Archive for the ‘dead trees’ Category

Bun. Că tot rămăsesem la seriale, aș mai adăuga că Southpark se transformă tot mai puternic într-un fel de cronica cârcotașilor, dacă se ntâmplă ceva pe la americani pe parcursul unei săptămâni, săptămâna următoare, pac, apar și băieții cu un episod despre asta. Chiar și așa, e în continuare deștept și entertaining și mai decent decât orice altceva de pe la televiziunile americane. Dar nu asta vroiam sa zic. Ci ca în acest al 15-lea sezon a apărut cel mai tragic și relevant comentariu despre condiția umană. Episodul You’re Getting Old (și următorul) confirmă că there is no hope for humankind, odată ce ajungi la vârsta mijlocie și ai un job totul devine o cursă disperată  încercând să recuperezi chestii irecuperabile. No joy in life anymore, just patterns, everything is shit, no solution. Cam asta e morala.

IV. CĂRȚILE

La capitolul ăsta vin așa, fără ordine, 5 cărți deosebite, de la facerea lumii până azi, pe care s-a întâmplat să le citesc eu anul ăsta și să le recomand oricui trece pe aici.

ROBERT SILVERBERG – PHASES OF THE MOON

O antologie cuprinzând întreaga sa carieră, atât de mișto încât nici n-o să vorbesc despre ea aici. Urmează articol separat despre relația mea specială cu Silverberg și despre ce scriitor grozav e dânsul.

CHINA MIEVILLE – THE CITY AND THE CITY

… sau ce se întâmplă când îl corcești pe Kafka cu Raymond Chandler. Se întâmplă un roman noir, în limbajul stilat și inventiv care l-a consacrat pe Mieville, plin de un absurd extrem și de comentarii subtile despre politică, formalism, alienare. Ca și în cazul unui alt roman asemănător, atât la stil cât și la premiile abătute asupra lui – The Yiddsh Policemen Union a lui Chabon – în cartea lui Mieville intriga polițistă e doar decorul, mijlocul cel mai la îndemână pentru a exploata o idee genială.

VLADIMIR NABOKOV – LOLITA

A fost o lacună care aștepta demult să fie acoperită și o surpriză plăcută, căci nu mă așteptam la stilul ironic, jucăuș și pe alocuri absurd în care e scrisă cartea. Cred că e romanul meu de dragoste preferat.

TERRY PRATCHETT – UNSEEN ACADEMICALS

Pentru că nici un an nu e complet fără cel puțin un Terry Pratchett și pentru că orice carte de-a lui, odată citită, e automat de top. Asta a fost ultima din serie la momentul la care am citit-o și, culmea, moșulică încă mai are chestii de zis, dincolo de faptul că, ca și structură și poante, cam toate cărțile lui sunt la fel. Cu ocazia asta am ajuns în sfârșit la zi cu seria Discworld, iar Terry s-ar părea că a ajuns cu ea la capăt, că, din câte am auzit, anu ăsta a tot umblat pe la elvețieni să-l sinucidă.

SIMON SINGH – BIG BANG

Ca reacție la toate lucrurile mărunte cu care a trebuit să-mi bat capul anul ăsta , născocite de niște oameni mărunți, atât de mărunți încât la scara lor mărunțișurile par importante, m-am apucat de seria cărților de popularizare științifică de la Humanitas. Big Bang prezintă istoria modelelor despre Univers, a oamenilor care au pus umărul la ele și a modului în care s-a ajuns la tot ceea ce știm azi despre el. Ineditul cărții lui Singh constă în faptul că e atât de bine concepută încât se citește ca un roman, stai lipit de ea cu orele ca să vezi ce se mai întâmplă și care e deznodământul. Iar informația în sine e facinantă și mai ales, esențială pentru oricine se pretinde cetățean al acestei planete.

MENȚIUNI

– mi-am luat toate cele 4 volume de proză (scurtă) ale lui Woody Allen. Care, puse laolaltă, fac cât jumatate de roman de Stephen King. Ca grosime, adică. De fapt, for whoever it may concern, primele trei au fost adunate sub un singur acoperiș la care îi zice The Insanity Defense și care e varianta pe care o am eu. Spre surprinderea mea, prozele lui Woody au la fel de multă logică ca și primele lui filme. Toate ”povestirile” din toate cele 4 volume sunt pe teme absurde, sunt ironice, sarcastice, fără noimă per ansamblu, dar pline de replici memorabile. De fapt am fost șocat cât de mult seamănă cu Terry Pratchett, atâta doar că poantele sunt cu evrei în loc de vrăjitori.

– am pus mâna (și chiar am citit) pe cele 7 volume (deocamdată) din The Walking Dead. Per ansamblu e foarte ok, una din puținele benzi desenate pe care nu-mi pare rău să fi pus mâna. Se mai repetă pe ici pe colo, personajele vorbesc cam mult în clișee, dar evoluția personajului principal face toți banii. Asta și momentele tragice cand li se întâmplă personajelor chestii nașpa, incontrolabile, imitând atat de bine haosul din viața reală încât uiți că citești o carte și te trezești cu câte un nod în gât pentru fiecare personaj care dă colțu.

V. CONCERTELE

1. RAMMSTEIN @ Budapest

De fapt încă nu sunt sigur că i-am văzut. Se mișcau ca ei, cântau ca ei, dar de unde stăteam n-am avut cum să-mi dau seama dacă erau chiar ei că eram în celălalt capăt al stadionului. A fost o mare învățătură de minte, pe viitor la concertele de arenă ori iau bilet în primul rând, ori stau acasă și mă uit la un dvd sau ceva. Oricum, concertul anului. Fiind pe stadion acoperit m-am gândit că nu-i lasă să se joace cu focul, dar și-au făcut din plin toate numerele clasice, plus o smecherie cu o pasarelă suspendată care mai cobora din cand în când să-i ducă în mijlocul sălii, unde cântau înghesuiți pe o scenă improvizată, ca într-un WC public. Dacă aș fi dedicat un articol concertului la momentul potrivit, aș fi avut răgaz pentru niște reflecții legate de publicul tipic Rammstein, dar așa va trebui să aștepte până data viitoare. Să zicem doar că în preajmă era în același timp și un concert Modern Talking unde era să ajung din greșeală și că judecând strict după publicul din fața sălilor respective, ai fi jurat că ăia de la Rammstein sunt veniți la Modern Talking și invers.

2. DARK TRANQUILITY @ București

Una din cele mai mari restanțe pe care le aveam în domeniu. Dark Tranquility sunt singura trupă de death metal care în concerte urlă la tine cu zâmbetul pe buze și îți transmit energie pozitivă prin piese despre moarte, singurătate, deșertăciune și alte teme esențiale din repertoriul genului. A fost un concert excelent organizat, excelent sonorizat și cu trupa în mare formă. Acu că am auzit Lethe live sunt cu un pas mai aproape de nirvana.

3. Judas Priest @ București

La concertul bunicului Halford am participat din două motive: for old times sake și pentru că cântau la mine în spatele blocului. Până la urmă a fost o idee bună, auzind piese clasice de dinainte să mă nasc, cântate cu profesionalismul câștigat în zeci de ani de experiență ai așa o senzație că ești în prezența a ceva mare, chiar daca nu ești neapărat fan.

4. Kultur Shock @ București

Ăștia sunt trupa pentru care m-aș însura numai ca să-i chem să-mi cânte la nuntă. Punkul țigănesc balcanic cu trompete, viori și chitări electrice furioase sună nemaipomenit live, fix cum îmi închipuiam acu câțiva ani când am auzit de ei și de când așteptam să îi prind live.

5. Lake of Tears @ București

Una din trupele tinereții mele, dar care au ajuns prea târziu ca să mă mai bucur de ei cum aș fi făcut-o acu zece ani. Oricum live s-au prezentat decent și cântarea a nimerit într-un moment propice al carierei lor, când tocmai ce au scos un album surprinzător de interesant pentru stilul lor. Marele minus a fost că Brennare a venit fără ciupercă în cap și cu un look de corporatist în pauza de masă.

6. The Egocentrics @ Cluj

Judecând strict după muzică, Egocentrics ar fi fost teoretic mult mai sus în topul ăsta. Problema e că sunt încă la nivelul de trupă pentru connaisseuri și din cauza asta concertele lor se întâmpla prin beciuri înguste. De data asta a fost vorba de pivnița de la Zorki, unde spațiul era atât de redus încât nu știai unde se termina publicul și unde începe scena. Cu toate astea concertele lor sunt în ultimii ani evenimentul de care mă bucur cel mai mult din peisajul muzical românesc.

MENȚIUNI:

Deftones @ București –  a fost un concert foarte entertaining, plin de motive de zbenguială și voie bună. Problema e că, piesele fiind toate croite după același model, după o vreme concertul a devenit doar plictisitor și obositor.

Vader, Gorgoroth @ Cluj – un eveniment la care am mers că eram curios de Vader, pe care nu am reușit să-mi fac timp să-i ascult acasă, și pentru a vedea cât de mult se poate rezista fără să râzi la Gorgoroth, știut fiind că vocalul lor mai are obiceiul să coboare de pe scenă și să-i căpăcească pe ăia care nu sunt în ton cu solemnitatea muzicii. Până la urmă Vader nu s-au prins de mine, fiind o trupă mult prea generică ca să-mi merite atenția, iar Gorgoroth au fost amuzanți, mai ales că they didn’t overstay their welcome și s-au cărat după vreo oră, probabil ca să nu se prindă lumea că de o oră cântau aceeași piesă.

VI. MUZICA

Cu albumele noi am stat tare prost. Din cauza lipsei de timp și de dispoziție am fost selectiv ca bătrânii sau ca roacherii noștri. Am mers pe cărări bătătorite și am ascultat în mare parte doar albume ale trupelor pe care le știam și care n-au încercat să îmi tulbure pacea interioară prin inovații, să îmi risipească letargia prin originalitate și avantgardism. N-a fost niciun album care să mă dea pe spate și pe care să îl pot pune pe locul unu fără să stau pe gânduri. Așadar, în ordine alfabetică, this is it:

EVERGREY – Glorious Collision

N-am mare lucru de comentat aici, e doar Evergrey în cea mai bună formă de la The Inner Circle încoace. Piesă preferată: To Fit the Mold

GRAVEYARD – Hisingen Blues

Surpriza anului, Graveyard îs o trupă de american blues clasic, cu balade de inimă albastră și tot tacâmul, cântate de niște scandinavi simpatici care s-ar părea că sunt la al doilea album. Piesă preferată: Uncomfortably Numb

IN FLAMES – Sounds of a Playground Fading

In Flames nu sunt în stare să scoată un album prost, oricât ar experimenta. De data asta n-a fost vorba de experiment, e doar In Flames în stilul pe care ei înșiși l-au patentat, cu instrumentație complexă, ritm beton și versuri decente. Piesa preferată: aia din titlu

MASTODON – The Hunter

Aceleași precizări ca mai sus – o trupă care explorează toate cotloanele metalului și vine cu ceva proaspăt de fiecare dată. Coperta albumului, ca de obicei, e beton. Nu cred că mai e nevoie s-o zic, dar nah: Mastodon sunt una dintre cele mai importante trupe contemporane din toate genurile. Piesă preferată: Stargasm

