A fost un an prost. Pentru muzica, filme, patrie, prieteni si pentru mine deopotriva. Pana si pentru caineleunix, din fericire. In primul rand, a fost anul in care a murit Peter Steele si la ora la care scriu acest post e inca mort. Ironic, am intrat in 2010 mimandu-l la cheful de revelion. Oameni de talia asta nu se prea fabrica, mai tre’ sa dea coltzu’ inca cativa ca el si ne ducem dracului definitiv. A fost anul in care s-a dus si Dio, dar in cazul lui n-a fost o surpriza, plus ca, artistic, era deja decedat inca de pe cand Peter Steele se apuca de muzica. In schimb, contrar legilor fizicii, Keith Richards inca traieste. Ba chiar o sa revina la vara in urmatorul Pirates of the Carribean. Ne-a parasit si Salinger, ceea ce a fost doar o formalitate, cum dansul era retras din lume inca de dinainte sa se nasca Peter Steele, iar ultima carte i-a aparut acu vreo 50 de ani. Am tot sperat ca dupa moarte o sa ii descopere pe undeva manuscrisele cu continuari la Catcher in the Rye, la care a lucrat pe ascuns in ultima jumatate de secol, dar inca nu se aude nimic. Saramago, insa, s-a dus in plina glorie, tocmai pe cand devenisem un fanboy, ceea ce il face cel mai regretat om al anului in topurile personale, dupa Peter Steele. Apropo, Polirom tocmai i-a publicat blogul pe hartie. Sa n-o uitam pe Madalina Manole, fata draga care pana la urma s-a decis sa fie trista, oricat ar fi de pacat, si si-a luat si ea o pauza pe termen nedefinit. Pana la urma, dintre toti oamenii pomeniti mai sus si prin topuri, ea e singura cu care am un vinil in casa.
In timp ce astia au sters-o pe usa din dos, noi ceilaltzi inca suntem in plina criza. Pentru a contracara cu intzelepciune masurile austere mishelesti ale Basescului, am reactzionat preventiv si n-am intrat nici anul asta in dambul muncii, ramanand in continuare in cel rotund. Am ratat Sonisphere, cel mai complet festival muzical de pana acu de prin partile noastre. In schimb, s-a intamplat sa ma sincronizez in aprilie la Tilburg cu Neurotic Deathfest, cel mai important festival death metal al Europei. Am vazut cu ocazia asta trupe care mi-au incantat tineretzile, precum Carcass, Six Feet Under, Belphegor, Napalm Death etc. Din pacate am avut aceeasi senzatie ca acu 10 ani la Disneyland: feelingul ca am ajuns cu vreo catziva ani prea tarziu ca sa ma mai bucur de asa ceva. Cu exceptzia Bolt Thrower, care au meritat toti banii si i-ar merita oricand.
Va aduc la cunostiintza ca traseul in timp spre copilarie initziat acu juma’ de an printr-o revizionare maraton X-files merge bine, sunt la sezonul 4, mai am vreo suta si ceva de episoade si deja mi-am descoperit originea mai multor influentze, deprinderi si amintiri decat intr-o sedintza de psihanaliza. But the truth is still out there, where it should be. Doctor Who a scazut calitativ enorm, asa cum anticipam, odata cu sezonul 5 si intrarea cocostarcului de Matt Smith in papucii doctorului. Si macar de ar fi fost doar atat, dar parca odata cu sezonul asta si scenariile au devenit atat de outrageously illogic incat iti pierzi automat interesul pentru tot ce se inampla acolo. Sezonul 5 a avut un singur episod decent (Amy’s Choice). S-a redresat oleaca zilele astea odata cu Christmas special-ul, care e un fel de tribut la A Christmas Carol, de fapt asa ii si zice, si pentru care a fost racolat Michael Gambon in rol principal. E din ala cu scenariu tragic, storcator de lacrimi, fantezie din plin, colinde si gagici cu voci suave. Dar vedeta anului in materie de seriale e The Walking Dead, facut de Frank Darabont himself, care cu cele doar 6 episoade ale sale a ajuns candidat la Globurile de Aur si favoritul meu anul asta. E atat de serios si bine realizat incat a incantat fani (ai filmelor cu zombie ) si profani deopotriva. Revin cu articol separat curand.
