Archive for the ‘cereals’ Category

Bun. Că tot rămăsesem la seriale, aș mai adăuga că Southpark se transformă tot mai puternic într-un fel de cronica cârcotașilor, dacă se ntâmplă ceva pe la americani pe parcursul unei săptămâni, săptămâna următoare, pac, apar și băieții cu un episod despre asta. Chiar și așa, e în continuare deștept și entertaining și mai decent decât orice altceva de pe la televiziunile americane. Dar nu asta vroiam sa zic. Ci ca în acest al 15-lea sezon a apărut cel mai tragic și relevant comentariu despre condiția umană. Episodul You’re Getting Old (și următorul) confirmă că there is no hope for humankind, odată ce ajungi la vârsta mijlocie și ai un job totul devine o cursă disperată  încercând să recuperezi chestii irecuperabile. No joy in life anymore, just patterns, everything is shit, no solution. Cam asta e morala.

IV. CĂRȚILE

La capitolul ăsta vin așa, fără ordine, 5 cărți deosebite, de la facerea lumii până azi, pe care s-a întâmplat să le citesc eu anul ăsta și să le recomand oricui trece pe aici.

ROBERT SILVERBERG – PHASES OF THE MOON

O antologie cuprinzând întreaga sa carieră, atât de mișto încât nici n-o să vorbesc despre ea aici. Urmează articol separat despre relația mea specială cu Silverberg și despre ce scriitor grozav e dânsul.

CHINA MIEVILLE – THE CITY AND THE CITY

… sau ce se întâmplă când îl corcești pe Kafka cu Raymond Chandler. Se întâmplă un roman noir, în limbajul stilat și inventiv care l-a consacrat pe Mieville, plin de un absurd extrem și de comentarii subtile despre politică, formalism, alienare. Ca și în cazul unui alt roman asemănător, atât la stil cât și la premiile abătute asupra lui – The Yiddsh Policemen Union a lui Chabon – în cartea lui Mieville intriga polițistă e doar decorul, mijlocul cel mai la îndemână pentru a exploata o idee genială.

VLADIMIR NABOKOV – LOLITA

A fost o lacună care aștepta demult să fie acoperită și o surpriză plăcută, căci nu mă așteptam la stilul ironic, jucăuș și pe alocuri absurd în care e scrisă cartea. Cred că e romanul meu de dragoste preferat.

TERRY PRATCHETT – UNSEEN ACADEMICALS

Pentru că nici un an nu e complet fără cel puțin un Terry Pratchett și pentru că orice carte de-a lui, odată citită, e automat de top. Asta a fost ultima din serie la momentul la care am citit-o și, culmea, moșulică încă mai are chestii de zis, dincolo de faptul că, ca și structură și poante, cam toate cărțile lui sunt la fel. Cu ocazia asta am ajuns în sfârșit la zi cu seria Discworld, iar Terry s-ar părea că a ajuns cu ea la capăt, că, din câte am auzit, anu ăsta a tot umblat pe la elvețieni să-l sinucidă.

SIMON SINGH – BIG BANG

Ca reacție la toate lucrurile mărunte cu care a trebuit să-mi bat capul anul ăsta , născocite de niște oameni mărunți, atât de mărunți încât la scara lor mărunțișurile par importante, m-am apucat de seria cărților de popularizare științifică de la Humanitas. Big Bang prezintă istoria modelelor despre Univers, a oamenilor care au pus umărul la ele și a modului în care s-a ajuns la tot ceea ce știm azi despre el. Ineditul cărții lui Singh constă în faptul că e atât de bine concepută încât se citește ca un roman, stai lipit de ea cu orele ca să vezi ce se mai întâmplă și care e deznodământul. Iar informația în sine e facinantă și mai ales, esențială pentru oricine se pretinde cetățean al acestei planete.

MENȚIUNI

– mi-am luat toate cele 4 volume de proză (scurtă) ale lui Woody Allen. Care, puse laolaltă, fac cât jumatate de roman de Stephen King. Ca grosime, adică. De fapt, for whoever it may concern, primele trei au fost adunate sub un singur acoperiș la care îi zice The Insanity Defense și care e varianta pe care o am eu. Spre surprinderea mea, prozele lui Woody au la fel de multă logică ca și primele lui filme. Toate ”povestirile” din toate cele 4 volume sunt pe teme absurde, sunt ironice, sarcastice, fără noimă per ansamblu, dar pline de replici memorabile. De fapt am fost șocat cât de mult seamănă cu Terry Pratchett, atâta doar că poantele sunt cu evrei în loc de vrăjitori.

– am pus mâna (și chiar am citit) pe cele 7 volume (deocamdată) din The Walking Dead. Per ansamblu e foarte ok, una din puținele benzi desenate pe care nu-mi pare rău să fi pus mâna. Se mai repetă pe ici pe colo, personajele vorbesc cam mult în clișee, dar evoluția personajului principal face toți banii. Asta și momentele tragice cand li se întâmplă personajelor chestii nașpa, incontrolabile, imitând atat de bine haosul din viața reală încât uiți că citești o carte și te trezești cu câte un nod în gât pentru fiecare personaj care dă colțu.

V. CONCERTELE

1. RAMMSTEIN @ Budapest

De fapt încă nu sunt sigur că i-am văzut. Se mișcau ca ei, cântau ca ei, dar de unde stăteam n-am avut cum să-mi dau seama dacă erau chiar ei că eram în celălalt capăt al stadionului. A fost o mare învățătură de minte, pe viitor la concertele de arenă ori iau bilet în primul rând, ori stau acasă și mă uit la un dvd sau ceva. Oricum, concertul anului. Fiind pe stadion acoperit m-am gândit că nu-i lasă să se joace cu focul, dar și-au făcut din plin toate numerele clasice, plus o smecherie cu o pasarelă suspendată care mai cobora din cand în când să-i ducă în mijlocul sălii, unde cântau înghesuiți pe o scenă improvizată, ca într-un WC public. Dacă aș fi dedicat un articol concertului la momentul potrivit, aș fi avut răgaz pentru niște reflecții legate de publicul tipic Rammstein, dar așa va trebui să aștepte până data viitoare. Să zicem doar că în preajmă era în același timp și un concert Modern Talking unde era să ajung din greșeală și că judecând strict după publicul din fața sălilor respective, ai fi jurat că ăia de la Rammstein sunt veniți la Modern Talking și invers.

2. DARK TRANQUILITY @ București

Una din cele mai mari restanțe pe care le aveam în domeniu. Dark Tranquility sunt singura trupă de death metal care în concerte urlă la tine cu zâmbetul pe buze și îți transmit energie pozitivă prin piese despre moarte, singurătate, deșertăciune și alte teme esențiale din repertoriul genului. A fost un concert excelent organizat, excelent sonorizat și cu trupa în mare formă. Acu că am auzit Lethe live sunt cu un pas mai aproape de nirvana.

3. Judas Priest @ București

La concertul bunicului Halford am participat din două motive: for old times sake și pentru că cântau la mine în spatele blocului. Până la urmă a fost o idee bună, auzind piese clasice de dinainte să mă nasc, cântate cu profesionalismul câștigat în zeci de ani de experiență ai așa o senzație că ești în prezența a ceva mare, chiar daca nu ești neapărat fan.

4. Kultur Shock @ București

Ăștia sunt trupa pentru care m-aș însura numai ca să-i chem să-mi cânte la nuntă. Punkul țigănesc balcanic cu trompete, viori și chitări electrice furioase sună nemaipomenit live, fix cum îmi închipuiam acu câțiva ani când am auzit de ei și de când așteptam să îi prind live.