MONKEY3 – Beyond the Black Sky

Trupa mea de fuflet din căprăria stoner psyhedelic. Piesa preferată: Camhell

MYRATH – Tales of the Sands

Altă surpriză a anului, Myrath sunt niște tunisieni foarte gay la înfățișare care cântă metal progresiv profesionist cu influențe orientale foarte bine integrate. Era cât pe ce să-i văd live acu vreo două luni, dar s-ar părea că lui Șandor666 nu i-a ajuns alocația să-i plăatească, așa că au dat câteva ture cu autocarul prin localitate după care s-au dus mai departe. Mi se pare un incident destul de grav încât să fi meritat o pancartă la revoluția universală de luna asta. Piesa preferată: Tales of the Sands

PUSCIFER – Conditions of My Parole

Albumul soft al anului, uneori prea soft și fără vlagă pentru binele lui, scos de genialul Maynard de la Tool. Piesă preferată: Man Overboard

ROME – Die Aesthetik Der Herrschaftsfreiheit

După o pauză abisală de aproape un an de la ultimul album, Jerome s-a întors cu 3 albume într-unul, de mănânci o pită până le termini de ascultat. Albumul merge pe linia ultimelor 2 – mai mult romantic decât marțial, mai mult folk decât neo, per ansamblu prietenos și foarte catchy. Piesa preferată: You Threw it at Me Like Stones

SEPTIC FLESH – The Great Mass

Albumul ăsta a fost probabil cel mai bun lucru care s-a întâmplat anul trecut în Grecia. Merge pe stilul inițiat odată cu Communion – multă orchestrație auxiliară și bombasticisme, însă curge tare frumos. Piesa preferată: Pyramid God

TOM WAITS – Bad As Me

O serie de piese proaspete, pentru cine le ascultase pe alea vechi până la saturație. În rest nimic nou, Tom Waits is still cool. Preferata: tot aia din titlu

ALTE CHESTII RELEVANTE:

– albumul de ukulele al lui Eddie Vedder intitulat – n-o să vă vină să credeți – Ukulele Songs. Că tot veni vorba, în ultima vreme dau suspect de des de Eddie prin filmele recente, fie cu câte o piesă compusă special pentru ocazie, fie cu câte una din vremurile cu Pearl Jam…

– albumul nou Steel Panther, cea mai mișto trupă la mișto a momentului. Îi zice Balls Out și e aproape la fel de plin de hituri și versuri memorabile ca și anteriorul. I’m going to a party – tomorrow night, tomorrow night – but tonight I’m playing angry birds

– simpaticul album de industrial al uneia dintre cele mai crâncene trupe de death de pe vremuri – Morbid Angel. Au ajuns la litera I – Illud Divinum Insanus. Deasemenea, primul album Morbid Angel pe care l-am ascultat până la capăt – și m-am simțit bine pe parcurs.

– albumul nou The Egocentrics, cu piese mai cuminți și mai aranjate, nu la fel de grozave ca pe albumul de debut, dar încă destul de inspirate. You’ve just gotta listen to this!

– prima trupa și primul album de black metal hipsteresc din istorie. Liturgy, respectiv Aesthetica. Ei se jură că cântă black metal transcedental. Sună raw, pe alocuri ca Burzum. Asta în timp ce în pozele promo arată ca Pink Floyd în vremurile lor de glorie. Hitul albumului: Returner. Atenție la cum arată membrii, cu accent pe tobar.

– în fine, la capitolul albume simpatice care n-au ajuns în top, ar fi cam așa: Animals as Leaders, Lake of Tears, Devin Townsend (x2), Deine Lakaien, Pain of Salvation, The Dwarves.

VII. VIAȚA

DE BINE

– mi-am făcut în sfârșit abonament la Scientifc American;

– am cedat impulsului de colecționar și am început să adun de la jocuri preferate în original la volume arătoase gen Absolute Sandman sau ediții mișto de colecție precum cele scoase de Everyman’s Library sau The Library of America

– mi-am încropit o uniforma de hipster steampunk cu care pot să mă infilterez practic oriunde și chiar o fac cu succes;

– am învățat să scriu cu diacritice;

– am început să umblu în zig-zag. Because life is not a straight line.

– edițiile lunare A Night into the Void de la Gazette, un fel de chefuri exclusiv cu stoner și genuri conexe. Un eveniment cultural esențial și binevenit în condițiile în care 9 din 10 roacheri români n-au auzit de așa ceva. Singura problemă e că din cauza specificului muzicii și a locației de kkt serile astea sunt un fel de audiții exclusiviste în care oamenii se fâțâie nehotărâți de colo-colo, că nici muzica nu-i de dansat, nici scaune de stat pe care să meditezi la ea nu sunt.

DE NAȘPA

– m-am blocat cu filmele pe la anii ’50, în sensul că n-am văzut mai nimic din lista cronologică de vizionări esențiale;

– am intrat cu un picior în câmpul muncii. Mi-e teamă că în câteva luni, când o să-mi bag și celălalt picior, o să mă înghită de tot;

– Aron Biro a plecat dintre noi;

– haitele de câini vagabonzi din centrul capitalei care terorizează in fiecare noapte trecători în secvențe desprinse din filmele cu zombie și care mi-au provocat insomnii în absolut fiecare noapte timp de mai bine de jumătate de an cu lătratul neîntrerupt. Și indivizii rupți de realitate  care au impresia ca nu e nimic in neregulă cu asta și că sărmanele ființe inocente ar trebui lăsate în pace, în condițiile în care ei au văzut prima dată un câine în viața lor în desenele cu Scooby Doo; ăștia ar trebui eutanasiați înaintea maidanezilor.

– am înțeles cum funcționează lumea, am văzut ce se ascunde în spatele cortinei și în consecință m-am plafonat existențial.

OMUL ANULUI

Tiffany

Advertisements

Noroc cu obsesia pentru bilanțuri care ma ndeamnă să resuscitez blogul ăsta, chiar dacă cu frecvența lui Moș Crăciun, altfel ar rămâne în moarte clinică pe vecie și mare păcat ar fi. Mă rog, o stavilă împotriva uitării, în departamentul de marketing a fost și waterytimes, care a încercat să-mi dedice o odă în proză, dar pe la mijlocul articolului l-a luat valul filosofic și s-a înecat în viața și opera kantiană. Pentru cine e interesat în sintagme cu care să mi se adreseze cand mă întâlnește pe stradă, articolul e aici. Revenind, în 2011 a bătut viforul schimbării din toate direcțiile și pe toate planurile, chestie care s-a repercutat și asupra componentei înalt-culturale despre care vorbim aici. În primul rând, am petrecut mai mult de jumate din an în Valea Plângerii, orașul celor 1001 de câini vagabonzi, aurolaci și mașini pe metru pătrat. Din cauza asta – și din altele – am operat o schimbare de priorități în timpul liber, care și ăla s-a împuținat considerabil față de anii trecuți. Adica am insistat puternic pe partea ludică și cea socială. In other words, m-am jucat pe calculator ca un copil oligofren, cum n-am mai facut-o din liceu încoace, iar în restul timpului, asta fiind de regulă când placa video amenința să contribuie puternic la încălzirea globală, am cutreierat cu încrâncenare birturi, chefuri, oameni, evenimente. A fost anul în care am dat cei mai mulți bani pe cărți și am cetit cel mai puțin. Am văzut relativ puține filme, iar majoritatea ălora au fost revizionări nostalgice. Am fost la cele mai multe concerte dar am ascultat cel mai puțin muzică. N-a murit nimeni relevant pentru universul meu.

Cât am fost cantonat în Sodoma, fiind nevoit în sfârșit să scot capul în lume printre oamenii normali, the famous 99 percent, despre care anterior știam că există doar din anecdotele amicilor sau din clipurile cu interviuri umoristice de pe youtube, am apucat să trag niște concluzii oarecum sinistre despre țara asta și oamenii din ea. De fapt am tras la concluzii cât pentru un întreg sistem fizolofic iar momentan le organizez într-un post încrâncenat și tragique, care sper să apară aici în viitorul apropiat. My own theory of everything. Dar s-au întâmplat și lucruri înălțătoare pentru spirit în Sin City. Am fost la cea mai mișto piesă de teatru a anului, Bullets over Lipscani, aia despre care a scris colegul meu de firmă, aronbiro, pe blog din ce auzise de la mine. În esență piesa e un colaj de trei adaptări după tot atâtea nuvele de-ale lui Woody Allen și e adaptată de un regizor care, ca și Woody, e evreu, dar nu lăsați asta să vă sperie, că e cel mai mișto evreu din showbizu românesc. Apropo, când zic adaptată, mă refer la faptul că se găsesc referințe în ea la Schopenhauer, dar și la Camil Petrescu, și în general ăsta e unul din farmecele majore ale piesei. Iar muzica, pentru cine cunoaște, e luată din coloana sonoră de la Grim Fandango. Din câte am la cunoștiință încă se mai joacă în Godot.

Tot la categoria teatru (cred), inspirat de unul din filmele esențiale ale anului trecut, m-am dus să văz Lacul Lebedelor, în interpretarea celebrei echipe de balet de la Moscova. Acu, problema mea cu baletul stă tocmai în interpretarea cuvântului interpretare. Cu toată grația și frumusețea coregrafiei, mi-e greu să empatizez cu o ceartă conjugală sau o discuție despre sensul vieții interpretate printr-un triplu tulup și-o săritură pe vârfuri. Plus că am prins varianta cu happy end, astfel încât inițial am crezut că Aronofsky cu al lui Black Swan a fost un ticălos sadic când a stârpit lebăda la final. Apoi am aflat că piesa are mai multe sfârșituri consacrate de-a lungul timpului, probabil și din cauză că lumea oricum nu merge la balet ca să urmărească povestea (din motivele de care vorbeam mai sus). În fine, cu opera și baletul n-am reușit încă să mă împrietenesc. Daca mă puneți să aleg, aș alege totuși baletul, pe criteriul că prefer oricând să mă uit 2 ore la gagici suple făcând roata țiganului în fuste scurte decât la niște milf-uri care glăsuiesc pompos la limita ultrasunetelor.

Musicalurile, în schimb, sunt cu totul altă chestie. O altă premieră din viața mea culturală din Ankh-Morpork-ul dă pă Dâmbovița a fost musicalul Rebecca de la teatrul de operetă. În funcție de direcția din care veniți, Rebecca ar putea să vă sune cunoscut ori din cauza cărții lui Dauphne de Maurier, ori din cauza filmului lui Hitchcock, care a înhățat Oscarul în 1940. Ambele răspunsuri sunt corecte, filmul (și musicalul) fiind ecranizarea cărții. Dincolo de unele cântece mai naive și de faptul că masculul principal, pe care eu îl aveam întimpărit în minte cu fața lui Lawrence Olivier, semăna la moacă și la voce cu Horia Brenciu, piesa a fost bestială. A avut coregrafie de nota 10, efecte speciale, scenă rotitoare, rampe decoruri, recuzită iar unele cântece au fost atat de bine scrise și regizate de-ți dădeau fiori, oricât de cinică ți-ar fi inima.

Despre restul chestiunilor biscutăm la secțiunea adecvată, așa că să defileze topurile, în ordinea timpului acordat pe parcursul anului fiecărei activități:

I. JOCURILE

După cum ziceam, asta a fost activitatea principală a anului. Ma rog, dintre cele despre care se cuvine sa vorbim pe blog. Precizez dinnou că nu ma joc shootere, jocuri cu fotbal sau cu mașini pentru că mi se par ori prea simple, ori prea puerile, ori ambele. Și nici jocuri de browser sau de facebook, făcute pentru corporatiști cu mai mult timp liber decît merită.