2010 a fost anul in care am descoperit filarmonica, sauna, pe Billy Wilder si trupa Steel Panther. A fost anul in care am patruns into the greatest hive mind of all – facebook. Si a fost anul in care am realizat ca toti anii care vor urma vor fi la fel. Sa-i dam inainte cu bilantzurile muzicale.
Fiind un an aiurea pe toate planurile, se cuvine sa incepem cu topul celor mai proaste albume. Nu neaparat proaste in mod obiectiv, ci mai degraba proaste fatza de asteptari si de valoarea/pretentziile trupei. Asadar, va ofer top 10 dezamagiri discografice 2010:
Spiritual Beggars – Return to Zero
Return to 0, indeed. Dupa o bijuterie ca Demons, ca sa compui un album care sa sune ca Iris tre’ sa te urasti tare mult. Au schimbat si vocalul. Return to 0.
Anathema – We’re Here Because We’re Here
Cam senzatia din titlu am avut-o dupa prima ascultare: nu prea avem idee de ce suntem aici, dar parca nici nu ne-am da deoparte, asa ca hai sa zdranganim ceva acolo. Si a iesit un intreg album care suna ca introurile si interludiile de la Porcupine Tree.
Negura Bunget – Varstele pamantului
Dupa dramatica schimbare de componentza de anu trecut, Negura au ajuns sa sune ca o parodie a trupei originale. Tot albumul e doar intro-uri si outro-uri bombastice, cu umpic de muzica pe la mijloc constand in clisee preluate din vremurile bune ale trupei. Si totul e cantat/recitat cu o voce in care se simte de la o posta ca nu crede ce zice.
The Knife – Tomorrow in a Year
Tehnic, asta nu e o dezamagire, e o eroare de comunicare. Lumea astepta un album The Knife si s-a trezit cu un album strict utilitar, compus ca soundtrack pentru o electro-opera, in colaborare cu inca doua trupe si care consta in vreo doua piese cinstite, intercalate prin vreo ora de scartzaieli electronice care probabil dau bine pe scena.
Monster Magnet – Mastermind
Categoric, un an dezastruos pentru stoner. Oh, how the great have fallen… Au totusi un videoclip mishto la care o sa revin.
Therion – Sitra Ahra
Atat de bombastic incat am simtit cum ma ia cu diabet dupa prima ascultare.
Massive Attack – Heligoland
Cel mai boring album al anului. Nu se intampla absolut nimic acolo, cu toate colaborarile lor cu tot. Si i-am dat mai multe sanse decat merita ca sa imi spuna ceva. A tacut.
Antony and the Johnsons – Swanlights
Pedofilul meu preferat a fost cam neinspirat anul asta. Doar cu o voce calda si clampanit la intamplare la pian nu se face muzica pe care sa vrei s-o asculti mai mult de o data.
Agalloch – Marrow of the Spirit
Nu-i prost defel, ca idee, doar ca am ajuns la o varsta la care ma scot din sarite automat trupele care imi lasa impresia ca se joaca cu timpul meu. Albumul asta putea fi lejer cu vreo doua treimi mai scurt fara sa piarda nimic. Numai ca, aparent, ideea unora de piesa epica sau “progresiva” e orice are peste 10 minute, iar la durata asta se ajunge prin vreo 3 minute de muzica si inca de trei ori atatea clape aiurea, vajaieli atmosferice si sunete suave din natura. La un scurt bilantz, albumul are o piesa faina si inca vreo doua jumatatzi decente din alte piese.
Burzum – Belus
Nu-i ca si cand as fi avut vreodata asteptari de la baiatul asta, dar asa un eveniment nu poate trece neobservat si asta era singurul loc unde se cuvenea sa amintesc de el. Plus ca sunt fericitul posesor al unui tricou cu moaca lui Varg, primit de la o persoana speciala pe vremuri, pe care il port in suflet si in dulap. Wotan mit uns!