5. Lake of Tears @ București

Una din trupele tinereții mele, dar care au ajuns prea târziu ca să mă mai bucur de ei cum aș fi făcut-o acu zece ani. Oricum live s-au prezentat decent și cântarea a nimerit într-un moment propice al carierei lor, când tocmai ce au scos un album surprinzător de interesant pentru stilul lor. Marele minus a fost că Brennare a venit fără ciupercă în cap și cu un look de corporatist în pauza de masă.

6. The Egocentrics @ Cluj

Judecând strict după muzică, Egocentrics ar fi fost teoretic mult mai sus în topul ăsta. Problema e că sunt încă la nivelul de trupă pentru connaisseuri și din cauza asta concertele lor se întâmpla prin beciuri înguste. De data asta a fost vorba de pivnița de la Zorki, unde spațiul era atât de redus încât nu știai unde se termina publicul și unde începe scena. Cu toate astea concertele lor sunt în ultimii ani evenimentul de care mă bucur cel mai mult din peisajul muzical românesc.

MENȚIUNI:

Deftones @ București –  a fost un concert foarte entertaining, plin de motive de zbenguială și voie bună. Problema e că, piesele fiind toate croite după același model, după o vreme concertul a devenit doar plictisitor și obositor.

Vader, Gorgoroth @ Cluj – un eveniment la care am mers că eram curios de Vader, pe care nu am reușit să-mi fac timp să-i ascult acasă, și pentru a vedea cât de mult se poate rezista fără să râzi la Gorgoroth, știut fiind că vocalul lor mai are obiceiul să coboare de pe scenă și să-i căpăcească pe ăia care nu sunt în ton cu solemnitatea muzicii. Până la urmă Vader nu s-au prins de mine, fiind o trupă mult prea generică ca să-mi merite atenția, iar Gorgoroth au fost amuzanți, mai ales că they didn’t overstay their welcome și s-au cărat după vreo oră, probabil ca să nu se prindă lumea că de o oră cântau aceeași piesă.

VI. MUZICA

Cu albumele noi am stat tare prost. Din cauza lipsei de timp și de dispoziție am fost selectiv ca bătrânii sau ca roacherii noștri. Am mers pe cărări bătătorite și am ascultat în mare parte doar albume ale trupelor pe care le știam și care n-au încercat să îmi tulbure pacea interioară prin inovații, să îmi risipească letargia prin originalitate și avantgardism. N-a fost niciun album care să mă dea pe spate și pe care să îl pot pune pe locul unu fără să stau pe gânduri. Așadar, în ordine alfabetică, this is it:

EVERGREY – Glorious Collision

N-am mare lucru de comentat aici, e doar Evergrey în cea mai bună formă de la The Inner Circle încoace. Piesă preferată: To Fit the Mold

GRAVEYARD – Hisingen Blues

Surpriza anului, Graveyard îs o trupă de american blues clasic, cu balade de inimă albastră și tot tacâmul, cântate de niște scandinavi simpatici care s-ar părea că sunt la al doilea album. Piesă preferată: Uncomfortably Numb

IN FLAMES – Sounds of a Playground Fading

In Flames nu sunt în stare să scoată un album prost, oricât ar experimenta. De data asta n-a fost vorba de experiment, e doar In Flames în stilul pe care ei înșiși l-au patentat, cu instrumentație complexă, ritm beton și versuri decente. Piesa preferată: aia din titlu

MASTODON – The Hunter

Aceleași precizări ca mai sus – o trupă care explorează toate cotloanele metalului și vine cu ceva proaspăt de fiecare dată. Coperta albumului, ca de obicei, e beton. Nu cred că mai e nevoie s-o zic, dar nah: Mastodon sunt una dintre cele mai importante trupe contemporane din toate genurile. Piesă preferată: Stargasm

MONKEY3 – Beyond the Black Sky

Trupa mea de fuflet din căprăria stoner psyhedelic. Piesa preferată: Camhell

MYRATH – Tales of the Sands

Altă surpriză a anului, Myrath sunt niște tunisieni foarte gay la înfățișare care cântă metal progresiv profesionist cu influențe orientale foarte bine integrate. Era cât pe ce să-i văd live acu vreo două luni, dar s-ar părea că lui Șandor666 nu i-a ajuns alocația să-i plăatească, așa că au dat câteva ture cu autocarul prin localitate după care s-au dus mai departe. Mi se pare un incident destul de grav încât să fi meritat o pancartă la revoluția universală de luna asta. Piesa preferată: Tales of the Sands

PUSCIFER – Conditions of My Parole

Albumul soft al anului, uneori prea soft și fără vlagă pentru binele lui, scos de genialul Maynard de la Tool. Piesă preferată: Man Overboard

ROME – Die Aesthetik Der Herrschaftsfreiheit

După o pauză abisală de aproape un an de la ultimul album, Jerome s-a întors cu 3 albume într-unul, de mănânci o pită până le termini de ascultat. Albumul merge pe linia ultimelor 2 – mai mult romantic decât marțial, mai mult folk decât neo, per ansamblu prietenos și foarte catchy. Piesa preferată: You Threw it at Me Like Stones

SEPTIC FLESH – The Great Mass

Albumul ăsta a fost probabil cel mai bun lucru care s-a întâmplat anul trecut în Grecia. Merge pe stilul inițiat odată cu Communion – multă orchestrație auxiliară și bombasticisme, însă curge tare frumos. Piesa preferată: Pyramid God

TOM WAITS – Bad As Me

O serie de piese proaspete, pentru cine le ascultase pe alea vechi până la saturație. În rest nimic nou, Tom Waits is still cool. Preferata: tot aia din titlu

ALTE CHESTII RELEVANTE:

– albumul de ukulele al lui Eddie Vedder intitulat – n-o să vă vină să credeți – Ukulele Songs. Că tot veni vorba, în ultima vreme dau suspect de des de Eddie prin filmele recente, fie cu câte o piesă compusă special pentru ocazie, fie cu câte una din vremurile cu Pearl Jam…

– albumul nou Steel Panther, cea mai mișto trupă la mișto a momentului. Îi zice Balls Out și e aproape la fel de plin de hituri și versuri memorabile ca și anteriorul. I’m going to a party – tomorrow night, tomorrow night – but tonight I’m playing angry birds

– simpaticul album de industrial al uneia dintre cele mai crâncene trupe de death de pe vremuri – Morbid Angel. Au ajuns la litera I – Illud Divinum Insanus. Deasemenea, primul album Morbid Angel pe care l-am ascultat până la capăt – și m-am simțit bine pe parcurs.

– albumul nou The Egocentrics, cu piese mai cuminți și mai aranjate, nu la fel de grozave ca pe albumul de debut, dar încă destul de inspirate. You’ve just gotta listen to this!

– prima trupa și primul album de black metal hipsteresc din istorie. Liturgy, respectiv Aesthetica. Ei se jură că cântă black metal transcedental. Sună raw, pe alocuri ca Burzum. Asta în timp ce în pozele promo arată ca Pink Floyd în vremurile lor de glorie. Hitul albumului: Returner. Atenție la cum arată membrii, cu accent pe tobar.

– în fine, la capitolul albume simpatice care n-au ajuns în top, ar fi cam așa: Animals as Leaders, Lake of Tears, Devin Townsend (x2), Deine Lakaien, Pain of Salvation, The Dwarves.