1. SKYRIM

În momentul in care scriu postul asta sunt aproximativ 120 de ore into the game și am făcut cam tot ce se putea face, mai puțin povestea principală. Deci să mă vedeți cum ma plimb eu prin zăpezi și peșteri cu maciucile mele gemene în mâini și strigăte de dragon în gâtlej, și cum dau în gură la zombie , bandiți și la rebelii aia nenorociți și secesioniști deopotrivă, neuitând în același timp să ajut câte un bunic să își recupereze alembicul de făcut țuică. Am cu o casă mai mult decât Năstase, în fiecare oraș important din provincie… O nevastă bună la care pot să-i cer bani și demâncare… Un companion vrednic care și-ar da viața pentru mine, la fel cum au făcut-o și cei 10 de dinaintea lui… Skyrim e dovada că jocurile pe calculator sunt o formă de artă modernă. Designul grafic e impresionant, de la arhitectura cladirilor, inspirată din tradiția nordică, la munții înzăpeziți cu vântu care-ți bate în față sau aurorele boreale nocturne. Iar storylineul e mai complex și mai matur decât în majoritatea romanelor fantasy contemporane. Iar muzica… sublim. Dar asta nu tre să o zic eu, o zic toate siteurile care i-au acordat onoarea de jocul anului. Singurul reproș e că e prea ușurel, adică frustration-proof, astfel încât să-l poată termina orice neofit, oricât de prost ar juca, iar eu, ca adevărat dragonborn, nu pot să fiu de acord cu asta. Dovahkiin, Dovahkiin, naal ok zin los vahriin, Wah dein vokul mahfaeraak ahst vaal!

2. STARCRAFT 2

Jocul de strategie perfect, etalonul pentru comparație când vine vorba de orice altceva din domeniu. În plus are și cea mai bine realizată campanie single-player dintr-un joc ever. Nostalgie maximă, având în vedere că acu vreo 12 ani Starcraft era primul joc pe calculator din viața mea. După care nimic nu a mai fost la fel, cu viața socială în frunte.

3. RISEN

Urmașul spiritual al seriei Gothic, al cărei mare fan sunt, și care a fost dintotdeauna alternativa mai intimă a seriei Elder Scrolls (a.k.a. Skyrim și predecesorii). Risen e gândit fix ca primele două Gofic, așa că nu am ce-i reproșa, e o plăcere intelectuală desăvârșită și deosebit de imersivă. Doar grafica care e cam blurry mai scade din valoare.

4.PLANTS VS. ZOMBIES

Ăsta e genul ăla de joc aparent simplu, însă înșelător de complex, plin de umor de calitate și voie bună. Ca stil e un fel de strategie de tip tower defense. Tre să plantezi în timp real diverse flori prin ogradă, fiecare cu proprietățile lor care să apere casa de zombie, și ei la rândul lor diverși și cu diverse calități. Zău că nu mi-aș pierde vremea cu un joc a cărui descriere să sune ca în fraza anterioară, dacă nu ar fi mult mai mult decăt pare din descrierea respectivă.

5. HEROES 6

Seria Heroes a fost dintotdeauna țintită spre tocilarii jocurilor pe calculator, cei dispuși să țină minte multe detalii, să planifice, să gândească tactic, în fine, în esență e un fel de șah mai complex și mai colorat. A șasea parte urmează trendul din ultimii ani în materia joacelor, adică reducerea frustrării jucătorului, chestie care are ca principal efect secundar simplificarea considerabilă a stilului de joc. Ceea ce în general e cam nașpa, îmi amintește că fiecare generație e umpic mai retardată decât anterioara. Dar având în vedere că seria Heroes era oricum foarte complexă și că, în cazul ăsta ce s-a simplificat într-o parte s-a complicat în alta, per ansamblu jocul e la fel de enjoyable ca și restul seriei. Cu un plus pentru grafica superbă. Și un minus pentru că misiunile durează obscen de mult, le preferam mai multe și mai scurte. Trivia: numele misiunilor sunt toate referințe culturale, de la literatură la film, surpriza majoră fiind câteva denumite după piese de la Dead Can Dance.

…∞. GOTHIC 4

O oroare de proporții, tot ce trebuie să faci ca să îl termini e să mergi înainte (adio open world!) și să îți mai faci din când în când loc cu sabia. NPC-urile n-au nimic de zis, poveste nu prea este, questuri banale, skill system jenant. E un fel de supermario 3D. Păcat de oamenii din departamentul grafic, care s-au străduit degeaba, pentru că jocul arată foarte frumos. A, și faptul că există doar vreo 2 șabloane de fețe pentru NPCuri, care mai primesc de la caz la caz câte o mustață sau freză altfel, pentru diversitate, îți dă senzația că te uiți la un film Monty Python.

II. FILMELE

Ca de obicei, datorită decalajului față de lumea civilizată și a campaniilor de marketing ale marilor studiouri, care îți distrag atenția de la chestiile importante, probabil voi vedea și voi putea să discut în cunoștiință de cauză despre filmele esențiale din 2011 cam în vreo 2 ani. Până atunci, din sărăcia vizionărilor, am încropit un top cu producții 2011 cu care mergi la sigur.

1. BALADE TRISTE DE TROMPETA

Spre rușinea mea, stau cu integrala filmelor lui Alex de la Iglesia de câțiva ani pe hard și le tot dau târcoale, dar încă n-am intrat în ele, cu excepția lui Perdita Durango, pe care l-am văzut mai demult și e nemaipomenit. Pe ăsta l-am prins la un festival de film obscur din Orașul lui Mitică și l-am declarat solemn filmul anului încă de la ieșirea din cinematograf. Balade triste de trompeta (a.k.a. The Last Circus, în spațiul anglofon) are poveste cât pentru 10 filme. De genuri diferite, de la film de război la comedie, horror, thriller. Astfel că tot la câteva minute filmul evoluează (sau degenerează, cum preferați) în direcții imprevizibile, ca să folosesc un termen foarte apreciat ca și criteriu de valoare printre spectatorii noului mileniu. Ceea ce nu-l face dezordonat sau incoerent, filmul având o idee centrala bine conturată. Ideea de bază e veche de când s-au inventat oamenii – rivalitatea pentru o gagică, însă când protagoniștii sunt clovnul vesel și clovnul trixt știi că ai de-a face cu un film special. Care film se prezintă grozav și la partea de cinematography – imagine plus culori.

2. MELANCHOLIA

Ați observat că anul ăsta cei mai apreciați regizori-auteur contemporani au venit cu filme cu scenarii scoase parcă din episoadele din Dr. Who? Mie mi-a crescut inima oleacă când am realizat chestia asta. Deci ultimu Woody Allen e cu oameni care călătoresc în trecut într-o mașină de epocă, ultimu Terrence Mallick începe cu Big Bangul și se termină cu viața de apoi, iar Lars von Trier iasă la înaintare cu o idee care chiar a fost subiectul unui episod din Dr. Who acu vreo 2 ani – o planetă imensă care apare din senin și se ciocnește cu Pământul. Eveniment care e privit doar din perspectiva relației dintre două surori, ceea ce a determinat criticii să aprecieze foarte frumos și corect că Melancholia e primul film care prezintă o apocalipsă la nivel intim. Tot scenariul ăsta care insistă doar pe planete și pe vreo câteva personaje e de un simbolism adânc, dar spre deosebire de Antichristu, aici simbolismu e ușor de descifrat. De fapt ți-l descifrează chiar autorul într-o prezentare power-point în primele 10 minute ale filmului. Mie mi-a plăcut pentru că: 1. de ani buni visez în fiecare noapte cu sfârșitul lumii iar filmul lui von Trier se apropie cel mai mult de subconștientul meu fatalist, motiv pentru care am trăit ultima parte la modul visceral; 2. ideea că noi suntem mici și Universul e mare și că evoluția, istoria, religia și speranțele de mântuire devin ridicole când îți dai seama că totul se poate duce dracului în câteva secunde pentru toată lumea; 3. partea vizuală, imaginea și cadrele, majoritatea făcute parcă intenționat să rămână iconuri în istoria filmului; 4. sfârșitul. În schimb mi s-a părut întotdeauna cam de kkt infuzia forțată de intimitate pe care von Trier încearcă să o dea prin metoda filmatului cu camera în mână. În restul filmelor lui asta m-a deranjat doar la nivel de idee, dar de data asta cred ca și cameramanul era epileptic, că se mișca imaginea în așa hal încât m-a luat cu amețeli cumplite iar de câteva ori era să latru la ghete (n. trad. metaforă regățeană pentru a vomita. mai știu și altele). În concluzie, dupa primul horror, iar acu primul SF, aștept cu interes la anul primul film porno al lui von Trier. Atâta doar că ăsta ar fi chiar nasol s-o aibă tot pe Charlotte Gainsbourg în rol principal.

3. DRIVE

Drive are meritul de a fi primul film cu scenariu de Gone in 60 Seconds sau The Fast and the Furious care se vizionează ca un film de… să zicem Antonioni. Adică e un film sec, stilat, elegant și cu actori mișto. Pe Ryan Gosling îl știam doar ca pretty boy, nu văzusem nimic cu el anterior, dar cum toate pițipoancele sunt fane The Notebook prejudecățile față de dânsul au fost maxime. Drive a demonstrat că i-am făcut o mare nedreptate. Personbajul lui Gosling e un tip care tace și cugetă în timp ce mestecă gumă, conduce – ziua ca și cascador în filme, noaptea ca șofer la jafuri – pentru el e tot aia, condusul e condus – și în general nu prea ține la tăvăleală (n. trad. metaforă de la Vaslui pentru simțul umorului . Aparent pe acolo cuvântul tăvăleală poate înlocui cu succes orice substantiv), chestie care adaugă factorul stânjeneală oricărui dialog din film. Pe de altă parte, mi s-a confirmat că Carey Mulligan e fermecătoare în orice tip de rol, însă m-a deranjat oarecum s-o văd deja în rol de mamă, când acu doi ani a rupt gura târgului ca adolescentă virgină. Coloana sonoră e genială.

4. MIDNIGHT IN PARIS

Cel mai bun film al lui Woody Allen din ultimii ani.În ciuda faptului că e cu Owen Wilson. De fapt am observat (a se vedea și cazul lui Larry David) că orice actor care joacă rolul principal într-un film de Woody Allen și nu e Woody Allen, il imită pe Woody Allen. E îndeobște cunoscut că filmele lui Woody sunt un gen în sine, indiferent de scenariu. Midnight in Paris are ca personaj principal Parisul în 3 epoci, prezentat în așa fel încât îți vine să lași totul în urmă și să te muți în Montmartre. Tema călătoriei în trecut îi oferă lui Woody ocazia să se joace cu personaje celebre, de la Hemingway la Bunuel și să introducă tot felul de inside jokes delicioase despre ele. Dincolo de scenariu, morala poveștii e că, în fața evidenței femeile acționează instinctual iar bărbații rațional. Don’t hate me, i’m just the messenger.

5. NOTHING’S ALL BAD

Ăsta e unul dintre puținele filme pe care le-am prins la TIFF-ul de anu ăsta. E danez. Lumea zice că-i dramă, eu l-am văzut ca pe o comedie de situație. Îi drept că personajele sunt toate fukked up într-un fel sau altul. Filmul e despre o bătrână apăsată de singurătate și fiica ei cu un sân în minus, un obsedat sexual  și fiul lui gigolo și felul în care ajung să interacționeze între ei și să facă la final hora în jurul bradului de Crăciun.