Topul albumelor anului e mai subiectiv decat in alti ani, pe motiv ca nu prea am avut de unde alege. Asa ca am bagat chestii pe care le-am ascultat cu placere si consecventza anul asta, chiar daca nu sunt in mod necesar geniabile, plus albume care in mod normal ar fi fost doar mentziuni speciale. Deci diferentza intre top 10 si urmatoarele 10 care n-au ajuns in top e facuta strict pe criterii de mood si fitze. In ordinea crescatoare (aproximativ) a entuziasmului si ascultarilor, top 10 albume 2010:
Rob Zombie – Hellbilly Deluxe 2
albumul de rock industrial al anului
Danzig – Deth Red Sabaoth
albumul macho al anului. Piese precum Ju Ju Bone sunt instant classics
Pain of Salvation – Road Salt One
un album modest pentru Pain of Salvation, mare pentru lumea muzicala. Daca pe anteriorul album retzeta inovatoare era rap+metal progresiv, aici e blues + rock progresiv. Mai putin metalic, dar rezultatul e acelasi: pure awsomeness. And a bit of gayness, cum ii shade bine bluesului.
The Egocentrics – Love Fear Choices and Astronauts
si a venit ziua in care un album al unei trupe romanesti prinde un loc in top 10. In ultima decada, chestia asta s-ar mai fi intamplat doar cu ocazia ultimelor doua albume Negura Bunget, dar pe vremea aia nu aveam blog pe care sa fac topuri. The Egocentrics sunt trei baetzi din Timisoara, promovati initzial prin concerte ca post-rock, pe principiul ca orice muzica instrumentala pe chitara electrica tre’ sa fie post-rock. Ei canta un stoner psihedelic cu o complexitate instrumentala peste medie, fiind prima trupa romaneasca in pas cu vremurile, din cate am eu la cunostiintza, si sunt laudati in afara de toate siteurile de specialitate. La noi mai tre’ sa treaca vreo 20 de ani pana ca rockerii tipici, ascultatori de black, death, gothic european si heavy metal din anii ’80, sa ia contact cu prezentul si sa-i aprecieze.
Mike Patton – Mondo Cane
Putine erau stilurile muzicale pe care sa nu le fi abordat Patton de-a lungul carierei, iar anul asta a mai marcat unul pe lista: cantzoneta italiana. Mondo Cane e o colectzie de coveruri dupa shlagare italiene de acu 40-50 de ani, acompaniate de o impresionanta orchestra si cantate cinstit, fara maimutzarelile si subminarile postmoderne tipice lui Patton. Probabil s-a temut ca daca exagereaza ii da papucii gagica, italianca de felul ei.
Audrey Horne – Audrey Horne
Audrey Horne canta un metal accesibil si foarte catchy. As putea folosi chiar termenul grunge, fara sa se supere nimeni. Albumul asta e ceva mai slab decat Le Fol si o placere vinovata a subsemnatului.
Grinderman – Grinderman 2
Nick Cave si Warren Ellis s-au intors anul asta cu un nou Grinderman, nu la fel de grozav ca primul, odata ce s-a pierdut elementul de noutatate, dar tot cu scartzieli de zile mari si titluri de piese plus versuri de milioane. Si unul din cele mai weird videoclipuri ever.
Nevermore – The Obsidian Conspiracy
M-as fi bucurat mult mai mult de albumul asta daca de la anteriorul nu s-ar fi intamplat doua chestii: Warrel Dane a scos album solo bestial; Jeff Loomis a scos album solo bestial. Lumea imi reproseaza: pai ce, te asteptai ca noul Nevermore sa fie albumul lui Dane suprapus peste al lui Loomis? Well… da. Nu vad de ce ar fi o asteptare nepotrivita. Cand lucreaza impreuna, cei doi crai ar trebui sa se potentzeze reciproc, nu sa-si puna betze in roate si sa ajunga la cel mai mic numitor comun. In schimb Nevermore au scos un album foarte simplutz si accesibil, comparat cu ermeticele Enemies of Reality si This Godless Endeavour. Si nu e nici la fel de sofisticat ca Dead Heart in a Dead World. Dar, intrucat vorbim despre Nevermore, chiar si asa n-a avut nicio problema sa intre in top
Kylesa – Spiral Shadow
Dupa albumul de top de abia acu un an, Kylesa au comis-o din nou cu Spiral Shadow, cel mai divers si, pana la ora actuala, cel mai bun album al carierei lor. De la hardcore la sludge si inapoi.
