur ochi, ei nu reusesc sa se deosebeasca intre ei decat prin conceptzia asupra Treimii, acuzandu-se  tot timpul reciproc de erezie. Ironia e delicioasa.

In fine, trebuie sa mentzionez umorul. Eco te face sa te prapadesti de ras in timp ce te invatza. E profesorul pe care toti am vrea sa-l avem. Umorul lui e cu atat mai dezarmant cu cat scoate capul printre discursuri stufoase pe teme culturale si evenimente istorice tragice. Sau mai degraba tragi-comice, in cazul domniei lui Barbarossa. Secventze precum asaltul Alexandriei, reactzia cetatenilor intorcandu-se in orasul proaspat botezat, cu numele schimbat (“vaaai, ce oras frumos! parca seamana umpic cu ala in care locuiam inainte, cum ii zicea oare…”) sau moartea tatalui natural al lui Baudolino (care in ultimul moment are o viziune cu nevasta-sa in rai – care arata “ca staulul nostru unde tinem vacile, numai ca mai curat” – si incepe sa o injure ca a pierdut furca de curatzat balega) sunt de un haz major.

Recapituland, Baudolino e un roman fizolofic, istoric, umoristic, de aventuri, fantasy si politzist.  N-am mai intalnit toate genurile astea la un loc de la Biblie incoace. Ar mai fi si postmodern, zice lumea, datorita intertextualitatzii care abunda, insa zice aiurea, nu intertextualitatea e criteriul de baza in postmodernism, ci autoreferentzialitatea, autoironia, naratziunea constienta de sine. Iar astea, din fericire, lipsesc. Lectura obligatorie pentru cei care au o slabiciune fatza  de cel putin unul din genurile pomenite.

Povestiri alese

Cand sunt intr-o librarie, ochii mei bine antrenatzi trec automat peste cartzi cu asemenea copertzi, cam la fel cum cititorii de bloguri privesc cu reticentza sau evita din principiu o recenzie a unei cartzi care incepe cu poza unei astfel de copertzi. S-a intamplat insa ca de data asta, fiind in libraria cu pricina, sa imi cobor privirea la numele scriitorilor de sub farfuria aia lucioasa si sburatoare, chestie care m-a motivat in continuare sa si deschid cartea si sa ma uit la cuprins. Oh, boy, cum mai inseala aparentzele cateodata. Volumul asta contzine intre copertzile alea oribile cele mai faimoase, reprezentative si premiate nuvele SF din ultimii 25 de ani.

Cartea e una dintre ultimile aditzii in seria Mammoth Books, colectzie care, din cate am vazut pe pagina cu also available, antologheaza tot ce prinde, de la The Mammoth Book of Pirates la Mammoth Book of Gay Erotica, Prophecies, Celebrity Murders sau Zombie Comics. Probabil astfel se explica si coperta de kkt. Nefiind publicata intr-o serie specializata pe asa ceva, s-o fi incercat marketarea volumelor prin ceea ce considera coordonatorul a fi cea mai iconica imagine a genului. De unde deduc ca oamenii astia au impresia ca SFul e citit exclusiv de acea categorie de populatzie neajunsa inca la varsta capacitatzii de exercitziu. N-as vrea sa stiu ce imagine au pus pe aia cu Lesbian Erotica.

Cele 13 nuvele au fost selectate si adunate laolalta de Gardner Dozois, antologator de profesie, omul care scrie cele mai seci introduceri, dupa cum am avut sansa sa observ. Si se achita de prezentarea materialelor folosind obsesiv epitetul powerful. Intamplator, cam toate nuvelele din volum chiar sunt powerful, in sensul de bine scrise, indiferent de subiect. Cu o exceptie. Alastair Reynolds n-avea ce cauta in cartea asta. Sau in oricare alta, daca ma-ntrebati pe mine.

