Eco l’uomo!

Posted: November 25, 2010 in dead trees

Photobucket

Oricine a jucat vreodata Age of Empires II – iar daca n-a facut-o nu stie ce pierde – a aflat ca Frederic Barabarossa a fost una dintre cele mai interesante si hazlii figuri istorice. A fost incoronat rege al Germaniei in sec XII, pe cand Europa era intr-un tumult continuu, fragmentata in state-orase si statuletze care se bateau intre ele, papi care incercau sa le controleze pe toate, regi si nobili cu ambitzii, si, peste toate astea, cruciadele. Barbarossa avea o idee fixa, si anume de a reface Imperiul Roman. A si reusit sa fie incoronat de Papa ca Sfant Imparat Roman (peste o regiune ce cuprindea mostly Italia si Germania). Si-a petrecut cele cateva zeci de ani de imparatzit pe drumuri intre Germania si Italia, intrucat de cum pleca dintr-o regiune, statele carora le intorcea spatele se rasculau, se declarau independente si scoteau limba la el. Ba il mai avea si pe varul Henry the Lion, care ii promitea ajutor si ii dadea tzeapa in ultimul moment, incercand sa isi consolideze pozitzia in detrimentul lui Barbarossa, iar Barbarossa nu prea putea sa ii taie grumazul ca, deh, familia ii familie. Ambitzionandu-se sa participe personal in lupte, la un moment dat  a si disparut pe campul de batalie si a aparut in zdrentze dupa cateva zile, cand totzi il credeau dus de-a binelea. Sa mai adaugam si conflictul cu papalitatea, Barbarossa incercand prin tot felul de mijloace abile sa isi asigure primatul si sa isi legitimeze pretentziile de imparat roman fara a se supune Papei, care pe vremea aia era autoritatea morala suprema  printre tzarile crestine. Chestie care a culminat cu numirea unui anti-Papa care sa-i fie pe plac. Evident, cei doi papi s-au excomunicat reciproc imediat. Singurul lucru mai hazliu decat viatza lui Barbarossa a fost moartea sa: a plecat in a treia cruciada la batranetze, insotzit de cea mai numeroasa armata stransa vreodata in scopul respectiv. Atat de numeroasa incat nu incapeau in corabiile venetzienilor si ale genovezilor, asa ca a trebuit s-0 ia spre Ierusalim pe jos, via Constantinopol. Undeva prin Asia Mica, la trecerea unui rau, Sfantul Imparat Roman a plonjat sa faca o baie… si s-a inecat. A urmat un fenomenal caz de psihologie colectiva, intrucat oastea lui imensa, care ar fi putut sa mature pe jos cu tot Orientul apropiat, s-a demoralizat si au luat-o care incotro, multi s-au sinucis direct. Si asa a sfarsit a treia cruciada inainte sa inceapa. Totusi un oarecare nucleu s-a pastrat cu scopul de a duce cadavrul imparatului spre a fi inmormantat la Ierusalim, ceea ce au si facut, dupa ce au conservat trupul bagandu-l intr-un butoi cu otzet. Asta a fost Frederic Barbarossa.

Baudolino e un fiu adoptiv fictiv al lui Barbarossa, pe care imparatul il gaseste intr-un satuc italian intr-o noapte in care se ratacise prin mlastini. Prin ochii lui Baudolino vedem dintr-o perspectiva critica toata domnia lui Barbarossa. Si asta e doar prima jumatate a romanului. A doua jumatate vireaza puternic catre fantasy, odata cu moartea lui Barbarossa si calatoriile lui Baudolino in Orient.

Umberto Eco nu e un mare scriitor, n-a fost niciodata. Romanele lui sunt mijloace de defulare a eruditziei acumulate in faimoasa lui bibliotecoaie, in special din tomuri medievale pe diverse teme. Personajele vorbesc toate cu vocea autorului, sunt pretexte pentru show-off-ul erudit al lui Eco, poarta incontinuu discutzii in care arunca tone de informatzii istorice. Orice incercare serioasa de a analiza personajele sale e sortita ridicolului, ar fi o chestiune de tras cu tunul dupa mushte, asemanator cazului sublimei revistei waterytimes, unde se pot citi comentarii literare minutzioase, filosofice, crancene… la versurile trupei Lake of Tears. De fapt nici criticii nu-l iau in serios. Din ce am observat, atitudinea generala e de indulgentza amuzata,  ceva in genul: io-te semiologul, iar se joaca de-a scriitorul. Iar Eco asta si face cu romanele sale: semiologie aplicata, cum ar veni. Fara sa-i pese prea mult de dimensiunea literar-estetica a sutelor de pagini pe care le scrie.

