Povestiri alese

Posted: November 18, 2010 in dead trees

Photobucket

Cand sunt intr-o librarie, ochii mei bine antrenatzi trec automat peste cartzi cu asemenea copertzi, cam la fel cum cititorii de bloguri privesc cu reticentza sau evita din principiu o recenzie a unei cartzi care incepe cu poza unei astfel de copertzi. S-a intamplat insa ca de data asta, fiind in libraria cu pricina, sa imi cobor privirea la numele scriitorilor de sub farfuria aia lucioasa si sburatoare, chestie care m-a motivat in continuare sa si deschid cartea si sa ma uit la cuprins. Oh, boy, cum mai inseala aparentzele cateodata. Volumul asta contzine intre copertzile alea oribile cele mai faimoase, reprezentative si premiate nuvele SF din ultimii 25 de ani.

Cartea e una dintre ultimile aditzii in seria Mammoth Books, colectzie care, din cate am vazut pe pagina cu also available, antologheaza tot ce prinde, de la The Mammoth Book of Pirates la Mammoth Book of Gay Erotica, Prophecies, Celebrity Murders sau Zombie Comics. Probabil astfel se explica si coperta de kkt. Nefiind publicata intr-o serie specializata pe asa ceva, s-o fi incercat marketarea volumelor prin ceea ce considera coordonatorul a fi cea mai iconica imagine a genului. De unde deduc ca oamenii astia au impresia ca SFul e citit exclusiv de acea categorie de populatzie neajunsa inca la varsta capacitatzii de exercitziu. N-as vrea sa stiu ce imagine au pus pe aia cu Lesbian Erotica.

Cele 13 nuvele au fost selectate si adunate laolalta de Gardner Dozois, antologator de profesie, omul care scrie cele mai seci introduceri, dupa cum am avut sansa sa observ. Si se achita de prezentarea materialelor folosind obsesiv epitetul powerful. Intamplator, cam toate nuvelele din volum chiar sunt powerful, in sensul de bine scrise, indiferent de subiect. Cu o exceptie. Alastair Reynolds n-avea ce cauta in cartea asta. Sau in oricare alta, daca ma-ntrebati pe mine.

Cateva observatzii generale: in primul rand, short SF novel e felul editorilor de a zice nuvela. Adica poveshti osciland intre 50 si 100 de pagini, destul de lungi incat daca sunt proaste sa itzi creeze oareshce frustrari pana dai de final, destul de scurte incat daca sunt bune sa vrei sa vezi ideea dezvoltata intr-un roman (ceea ce s-a si intamplat cu vreo cateva ulterior). In al doilea rand, s-ar parea ca premiile alea nu se dau/dadeau chiar atat de aiurea. Nuvelele faimoase si premiate cu Hugo si/sau Nebula mi-au parut si cele mai reusite.

Cam jumatate din nuvelele din volum sunt undeva intre excelente si perfecte. Dintre astea, doua mi-au mers la inima, le recomand oricand, oricui:

Robert Silverberg – Sailing to Byzantium (1985)

Nebula ’86. E povestea unui cetatzean din zilele noastre azvarlit intr-un viitor nedefinit in care Pamantul are maxim 5 orase simultan, orase reconstruite din istorie sau chiar din mitologie, care sunt daramate periodic pentru a lasa loc altora, iar locuitorii sunt intr-un du-te vino permanent intre ele, turisti in propria lume. Partea misto e ca Silverberg nu se incurca cu explicatzii stiintzifice, nu ne spune cine si de ce. Ceea ce e foarte cool pentru ca in felul asta se da o dimensiune universala, simbolica si chiar absurda unei lumi in mare parte pustii in care toti sunt nemuritori, toti  se misca frenetic retraind capitole din istorie si nimeni nu-si pune intrebari, nimeni nu are nevoie de nimic, nimeni nu urmareste niciun scop. In afara personajului principal, care e prins in fluxul turistilor cautand intrebari, fara sa-si aminteasca mare lucru despre trecutul lui sau despre cum a ajuns in zona. Pana la urma povestea are un twist inteligent si cauzator de depresii, dar nu asta conteaza. Ci faptul ca Silverberg ne poarta prin Alexandria (aia din Egipt, nu din Oltenia), Mohenjo-Daro, Beijing. Sau Asgard si New Chicago. Si o face cu multe detalii si culoare, chestie care da din plin substantza si greutate materialului. Se vede ca omul a petrecut ceva timp cu documentarea, cinste lui. Pe alocuri povestea e de-a dreptul lirica, mai ales ca are in centru un love story intre presupusul calator in timp in cautare de sens si raspunsuri si o localnica travel-frenzy.