VII. VIAȚA

DE BINE

– mi-am făcut în sfârșit abonament la Scientifc American;

– am cedat impulsului de colecționar și am început să adun de la jocuri preferate în original la volume arătoase gen Absolute Sandman sau ediții mișto de colecție precum cele scoase de Everyman’s Library sau The Library of America

– mi-am încropit o uniforma de hipster steampunk cu care pot să mă infilterez practic oriunde și chiar o fac cu succes;

– am învățat să scriu cu diacritice;

– am început să umblu în zig-zag. Because life is not a straight line.

– edițiile lunare A Night into the Void de la Gazette, un fel de chefuri exclusiv cu stoner și genuri conexe. Un eveniment cultural esențial și binevenit în condițiile în care 9 din 10 roacheri români n-au auzit de așa ceva. Singura problemă e că din cauza specificului muzicii și a locației de kkt serile astea sunt un fel de audiții exclusiviste în care oamenii se fâțâie nehotărâți de colo-colo, că nici muzica nu-i de dansat, nici scaune de stat pe care să meditezi la ea nu sunt.

DE NAȘPA

– m-am blocat cu filmele pe la anii ’50, în sensul că n-am văzut mai nimic din lista cronologică de vizionări esențiale;

– am intrat cu un picior în câmpul muncii. Mi-e teamă că în câteva luni, când o să-mi bag și celălalt picior, o să mă înghită de tot;

– Aron Biro a plecat dintre noi;

– haitele de câini vagabonzi din centrul capitalei care terorizează in fiecare noapte trecători în secvențe desprinse din filmele cu zombie și care mi-au provocat insomnii în absolut fiecare noapte timp de mai bine de jumătate de an cu lătratul neîntrerupt. Și indivizii rupți de realitate  care au impresia ca nu e nimic in neregulă cu asta și că sărmanele ființe inocente ar trebui lăsate în pace, în condițiile în care ei au văzut prima dată un câine în viața lor în desenele cu Scooby Doo; ăștia ar trebui eutanasiați înaintea maidanezilor.

– am înțeles cum funcționează lumea, am văzut ce se ascunde în spatele cortinei și în consecință m-am plafonat existențial.

OMUL ANULUI

Tiffany

Advertisements

Noroc cu obsesia pentru bilanțuri care ma ndeamnă să resuscitez blogul ăsta, chiar dacă cu frecvența lui Moș Crăciun, altfel ar rămâne în moarte clinică pe vecie și mare păcat ar fi. Mă rog, o stavilă împotriva uitării, în departamentul de marketing a fost și waterytimes, care a încercat să-mi dedice o odă în proză, dar pe la mijlocul articolului l-a luat valul filosofic și s-a înecat în viața și opera kantiană. Pentru cine e interesat în sintagme cu care să mi se adreseze cand mă întâlnește pe stradă, articolul e aici. Revenind, în 2011 a bătut viforul schimbării din toate direcțiile și pe toate planurile, chestie care s-a repercutat și asupra componentei înalt-culturale despre care vorbim aici. În primul rând, am petrecut mai mult de jumate din an în Valea Plângerii, orașul celor 1001 de câini vagabonzi, aurolaci și mașini pe metru pătrat. Din cauza asta – și din altele – am operat o schimbare de priorități în timpul liber, care și ăla s-a împuținat considerabil față de anii trecuți. Adica am insistat puternic pe partea ludică și cea socială. In other words, m-am jucat pe calculator ca un copil oligofren, cum n-am mai facut-o din liceu încoace, iar în restul timpului, asta fiind de regulă când placa video amenința să contribuie puternic la încălzirea globală, am cutreierat cu încrâncenare birturi, chefuri, oameni, evenimente. A fost anul în care am dat cei mai mulți bani pe cărți și am cetit cel mai puțin. Am văzut relativ puține filme, iar majoritatea ălora au fost revizionări nostalgice. Am fost la cele mai multe concerte dar am ascultat cel mai puțin muzică. N-a murit nimeni relevant pentru universul meu.

Cât am fost cantonat în Sodoma, fiind nevoit în sfârșit să scot capul în lume printre oamenii normali, the famous 99 percent, despre care anterior știam că există doar din anecdotele amicilor sau din clipurile cu interviuri umoristice de pe youtube, am apucat să trag niște concluzii oarecum sinistre despre țara asta și oamenii din ea. De fapt am tras la concluzii cât pentru un întreg sistem fizolofic iar momentan le organizez într-un post încrâncenat și tragique, care sper să apară aici în viitorul apropiat. My own theory of everything. Dar s-au întâmplat și lucruri înălțătoare pentru spirit în Sin City. Am fost la cea mai mișto piesă de teatru a anului, Bullets over Lipscani, aia despre care a scris colegul meu de firmă, aronbiro, pe blog din ce auzise de la mine. În esență piesa e un colaj de trei adaptări după tot atâtea nuvele de-ale lui Woody Allen și e adaptată de un regizor care, ca și Woody, e evreu, dar nu lăsați asta să vă sperie, că e cel mai mișto evreu din showbizu românesc. Apropo, când zic adaptată, mă refer la faptul că se găsesc referințe în ea la Schopenhauer, dar și la Camil Petrescu, și în general ăsta e unul din farmecele majore ale piesei. Iar muzica, pentru cine cunoaște, e luată din coloana sonoră de la Grim Fandango. Din câte am la cunoștiință încă se mai joacă în Godot.

Tot la categoria teatru (cred), inspirat de unul din filmele esențiale ale anului trecut, m-am dus să văz Lacul Lebedelor, în interpretarea celebrei echipe de balet de la Moscova. Acu, problema mea cu baletul stă tocmai în interpretarea cuvântului interpretare. Cu toată grația și frumusețea coregrafiei, mi-e greu să empatizez cu o ceartă conjugală sau o discuție despre sensul vieții interpretate printr-un triplu tulup și-o săritură pe vârfuri. Plus că am prins varianta cu happy end, astfel încât inițial am crezut că Aronofsky cu al lui Black Swan a fost un ticălos sadic când a stârpit lebăda la final. Apoi am aflat că piesa are mai multe sfârșituri consacrate de-a lungul timpului, probabil și din cauză că lumea oricum nu merge la balet ca să urmărească povestea (din motivele de care vorbeam mai sus). În fine, cu opera și baletul n-am reușit încă să mă împrietenesc. Daca mă puneți să aleg, aș alege totuși baletul, pe criteriul că prefer oricând să mă uit 2 ore la gagici suple făcând roata țiganului în fuste scurte decât la niște milf-uri care glăsuiesc pompos la limita ultrasunetelor.

Musicalurile, în schimb, sunt cu totul altă chestie. O altă premieră din viața mea culturală din Ankh-Morpork-ul dă pă Dâmbovița a fost musicalul Rebecca de la teatrul de operetă. În funcție de direcția din care veniți, Rebecca ar putea să vă sune cunoscut ori din cauza cărții lui Dauphne de Maurier, ori din cauza filmului lui Hitchcock, care a înhățat Oscarul în 1940. Ambele răspunsuri sunt corecte, filmul (și musicalul) fiind ecranizarea cărții. Dincolo de unele cântece mai naive și de faptul că masculul principal, pe care eu îl aveam întimpărit în minte cu fața lui Lawrence Olivier, semăna la moacă și la voce cu Horia Brenciu, piesa a fost bestială. A avut coregrafie de nota 10, efecte speciale, scenă rotitoare, rampe decoruri, recuzită iar unele cântece au fost atat de bine scrise și regizate de-ți dădeau fiori, oricât de cinică ți-ar fi inima.