Insa Umberto Eco e un tip cool. Se da mare cu a sa cultura si cu teoriile lui semiologice, insa stie sa te agatze, ca un bunic smecher, trecut prin multe, care isi deghizeaza amintirile despre Hitler si Stalin in povesti cu Imparatul Verde si Imparatul Rosu pentru a-ti capta atentzia. La baza, Eco scrie romane pulp, povestiri politiste in decoruri exotice. Si mai inteligente decat tot ce a produs Agatha Christie. Personajele vorbesc si se poarta natural, uneori sunt caricaturale, alteori doar simple, intotdeauna pline de umor. Chiar si cand se lanseaza in cate o tirada pe diverse teme istorico-filosofico-culturale o fac in stil colocvial, cu mult haz. Astfel, ca cititor, te identifici imediat cu personaje de acu 800 de ani. Eco are de toate pentru toti: un stil accesibil, transparent; poveste cu suspans si tematica exotica; personaje cu care e usor de relationat. Si, mai ales, tone de cunostiintze, in general de istorie si filosofie medievala.  Chiar si in Pendulul lui Focault, al carui plot e plasat in zilele noastre. Asta doar la primul nivel. Pentru cei dornici si capabili sa sape mai adanc, mai e si mesajul in sine, metafora si teoriile care alcatuiesc grosul romanelor lui Eco. Asa om mai rar.

Baudolino e al patrulea roman, aparut in 2000, si pare a fi o sinteza a temelor abordate in romanele anterioare, cel putin in Numele Trandafirului si Pendulul lui Focault, ca Insula din ziua de ieri inca n-am servit. Unul din subiectele in jurul caruia se invarte cartea pe tot parcursul ei e jocul de-a istoria, inventarea de oameni si evenimente fictive, consecvente cu realitatea, care ajung sa se insinueze in realitate prin faptul ca sunt crezute de destui oameni incat sa se propage, schimband practic istoria. Daca in Pendulul lui Focault personajele se distrau inventand conspiratzii cu templieri (si subminand complet Codul lui Da Vinci inca dinainte de aparitzie), in Baudolino, personajul omonim porneste de la o legenda a vremii despre un oarecare regat crestin al unui Presbiter Ioan in Orientul Mijlociu si se joaca, brodand in jurul presupusului regat, ca un hobby, din studentzie pana la batranetze, cand hoaxul devine o realitate acceptata printre contemporani si Baudolino insusi porneste in cautarea Presbiterului Ioan si a imparatiei sale populata de creaturi fantastice, unde curge lapte si miere, .

Cealalalt aspect, care aminteste de Numele Trandafirului, e intriga politista. Ultima parte a romanului e un whodunnit clasic, cu o crima, un cerc de suspectzi si un twist final, cel (presupus) ucis fiind Barbarossa, iar suspectii – Baudolino si prietenii sai. Eco se distreaza punand in scena chiar si secventa obligatorie in canonul genului, cand personajele sunt adunate la un loc si cel mai istetz declama: unul din noi e criminalul! Cum a fost ucis Barbarossa daca ziceam mai devreme ca s-a inecat? Deh, ce e istoria scrisa cand il ai pe Baudolino, martor la evenimente, care sa-ti povesteasca cum s-a intamplat de fapt?…

Dupa moartea lui Barbarossa, Baudolino si trupa lui – figuri istorice mai mult sau mai putin obscure pe care Eco  le foloseste ca personaje – o iau spre est sa caute regatul lui Ioan, moment in care cartea deraiaza din istorie in mit, orientul fiind populat cu popoare si creaturi peste care Eco a dat prin texte si bestiare medievale. Medievalii astia au stat aproape 1000 de ani cu lumina stinsa, orice curiozitate despre lumea din jur sau incercare de a investi in stiintza find violent inabusita de Biserica. Evul Mediu a fost o perioada in care, in mintea omului, orice era posibil – astrologie, vrajitorie, sfintzi facatori de minuni (unele dintre credintzele respective supravietzuind pana in zilele noastre, in capul celor cu mentalitatzi medievale) – pentru ca nu exista nicio metoda de infirmare. Iar lumea din jur era atat de putin explorata incat, nu doar ca n-aveau habar de forma planetei, dar acolo unde se termina teritoriul cunoscut – in general Europa si Orientul Mijlociu – incepeau miturile despre creaturi fabuloase, oceane fara sfarsit, tzari exotice opulente si chiar Paradisul Terestru. Pentru omul medieval viatza era plina de mister. Inca orice era posibil, pentru ca nu se inventasera mijloacele pentru a demonstra imposibilul. Iar lumea putea fi plina de miracole, pentru ca nu i se cunosteau limitele. Cateodata il invidiez pe omul asta medieval, care traia ca in Lord of the Rings, in Middle-Earth. In fine, ideea e ca ce nu se cunostea se umplea cu imaginatzia. Asa au aparut carti oculte, bestiare, manuale de vrajitorie, carti de geografie fantastica etc.

Orientul din Baudolino e tocmai orientul din speculatiile medievale. De cum depasesc zona Asiei Mici, personajele dau peste rauri de piatra, paduri care absorb lumina, bestii precum vasiliscul, manticora si alte unitati din jocurile seriei Heroes. Si in final isi petrec cativa ani intr-o zona populata de monopozi, ciclopi, pigmei care vaneaza cocostarci cu arcul, blemi, eunuci si alte creaturi ale Domnului. Baudolino chiar traieste o poveste de dragoste cu o ypolita – femeie satyr, jumatatea superioara gagica, jumatatea inferioara capra – ceea ce pune conceptul de zoofilie intr-o serioasa dificultate.