Cateva observatzii generale: in primul rand, short SF novel e felul editorilor de a zice nuvela. Adica poveshti osciland intre 50 si 100 de pagini, destul de lungi incat daca sunt proaste sa itzi creeze oareshce frustrari pana dai de final, destul de scurte incat daca sunt bune sa vrei sa vezi ideea dezvoltata intr-un roman (ceea ce s-a si intamplat cu vreo cateva ulterior). In al doilea rand, s-ar parea ca premiile alea nu se dau/dadeau chiar atat de aiurea. Nuvelele faimoase si premiate cu Hugo si/sau Nebula mi-au parut si cele mai reusite.

Cam jumatate din nuvelele din volum sunt undeva intre excelente si perfecte. Dintre astea, doua mi-au mers la inima, le recomand oricand, oricui:

Robert Silverberg – Sailing to Byzantium (1985)

Nebula ’86. E povestea unui cetatzean din zilele noastre azvarlit intr-un viitor nedefinit in care Pamantul are maxim 5 orase simultan, orase reconstruite din istorie sau chiar din mitologie, care sunt daramate periodic pentru a lasa loc altora, iar locuitorii sunt intr-un du-te vino permanent intre ele, turisti in propria lume. Partea misto e ca Silverberg nu se incurca cu explicatzii stiintzifice, nu ne spune cine si de ce. Ceea ce e foarte cool pentru ca in felul asta se da o dimensiune universala, simbolica si chiar absurda unei lumi in mare parte pustii in care toti sunt nemuritori, toti  se misca frenetic retraind capitole din istorie si nimeni nu-si pune intrebari, nimeni nu are nevoie de nimic, nimeni nu urmareste niciun scop. In afara personajului principal, care e prins in fluxul turistilor cautand intrebari, fara sa-si aminteasca mare lucru despre trecutul lui sau despre cum a ajuns in zona. Pana la urma povestea are un twist inteligent si cauzator de depresii, dar nu asta conteaza. Ci faptul ca Silverberg ne poarta prin Alexandria (aia din Egipt, nu din Oltenia), Mohenjo-Daro, Beijing. Sau Asgard si New Chicago. Si o face cu multe detalii si culoare, chestie care da din plin substantza si greutate materialului. Se vede ca omul a petrecut ceva timp cu documentarea, cinste lui. Pe alocuri povestea e de-a dreptul lirica, mai ales ca are in centru un love story intre presupusul calator in timp in cautare de sens si raspunsuri si o localnica travel-frenzy.

Greg Egan – Oceanic (1998)

Hugo ’99. Stiti genul ala de cronici pretentzioase care descriu cate o carte ca fiind “despre natura credintzei si drama unui om in cautarea sensului intr-o lume plina de incertitudini”?. Well, Oceanic e fix despre natura credintzei si drama personajului in cautarea sensului intr-o lume plina de incertitudini, lume care intamplator e o planeta acoperita de oceane, intr-un viitor indepartat. Lumea asta e colonizata din vremuri imemoriale de indivizi ale caror scopuri intre timp s-au pierdut iar speculatziile asupra lor au s-au transformat in religia descendentzilor. Unul dintre descendentzii astia isi traieste copilaria intr-una din corabiile-casa pe ocean si, fiind habotnic religios sub influentza fratelui mai maricel, isi petrece timpul frustrandu-se legat de autenticitatea credintzei sale in Dumnezeu si in fiica ei, Beatrice, care s-a jertfit pentru bunastarea omenirii. Fortza credintzei sectei din care face parte personajul se trage din experientza mistica pe care si-o provoaca enoriasii printr-o procedura asemenea botezului: se agatza cu o franghie, isi leaga un bolovan de picior si se arunca in ocean, stand acolo pana ii cuprinde epifania. Experientza are ca rezultat o senzatzie ca cineva acolo sus ii iubeste, senzatie care ii insotzeste pe tot parcursul vietzii. Numai ca personajul nostru creste mare si se face biolog, astfel incat ajunge la o “revelatzie” stiintzifica asupra credintzei si a senzatiei de bine pe care a avut-o pe tot parcursul vietii. Si asa incep intrebarile specifice lui Egan: are rost sa dezvoltam concepte precum constiintza, in conditziile in care suntem atat de conditionati genetic, biologic, social in tot ceea ce simtzim si decidem? faptul ca iei niste decizii bune dar din cauze gresite te invalideaza ca persoana? si mai ales: cum te impaci cu ideea de imortalitate in conditiile in care, daca largesti suficient sistemul de referintza, iti dai seama ca Universul e limitat in timp si la un moment dat o sa se stinga ultimul bec? Cu cat traiesti mai mult, cu atat ai mai mult de pierdut. Nuvela asta imi provoaca cate o noapte ulterioara de betzie de cate ori o citesc.