Despre restul chestiunilor biscutăm la secțiunea adecvată, așa că să defileze topurile, în ordinea timpului acordat pe parcursul anului fiecărei activități:

I. JOCURILE

După cum ziceam, asta a fost activitatea principală a anului. Ma rog, dintre cele despre care se cuvine sa vorbim pe blog. Precizez dinnou că nu ma joc shootere, jocuri cu fotbal sau cu mașini pentru că mi se par ori prea simple, ori prea puerile, ori ambele. Și nici jocuri de browser sau de facebook, făcute pentru corporatiști cu mai mult timp liber decît merită.

1. SKYRIM

În momentul in care scriu postul asta sunt aproximativ 120 de ore into the game și am făcut cam tot ce se putea face, mai puțin povestea principală. Deci să mă vedeți cum ma plimb eu prin zăpezi și peșteri cu maciucile mele gemene în mâini și strigăte de dragon în gâtlej, și cum dau în gură la zombie , bandiți și la rebelii aia nenorociți și secesioniști deopotrivă, neuitând în același timp să ajut câte un bunic să își recupereze alembicul de făcut țuică. Am cu o casă mai mult decât Năstase, în fiecare oraș important din provincie… O nevastă bună la care pot să-i cer bani și demâncare… Un companion vrednic care și-ar da viața pentru mine, la fel cum au făcut-o și cei 10 de dinaintea lui… Skyrim e dovada că jocurile pe calculator sunt o formă de artă modernă. Designul grafic e impresionant, de la arhitectura cladirilor, inspirată din tradiția nordică, la munții înzăpeziți cu vântu care-ți bate în față sau aurorele boreale nocturne. Iar storylineul e mai complex și mai matur decât în majoritatea romanelor fantasy contemporane. Iar muzica… sublim. Dar asta nu tre să o zic eu, o zic toate siteurile care i-au acordat onoarea de jocul anului. Singurul reproș e că e prea ușurel, adică frustration-proof, astfel încât să-l poată termina orice neofit, oricât de prost ar juca, iar eu, ca adevărat dragonborn, nu pot să fiu de acord cu asta. Dovahkiin, Dovahkiin, naal ok zin los vahriin, Wah dein vokul mahfaeraak ahst vaal!

2. STARCRAFT 2

Jocul de strategie perfect, etalonul pentru comparație când vine vorba de orice altceva din domeniu. În plus are și cea mai bine realizată campanie single-player dintr-un joc ever. Nostalgie maximă, având în vedere că acu vreo 12 ani Starcraft era primul joc pe calculator din viața mea. După care nimic nu a mai fost la fel, cu viața socială în frunte.

3. RISEN

Urmașul spiritual al seriei Gothic, al cărei mare fan sunt, și care a fost dintotdeauna alternativa mai intimă a seriei Elder Scrolls (a.k.a. Skyrim și predecesorii). Risen e gândit fix ca primele două Gofic, așa că nu am ce-i reproșa, e o plăcere intelectuală desăvârșită și deosebit de imersivă. Doar grafica care e cam blurry mai scade din valoare.

4.PLANTS VS. ZOMBIES

Ăsta e genul ăla de joc aparent simplu, însă înșelător de complex, plin de umor de calitate și voie bună. Ca stil e un fel de strategie de tip tower defense. Tre să plantezi în timp real diverse flori prin ogradă, fiecare cu proprietățile lor care să apere casa de zombie, și ei la rândul lor diverși și cu diverse calități. Zău că nu mi-aș pierde vremea cu un joc a cărui descriere să sune ca în fraza anterioară, dacă nu ar fi mult mai mult decăt pare din descrierea respectivă.

5. HEROES 6

Seria Heroes a fost dintotdeauna țintită spre tocilarii jocurilor pe calculator, cei dispuși să țină minte multe detalii, să planifice, să gândească tactic, în fine, în esență e un fel de șah mai complex și mai colorat. A șasea parte urmează trendul din ultimii ani în materia joacelor, adică reducerea frustrării jucătorului, chestie care are ca principal efect secundar simplificarea considerabilă a stilului de joc. Ceea ce în general e cam nașpa, îmi amintește că fiecare generație e umpic mai retardată decât anterioara. Dar având în vedere că seria Heroes era oricum foarte complexă și că, în cazul ăsta ce s-a simplificat într-o parte s-a complicat în alta, per ansamblu jocul e la fel de enjoyable ca și restul seriei. Cu un plus pentru grafica superbă. Și un minus pentru că misiunile durează obscen de mult, le preferam mai multe și mai scurte. Trivia: numele misiunilor sunt toate referințe culturale, de la literatură la film, surpriza majoră fiind câteva denumite după piese de la Dead Can Dance.

…∞. GOTHIC 4

O oroare de proporții, tot ce trebuie să faci ca să îl termini e să mergi înainte (adio open world!) și să îți mai faci din când în când loc cu sabia. NPC-urile n-au nimic de zis, poveste nu prea este, questuri banale, skill system jenant. E un fel de supermario 3D. Păcat de oamenii din departamentul grafic, care s-au străduit degeaba, pentru că jocul arată foarte frumos. A, și faptul că există doar vreo 2 șabloane de fețe pentru NPCuri, care mai primesc de la caz la caz câte o mustață sau freză altfel, pentru diversitate, îți dă senzația că te uiți la un film Monty Python.

II. FILMELE

Ca de obicei, datorită decalajului față de lumea civilizată și a campaniilor de marketing ale marilor studiouri, care îți distrag atenția de la chestiile importante, probabil voi vedea și voi putea să discut în cunoștiință de cauză despre filmele esențiale din 2011 cam în vreo 2 ani. Până atunci, din sărăcia vizionărilor, am încropit un top cu producții 2011 cu care mergi la sigur.

1. BALADE TRISTE DE TROMPETA

Spre rușinea mea, stau cu integrala filmelor lui Alex de la Iglesia de câțiva ani pe hard și le tot dau târcoale, dar încă n-am intrat în ele, cu excepția lui Perdita Durango, pe care l-am văzut mai demult și e nemaipomenit. Pe ăsta l-am prins la un festival de film obscur din Orașul lui Mitică și l-am declarat solemn filmul anului încă de la ieșirea din cinematograf. Balade triste de trompeta (a.k.a. The Last Circus, în spațiul anglofon) are poveste cât pentru 10 filme. De genuri diferite, de la film de război la comedie, horror, thriller. Astfel că tot la câteva minute filmul evoluează (sau degenerează, cum preferați) în direcții imprevizibile, ca să folosesc un termen foarte apreciat ca și criteriu de valoare printre spectatorii noului mileniu. Ceea ce nu-l face dezordonat sau incoerent, filmul având o idee centrala bine conturată. Ideea de bază e veche de când s-au inventat oamenii – rivalitatea pentru o gagică, însă când protagoniștii sunt clovnul vesel și clovnul trixt știi că ai de-a face cu un film special. Care film se prezintă grozav și la partea de cinematography – imagine plus culori.