Eco surprinde din mers si ironizeaza obsesiile lumii medievale, chestie care face romanul si mai savuros. De fapt e nevoie de cunostiintze solide de cultura si civilizatzie medievala (traiasca Drimba!) ca sa prinzi toate aluziile si ironiile autorului la adresa unor particularitati ale vremii. Doua sunt luate extensiv in colimator. In primul rand obsesia pentru moashte, relicve sfinte – se facea in vremurile alea un trafic frenetic cu cuie din crucea pe care a fost rastignit Cristos, bucatzi din Arca lui Noe, tibii din scheletul apostolilor etc. Astfel ca la un moment dat Baudolino si prietenii sai isi castiga existentza fabricand relicve, si chiar pornesc spre Orient cu  Sfantul Graal si 7 capete de-ale lui Ioan Botezatorul la ei, in caz ca li se termina banii pe drum. In al doilea rand sunt celebrele erezii medievale provocate de disputele asupra naturii raportului dintre Tata si Fiu in Sfanta Treime. Eco nu iarta – toate rasele orientale pe care le-am pomenit – monopozi, ciclopi, blezi, panoti – au propria teoria asupra problemei si, in ciuda faptului ca unii au un singur picior, altii un singur ochi, ei nu reusesc sa se deosebeasca intre ei decat prin conceptzia asupra Treimii, acuzandu-se  tot timpul reciproc de erezie. Ironia e delicioasa.

In fine, trebuie sa mentzionez umorul. Eco te face sa te prapadesti de ras in timp ce te invatza. E profesorul pe care toti am vrea sa-l avem. Umorul lui e cu atat mai dezarmant cu cat scoate capul printre discursuri stufoase pe teme culturale si evenimente istorice tragice. Sau mai degraba tragi-comice, in cazul domniei lui Barbarossa. Secventze precum asaltul Alexandriei, reactzia cetatenilor intorcandu-se in orasul proaspat botezat, cu numele schimbat (“vaaai, ce oras frumos! parca seamana umpic cu ala in care locuiam inainte, cum ii zicea oare…”) sau moartea tatalui natural al lui Baudolino (care in ultimul moment are o viziune cu nevasta-sa in rai – care arata “ca staulul nostru unde tinem vacile, numai ca mai curat” – si incepe sa o injure ca a pierdut furca de curatzat balega) sunt de un haz major.

Recapituland, Baudolino e un roman fizolofic, istoric, umoristic, de aventuri, fantasy si politzist.  N-am mai intalnit toate genurile astea la un loc de la Biblie incoace. Ar mai fi si postmodern, zice lumea, datorita intertextualitatzii care abunda, insa zice aiurea, nu intertextualitatea e criteriul de baza in postmodernism, ci autoreferentzialitatea, autoironia, naratziunea constienta de sine. Iar astea, din fericire, lipsesc. Lectura obligatorie pentru cei care au o slabiciune fatza  de cel putin unul din genurile pomenite.

Advertisements
Comments
  1. Gugl says:

    “Cateodata il invidiez pe omul asta medieval, care traia ca in Lord of the Rings, in Middle-Earth. In fine, ideea e ca ce nu se cunostea se umplea cu imaginatzia. Asa au aparut carti oculte, bestiare, manuale de vrajitorie, carti de geografie fantastica etc.”

    Omul medieval nu umplea doar ce nu stia cu imaginatzia, ci umplea cu imaginatzia si ceea ce cunostea. Toti marii precursori ai stiintelor de astazi erau mai degraba din gashca lui Tolkien, decat din gashca lui rationalistilor.

    Paracelsus (bunicul chimiei moderne si a psihanalizei lui Jung), Giordano Bruno, Kepler, Pico della Mirandola, Agrippa von Nettesheim scriau tratate de magie, hermetism si astrologie, pline de personaje bizare si fabule fantasy, nu tratate de fizica, astronomie, lingvistica sau psihologie cum sunt considerate azi.

    Stiinta moderna s-a nascut in momentul in care ,in timpul Reformei si Contrareformei, s-a impus o cenzura agresiva ocultismului, provocand o schimbare de viziune in modul de abordare a cunoasterii.
    E concluzia celei mai documentate carti pe tema asta, care e continuarea ideala la Baudolino.

  2. exty says:

    da, da, preferatul meu din gashca asta e chiar Newton, care cu cateva sute de ani mai tarziu decat ashtia, dupa ce pana la 26 de ani terminase de revolutzionat fizica, restul vietzii s-a preocupat cu magia, alchemia si ocultismul.

    care e cartea asta documentata de care zici si care (presupun ca) nu-i Drimba, care oricum le stie pe toate?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s