Enslaved – Axioma Ethica Odini
…………
Punctele de suspensie simbolizeaza cele cateva minute de asteptat sa va opriti din ras dupa ce ati citit numele albumului, ca sa pot continua postul. Bun, deci Enslaved sunt o trupa rara: dupa mai bine de 15 ani de cariera, 10 albume si un vizibil progres de la unul la urmatorul, in 2010 au scos de departe cea mai buna creatzie din cariera. Se mai apropiasera de cateva ori de nivelul asta, mai ales cu Isa, dar la vremea aia au fost sabotatzi de productzia gaunoasa. De data asta totul suna crystal clear, instrumentele sunt dozate perfect, iar compozitiile sunt orgasmice, un black metal progresiv cu growlinguri, voce clean lalaita in stil viking si tot ce vreti. Comparatzia inevitabila e cu ultimele albume Opeth. Zice lumea ca Akerfeldt plange cand asculta ultimul Enslaved. In fine, daca mi-ar fi zis careva acu 12 luni ca albumul anului pentru mine o sa fie un album de black metal, mai ales Enslaved, l-as fi muscat de nas. Deasemenea, e primul album nou pe care l-a ascultat Mircea in ultimii 10 ani 🙂
N-am pus niciun clip mai sus pentru ca pe contul meu de facebook am pornit countdown-ul albumelor anului cu cate un videoclip reprezentativ pentru fiecare. A se consulta aici
Urmeaza inca 10 recomandari care n-au mai prins autobusul pentru podium, dar sunt solide si, dupa cum ziceam, unele din ele ar fi fost acu in top daca batea vantul din alta directzie cand l-am incropit. In ordine alfabetica, avem cam asa:
Android Lust – The Human Animal
indie electronic de mare clasa
Black Label Society – Order of the Black
singura trupa de renume in domeniu care a scos anu asta un album cat de cat decent
Brendan Perry – Ark
jumatatea mai buna de la Dead Can Dance – cea masculina – a aparut cu un nou album solo care poate sta oricand langa cele mai mishto piese Dead Can Dance
Dark Tranquility – We Are the Void
daca nu scria Dark Tranquility pe el probabil nici nu-l bagam in seama. Dar cum sunt fan, nostalgia a castigat si acu mi-e simpatic. Album-sablon, cu piese facute dupa retzete verificate pe albumul anterior. Cea mai facila metoda sa-ti multzumesti fanii.
Dimmu Borgir – Abrahadabra
daca mai stateam putin inainte sa incropesc topurile, asta cu sigurantza ar fi intrat in primele 10. Devine tot mai catchy cu fiecare auditzie. De data asta au atins nivelul optim intre orchestra bombastica, chitara electrica si ragete.
Orphaned Land – The Neverending Way of the Warrior
evreii astia produsi de Steve Wilson se bucura atat de tare ca canta incat au pe albumul asta o gramada de piese, unele chiar foarte lungi, de unde si principala sa problema: durata. Soundul e impresionant, la fel si exotismul unelor piese, doar ca de la o vreme devin cam preachy si, in consectinza, cumplit de gay cu toate horele lor progresive despre pace si iubire fratzeasca.
Rome – Nos Chants Perdus
si Jerome a ajuns sa compuna piese pe pilot automat. Inca suna grozav de mishto, motivul pentru care albumul n-a pupat topul e tocmai faptul ca piesele sunt formulaice, dupa retzeta ultimului album, totul romantic si plin de viori, insa prea m-a lasat cu senzatia ca le-am mai auzit inainte.