2. MELANCHOLIA

Ați observat că anul ăsta cei mai apreciați regizori-auteur contemporani au venit cu filme cu scenarii scoase parcă din episoadele din Dr. Who? Mie mi-a crescut inima oleacă când am realizat chestia asta. Deci ultimu Woody Allen e cu oameni care călătoresc în trecut într-o mașină de epocă, ultimu Terrence Mallick începe cu Big Bangul și se termină cu viața de apoi, iar Lars von Trier iasă la înaintare cu o idee care chiar a fost subiectul unui episod din Dr. Who acu vreo 2 ani – o planetă imensă care apare din senin și se ciocnește cu Pământul. Eveniment care e privit doar din perspectiva relației dintre două surori, ceea ce a determinat criticii să aprecieze foarte frumos și corect că Melancholia e primul film care prezintă o apocalipsă la nivel intim. Tot scenariul ăsta care insistă doar pe planete și pe vreo câteva personaje e de un simbolism adânc, dar spre deosebire de Antichristu, aici simbolismu e ușor de descifrat. De fapt ți-l descifrează chiar autorul într-o prezentare power-point în primele 10 minute ale filmului. Mie mi-a plăcut pentru că: 1. de ani buni visez în fiecare noapte cu sfârșitul lumii iar filmul lui von Trier se apropie cel mai mult de subconștientul meu fatalist, motiv pentru care am trăit ultima parte la modul visceral; 2. ideea că noi suntem mici și Universul e mare și că evoluția, istoria, religia și speranțele de mântuire devin ridicole când îți dai seama că totul se poate duce dracului în câteva secunde pentru toată lumea; 3. partea vizuală, imaginea și cadrele, majoritatea făcute parcă intenționat să rămână iconuri în istoria filmului; 4. sfârșitul. În schimb mi s-a părut întotdeauna cam de kkt infuzia forțată de intimitate pe care von Trier încearcă să o dea prin metoda filmatului cu camera în mână. În restul filmelor lui asta m-a deranjat doar la nivel de idee, dar de data asta cred ca și cameramanul era epileptic, că se mișca imaginea în așa hal încât m-a luat cu amețeli cumplite iar de câteva ori era să latru la ghete (n. trad. metaforă regățeană pentru a vomita. mai știu și altele). În concluzie, dupa primul horror, iar acu primul SF, aștept cu interes la anul primul film porno al lui von Trier. Atâta doar că ăsta ar fi chiar nasol s-o aibă tot pe Charlotte Gainsbourg în rol principal.

3. DRIVE

Drive are meritul de a fi primul film cu scenariu de Gone in 60 Seconds sau The Fast and the Furious care se vizionează ca un film de… să zicem Antonioni. Adică e un film sec, stilat, elegant și cu actori mișto. Pe Ryan Gosling îl știam doar ca pretty boy, nu văzusem nimic cu el anterior, dar cum toate pițipoancele sunt fane The Notebook prejudecățile față de dânsul au fost maxime. Drive a demonstrat că i-am făcut o mare nedreptate. Personbajul lui Gosling e un tip care tace și cugetă în timp ce mestecă gumă, conduce – ziua ca și cascador în filme, noaptea ca șofer la jafuri – pentru el e tot aia, condusul e condus – și în general nu prea ține la tăvăleală (n. trad. metaforă de la Vaslui pentru simțul umorului . Aparent pe acolo cuvântul tăvăleală poate înlocui cu succes orice substantiv), chestie care adaugă factorul stânjeneală oricărui dialog din film. Pe de altă parte, mi s-a confirmat că Carey Mulligan e fermecătoare în orice tip de rol, însă m-a deranjat oarecum s-o văd deja în rol de mamă, când acu doi ani a rupt gura târgului ca adolescentă virgină. Coloana sonoră e genială.

4. MIDNIGHT IN PARIS

Cel mai bun film al lui Woody Allen din ultimii ani.În ciuda faptului că e cu Owen Wilson. De fapt am observat (a se vedea și cazul lui Larry David) că orice actor care joacă rolul principal într-un film de Woody Allen și nu e Woody Allen, il imită pe Woody Allen. E îndeobște cunoscut că filmele lui Woody sunt un gen în sine, indiferent de scenariu. Midnight in Paris are ca personaj principal Parisul în 3 epoci, prezentat în așa fel încât îți vine să lași totul în urmă și să te muți în Montmartre. Tema călătoriei în trecut îi oferă lui Woody ocazia să se joace cu personaje celebre, de la Hemingway la Bunuel și să introducă tot felul de inside jokes delicioase despre ele. Dincolo de scenariu, morala poveștii e că, în fața evidenței femeile acționează instinctual iar bărbații rațional. Don’t hate me, i’m just the messenger.

5. NOTHING’S ALL BAD

Ăsta e unul dintre puținele filme pe care le-am prins la TIFF-ul de anu ăsta. E danez. Lumea zice că-i dramă, eu l-am văzut ca pe o comedie de situație. Îi drept că personajele sunt toate fukked up într-un fel sau altul. Filmul e despre o bătrână apăsată de singurătate și fiica ei cu un sân în minus, un obsedat sexual  și fiul lui gigolo și felul în care ajung să interacționeze între ei și să facă la final hora în jurul bradului de Crăciun.

MENȚIUNI SPECIALE

HOBO WITH A SHOTGUN –  alt film apărut de pe urma awareness-ului stârnit de Tarantino și Rodriguez acu câțiva ani cu Grindhouse. E al doilea fake trailer din Grindhouse, după Machete, care ajunge film în toată regula. Rutger Hauer e hobo-ul mărinimos care face rost de un shotgun și se pune pe curățat străzile de nelegiuiți în moduri care mai de care mai inventive și mai sângeroase. Iar pe parcurs mai aruncă și câte un monolog înălțător despre soarta boschetarului în lume. E un eveniment pe care nu vă permiteți să-l ratați.

RARE EXPORTS – filmul de sezon al anului, venit tocmai din Finlanda, țara lui Moș Crăciun. E vorba despre o comedie horror foarte competentă și entertaining, venită ca o reacție la toate filmele cute and cosy despre spiritul crăciunului. You’d better watch out, you’d better not cry, you’d better hide out, I’m telling you why: Santa Claus is hunting you down!

THE HUMAN CENTIPEDE 2 – al doilea segment al centipedului lui Tom Six (din 3) ridică miza, atât la partea conceptuală, cât și la aia artistică. Filmul e ceva mai explicit decât primul, ceea ce nu poate decât să ma bucure – când faci un film despre oameni cusuți ass to mouth, subtilitatea e cam același lucru cu ipocrizia – iar vizual s-a trecut la alb-negru și filmări foarte artsy, chestie care e mișto pentru că ii conferă o identitate proprie și îl face destul de diferit de primul, ceea ce, în condițiile în care această parte a doua nu are nici scenariu, e o mare realizare. Mai adăugăm și personajul principal – genial ales, punctul forte al filmului –  și doza de postmodernism, constând în faptul că trogloditul principal ajunge să își facă propriul centiped inspirat de primul film din serie, pe care il vizionează obsesiv, iar actrița din primul film ajunge iar în aceeași situație, însă de data asta jucându-se pe ea însăși – și ne iasă un film-cult for the ages.

III. SERIALELE

Cei care mă cunoaște știe că am tendința să desconsider serialele din principiu, pentru că mănâncă prea mult timp pentru cât au de oferit, așa că titlurile de mai jos sunt chestii cu adevărat de excepție, dacă am considerat de cuviință să-mi fac timp pentru ele.

1. THE PRISONER

Serial-cult din 1967, 17 episoade, scurt și la obiect, gândit, scris, jucat și pe alocuri regizat de Patrick McGoohan. Filmul e despre libertate și metode de manipulare și mind control, multe din chestiile care la vremea aia erau speculații ajungând la ordinea zilei în prezent. Scenariile oscilează între filosofic și criptic și vă zic fără să mă gândesc de două ori că sunt cele mai inteligente și de bun simț pe care le-am întâlnit vreodată într-un film. Totul are o logică, iar când scenaristul nu mai știe pe unde să scoată cămașa o da în simbolisme și-n planul sacru, ceea ce e preferabil rezolvărilor facile și nesimțite uzate oriunde altundeva. De fapt ideea serialului în sine, care e un fel de spy movie, a venit ca un fel de reacție la filmele de spionaj cu scenarii outrageous. Prizonierul ăsta, sau No. 6, pe numele lui de sătean, e un fost spion, ajuns pe o insulă-închisoare, unde eminențele cenușii încearcă să scoată de la el informații prin diverse mijloace iar el încearcă în fiecare episod să scape. Iron Maiden i-au dedicat două piese și multe dintre conceptele introduse acolo au ajuns ulterior iconuri culturale, până în zilele noastre. Be seeing you!