MENȚIUNI SPECIALE

HOBO WITH A SHOTGUN –  alt film apărut de pe urma awareness-ului stârnit de Tarantino și Rodriguez acu câțiva ani cu Grindhouse. E al doilea fake trailer din Grindhouse, după Machete, care ajunge film în toată regula. Rutger Hauer e hobo-ul mărinimos care face rost de un shotgun și se pune pe curățat străzile de nelegiuiți în moduri care mai de care mai inventive și mai sângeroase. Iar pe parcurs mai aruncă și câte un monolog înălțător despre soarta boschetarului în lume. E un eveniment pe care nu vă permiteți să-l ratați.

RARE EXPORTS – filmul de sezon al anului, venit tocmai din Finlanda, țara lui Moș Crăciun. E vorba despre o comedie horror foarte competentă și entertaining, venită ca o reacție la toate filmele cute and cosy despre spiritul crăciunului. You’d better watch out, you’d better not cry, you’d better hide out, I’m telling you why: Santa Claus is hunting you down!

THE HUMAN CENTIPEDE 2 – al doilea segment al centipedului lui Tom Six (din 3) ridică miza, atât la partea conceptuală, cât și la aia artistică. Filmul e ceva mai explicit decât primul, ceea ce nu poate decât să ma bucure – când faci un film despre oameni cusuți ass to mouth, subtilitatea e cam același lucru cu ipocrizia – iar vizual s-a trecut la alb-negru și filmări foarte artsy, chestie care e mișto pentru că ii conferă o identitate proprie și îl face destul de diferit de primul, ceea ce, în condițiile în care această parte a doua nu are nici scenariu, e o mare realizare. Mai adăugăm și personajul principal – genial ales, punctul forte al filmului –  și doza de postmodernism, constând în faptul că trogloditul principal ajunge să își facă propriul centiped inspirat de primul film din serie, pe care il vizionează obsesiv, iar actrița din primul film ajunge iar în aceeași situație, însă de data asta jucându-se pe ea însăși – și ne iasă un film-cult for the ages.

III. SERIALELE

Cei care mă cunoaște știe că am tendința să desconsider serialele din principiu, pentru că mănâncă prea mult timp pentru cât au de oferit, așa că titlurile de mai jos sunt chestii cu adevărat de excepție, dacă am considerat de cuviință să-mi fac timp pentru ele.

1. THE PRISONER

Serial-cult din 1967, 17 episoade, scurt și la obiect, gândit, scris, jucat și pe alocuri regizat de Patrick McGoohan. Filmul e despre libertate și metode de manipulare și mind control, multe din chestiile care la vremea aia erau speculații ajungând la ordinea zilei în prezent. Scenariile oscilează între filosofic și criptic și vă zic fără să mă gândesc de două ori că sunt cele mai inteligente și de bun simț pe care le-am întâlnit vreodată într-un film. Totul are o logică, iar când scenaristul nu mai știe pe unde să scoată cămașa o da în simbolisme și-n planul sacru, ceea ce e preferabil rezolvărilor facile și nesimțite uzate oriunde altundeva. De fapt ideea serialului în sine, care e un fel de spy movie, a venit ca un fel de reacție la filmele de spionaj cu scenarii outrageous. Prizonierul ăsta, sau No. 6, pe numele lui de sătean, e un fost spion, ajuns pe o insulă-închisoare, unde eminențele cenușii încearcă să scoată de la el informații prin diverse mijloace iar el încearcă în fiecare episod să scape. Iron Maiden i-au dedicat două piese și multe dintre conceptele introduse acolo au ajuns ulterior iconuri culturale, până în zilele noastre. Be seeing you!

2. LIFE’S TOO SHORT

Noul serial al lui Ricky Gervais, 7 episoade până în prezent. E un fel de combinație între The Office și Extras, mai puțin reușit ca oricare din ele, acu că elementul de noutate s-a dus, but still fun. Penibilul e de data asta Warwick Davis, un actor midget care se joacă pe el însuși. Dacă n-ați auzit de el nicio problemă, asta e și una dintre problemele lui în serial. La fel ca în Extras, în fiecare episod apare câte o celebritate în propriul rol care se face de kkt în moduri diverse. Primele două sunt cele mai de efect: Liam Neeson încercând să se apuce de stand-up comedy și Johnny Depp, frustrat de comentariile lui Ricky de la Globurile de Aur, care se duce să-i citească de pe iPhone bancuri compuse de el și Brad Pitt ca răzbunare. Priceless.

Eco l’uomo!

Posted: November 25, 2010 in dead trees

Photobucket

Oricine a jucat vreodata Age of Empires II – iar daca n-a facut-o nu stie ce pierde – a aflat ca Frederic Barabarossa a fost una dintre cele mai interesante si hazlii figuri istorice. A fost incoronat rege al Germaniei in sec XII, pe cand Europa era intr-un tumult continuu, fragmentata in state-orase si statuletze care se bateau intre ele, papi care incercau sa le controleze pe toate, regi si nobili cu ambitzii, si, peste toate astea, cruciadele. Barbarossa avea o idee fixa, si anume de a reface Imperiul Roman. A si reusit sa fie incoronat de Papa ca Sfant Imparat Roman (peste o regiune ce cuprindea mostly Italia si Germania). Si-a petrecut cele cateva zeci de ani de imparatzit pe drumuri intre Germania si Italia, intrucat de cum pleca dintr-o regiune, statele carora le intorcea spatele se rasculau, se declarau independente si scoteau limba la el. Ba il mai avea si pe varul Henry the Lion, care ii promitea ajutor si ii dadea tzeapa in ultimul moment, incercand sa isi consolideze pozitzia in detrimentul lui Barbarossa, iar Barbarossa nu prea putea sa ii taie grumazul ca, deh, familia ii familie. Ambitzionandu-se sa participe personal in lupte, la un moment dat  a si disparut pe campul de batalie si a aparut in zdrentze dupa cateva zile, cand totzi il credeau dus de-a binelea. Sa mai adaugam si conflictul cu papalitatea, Barbarossa incercand prin tot felul de mijloace abile sa isi asigure primatul si sa isi legitimeze pretentziile de imparat roman fara a se supune Papei, care pe vremea aia era autoritatea morala suprema  printre tzarile crestine. Chestie care a culminat cu numirea unui anti-Papa care sa-i fie pe plac. Evident, cei doi papi s-au excomunicat reciproc imediat. Singurul lucru mai hazliu decat viatza lui Barbarossa a fost moartea sa: a plecat in a treia cruciada la batranetze, insotzit de cea mai numeroasa armata stransa vreodata in scopul respectiv. Atat de numeroasa incat nu incapeau in corabiile venetzienilor si ale genovezilor, asa ca a trebuit s-0 ia spre Ierusalim pe jos, via Constantinopol. Undeva prin Asia Mica, la trecerea unui rau, Sfantul Imparat Roman a plonjat sa faca o baie… si s-a inecat. A urmat un fenomenal caz de psihologie colectiva, intrucat oastea lui imensa, care ar fi putut sa mature pe jos cu tot Orientul apropiat, s-a demoralizat si au luat-o care incotro, multi s-au sinucis direct. Si asa a sfarsit a treia cruciada inainte sa inceapa. Totusi un oarecare nucleu s-a pastrat cu scopul de a duce cadavrul imparatului spre a fi inmormantat la Ierusalim, ceea ce au si facut, dupa ce au conservat trupul bagandu-l intr-un butoi cu otzet. Asta a fost Frederic Barbarossa.

Baudolino e un fiu adoptiv fictiv al lui Barbarossa, pe care imparatul il gaseste intr-un satuc italian intr-o noapte in care se ratacise prin mlastini. Prin ochii lui Baudolino vedem dintr-o perspectiva critica toata domnia lui Barbarossa. Si asta e doar prima jumatate a romanului. A doua jumatate vireaza puternic catre fantasy, odata cu moartea lui Barbarossa si calatoriile lui Baudolino in Orient.

Umberto Eco nu e un mare scriitor, n-a fost niciodata. Romanele lui sunt mijloace de defulare a eruditziei acumulate in faimoasa lui bibliotecoaie, in special din tomuri medievale pe diverse teme. Personajele vorbesc toate cu vocea autorului, sunt pretexte pentru show-off-ul erudit al lui Eco, poarta incontinuu discutzii in care arunca tone de informatzii istorice. Orice incercare serioasa de a analiza personajele sale e sortita ridicolului, ar fi o chestiune de tras cu tunul dupa mushte, asemanator cazului sublimei revistei waterytimes, unde se pot citi comentarii literare minutzioase, filosofice, crancene… la versurile trupei Lake of Tears. De fapt nici criticii nu-l iau in serios. Din ce am observat, atitudinea generala e de indulgentza amuzata,  ceva in genul: io-te semiologul, iar se joaca de-a scriitorul. Iar Eco asta si face cu romanele sale: semiologie aplicata, cum ar veni. Fara sa-i pese prea mult de dimensiunea literar-estetica a sutelor de pagini pe care le scrie.

Insa Umberto Eco e un tip cool. Se da mare cu a sa cultura si cu teoriile lui semiologice, insa stie sa te agatze, ca un bunic smecher, trecut prin multe, care isi deghizeaza amintirile despre Hitler si Stalin in povesti cu Imparatul Verde si Imparatul Rosu pentru a-ti capta atentzia. La baza, Eco scrie romane pulp, povestiri politiste in decoruri exotice. Si mai inteligente decat tot ce a produs Agatha Christie. Personajele vorbesc si se poarta natural, uneori sunt caricaturale, alteori doar simple, intotdeauna pline de umor. Chiar si cand se lanseaza in cate o tirada pe diverse teme istorico-filosofico-culturale o fac in stil colocvial, cu mult haz. Astfel, ca cititor, te identifici imediat cu personaje de acu 800 de ani. Eco are de toate pentru toti: un stil accesibil, transparent; poveste cu suspans si tematica exotica; personaje cu care e usor de relationat. Si, mai ales, tone de cunostiintze, in general de istorie si filosofie medievala.  Chiar si in Pendulul lui Focault, al carui plot e plasat in zilele noastre. Asta doar la primul nivel. Pentru cei dornici si capabili sa sape mai adanc, mai e si mesajul in sine, metafora si teoriile care alcatuiesc grosul romanelor lui Eco. Asa om mai rar.

Baudolino e al patrulea roman, aparut in 2000, si pare a fi o sinteza a temelor abordate in romanele anterioare, cel putin in Numele Trandafirului si Pendulul lui Focault, ca Insula din ziua de ieri inca n-am servit. Unul din subiectele in jurul caruia se invarte cartea pe tot parcursul ei e jocul de-a istoria, inventarea de oameni si evenimente fictive, consecvente cu realitatea, care ajung sa se insinueze in realitate prin faptul ca sunt crezute de destui oameni incat sa se propage, schimband practic istoria. Daca in Pendulul lui Focault personajele se distrau inventand conspiratzii cu templieri (si subminand complet Codul lui Da Vinci inca dinainte de aparitzie), in Baudolino, personajul omonim porneste de la o legenda a vremii despre un oarecare regat crestin al unui Presbiter Ioan in Orientul Mijlociu si se joaca, brodand in jurul presupusului regat, ca un hobby, din studentzie pana la batranetze, cand hoaxul devine o realitate acceptata printre contemporani si Baudolino insusi porneste in cautarea Presbiterului Ioan si a imparatiei sale populata de creaturi fantastice, unde curge lapte si miere, .