Celelelalte povestiri de nota 10:

Joe Haldeman – The Hemingway Hoax (1990)

Hugo, Nebula ’91. Povestea incepe cu un scriitor amator si un escroc profesionist care se sfatuiesc sa faca un ban in plus falsficand niste scrieri pierdute din tineretzea lui Hemingway, cam cum l-am avut noi romanii, fara sa stim, pe Patrick Herbert in anii ’90 care a aparut in librarii de nicaieri cu un nou roman din seria Dune. Si prin cauzalitati nu lipsite de ironie, hoaxul ajunge sa aiba consecintze grave asupra acestui Univers si a inca catorva paralele. Astfel ca e nevoie de interventzia unui soi de time police, care trimit un agent sa rezolve problema. Treaba se complica, pentru ca de cate ori e ucis, falsificatorul se muta cu amintiri cu tot intr-un univers paralel in care backgroundul sau devine progresiv tot mai asemanator cu al lui Hemingway. Si de data asta nuvela se bazeaza pe o documentare la sange. De fapt am aflat mai multe despre Hemingway in alea 100 de pagini decat m-am gandit vreodata ca voi vrea sa stiu. Pe langa asta, povestea se desfasoara in stilul lui Haldeman din vremurile bune, cu mult umor, ironie si replici misto.

Nancy Kress – Beggars in Spain (1991)

Hugo, Nebula ’92. Povestea e un what if clasic si fascinant pornind de la premisa modificarilor genetice care reusesc sa inlature nevoia de somn. Cum ar trai cineva care nu doarme niciodata si, mai ales, cum ar reactziona cei din jur? Ideea e exploatata satisfacator, aproape complet, in stil cronica. Adica pe fast forward, din punct de vedere al personajelor. Acum se nasc, pe pagina urmatoare merg la scoala, pe urmatoarea sunt deja studentzi si tot asa.

Ian McDonald – Tendeleo’s Story (2000)

Tendeleo e o gagica mititica dintr-un sat din Africa a carei familie se confrunta cu eternele probleme din zona: saracia, bolile, mizeria si o infectzie extraterestra care avanseaza incet si sigur, modificand tot in cale.  Povestea e foarta frumos scrisa, descriptiva si plina de momente lirice. Si e tratata in stil oblic, strategie pe care o folosesc scriitorii de SF promovati ca mainstream – adica tematica SF e doar un background, povestea concentrandu-se asupra unor personaje marunte care nu afecteaza mersul evenimentelor, nu trec prin aventuri eroice pentru a afla raspunsuri si a schimba ceva, ci se adapteaza doar la situatzie. Nuvela e parte din Chaga Saga lui McDonald, o serie de cateva romane si nuvele care au in centru plaga asta – chaga – care mananca tot in cale si scuipa in urma ei reliefuri si constructzii exotice si misterioase. Zice autorul ca chaga e o metafora pentru colonialism, globalizare sau schimbare. Povestea functzioneaza bine si la nivelul asta, mai ales ca efectele chaga se dovedesc a nu fi atat de nasoale cum pareau la prima vedere, dimpotriva, asa ca mare parte din nuvela e de fapt despre reactzia la schimbare si rezistentza la nou.