2. LIFE’S TOO SHORT

Noul serial al lui Ricky Gervais, 7 episoade până în prezent. E un fel de combinație între The Office și Extras, mai puțin reușit ca oricare din ele, acu că elementul de noutate s-a dus, but still fun. Penibilul e de data asta Warwick Davis, un actor midget care se joacă pe el însuși. Dacă n-ați auzit de el nicio problemă, asta e și una dintre problemele lui în serial. La fel ca în Extras, în fiecare episod apare câte o celebritate în propriul rol care se face de kkt în moduri diverse. Primele două sunt cele mai de efect: Liam Neeson încercând să se apuce de stand-up comedy și Johnny Depp, frustrat de comentariile lui Ricky de la Globurile de Aur, care se duce să-i citească de pe iPhone bancuri compuse de el și Brad Pitt ca răzbunare. Priceless.

The Doctor? Doctor who?

Posted: June 22, 2009 in cereals

Photobucket
A se retzine ca in general nu prea am treaba cu serialele, raportul timp investit/calitate ma descurajeaza cu fiecare tentativa. In conditiile in care exista mai multe lungmetraje importante decat o sa am timp sa vad intr-o viata de muritor (thanks God I’m not) n-am avut niciodata rabdare cu seriale care intind aceeasi tema, personaje si clisee pe zeci, chiar sute de episoade, like butter spread over too much bread, vorba lui Bilbo Baggins. Si care iti mananca o groaza de ore din viatza. Am avut tentative cu Twilight Zone si Star Trek acu vreo 2 ani, dar am renuntat dupa cate un sezon. Au existat 2 exceptii intre timp, micile bijuterii ale lui Gervais – The Office si Extras. Pentru ca a – sunt scurte; b – sunt britanice; c – sunt geniale.  A treia exceptie se trage tot de la britanici, altfel probabil as fi ignorat recomandarile, la fel cum am facut cu Battlestar Galactica si multe altele. Doctor Who e marea revelatie a anului, serialul serialelor, o stupizenie in egala masura geniala si absurda. Odata ce am trecut cu greu de dezamagitorul prim sezon, l-am devorat pe nerasuflate.

O scurta punere in context (restu se gaseste pe blogul lui manelexus): Doctorul asta (alt nume n-are. Just the Doctor, cum ii place lui sa zica) e ultimul din rasa Time Lorzilor, un extraterestru de 900 de ani care se regenereaza ocazional, adica isi schimba corpul cand simte ca moartea ii da tarcoale. Uimitoare coincidentza, de fiecare data se incarneaza sub aspect de englez cu gusturi vestimentare excelente. El calatoreste prin timp si spatiu intr-o cabina telefonica albastra pe care o cheama TARDIS, care pe dinauntru e nava spatziala, pe care o conduce apasand frenetic butoane si tragand de manete cu mainile, dintii si picioarele. TARDIS-ul mai e din cand in cand util pentru urmariri cu masini pe autostrada ca-n filmele politiste (intr-una din secventele mele preferate), la remorcat nave spatiale, atunci cand li se infunda jiglerul si raman invalide, sau chiar remorcat planete intregi. Mai are si o surubelnitza sonica cu care scaneaza, amenintza si deschide cam tot, de la portzi la catushe. Excelent plot device, scuteste scenaristii de o gramada de batai de cap.

Dr Who e cea mai misto combinatie de contraste ever. Fix asta il face sa functioneze. In primul rand e Doctorul insusi. In reincarnarea moderna a serialului (din 2005 incoace adica – 4 sezoane, more to come) Doctorul e Christopher Eccleston in primul sezon iar in urmatoarele trei se regenereaza ca David Tennant. Umbla vorba ca Tennant ar fi cel mai bun Doctor dintre cei 11 care l-au jucat pana in prezent. Dar indiferent de asta, personajul in sine e cel mai mare umanist. E extraordinar de exuberant, se bucura in gura mare cand salveaza de la moarte cate un om, planeta sau, in zilele lui bune, intreg Universul. Si are o motivatie valabila pentru toate astea, planeta lui fiind distrusa intr-un mare razboi, impreuna cu toti semenii sai. De atunci se tot plimba torturat de singuratatzi si alegeri morale dificile. Asa-i ca suna stupid? Tocmai in asta consta contrastul si tot farmecul serialului. Contextele sunt aproape intotdeauna absurde, de la premise pana la rezolvari, insa personajele sunt verosimile, cu probleme autentice si cu multe momente geniale in interpretare, mai ales in cazul lui Tennant. Practic in 4 sezoane am empatizat cu singuratatea si conflictele interioare ale sarmanului extraterestru novocentenar mai intens decat cu multi dintre oamenii care ma inconjoara. Nu vezi asa ceva nicaieri altundeva.

Vorbind despre contraste, efectele speciale is in urma cu vreo 20 de ani, chiar daca cresc in calitate de la un sezon la altul, cea mai vizibila diferenta fiind intre primul sezon si celelalte 3. Asta la modu general si absolut. Pentru un serial cu buget de televiziune, unde fiecare episod, pentru ca sa functioneze, se bazeaza pe CGI la greu, rezultatele is cateodata impresionante. Contrastul e intre scenele de exterior si interior. Se intampla de multe ori sa dai nas in nas cu niste decoruri CGI care iti taie rasuflarea in secventele de exterior, pentru ca, cateva secunde mai tarziu, cand actiunea se muta in interior, sa iti dea senzatia ca personajele is niste adultzi care se prostesc intr-o sufragerie. Impresia e sustinuta si de imaginea de gen reality show a productiilor BBC. Cateodata totul arata foarte cheap. E foarte des nevoie sa completezi cu imaginatia deficientele care se trag din calitatea productiei. Partea interesanta e ca multe dintre detaliile absurde/desuete sunt intentionate. La inceputurile serialului, toate elementele trademark de care ziceam mai sus – cabina telefonica, surubelnita, extraterestrii care arata ca niste masini de spalat – erau consecinte ale lipsei de bani pentru o productie mai acatarii. Seria noua, paradoxal, investeste in efecte speciale pentru a pastra toate gaselnitzele alea cheap care intre timp au ajuns legendare. Asadar e nevoie de un exercitiu intens de suspension of disbelief ca sa gusti Dr Who, insa, as all things british, it’s an aquired taste. Adica ori ti se pare genial, ori o mare porcarie.
Photobucket
Un ultim aspect general, marea problema a serialului, ca in toate manifestarile artistice in care se baga multi bani, sunt compromisurile legate de publicul tzinta. E clar ca Dr Who e indreptat catre toate categoriile de varsta, ba chiar unii zic c-ar fi o productie pentru copii. Personal, am fost intodeauna de parere ca nu in felu in care injura personajele si pumnii pe care si-i dau sta maturitatea unei pelicule. Ci in idei, referintze culturale si subtilitate. Si, ofcors, complexitatea personajelor. Dupa toate criteriile astea, nici vorba ca Dr Who sa fie pentru copii. Insa zau ca in cateva zeci de episoade in care s-au intamplat mortzi oribile, razboaie, extraterestrii malefici, n-am vazut nicio picatura de sange. Iar unele personaje is nihilismul intruchipat, raul incarnat, insa vorbesc ca in biserica. Cateodata iti vine cam greu sa faci abstractie de lipsurile astea, concesii in favoarea unei categorii de varsta care oricum n-ar pricepe si aprecia la adevarata valoare ceea ce serialul are de oferit. Si pana mea, cu sau fara sange, unele episoade oricum is a dracului de creepy, horror pur. Asa ca nu vad de unde strategia asta de a sta cu fundu-n doua barci, care scade satisfactia fanului.