Greg Egan – Oceanic (1998)

Hugo ’99. Stiti genul ala de cronici pretentzioase care descriu cate o carte ca fiind “despre natura credintzei si drama unui om in cautarea sensului intr-o lume plina de incertitudini”?. Well, Oceanic e fix despre natura credintzei si drama personajului in cautarea sensului intr-o lume plina de incertitudini, lume care intamplator e o planeta acoperita de oceane, intr-un viitor indepartat. Lumea asta e colonizata din vremuri imemoriale de indivizi ale caror scopuri intre timp s-au pierdut iar speculatziile asupra lor au s-au transformat in religia descendentzilor. Unul dintre descendentzii astia isi traieste copilaria intr-una din corabiile-casa pe ocean si, fiind habotnic religios sub influentza fratelui mai maricel, isi petrece timpul frustrandu-se legat de autenticitatea credintzei sale in Dumnezeu si in fiica ei, Beatrice, care s-a jertfit pentru bunastarea omenirii. Fortza credintzei sectei din care face parte personajul se trage din experientza mistica pe care si-o provoaca enoriasii printr-o procedura asemenea botezului: se agatza cu o franghie, isi leaga un bolovan de picior si se arunca in ocean, stand acolo pana ii cuprinde epifania. Experientza are ca rezultat o senzatzie ca cineva acolo sus ii iubeste, senzatie care ii insotzeste pe tot parcursul vietzii. Numai ca personajul nostru creste mare si se face biolog, astfel incat ajunge la o “revelatzie” stiintzifica asupra credintzei si a senzatiei de bine pe care a avut-o pe tot parcursul vietii. Si asa incep intrebarile specifice lui Egan: are rost sa dezvoltam concepte precum constiintza, in conditziile in care suntem atat de conditionati genetic, biologic, social in tot ceea ce simtzim si decidem? faptul ca iei niste decizii bune dar din cauze gresite te invalideaza ca persoana? si mai ales: cum te impaci cu ideea de imortalitate in conditiile in care, daca largesti suficient sistemul de referintza, iti dai seama ca Universul e limitat in timp si la un moment dat o sa se stinga ultimul bec? Cu cat traiesti mai mult, cu atat ai mai mult de pierdut. Nuvela asta imi provoaca cate o noapte ulterioara de betzie de cate ori o citesc.

Celelelalte povestiri de nota 10:

Joe Haldeman – The Hemingway Hoax (1990)

Hugo, Nebula ’91. Povestea incepe cu un scriitor amator si un escroc profesionist care se sfatuiesc sa faca un ban in plus falsficand niste scrieri pierdute din tineretzea lui Hemingway, cam cum l-am avut noi romanii, fara sa stim, pe Patrick Herbert in anii ’90 care a aparut in librarii de nicaieri cu un nou roman din seria Dune. Si prin cauzalitati nu lipsite de ironie, hoaxul ajunge sa aiba consecintze grave asupra acestui Univers si a inca catorva paralele. Astfel ca e nevoie de interventzia unui soi de time police, care trimit un agent sa rezolve problema. Treaba se complica, pentru ca de cate ori e ucis, falsificatorul se muta cu amintiri cu tot intr-un univers paralel in care backgroundul sau devine progresiv tot mai asemanator cu al lui Hemingway. Si de data asta nuvela se bazeaza pe o documentare la sange. De fapt am aflat mai multe despre Hemingway in alea 100 de pagini decat m-am gandit vreodata ca voi vrea sa stiu. Pe langa asta, povestea se desfasoara in stilul lui Haldeman din vremurile bune, cu mult umor, ironie si replici misto.

Nancy Kress – Beggars in Spain (1991)

Hugo, Nebula ’92. Povestea e un what if clasic si fascinant pornind de la premisa modificarilor genetice care reusesc sa inlature nevoia de somn. Cum ar trai cineva care nu doarme niciodata si, mai ales, cum ar reactziona cei din jur? Ideea e exploatata satisfacator, aproape complet, in stil cronica. Adica pe fast forward, din punct de vedere al personajelor. Acum se nasc, pe pagina urmatoare merg la scoala, pe urmatoarea sunt deja studentzi si tot asa.

Ian McDonald – Tendeleo’s Story (2000)

Tendeleo e o gagica mititica dintr-un sat din Africa a carei familie se confrunta cu eternele probleme din zona: saracia, bolile, mizeria si o infectzie extraterestra care avanseaza incet si sigur, modificand tot in cale.  Povestea e foarta frumos scrisa, descriptiva si plina de momente lirice. Si e tratata in stil oblic, strategie pe care o folosesc scriitorii de SF promovati ca mainstream – adica tematica SF e doar un background, povestea concentrandu-se asupra unor personaje marunte care nu afecteaza mersul evenimentelor, nu trec prin aventuri eroice pentru a afla raspunsuri si a schimba ceva, ci se adapteaza doar la situatzie. Nuvela e parte din Chaga Saga lui McDonald, o serie de cateva romane si nuvele care au in centru plaga asta – chaga – care mananca tot in cale si scuipa in urma ei reliefuri si constructzii exotice si misterioase. Zice autorul ca chaga e o metafora pentru colonialism, globalizare sau schimbare. Povestea functzioneaza bine si la nivelul asta, mai ales ca efectele chaga se dovedesc a nu fi atat de nasoale cum pareau la prima vedere, dimpotriva, asa ca mare parte din nuvela e de fapt despre reactzia la schimbare si rezistentza la nou.