Cealalalt aspect, care aminteste de Numele Trandafirului, e intriga politista. Ultima parte a romanului e un whodunnit clasic, cu o crima, un cerc de suspectzi si un twist final, cel (presupus) ucis fiind Barbarossa, iar suspectii – Baudolino si prietenii sai. Eco se distreaza punand in scena chiar si secventa obligatorie in canonul genului, cand personajele sunt adunate la un loc si cel mai istetz declama: unul din noi e criminalul! Cum a fost ucis Barbarossa daca ziceam mai devreme ca s-a inecat? Deh, ce e istoria scrisa cand il ai pe Baudolino, martor la evenimente, care sa-ti povesteasca cum s-a intamplat de fapt?…

Dupa moartea lui Barbarossa, Baudolino si trupa lui – figuri istorice mai mult sau mai putin obscure pe care Eco  le foloseste ca personaje – o iau spre est sa caute regatul lui Ioan, moment in care cartea deraiaza din istorie in mit, orientul fiind populat cu popoare si creaturi peste care Eco a dat prin texte si bestiare medievale. Medievalii astia au stat aproape 1000 de ani cu lumina stinsa, orice curiozitate despre lumea din jur sau incercare de a investi in stiintza find violent inabusita de Biserica. Evul Mediu a fost o perioada in care, in mintea omului, orice era posibil – astrologie, vrajitorie, sfintzi facatori de minuni (unele dintre credintzele respective supravietzuind pana in zilele noastre, in capul celor cu mentalitatzi medievale) – pentru ca nu exista nicio metoda de infirmare. Iar lumea din jur era atat de putin explorata incat, nu doar ca n-aveau habar de forma planetei, dar acolo unde se termina teritoriul cunoscut – in general Europa si Orientul Mijlociu – incepeau miturile despre creaturi fabuloase, oceane fara sfarsit, tzari exotice opulente si chiar Paradisul Terestru. Pentru omul medieval viatza era plina de mister. Inca orice era posibil, pentru ca nu se inventasera mijloacele pentru a demonstra imposibilul. Iar lumea putea fi plina de miracole, pentru ca nu i se cunosteau limitele. Cateodata il invidiez pe omul asta medieval, care traia ca in Lord of the Rings, in Middle-Earth. In fine, ideea e ca ce nu se cunostea se umplea cu imaginatzia. Asa au aparut carti oculte, bestiare, manuale de vrajitorie, carti de geografie fantastica etc.

Orientul din Baudolino e tocmai orientul din speculatiile medievale. De cum depasesc zona Asiei Mici, personajele dau peste rauri de piatra, paduri care absorb lumina, bestii precum vasiliscul, manticora si alte unitati din jocurile seriei Heroes. Si in final isi petrec cativa ani intr-o zona populata de monopozi, ciclopi, pigmei care vaneaza cocostarci cu arcul, blemi, eunuci si alte creaturi ale Domnului. Baudolino chiar traieste o poveste de dragoste cu o ypolita – femeie satyr, jumatatea superioara gagica, jumatatea inferioara capra – ceea ce pune conceptul de zoofilie intr-o serioasa dificultate.

Eco surprinde din mers si ironizeaza obsesiile lumii medievale, chestie care face romanul si mai savuros. De fapt e nevoie de cunostiintze solide de cultura si civilizatzie medievala (traiasca Drimba!) ca sa prinzi toate aluziile si ironiile autorului la adresa unor particularitati ale vremii. Doua sunt luate extensiv in colimator. In primul rand obsesia pentru moashte, relicve sfinte – se facea in vremurile alea un trafic frenetic cu cuie din crucea pe care a fost rastignit Cristos, bucatzi din Arca lui Noe, tibii din scheletul apostolilor etc. Astfel ca la un moment dat Baudolino si prietenii sai isi castiga existentza fabricand relicve, si chiar pornesc spre Orient cu  Sfantul Graal si 7 capete de-ale lui Ioan Botezatorul la ei, in caz ca li se termina banii pe drum. In al doilea rand sunt celebrele erezii medievale provocate de disputele asupra naturii raportului dintre Tata si Fiu in Sfanta Treime. Eco nu iarta – toate rasele orientale pe care le-am pomenit – monopozi, ciclopi, blezi, panoti – au propria teoria asupra problemei si, in ciuda faptului ca unii au un singur picior, altii un singur ochi, ei nu reusesc sa se deosebeasca intre ei decat prin conceptzia asupra Treimii, acuzandu-se  tot timpul reciproc de erezie. Ironia e delicioasa.

In fine, trebuie sa mentzionez umorul. Eco te face sa te prapadesti de ras in timp ce te invatza. E profesorul pe care toti am vrea sa-l avem. Umorul lui e cu atat mai dezarmant cu cat scoate capul printre discursuri stufoase pe teme culturale si evenimente istorice tragice. Sau mai degraba tragi-comice, in cazul domniei lui Barbarossa. Secventze precum asaltul Alexandriei, reactzia cetatenilor intorcandu-se in orasul proaspat botezat, cu numele schimbat (“vaaai, ce oras frumos! parca seamana umpic cu ala in care locuiam inainte, cum ii zicea oare…”) sau moartea tatalui natural al lui Baudolino (care in ultimul moment are o viziune cu nevasta-sa in rai – care arata “ca staulul nostru unde tinem vacile, numai ca mai curat” – si incepe sa o injure ca a pierdut furca de curatzat balega) sunt de un haz major.

Recapituland, Baudolino e un roman fizolofic, istoric, umoristic, de aventuri, fantasy si politzist.  N-am mai intalnit toate genurile astea la un loc de la Biblie incoace. Ar mai fi si postmodern, zice lumea, datorita intertextualitatzii care abunda, insa zice aiurea, nu intertextualitatea e criteriul de baza in postmodernism, ci autoreferentzialitatea, autoironia, naratziunea constienta de sine. Iar astea, din fericire, lipsesc. Lectura obligatorie pentru cei care au o slabiciune fatza  de cel putin unul din genurile pomenite.

Povestiri alese

Posted: November 18, 2010 in dead trees

Photobucket

Cand sunt intr-o librarie, ochii mei bine antrenatzi trec automat peste cartzi cu asemenea copertzi, cam la fel cum cititorii de bloguri privesc cu reticentza sau evita din principiu o recenzie a unei cartzi care incepe cu poza unei astfel de copertzi. S-a intamplat insa ca de data asta, fiind in libraria cu pricina, sa imi cobor privirea la numele scriitorilor de sub farfuria aia lucioasa si sburatoare, chestie care m-a motivat in continuare sa si deschid cartea si sa ma uit la cuprins. Oh, boy, cum mai inseala aparentzele cateodata. Volumul asta contzine intre copertzile alea oribile cele mai faimoase, reprezentative si premiate nuvele SF din ultimii 25 de ani.

Cartea e una dintre ultimile aditzii in seria Mammoth Books, colectzie care, din cate am vazut pe pagina cu also available, antologheaza tot ce prinde, de la The Mammoth Book of Pirates la Mammoth Book of Gay Erotica, Prophecies, Celebrity Murders sau Zombie Comics. Probabil astfel se explica si coperta de kkt. Nefiind publicata intr-o serie specializata pe asa ceva, s-o fi incercat marketarea volumelor prin ceea ce considera coordonatorul a fi cea mai iconica imagine a genului. De unde deduc ca oamenii astia au impresia ca SFul e citit exclusiv de acea categorie de populatzie neajunsa inca la varsta capacitatzii de exercitziu. N-as vrea sa stiu ce imagine au pus pe aia cu Lesbian Erotica.

Cele 13 nuvele au fost selectate si adunate laolalta de Gardner Dozois, antologator de profesie, omul care scrie cele mai seci introduceri, dupa cum am avut sansa sa observ. Si se achita de prezentarea materialelor folosind obsesiv epitetul powerful. Intamplator, cam toate nuvelele din volum chiar sunt powerful, in sensul de bine scrise, indiferent de subiect. Cu o exceptie. Alastair Reynolds n-avea ce cauta in cartea asta. Sau in oricare alta, daca ma-ntrebati pe mine.

Cateva observatzii generale: in primul rand, short SF novel e felul editorilor de a zice nuvela. Adica poveshti osciland intre 50 si 100 de pagini, destul de lungi incat daca sunt proaste sa itzi creeze oareshce frustrari pana dai de final, destul de scurte incat daca sunt bune sa vrei sa vezi ideea dezvoltata intr-un roman (ceea ce s-a si intamplat cu vreo cateva ulterior). In al doilea rand, s-ar parea ca premiile alea nu se dau/dadeau chiar atat de aiurea. Nuvelele faimoase si premiate cu Hugo si/sau Nebula mi-au parut si cele mai reusite.

Cam jumatate din nuvelele din volum sunt undeva intre excelente si perfecte. Dintre astea, doua mi-au mers la inima, le recomand oricand, oricui:

Robert Silverberg – Sailing to Byzantium (1985)

Nebula ’86. E povestea unui cetatzean din zilele noastre azvarlit intr-un viitor nedefinit in care Pamantul are maxim 5 orase simultan, orase reconstruite din istorie sau chiar din mitologie, care sunt daramate periodic pentru a lasa loc altora, iar locuitorii sunt intr-un du-te vino permanent intre ele, turisti in propria lume. Partea misto e ca Silverberg nu se incurca cu explicatzii stiintzifice, nu ne spune cine si de ce. Ceea ce e foarte cool pentru ca in felul asta se da o dimensiune universala, simbolica si chiar absurda unei lumi in mare parte pustii in care toti sunt nemuritori, toti  se misca frenetic retraind capitole din istorie si nimeni nu-si pune intrebari, nimeni nu are nevoie de nimic, nimeni nu urmareste niciun scop. In afara personajului principal, care e prins in fluxul turistilor cautand intrebari, fara sa-si aminteasca mare lucru despre trecutul lui sau despre cum a ajuns in zona. Pana la urma povestea are un twist inteligent si cauzator de depresii, dar nu asta conteaza. Ci faptul ca Silverberg ne poarta prin Alexandria (aia din Egipt, nu din Oltenia), Mohenjo-Daro, Beijing. Sau Asgard si New Chicago. Si o face cu multe detalii si culoare, chestie care da din plin substantza si greutate materialului. Se vede ca omul a petrecut ceva timp cu documentarea, cinste lui. Pe alocuri povestea e de-a dreptul lirica, mai ales ca are in centru un love story intre presupusul calator in timp in cautare de sens si raspunsuri si o localnica travel-frenzy.