Ian R. MacLeod – New Light on the Drake Equation (2001)

Daca as fi scris cronica imediat dupa ce am citit cartea, probabil nuvela asta ar fi intrat in categoria de mai jos, insa de atunci a crescut in amintire. E o poveste lenta si melancolica a unui geek din viittorul apropiat, obsedat de proiectul SETI si cautarea semnelor de viatza inteligenta in Univers. Lumea se schimba, evolueaza in jurul lui, in timp ce el isi petrece viatza singur cuc intr-o rutina drastica undeva pe un deal in Franta cu un telescop si cantitati respectabile de alcool. Grosul nuvelei e dialogul dintre tip si fosta gagica, care il viziteaza intr-o noapte la batranetze si deapana amintiri cu nostalgie, isi evalueaza realizarile, isi pun pe masa regretele. Apoi gagica pleaca si el se intoarce la telescopul lui. They have to be somewhere out there…

Restul nuvelelor sunt tot la inaltzime din punct de vedere al scriiturii sau al rotunjimii personajelor (sa nu uitam exceptzia, totusi), insa nu par a duce undeva, n-au nici poanta, nici morala sau pur si simplu nu mi-au parut mie suficient de ambitzioase:

Walter Jon Williams – Surfacing (1988) – despre un biolog marin mizantrop care sta in barca lui, undeva pe o planeta colonizata, si studiaza limbajul unor balene extraterestre

James Patrick Kelly – Mr Boy (1990) – despre bogatanii dintr-un viitor apropiat in care ingineria genetica le permite celor care isi permit, cum ar veni, modificarea corpului in moduri care tin mai degraba de absurd decat de stiintza. Mr Boy e un tip de vreo 30 de ani care arata si traieste ca la 10, locuind in maica-sa, care e o varianta miniaturala a statuii libertatzii. Gaselnitzele astea sunt de fapt destul de mishto, odata ce treci peste senzatzia initiala de too weird to be plausible, insa povestea nu-i prea grozava.

Michael Swanwick – Griffin’s Egg (1991) – intr-un viitor destul de plauzibil in care Luna e folosita pe post de parc industrial, se descopera un mod de a controla enzimele si fluxul chimic din organism, chestie care are ca principala aplicatzie controlul voluntar asupra starilor de spirit si sentimentelor. Problema e ca povestea se termina acolo unde ar trebui sa inceapa.

Frederick Pohl – Outnumbering the Dead (1991) – e povestea ultimului muritor, intr-un viitor in care moartea a fost eradicata definitiv pentru toata lumea. Personajele principale sunt totzi actori faimosi de teatru, astfel ca nuvela e foarte savuroasa, satirizand viatza superficiala a celebritatzilor. O buna bucata din poveste tine de incercarea de a pune in scena tragedia lui Oedip si e amuzant cum evolutzia societatzii in general schimba perceptzia asupra operei – dialogurile sunt adaptate la argoul vremii iar actorii rad de se prapadesc de cate ori in piesa moare cineva

Ursula K. LeGuin – Forgiveness Day (1994) – nuvela are acelasi setting ca majoritatea scrierilor autoarei – universul Ekumen – si e despre o ambasadoare si bodyguardul ei care sunt luati prizonieri in timpul unei revolte politice si tinutzi intr-un beci cateva saptamani, timp in care isi povestesc trecutul, se modeleaza reciproc si, evident, se indragostesc. Ca in orice scrie LeGuin, psihologia personajelor e beton.

Maureen McHugh – The Cost to Be Wise (1996) – dintre toate nuvelele din volum, asta mi s-a parut cea mai fara cap si coada. E despre un conflict intre doua triburi pe o planeta colonizata si apoi uitata, in contextul vizitei primilor straini dupa multa vreme.

In fine, volumul se incheie din pacate cu Turquoise Days (2002) a lui Alastair Reynolds, autor a carui ambitzie si prolificitate sunt invers proportzionale cu calitatea. Nuvela e plasata in Revelation Space-ul lui Reynolds si, ca si orice altceva scris de el, e cam ca o banda desenata de la Marvel fara poze: personaje si replici puerile, actziune rapida cu comploturi si tradari etc. Singurul lucru interesant e decorul, ideea de Pattern Jugglers fiind destul de mishto. N-o sa pricep niciodata cum de a ajuns baiatul asta atat de popular.