Episoadele is foarte inegale ca valoare, chestie care se datoreaza in principal armatei de scenaristi, unii nemaipomenit de talentati, altzii deloc. Bunaoara, primul sezon e foarte prost de la un capat la altul, cu mici exceptii. Asta se datoreaza in parte scenariilor, in parte efectelor speciale de kkt si, acu ca l-am vazut de la un capat la altul, cred ca si din cauza lui Eccleston, care mult timp mi s-a parut un doctor mai ok decat Tennant, insa fata de ce doctor face Tennant prin sezonul 3 cand incepe sa-si dea drumul, Eccleston incepe sa scada in memorie. De-aia mi-e asa, cumva, sa recomand serialul, stiind ca oricine o sa dea nas in nas cu primul sezon o sa-mi zica apoi ca-s un bou imatur.

La mare distantza fata de restu, stau episoadele lui Steven Moffat. Desi a scris doar cate un episod pe sezon (in fine, unele is duble), de fiecare data a fost punct ochit, punct lovit. De 4 ani incoace premiile Hugo pentru serial au fost inhatzate de episoadele lui Moffat, chestie care o sa se intample mai mult ca sigur si anul asta, cu nominalizarea pentru sezonul 4. In general sfarsiturile de sezon se intind mult prea mult pentru binele lor. Russel T. Davies, reanimatorul serialului si-a pastrat prerogativul de a scrie finalurile de sezon. Si o face atat de bombastic, aruncand totul in joc, readucand personaje legendare de prin seriile vechi, incercand sa impresioneze prin grandoare si miza, incat de la o vreme nu mai functioneaza. Plotul incepe sa nu mai faca sens, efectele speciale nu mai tin pasul, momentele dramatice autentice incep sa se transforme in melodrama ieftina. Prefer episoadele mai marunte ca miza si mai de efect.

Intotdeauna ma enervam cand ma uitam la seriale cu un set de personaje care treceau prin aventuri diferite in fiecare episod – de la Lassie la X Files – si personajele niciodata nu pareau sa-si aminteasca si sa vorbeasca de nimic din ce li se intamplase in episoadele anterioare. Era foarte nerealist, parca li se spala creierul de la o aventura la alta, practic ordinea episoadelor n-avea nicio relevanta. Dr Who nu cade in pacatul asta, aici personajele trancanesc incontinuu despre ce li s-a intamplat in episoadele trecute, cateodata referintele la trecut ii ajuta sa rezolve probleme din prezent. Ba chiar in marele final al sezonului 4, realizat in stilul pompos specific lui Davies, apar toate personajele importante de pe tot parcursul serialului, chiar si alea din cele doua spin-offuri. Si mai mult, actiunea e consecventa si cu evolutia ulterioara a evenimentelor. Pe parcurs sunt plantate tot felul de detalii care ajung sa faca sens ulterior. Toate amanuntele de genul asta dau o aura de intimitate, de apropiere fatza de personaje si, mai ales, de verosimilitate, prin tot absurdul ala.

Sezonul 3 e cel mai reusit. Mai multe replici misto, mai multe scenarii inteligente, mai multa telenovela de calitate. Dupa ce in primele 2 sezoane Doctorul umbla dupa el cu blondina de Rose (cantareatza stridenta Billie Piper), de care se pare ca se si indragosteste inainte sa o piarda definitiv printr-un univers paralel, in sezonul 3 isi gaseste gagica noua, o negresa doctoritza pe care o cheama Martha. Martha asta e mult mai misto decat Rose, inteligenta si bunoaca, insa Doctorul devine cam ursuz dupa evenimentele tragice cu Rose si nu prea are chef sa vorbeasca despre el si trecutul lui. Astfel ca Martha e tot timpul frustrata, toate intrebarile ei si incercarile de a ajuta fiind primite cu “Nu vreau sa vorbesc despre asta”, “Las’ ca nu tre’ sa stii tu atatea” etc. Mai e nevoita sa faca si scandal,  ca Doctorul o duce pe aceleasi planete ca si pe Rose. Insa pe la jumatatea sezonului Doctorul isi da seama ca e cam dobitoc, asa ca se pune in fund pe un scaun si ii povesteste tot ce vrea sa stie, ba chiar ii da si cheile de la TARDIS. Better later than never…

Photobucket

The Shakespeare Code e primul episod la care era sa lacrimez. E cel mai doldora de referintze culturale, are cele mai tari replici si contine una din cele mai faine portretizari ale lui Shakespeare. Avem aici si raspunsul in stil englezesc la problemele legate de faimoasele paradoxuri ale calatorului in timp:

Martha Jones: But are we safe? I mean, can we move around and stuff?
The Doctor: Of course we can. Why not?
Martha Jones: It’s like in those films: If you step on a butterfly, you change the future of the human race.
The Doctor: Then, don’t step on any butterflies. What have butterflies ever done to you?
Martha Jones: But what if I kill my grandfather?
The Doctor: Are you planning to?
Martha Jones: No
The Doctor: Good!

Gridlock e alt preferat de-al meu, despre un blocaj de trafic din anul 5 miliarde. Iar Human Nature/The Family of Blood e unul din varfurile absolute ale serialului. Doctorul se face om si isi ascunde identitatea, inclusiv fata de el insusi, ca sa scape de niste extraterestrii cu intentii necurate. Problema ii ca intre timp se indragosteste de o profesoara si trece prin niste dileme teribile cand se pune problema de a se face Time Lord la loc, o existenta pe care nu si-o aminteste. Ceea ce ar echivala cu sinuciderea. E exemplul cel mai relevant de dileme serioase in decoruri absurde. Heartbreaking. Mi-a amintit de The Last Temptation of Christ. Cel mai bine vazut episod al sezonului, si al serialului e  Blink al lui Steven Moffat. Simplu, creepy si de efect.

De prin celelalte sezoane m-au dat pe spate The Girl in the Fireplace, o mica bijuterie cu muzica si atmosfera de basm, aproape suprarealista, in care Doctorul se cupleaza cu Madame de Pompadour. Episodul dublu Silence in the Library/Forest of the Dead e versiunea britanica a Matrixului, absolut genial pe toate planurile. Candidat la Hugo anul asta.

As putea sa povestesc toata noaptea episoadele mele preferate cu entuziasmul unui fan infierbantat, dar cred ca mi-am pierdut audienta si cu atat. Totusi nu ma pot abtine sa punctez cateva mici delicii: pe parcursul serialului pana acum, Doctorul se bate cu zombie cot la cot cu Charles Dickens, o apara pe regina Victoria de un varcolac, o ajuta pe Agatha Christie sa rezolve un mister (ok, si sa scape de o visepe extraterestra uriasa), declanseaza eruptia Vezuviului in anul 79 AD. Si, nu in ultimul rand se confrunta cu un soare viu. Si cu Satana. Si invinge.