Greg Egan – Oceanic (1998)

Hugo ’99. Stiti genul ala de cronici pretentzioase care descriu cate o carte ca fiind “despre natura credintzei si drama unui om in cautarea sensului intr-o lume plina de incertitudini”?. Well, Oceanic e fix despre natura credintzei si drama personajului in cautarea sensului intr-o lume plina de incertitudini, lume care intamplator e o planeta acoperita de oceane, intr-un viitor indepartat. Lumea asta e colonizata din vremuri imemoriale de indivizi ale caror scopuri intre timp s-au pierdut iar speculatziile asupra lor au s-au transformat in religia descendentzilor. Unul dintre descendentzii astia isi traieste copilaria intr-una din corabiile-casa pe ocean si, fiind habotnic religios sub influentza fratelui mai maricel, isi petrece timpul frustrandu-se legat de autenticitatea credintzei sale in Dumnezeu si in fiica ei, Beatrice, care s-a jertfit pentru bunastarea omenirii. Fortza credintzei sectei din care face parte personajul se trage din experientza mistica pe care si-o provoaca enoriasii printr-o procedura asemenea botezului: se agatza cu o franghie, isi leaga un bolovan de picior si se arunca in ocean, stand acolo pana ii cuprinde epifania. Experientza are ca rezultat o senzatzie ca cineva acolo sus ii iubeste, senzatie care ii insotzeste pe tot parcursul vietzii. Numai ca personajul nostru creste mare si se face biolog, astfel incat ajunge la o “revelatzie” stiintzifica asupra credintzei si a senzatiei de bine pe care a avut-o pe tot parcursul vietii. Si asa incep intrebarile specifice lui Egan: are rost sa dezvoltam concepte precum constiintza, in conditziile in care suntem atat de conditionati genetic, biologic, social in tot ceea ce simtzim si decidem? faptul ca iei niste decizii bune dar din cauze gresite te invalideaza ca persoana? si mai ales: cum te impaci cu ideea de imortalitate in conditiile in care, daca largesti suficient sistemul de referintza, iti dai seama ca Universul e limitat in timp si la un moment dat o sa se stinga ultimul bec? Cu cat traiesti mai mult, cu atat ai mai mult de pierdut. Nuvela asta imi provoaca cate o noapte ulterioara de betzie de cate ori o citesc.

Celelelalte povestiri de nota 10:

Joe Haldeman – The Hemingway Hoax (1990)

Hugo, Nebula ’91. Povestea incepe cu un scriitor amator si un escroc profesionist care se sfatuiesc sa faca un ban in plus falsficand niste scrieri pierdute din tineretzea lui Hemingway, cam cum l-am avut noi romanii, fara sa stim, pe Patrick Herbert in anii ’90 care a aparut in librarii de nicaieri cu un nou roman din seria Dune. Si prin cauzalitati nu lipsite de ironie, hoaxul ajunge sa aiba consecintze grave asupra acestui Univers si a inca catorva paralele. Astfel ca e nevoie de interventzia unui soi de time police, care trimit un agent sa rezolve problema. Treaba se complica, pentru ca de cate ori e ucis, falsificatorul se muta cu amintiri cu tot intr-un univers paralel in care backgroundul sau devine progresiv tot mai asemanator cu al lui Hemingway. Si de data asta nuvela se bazeaza pe o documentare la sange. De fapt am aflat mai multe despre Hemingway in alea 100 de pagini decat m-am gandit vreodata ca voi vrea sa stiu. Pe langa asta, povestea se desfasoara in stilul lui Haldeman din vremurile bune, cu mult umor, ironie si replici misto.

Nancy Kress – Beggars in Spain (1991)

Hugo, Nebula ’92. Povestea e un what if clasic si fascinant pornind de la premisa modificarilor genetice care reusesc sa inlature nevoia de somn. Cum ar trai cineva care nu doarme niciodata si, mai ales, cum ar reactziona cei din jur? Ideea e exploatata satisfacator, aproape complet, in stil cronica. Adica pe fast forward, din punct de vedere al personajelor. Acum se nasc, pe pagina urmatoare merg la scoala, pe urmatoarea sunt deja studentzi si tot asa.

Ian McDonald – Tendeleo’s Story (2000)

Tendeleo e o gagica mititica dintr-un sat din Africa a carei familie se confrunta cu eternele probleme din zona: saracia, bolile, mizeria si o infectzie extraterestra care avanseaza incet si sigur, modificand tot in cale.  Povestea e foarta frumos scrisa, descriptiva si plina de momente lirice. Si e tratata in stil oblic, strategie pe care o folosesc scriitorii de SF promovati ca mainstream – adica tematica SF e doar un background, povestea concentrandu-se asupra unor personaje marunte care nu afecteaza mersul evenimentelor, nu trec prin aventuri eroice pentru a afla raspunsuri si a schimba ceva, ci se adapteaza doar la situatzie. Nuvela e parte din Chaga Saga lui McDonald, o serie de cateva romane si nuvele care au in centru plaga asta – chaga – care mananca tot in cale si scuipa in urma ei reliefuri si constructzii exotice si misterioase. Zice autorul ca chaga e o metafora pentru colonialism, globalizare sau schimbare. Povestea functzioneaza bine si la nivelul asta, mai ales ca efectele chaga se dovedesc a nu fi atat de nasoale cum pareau la prima vedere, dimpotriva, asa ca mare parte din nuvela e de fapt despre reactzia la schimbare si rezistentza la nou.

Ian R. MacLeod – New Light on the Drake Equation (2001)

Daca as fi scris cronica imediat dupa ce am citit cartea, probabil nuvela asta ar fi intrat in categoria de mai jos, insa de atunci a crescut in amintire. E o poveste lenta si melancolica a unui geek din viittorul apropiat, obsedat de proiectul SETI si cautarea semnelor de viatza inteligenta in Univers. Lumea se schimba, evolueaza in jurul lui, in timp ce el isi petrece viatza singur cuc intr-o rutina drastica undeva pe un deal in Franta cu un telescop si cantitati respectabile de alcool. Grosul nuvelei e dialogul dintre tip si fosta gagica, care il viziteaza intr-o noapte la batranetze si deapana amintiri cu nostalgie, isi evalueaza realizarile, isi pun pe masa regretele. Apoi gagica pleaca si el se intoarce la telescopul lui. They have to be somewhere out there…

Restul nuvelelor sunt tot la inaltzime din punct de vedere al scriiturii sau al rotunjimii personajelor (sa nu uitam exceptzia, totusi), insa nu par a duce undeva, n-au nici poanta, nici morala sau pur si simplu nu mi-au parut mie suficient de ambitzioase:

Walter Jon Williams – Surfacing (1988) – despre un biolog marin mizantrop care sta in barca lui, undeva pe o planeta colonizata, si studiaza limbajul unor balene extraterestre

James Patrick Kelly – Mr Boy (1990) – despre bogatanii dintr-un viitor apropiat in care ingineria genetica le permite celor care isi permit, cum ar veni, modificarea corpului in moduri care tin mai degraba de absurd decat de stiintza. Mr Boy e un tip de vreo 30 de ani care arata si traieste ca la 10, locuind in maica-sa, care e o varianta miniaturala a statuii libertatzii. Gaselnitzele astea sunt de fapt destul de mishto, odata ce treci peste senzatzia initiala de too weird to be plausible, insa povestea nu-i prea grozava.

Michael Swanwick – Griffin’s Egg (1991) – intr-un viitor destul de plauzibil in care Luna e folosita pe post de parc industrial, se descopera un mod de a controla enzimele si fluxul chimic din organism, chestie care are ca principala aplicatzie controlul voluntar asupra starilor de spirit si sentimentelor. Problema e ca povestea se termina acolo unde ar trebui sa inceapa.

Frederick Pohl – Outnumbering the Dead (1991) – e povestea ultimului muritor, intr-un viitor in care moartea a fost eradicata definitiv pentru toata lumea. Personajele principale sunt totzi actori faimosi de teatru, astfel ca nuvela e foarte savuroasa, satirizand viatza superficiala a celebritatzilor. O buna bucata din poveste tine de incercarea de a pune in scena tragedia lui Oedip si e amuzant cum evolutzia societatzii in general schimba perceptzia asupra operei – dialogurile sunt adaptate la argoul vremii iar actorii rad de se prapadesc de cate ori in piesa moare cineva

Ursula K. LeGuin – Forgiveness Day (1994) – nuvela are acelasi setting ca majoritatea scrierilor autoarei – universul Ekumen – si e despre o ambasadoare si bodyguardul ei care sunt luati prizonieri in timpul unei revolte politice si tinutzi intr-un beci cateva saptamani, timp in care isi povestesc trecutul, se modeleaza reciproc si, evident, se indragostesc. Ca in orice scrie LeGuin, psihologia personajelor e beton.

Maureen McHugh – The Cost to Be Wise (1996) – dintre toate nuvelele din volum, asta mi s-a parut cea mai fara cap si coada. E despre un conflict intre doua triburi pe o planeta colonizata si apoi uitata, in contextul vizitei primilor straini dupa multa vreme.

In fine, volumul se incheie din pacate cu Turquoise Days (2002) a lui Alastair Reynolds, autor a carui ambitzie si prolificitate sunt invers proportzionale cu calitatea. Nuvela e plasata in Revelation Space-ul lui Reynolds si, ca si orice altceva scris de el, e cam ca o banda desenata de la Marvel fara poze: personaje si replici puerile, actziune rapida cu comploturi si tradari etc. Singurul lucru interesant e decorul, ideea de Pattern Jugglers fiind destul de mishto. N-o sa pricep niciodata cum de a ajuns baiatul asta atat de popular.

 

Photobucket

Pana la urma n-am rezistat tentatziei si acu, dupa prima decada din mileniul trei, am ierarhizat tot ce-am prins. Mi-a luat vreo cateva saptamani si demersul a implicat multa sudoare si frustrari, inconveniente esentziale pentru toti umilii slujitori ai obiectivitatzii absolute. Totusi e cel mai bun moment pentru a face asta, fiind prima si, foarte probabil, ultima decada in care am ocazia s-o fac. Toptenurile de mai jos sunt listofilie curata, fara filosofari majore pe marginea alegerilor. Le-am pus doar pe alea publicabile, cele personale le tzin pentru mine. Oricum, posibil ca zilele urmatoare postul sa se updateze cu categorii noi. Ordinea castigatorilor e strict cronologica, where available.

TOP 10 FILME ALE DECADEI

Lord of the Rings (Peter Jackson, 2001 si urm.)

– cea mai buna ecranizare a ultimilor 10 ani (si imi permite sa trisez, cu 3 filme pe-un loc)

Ghost World (Terry Zwigoff, 2001)

– cel mai bun film despre mine al decadei

The Man Who Wasn’t There (fratzii Coen, 2001)

– cel mai noir film al decadei

Big Fish (Tim Burton, 2003)

– basmul inspiratzional al decadei

Eternal Sunshine of the Spotless Mind (Michael Gondry, 2004)

– filmul de dragoste al decadei

El Labirinto del Fauno (Guillermo del Toro, 2006)

– industria americana de film (mai ales atunci cand sunt bani seriosi implicati) nu merge pe principiul ce as vrea eu, ca autor, sa arat publicului ci ce ar vrea publicul sa vada. Ceea ce duce la ideea de target audience, ceea ce duce la unul din marile compromisuri in domeniu, si anume, ca odata ce un film abordeaza un gen adresat unei anumite felii din public, tre’ sa aiba structura specifica genului respectiv, un rating adecvat si sa se desfasoare intre acele limite. Daca faci un film cu gangsteri nu poti sa introduci brusc vampiri in ultimul sfert de film. Pentru ca o structura atipica ca asta, desi realista, nu iti aduce si fani ai filmelor cu gangsteri si fani ai filmelor cu bampiri, ci iti decimeaza publicul din ambele categorii. Si asa mai departe. Cateodata, foarte rar, apare cate un film care totusi indrazneste sa-si bage picioarele in conventziile astea. Pan’s Labyrinth e filmul care a facut-o cel mai stilat si fara compromisuri decada asta. Te face sa visezi la lumea aia ideala in care banul nu e criteriul estetic major in arta.