Spiritual Front – Rotten Roma Casino
a fost unul din cele mai asteptate albume ale anului si, pana la urma, o dezamagire. Piesele alea sunt atat de sufocate de productzie incat au fost stoarse de orice urma de viatza si practic nici nu mai recunosti trupa – decat daca ai terminat un liceu de muzica si ai urechea formata. Singurul motiv pentru care nu l-am trecut la dezamagiri e ca, in sine, piesele alea sunt ok, le-am auzit live si suna a Spiritual Front. Doar productzia le-a ucis pe album.
Swans – My Father Will Guide Me Up a Rope to the Sky
Michael Gira a reformat trupa dupa 15 ani de moarte clinica, din pacate fara partenera sa de pe vremuri – Jarboe. Chiar si asa, albumul suna excelent.
Volbeat – Above Heaven, Beyond Hell
aceleasi observatii ca la Dark Tranquility – daca nu scria Volbeat pe el mi-ar fi trecut lejer pe sub radar.
Avem si doua mentziuni speciale, neincadrabile in alta parte:
Johnny Cash – American VI
stitzi vorba aia despre cum artistii adevarati nu mor niciodata? Johnny Cash a luat-o in serios si a scos, la 7 ani dupa ce si-a dat obstescul sfarsit, un nou album. Pe care ne anuntza inca din prima piesa: there ain’t no grave that can hold my body down. De fapt piesa in sine si atmosfera ei sunt geniale. Uite-aici. Unul din putzinii oameni pe care i-as clona.
Parazitii – Tot ce e bun tre’ sa dispara
trupa care spune lucrurilor pe nume. Mai putin in concerte, unde spune lucrurilor pe nume, mai putzin lucrurilor din familia semantica a cuvantului pula, pardon. O doza de misoginism ca pe albumele Parazitii e intotdeauna binevenita zilele astea. De fapt asta e lucrul pe care il au in comun Parazitii si Johnny Cash: sunt singurii care mai canta despre violentza impotriva femeii si o fac sa sune cool. Pana acu 40-50 de ani exorcizarea demonilor sexului slab prin cafteala rupta din rai era la ordinea zilei, iar efectele ei benefice erau omagiate peste tot – filme, muzica, cartzi. Apoi a intervenit ascensiunea feminismului si brusc nu a mai fost ok sa te afisezi artistic cu practici sanatoase de genul asta, chestie care intamplator a coincis cu declinul civilizatziei occidentale. In fine… daca nu putem schimba lumea, macar sa-i dam foc…
Ca sa fie complete topurile muzicale, trebuie pomenite si cele mai cool videoclipuri iesite anul asta. In ordinea crescatoare a valorii, top 10 clipuri 2010 (click pe titlul piesei to make the magic work):
1. Lady Gaga – Bad Romance (aceasta Marylin Manson a pop-ului)
2. Lady Gaga – Telephone (sper ca ati observat ca cele mai misto clipuri ale ei sunt regizate de Jonas Akerlund, unul din taticii black metal-ului, fost membru in Bathory si regizor al filmului meu preferat cu junkies – Spun)
3. Lady Gaga – Alejandro (am primit de la Mos Craciun tricou cu ea)
4. Grinderman – Heathen Child
5. Rammstein – Haifisch
6. Monster Magnet – Gods and Punks (not a good year for supervillains)
7. Dimmu Borgir – Gateways (white is the new black)
8. Kylesa – Tired Climb
9. Die Antwoord – Enter the Ninja (atentie la cameo-ul lui Leon Botha, cel mai faimos si longeviv suferind de progeria)
10. Die Antwoord – Evil Boy (ultima senzatie din Africa de Sud. Atentie la aborigenul cu atitudine)
In final – din diverse motive si in diverse feluri – oamenii anului:
1. Hit Girl
2. fam. Manelesux (dog excluded)
3. fam. Braica (mothers included)
4. fam. Satana
5. Mircea
The Penultimate Truth 