Deocamdata serialul e in pauza. Dar e o pauza de bun augur, intrucat incepand cu sezonul urmator, Dr Who se muta sub supravegherea lui Steven Moffat. Si vom avea scenarii scrise de Neil Gaiman himself. Pe de alta parte s-ar parea ca Doctorul o sa se regenereze iar, in persoana lui Matt Smith, actor care prezic ca va trage in jos serialul, as zice chiar ca l-ar ingropa de tot daca n-ar fi vestile bune de mai sus care sa compenseze. In primul rand pentru ca Matt Smith asta arata ca un cocostarc metrosexual. In al doilea rand pentru ca la cei 26 de anisori ai lui nu e nici destul de experimentat ca actor, nici destul de batran incat sa dea rolului credibilitate.

PS: Doctoru, fiind un expert in bun gust vestimentar, de la inaltimea celor 900 de ani ai dansului, se incaltza doar cu tenishi, care isi schimba culoarea de la un sezon la altul.

PPS: mi-am luat in sfarsit tenishi cum poarta Doctoru in sezonu 4.

PPPS: cealalta optziune erau niste tenishi verzi pe care scria “It’s all over!”. O chestie de genul asta ajunge la un moment dat sa fie foarte utila si sa te scuteasca de o gramada de discutii, if you see what I mean, insa din pacate n-aveau numarul meu. Daca se simte cineva bigfoot, ii recomand cu caldura, ar putea fi una din cele mai practice achizitii.
Photobucket

Welcome to the Twilight Zone !

Posted: January 14, 2008 in cereals


PhotobucketMai tzineti minte serialul din fiecare vineri noaptea care se dadea acu vreo 10 ani la TV? Ei bine, nu de ala e vorba aici. Ci de originalul lansat in ’59 de marele om al televiziunii de pe vremea aia, Rod Serling. Intre timp au aparut doua remake-uri si un lung metraj, care nu importa deocamdata.

Din ce imi aminteam eu din anii copilariei, serialul asta era un horror ciudat si cam aiurea, cu episoade scurte si cu situatzii cu care mi-era cam greu sa ma identific. Lunile trecute, cautand un serial relativ mai nou pe care sa-l alternez cu filmele mute, am dat de respectivul si mi-am dat seama ca toate impresiile copilariei au fost teribil de deformate. Pentru ca nu e nici horror, nici aiurea, iar nevoia de identificare cu ceea ce vezi, precum si calificative ca “ciudat” nu au ce cauta printre criteriile unui cinefil.

Cateva motive pentru care Twilight Zone, seria originala, ramane un serial esentzial pana in zilele noastre:

  • · A fost primul show de televiziune fantasy, pe teme ocult/absurde. Cam tot ce misca pe felia asta de atunci i se datoreaza intr-o mare masura.
  • · Episoadele, desi inegale ca valoare, beneficiaza de scenarii inteligente marca Rod Serling (scenarist cu veleitatzi de scriitor) si din cand in cand Richard Matheson (autorul romanului I Am Legend, pe vremea cand inca nu se inventase Will Smith) . In fine, remakeurile au avut parte de o gashca mai mare de scenaristi celebri, insa ideile originale is toate aici. Retzeta implica de obicei oameni obisnuitzi reactzionand in situatzii extraordinare, plus sfarsit neasteptat.
  • · Prin anii ’60 a avut loc prima schimbare a generatziilor la actori. Reptilele sacre din zorii cinematografului isi incheiau cariera, pe cand balaurienii sacri ai cinematografiei actuale erau tineri debutantzi. Si cum, de obicei, debuturile si incheierile de cariera se marcheaza cu roluri in seriale, Twilight Zone reflecta foarte mishto schimbarea generatziilor. Din distributzie fac parte batranei deprimatzi ca Buster Keaton sau Ida Lupino, pe de o parte, si, pe de alta, tineri ambitziosi precum Robert Duvall, Martin Landau, Dennis Hopper sau Robert Redford.
  • · Cel mai important argument: serialul a imbatranit atat de frumos ca potzi sa iei orice episod si n-ai putea baga mana in foc daca e de ieri sau de acu o juma’ de secol. Evident ca e alb-negru, dar asta conteaza prea putzin. Star Trek, care rula in aproximativ aceeasi perioada, era color si a devenit intre timp atat de anacronic incat azi arata ca un film de-al lui Ed Wood. Regizorii Twilight Zone au stiut sa evite in mod subtil chestiile care nu se puteau face datorita limitarii tehnologice sau bugetare. Daca scenariul a presupus o planeta pustie, s-au dus frumos si au filmat in desert, spre deosebire de Star Trek, unde au ingramadit in studio decoruri sifonate in fundal si stanci de carton in prim plan. Daca a fost nevoie de Moarte ca personaj, au preferat un tip gelat la costum decat tot felul de aranjamente cu schelete vorbitoare.

Din cele 5 sezoane totalizand vreo 170 de episoade, eu am vazut pana acum in jur de 20 in cateva luni. Pentru ca ma uit si la Star Trek in paralel, viatza-i scurta si de la astea doua a pornit totul, anacronice sau nu. Cateva bucatzi geniale:

  • Time Enough at Last: un batran cartzofil e frustrat ca nevasta ii ascunde cartzile pe acasa, de a ajuns sa citeasca etichetele de pe cutiile de ketchup de plictiseala. Asa ca mai citeste la banca unde lucreaza pe sub tejghea. Intr-o zi David Copperfield il acapareaza atat de tare ca isi baga picioarele in clientzi si se inchide in seif sa o termine. Intre timp careva arunca o bomba cu hidrogen pe afara, asa ca tocilarul se trezeste ultimul om de pe planeta cand iasa de la adapost. Si pe cand incepe sa cocheteze cu sinuciderea, da peste o biblioteca si isi da seama atunci ca people are overrated, atata timp cat ai la dispozitzie cartzi. Asa ca incepe sa aranjeze cartzile pe treptele bibliotecii in teancuri tematice, cam ca manelesux cand ii vine cate o comanda de benzi desenate. Cand termina isi sparge din greseala ochelarii si ramane orb. The end. Asta a fost una din cele mai crunte jumatatzi de ora din viatza mea.
  • Perchance to Dream: un tip merge la psiholog sa-i povesteasca cum n-a mai dormit el de cateva zile pentru ca o gagica buna tot incearca sa-l omoare in vis prin sperieturi puternice, de cate ori adoarme. Pana la urma incepe sa o vada pe aia in cabinetul psihologului si se defenestreaza voluntar. Poanta din final e ca omul adormise de fapt de cum intrase in cabinet si murise in somn. Iar cei din jur se resemneaza ca macar a avut o moarte linistita. Deci asta a fost un episod despre mine, sa tzinetzi minte cand va fi cazul.
  • The Lonely: poate cel mai tragic episod de pana acum. In viitor, un condamnat isi executa sentintza pe un asteroid, singur. Celor care veneau regulat cu provizii li se face mila de el si ii fac cadou un robot de companie, in forma de femeie buna. In prima faza inculpatul o ignora, ca vezi Doamne, nu-i reala. Dar apoi de plictiseala incepe sa o invetze tot ce stie. Si androida incepe sa simuleze curiozitatea, si ii repeta inapoi ce a invatzat, lucru usor de confundat cu prezentza individualitatzii si personalitatzii, asa ca omul incepe sa se amageasca ca are de-a face cu o fiintza reala. Man, cum mi-a mai amintit episodul asta de gagicile mele, creca o saptamana nu mi-am revenit dupa el.

lonely