The Fountain (Darren Aronofsky, 2006)

– filmul mistic/criptic al decadei. Si unul dintre cele mai bune soundtrackuri originale ever (Clint Mansell, bien sur)

Grindhouse (2007, Tarantino/Rodriguez)

– cea mai cool parodie a decadei, doua filme la pretz de unu

Dark Knight (Christopher Nolan, 2008)

-filmul de actziune contzinand si unul din cele mai bune roluri ale decadei. Pacat de Batman, a fost cam in plus in filmul asta

Avatar (James Cameron, 2009)

– istoria SFului clasic in a nutshell

Photobucket

TOP 10 ALBUME ALE DECADEI

(aici a fost mai complicata treaba cu alegerea. Am ales trupele pe criterii de relevantza si inovatzie in ultimii 10 ani, de reprezentare proportzionala a genurilor care conteaza si, nu in ultimul rand, pe acel criteriu cunoscut ca “I happen to really like this and I don’t give a fukk about what you think, so screw you!“)

Nevermore – Dead Heart in a Dead World (2000)

– cel mai metal album al decadei. Auditzie obligatorie – The Heart Collector

Arcturus – The Sham Mirrors (2002)

– cel mai avantgardist album metalic al decadei. Auditzie obligatorie – Ad Absurdum

Moonspell – The Antidote (2003)

– reprezentantul cel mai de seama al metalului romantic, tandru si furios pentru ultimii 10 ani. Auditzie obligatorie – Everything Invaded

Orphaned Land – Mabool (2004)

– cel mai exotic album progresiv al decadei. Auditzie obligatorie, dedicatzie pentru toti cei care ma cunoaste, shlagarul lautaresc al decadei – Norra el Norra

Black Label Society – Hangover Music (2004)

– albumul de balade al decadei; genul de piese cu care rezonezi cel mai bine in momentul ala din zi in care stai inconjurat de sticle goale de bere si nu te hotarasti daca e noapte tarzie sau dimineatza devreme. Auditzie obilgatorie – Damage is Done

Midnight – Sakada (2005)

– cel mai nonconformist album al decadei, la toate capitolele – instrumentatzie, voce, versuri. Auditzie obligatorie – Pain

Spiritual Beggars – Demons (2005)

– cel mai stoner album al decadei, dintre cele metalice. Auditzie obligatorie – No One Heard

Paradise Lost – Paradise Lost (2005)

– cel mai modern album gotic al inceputului de secol. Auditzie obligatorie – Grey

Ulver – Blood inside (2005)

– cel mai experimental album al decadei. Auditzie obligatorie – Dressed in Black

The Knife – Silent Shout (2006)

– albumul electro al decadei. Auditzie obligatorie – Marble House

Photobucket

TOP 10 CONCERTE

(aici intra cele mai bune prestatzii live pe care le-am vazut in ultimii 10 ani. In urma bilantzului am constat ca asta e capitolul la care stau cel mai prost, abia am adunat 10 trupe pe care sa le fi vazut cu placere. Tre’ sa investesc mai mult in activitatzi culturale de genul asta in anii urmatori. Am luat in considerare strict prestatzia pe scena, nu valoarea trupei in sine. De data asta le-am aranjat dupa criteriul impactului)

1. Anathema @ Budapesta 2006

2. Nevermore @ Budapesta 2006

3. Apocalyptica @ Budapesta 2005

4. Lacrimosa @ Sibiu 2008

5. Cradle of Filth @ Budapesta 2005

6. Staind @ New Orleans 2001

7. Moonspell @ Cluj 2009

8. Rome @ Bucuresti 2009

9. Samael @ Bucuresti 2006

10. Therion @ Budapesta 2006

Photobucket

TOP 10 JOCURI

(in ordine perfect aleatoare, astea sunt joacele care mi-au mancat timpul in ultimii 10 ani. Cum forma asta de entertainment e cea mai cronofaga, orice avant de curiozitate si incercare de experimentare in domeniu iti mananca automat de la cateva zile in sus. Asa ca am mers intotdeauna pe cai batatorite, pe mana joacelor mainstream, cele mai populare si, de regula, devenite clasice pana imi upgradam eu computadoru ca sa le pot aprecia. Dupa cum se observa, am o slabiciune pentru strategii iar shootere nu se gasesc in top deloc pentru ca n-am reusit niciodata sa joc vreunu, dupa 15 minute mi se face rau de la invartit si ma ia cu senzatii de voma)

Starcraft

Warcraft 3

Diablo 2

Homeworld

Heroes (III+ V)

Pharaoh

Delta Force

Gothic (I+II+III)

Age of Empires II

Oblivion

Photobucket

TOP 10 SCRIITORI

(asta e topul celor mai mishto 10 scriitori pe care i-am descoperit in ultimii 10 ani si cartzile lor de capatai. Unii sunt pe val, in mare forma, altzii is mortzi de mult, fie-le cenusha ushoara)

Jorge Luis Borges – Gradina cu carari care se bifurca; Artificii; Aleph; Fauritorul; Cartea de nisip

– cel mai bun scriitor de proza (foarte) scurta din ultimul secol, undeva la granitza dintre fantasy si postmodernism. Daca nu ar fi fost un lenes si ar fi dezvoltat ideile alea probabil ar fi luat si Nobelul ala pe care si-l dorea atata.

Joseph Heller – Catch 22

– cel mai savuros si haotic roman pe care l-am citit deceniul asta.

Philip K. Dick – Ubik; Do Androids Dream of Electric Sheep?

– pai da, deceniul trecut eram ocupat cu Asimov si a trebuit sa vina mileniul trei peste mine ca sa ajung si eu sa-l descopar pe cel mai psihedelic, atipic si influent scriitor de SF.

Jose Saramago – Eseu despre orbire; Intermintentzele mortzii

– inca se tzine bine moshulica, singurul motiv pentru care apar doar doua romane in top e ca abia am intrat in proces de recuperare cu celelalte. Indiferent ca scrie despre epidemii de orbire, moartea in vacantza sau Peninsula Iberica care se desprinde si o ia la goana pe ocean, Saramago exploateaza atat de bine premisele astea incat ar trebui luat ca exemplu de totzi scriitorii de SF/F. Chiar daca Saramago insusi e  mult prea orientat spre stil si parabola ca sa il suspecteze cineva de SFism.

Alan Moore – Watchmen

– un roman grafic care e in primul rand un roman si are lucuri de spus mai mult decat majoritatea romanelor.

Dan Simmons – Hyperion

– am citit mult Simmons in ultimii 3 ani, dar tot la Hyperion am ramas. Un roman SF cat 10 (mai degraba cat 5, ca atatea povesti separate si originale spune, insa sa spui “un roman cat 5” n-are niciun impact).

Stephen King – IT; Misery; The Stand

– yep, alta mare lacuna completata abia in ultimii 10 ani. Deceniul trecut incepusem pe picior gresit cu John Saul, acel mazgalici banal care a fost o placere vinovata vreo 2 ani, noroc ca m-am facut mare si intzelept intre timp.

Terry Pratchett – Going Postal; Night Watch; The Truth; Wyrd Sisters, Guards Guards!

– e scriitorul care mi-a invadat biblioteca cel mai agresiv in ultimii 3 ani de cand l-am descoperit. Irezistibil acest Caragiale britanic cu umorul lui englezesc. Am citit 30 de romane din seria Discworld, 5 to go. Si de la capat.

Neil Gaiman – American Gods; Sandman;The Graveyard Book; Smoke & Mirrors; Fragile Things

– scriitorul cu un stil foarte foarte special, bun la toate: romane, short stories, banda desenata. Casa de piatra!

Gene Wolfe – The Book of the New Sun

nu e tocmai subevaluat de critica, de fapt in domeniul SF/F e scriitorul cu cele mai multe nominalizari la premiile importante. Totusi, talentul lui depaseste din plin nisha. Daca omul asta nu ia un Nobel in viitorul apropiat o sa-mi pierd toate sperantzele in rasa umana si voi fi un om foarte nefericit.

Photobucket

Frunzarind cu nostalgie un oarecare forum pe care l-am bantuit multi ani in trecut, am dat zilele astea peste urmatoarea cronica. S-ar parea ca am scris-o acu vreo 4 ani, cand a aparut cartea la noi,  si m-am gandit sa o pun aici pentru ca, cine stie, or mai fi inca muritori care au trait in deceniul asta pe vreo planeta pustie si inca n-au auzit de/citit cartea asta fascinanta. Pe de alta parte, am mutat-o aici ca sa nu se piarda si sa o pot reciti la batranetze (a Universului, nu a mea, desigur) cand o sa vreau sa-mi amintesc cine eram si de unde am plecat. M-am luptat o vreme cu tentatzia de a face modificari in concordantza cu opiniile din prezent ale autorului si pana la urma m-am invins, m-am facut KO, so there it is, nealterata, naiva si plina de spoilere:

Photobucket

Sub egida “modern ain’t postmodern” il vom lua azi in vizor pe englezul american Nelu Gặiman. Pentru cei care nu sunt la curent, Gaiman e marea surpriza a inceputului de secol 21 si unul dintre cei mai versatili artisti. In anii ’90 a fost autorul fenomenului bd Sandman, si-a facut mana si cu ceva romane fantasy si carti pentru copii, a colaborat cu Terry Pratchett la “Good Omens” iar buna sa prietena, Tori Amos, i-a dedicat o tona de cantece (Where’s Neil When You Need Him?). Insa lovitura a dat-o in 2001 cand a lansat American Gods, despre care vroiam eu sa zic aici cateva vorbe.

Pentru maniacii clasificarilor, romanul intra lejer la categoria fantasy, e scris in stil clasic pe teme postmoderne (demitizare la greu, autoironii) si e cam ce ar scrie Stephen King daca s-ar trezi intr-o dimineatza, pe langa talentul de mare povestitor, si cu o idee despre care sa scrie shi ar renuntza la clisheele horror/gore ieftine si suprauzate. Pentru ca la stil seamana, avem referintze la cultura contemporana, descrieri detaliate si evocatoare, insa asemanarile se opresc aici.

Despre ce-i vorba: tipul asta, Shadow, dupa 3 ani de inchisoare e eliberat cu cateva zile mai devreme ca sa asiste la inmormantarea neveste-sii, care il asteptase credincioasa totzi aceshti ani, dar in ultima saptamana ishi gasise sa intre cu mashina sub un tir. Dar necazul nu dureaza mult, ca dupa inmormantare raposata se intoarce senina in chip de zombie sa discute probleme conjugale cu vaduvul ei sotz, de genul ce cauta cu putza celui mai bun prieten al lui in gura in momentul accidentului. Moartea nu pare s-o deranjeze, oamenii is cam incuiatzi shi nu-si dau seama ca a fi mort nu inseamna a nu exista, inseamna doar ca nu esti viu. Ulterior se angajeaza la o bezinarie de noapte de unde e concediata ca incepuse sa putrezeasca si speria clientzii shi mai apare din cand in cand sa mai rupa cate un cap, salvandu-shi sotzul din situatzii limita.