Ian R. MacLeod – New Light on the Drake Equation (2001)

Daca as fi scris cronica imediat dupa ce am citit cartea, probabil nuvela asta ar fi intrat in categoria de mai jos, insa de atunci a crescut in amintire. E o poveste lenta si melancolica a unui geek din viittorul apropiat, obsedat de proiectul SETI si cautarea semnelor de viatza inteligenta in Univers. Lumea se schimba, evolueaza in jurul lui, in timp ce el isi petrece viatza singur cuc intr-o rutina drastica undeva pe un deal in Franta cu un telescop si cantitati respectabile de alcool. Grosul nuvelei e dialogul dintre tip si fosta gagica, care il viziteaza intr-o noapte la batranetze si deapana amintiri cu nostalgie, isi evalueaza realizarile, isi pun pe masa regretele. Apoi gagica pleaca si el se intoarce la telescopul lui. They have to be somewhere out there…

Restul nuvelelor sunt tot la inaltzime din punct de vedere al scriiturii sau al rotunjimii personajelor (sa nu uitam exceptzia, totusi), insa nu par a duce undeva, n-au nici poanta, nici morala sau pur si simplu nu mi-au parut mie suficient de ambitzioase:

Walter Jon Williams – Surfacing (1988) – despre un biolog marin mizantrop care sta in barca lui, undeva pe o planeta colonizata, si studiaza limbajul unor balene extraterestre

James Patrick Kelly – Mr Boy (1990) – despre bogatanii dintr-un viitor apropiat in care ingineria genetica le permite celor care isi permit, cum ar veni, modificarea corpului in moduri care tin mai degraba de absurd decat de stiintza. Mr Boy e un tip de vreo 30 de ani care arata si traieste ca la 10, locuind in maica-sa, care e o varianta miniaturala a statuii libertatzii. Gaselnitzele astea sunt de fapt destul de mishto, odata ce treci peste senzatzia initiala de too weird to be plausible, insa povestea nu-i prea grozava.

Michael Swanwick – Griffin’s Egg (1991) – intr-un viitor destul de plauzibil in care Luna e folosita pe post de parc industrial, se descopera un mod de a controla enzimele si fluxul chimic din organism, chestie care are ca principala aplicatzie controlul voluntar asupra starilor de spirit si sentimentelor. Problema e ca povestea se termina acolo unde ar trebui sa inceapa.

Frederick Pohl – Outnumbering the Dead (1991) – e povestea ultimului muritor, intr-un viitor in care moartea a fost eradicata definitiv pentru toata lumea. Personajele principale sunt totzi actori faimosi de teatru, astfel ca nuvela e foarte savuroasa, satirizand viatza superficiala a celebritatzilor. O buna bucata din poveste tine de incercarea de a pune in scena tragedia lui Oedip si e amuzant cum evolutzia societatzii in general schimba perceptzia asupra operei – dialogurile sunt adaptate la argoul vremii iar actorii rad de se prapadesc de cate ori in piesa moare cineva

Ursula K. LeGuin – Forgiveness Day (1994) – nuvela are acelasi setting ca majoritatea scrierilor autoarei – universul Ekumen – si e despre o ambasadoare si bodyguardul ei care sunt luati prizonieri in timpul unei revolte politice si tinutzi intr-un beci cateva saptamani, timp in care isi povestesc trecutul, se modeleaza reciproc si, evident, se indragostesc. Ca in orice scrie LeGuin, psihologia personajelor e beton.

Maureen McHugh – The Cost to Be Wise (1996) – dintre toate nuvelele din volum, asta mi s-a parut cea mai fara cap si coada. E despre un conflict intre doua triburi pe o planeta colonizata si apoi uitata, in contextul vizitei primilor straini dupa multa vreme.

In fine, volumul se incheie din pacate cu Turquoise Days (2002) a lui Alastair Reynolds, autor a carui ambitzie si prolificitate sunt invers proportzionale cu calitatea. Nuvela e plasata in Revelation Space-ul lui Reynolds si, ca si orice altceva scris de el, e cam ca o banda desenata de la Marvel fara poze: personaje si replici puerile, actziune rapida cu comploturi si tradari etc. Singurul lucru interesant e decorul, ideea de Pattern Jugglers fiind destul de mishto. N-o sa pricep niciodata cum de a ajuns baiatul asta atat de popular.

 

Advertisements
Comments
  1. j says:

    pune si tu un spoiler alert, data viitoare 🙂 da mai putine detalii.

  2. exty says:

    believe you me, de data asta n-am dat spoilere defel. dar oricum, in general ma bazez pe faptul ca chestiile despre care scriu pe blogul asta oricum nu le citeste/vede nici dracu, asa ca macar sa citeasca in articol o poveste frumoasa, cu cap si coada, a unei povesti 😛

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s