Dar nu asta e subiectul. Pentru ca intre timp Shadow e angajat ca baiat bun la toate de misteriosul domn Wednesday, care cine credetzi ca era, nimeni altul decat idolul fanilor Manowar, zeul Odin. Odin asta e un tip cam ca Al Pacino in Devil’s Advocate, machiavelic si hedonist, si se ocupa cu escrocherii inofensive dar productive pe la banci shi prin baruri, pentru ca zeu-i zeu, dar branza-i pe bani. Marea lui problema, si intriga romanului, e ca zeii vechi incep sa fie uitatzi in favoarea celor noi, ai internetului, televiziunii, telecomunicatziilor, care se impun agresiv. El stie ca razboiul e inevitabil asa ca o porneste de-a lungul si de-a latul tzarii sa adune simpatizantzi.

Insa zeii vechi sunt batrani, obositzi si uitatzi shi abia o duc de pe o zi pe alta. Cei care o mai duc. Thor se sinucisese pe la inceputul secolului intr-o camera mizera de hotel, unde cazuse prada depresiei shi Xanaxul inca nu se inventase. Seth fusese calcat de o mashina in timp ce vagabond ape autostrada in forma de animal. Iar astia care mai sunt in viatza abia isi castiga painea, n-au ei chef de razboaie. Czernobog, zeul rus, are un apartament inghesuit in Chicago unde joaca dame shi rememoreaza zilele cand era respectat si temut, cu celebrul baros, actualmente pus la pastrare intr-o cutie prafuita pe dulap. Anubis shi Horus o duc ceva mai bine, au o mica companie de pompe funebre intr-un orashel din Florida numit Cairo, iar Anubis e shi medic legist cu juma de norma, ceea ce ii convine de minune ca mai poate sa se delecteze cu cate o bucata de inima, ficat sau ce mai gaseste el prin aia de le face autopsia.

In America n-au ajuns doar zeii de-a lungul timpului, avem shi fiintze mitologice si eroi ai neamului. Mac Sweeney e un leprechaun alcoholic de 2 metri care intra la un moment dat in coma alcoolica si moare de frig langa un tomberon. Regina din Saba e deghizata in prostituata de lux dar mai are accese de orgoliu in timpul actului sexuabil si-si absoarbe victimele in vagin cu totul. Ah, si mai e o poveste mishto cu un efreet care face pe taximetristul in New York si intr-o noapte agatza un arab dolofan cu care are o noapte crunt de pasionala intr-un hotel ieftin.

Pe de alta parte, zeii moderni umbla cu limuzine, controleaza tot ce inseamna media, aduc elogii McDonaldsului si au in subordine o o agentzie in genul CIAului.

Si intre toate astea e Shadow, omu nostru, care e asa, mai taciturn de felul lui, nu prea-shi da seama ce se intampla, nu pune intrebari dar nici nu se ofera nimeni sa-i dea raspunsuri, e depasit de situatzie, nevasta-sa il cicaleste sa gaseasca o solutzie ca nu-i mai place moartea, zeii americii moderne il vor de partea lor si ii vorbesc din televizor prin personajele de prin sitcomuri, are vise ciudate despre care banuieste ca nu-s atat de vise cum par si tot asa.

Romanul nu se limiteaza la atat, pentru ca e presarat si cu scurte povesti situate in diferite timpuri istorice despre cum au ajuns zeii de pretutindeni in America in capul enoriashilor. Iar concluzia, ironica si simbolica se repeta constant : America nu-i un loc bun pentru zei.

Ceva influentze bd se resimt, dar nu deranjeaza. Daca ar fi fost scris de un autor sud-american probabil ca romanul era bagat in categoria “realism magic” Smile Asha, chiar daca a luat toate premiile importante acordate in domeniu – Hugo, Nebula, Locus – e incadrat intr-un gen marginalizat shi, in consecintza, comparat mai degraba cu Harry Potter decat cu scrieri importante contemporane din mainstream.

La noi a fost scos anul trecut de baietzii de la Tritonic, cinste lor, si de ceva vreme se gaseste shi Anansi Boys, cel mai proaspat roman al gagiului (2006), plasat in acelasi univers si de care tocmai m-am apucat si pare delicios.

Ah, si am uitat sa va zic, Gaiman are o obsesie cu urina. Pishatul, pentru doamne. Tot la cateva pagini un personaj face pishulica, sau atunci cand nu face discuta despre asta, zice bancuri sau chiar parabole avand ca tema actul excretoriu. Mishto.

“Hey,” said Shadow. “Huginn or Muninn or whoever you are”
The Raven turned, head tipped, suspiciously, on one side, and it stared at him with bright eyes.
“Say ‘Nevermore’ “.
“Fuck You,” said the raven.

PS: Pana la urma Baietzii lui Ananas a fost nasoala.

Capitolul întâilea in care se vorbeste despre relevanta premiilor literare si se pun in discutie scriitori britanici contemporani de o controversata valoare

Exty: …incep sa ma gandesc tot mai des ca exista totusi o legatura intre numarul de premii la care e nominalizat sau pe care le ia un autor si calitatea cartzilor… Care desigur, e o judecata foarte la indemana, insa teoria in general printre cititori e ca premiile sunt corupte, corporatiste si menite sa manipuleze. Si ca nu reprezinta aproape niciodata un indiciu bun asupra calitatzii scriitorului.

Anemona: Ia-o-ncet, tinere! Inteleg ca vorbim despre SF. Bun. In cazul asta mi se pare perfect rezonabila “teoria conspiratiei”. Aminteste-ti ca Philip Dick al tau a luat in zeci de ani de cariera un singur Hugo si-o nominalizare. Iar azi are propriul sau premiu, pe care il iau altii. In timp ce  Hugo-urile in ultimii ani se dau lu’ Hairy Potter.

E: Ei, n-a fost Dick chiar asa obscur si neinteles in timpul vietii, dar inteleg ce zici. Exista exceptii, exista scriitori ignorati pe nedrept sau carti geniale trecute cu vederea la impartitul premiilor, dar astea is exceptii si sunt relativ putine. Regula e ca premiile sunt un fel de garantie. E mult mai probabil ca un scriitor multipremiat sa aiba ceva de capul lui, decat unul terfelit de critica dar cu o hoarda de fani in spate. Si astfel, premiile majore in domeniu devin un criteriu bun de selectie atunci cand te bate gandul sa te apuci de un scriitor. Asta in opozitie cu numarul de fani, vanzari si critica populara gen cumparatori de pe amazon, criterii care induc in eroare…

A: Sunt sigura ca sub generalizarile astea truiste ai un exemplu care te-a frustrat pe care abia astepti sa-l scoti in lumina…

E: Desigur. E vorba despre rasfatatii sefeului britanic din deceniul asta: Alastair Reynolds si Iain M. Banks, care nu e tocmai un newcomer al deceniului, dar cel putin pe la noi a ajuns in atentia cititorilor abia in ultimii ani.  Ambii au tone de fani, sunt scosi in fatza peste tot, mari reprezentatzi ai SFului britanic modern. Insa, cu toate blurburile pozitive de pe dosurile cartzilor si vanzarile superlative, niciunul n-a prea avut de-a face cu premiile majore in domeniu. Lucru perfect cinstit, din punctul meu de vedere. Dupa o luna pierduta cu trilogia de capatai a mazgaliciului de Reynolds am fost asa nacajit ca nici n-am vrut sa mai pierd timp in plus vorbind despre ea. Cu Banks, in schimb, abia am ispravit si, cum in ultimul an am devenit mai intelept, m-am gandit ca ar fi bine sa dau de veste si altora si sa evite non-valoarea si sa castige in felul asta timp.

A: Ok, insa, unu la mana, Banks nu se incadreaza in teoria ta despre scriitorii desconsiderati de critica dar iubiti de fani. Doar a luat un BSFA, despre care tocmai tu incercai sa ma convingi ca is mai relevante decat Hugourile si Nebulele americane, pentru ca britanicii sunt cei mai cu motz dintre pamanteni. Si mai are si ceva nominalizari, inclusiv la Hugo, cu The Algebraist. Doi la mana, ce te face sa crezi ca un articol pe care vrei sa-l scrii pe blog despre asta va schimba opinia cuiva? Sa-ti reamintesc ca inclusiv prietenii tai apropiati ti-au marturisit ca sar cu eleganta peste posturile tale de pe blog despre sefeuri?

E: Man, intr-o cariera de aproape 30 de ani si mai bine de 10 romane, o nominalizare la Hugo si un BSFA sunt putin, comparat cu alti scriitori care practic sunt abonati la premii majore de-a lungul carierei. Sau cel putin au o carte-doua care sparge gura targului la un moment dat.  Nominalizarile lui Banks sunt doar incidente care m-as fi mirat daca nu ar fi aparut in atatia ani si atatea carti. Iar BSFA (British Science Fiction Award) sunt oleaca afectate de prejudecati, cand vine vorba de-ai lor, de britanici. Cat despre cealalta problema, prietenii mei ignoranti nu isi pot schimba o parere pentru ca nu au una. Articolele mele despre cartzi sunt pentru cei care nu-si bat in cuie scanduri in usi si ferestre ca sa se simta confortabil inconjurati doar de lucruri pe care le cunosc . Internetul e mare.

A: Plus ca se pare ca vrei sa stergi pe jos cu Banks, deci vei fi in asentimentul celor care considera SFul literatura pentru impuberi.

E: Pai da. Adevarul e ca in cazul lui Banks pornisem la drum cu prejudecata inversa, ca tre’ sa fie exceptional. Stii ca omul e un scriitor mainstream popular. In cartile “serioase” ii lipseste M.-ul din nume. Dar tot el e.  (De fapt Nemira a facut un experiment frumos si l-a publicat in aceeasi luna cu o carte mainstream si una SF. Sunt curios care s-a vandut mai bine.) Astfel ca ma asteptam ca macar stilul sa fie umpic peste medie, daca nu neaparat ideile. Dar n-a fost sa fie, din niciun punct de vedere.

A: Exemple, domnu’! Exemple, nu vorbe goale si generalitati, ca nu suntem in Parlament.

Photobucket

Capitolul al doilea – in care se discuta despre un roman stiintifico-fantastic, despre alterarea valorilor subiective si in care se trag concluziile corespunzatoare

E: Stai ca ajungeam si acolo. Deci m-am apucat vara asta de Consider Pheblas, primul sefeu al autorului, inaugurand seria Culturii, aparut in ’87 si tradus la noi de Nemira acu vreo 2 ani cu titlul adaptat in Spectrul lui Pheblas. Asa. Cartea asta e atat de banala incat nici nu stiu ce sa zic despre ea.

A: Ai putea sa zici de ce-i banala…

E: Pentru ca e sheer pulp. Un roman de actziune plin de clishee in decor space-opera. Absolut nimic de oferit. O carte pe care o uitzi in momentul in care ai inchis-o. La mine asta s-a intamplat la vreo luna dupa ce am deschis-o prima data. Pentru ca a trebuit dozata in portii mici si rare ca sa nu ma scurtcircuitez de la scriitura aia din topor si personaje la fel de verosimile ca o virgina in vitrinele din Amsterdam. Unii renuntza la aventuri din astea dupa primele pagini. Eu sunt un idealist, sper pana la ultima pagina ca o sa dau de ceva care sa nu faca efortul total inutil. Iar acum am devenit chiar curios de romanele lui Banks de cealalta parte a baricadei. Alea mainstream adica. Poate omul chiar e talentat ca scriitor si in timpul liber se relaxeaza scriind sefeuri puerile care prind la fraieri.

A: Si totusi despre ce e?

E: Pai vezi, totul e atat de stupid incat ma si simt ridicol sa rezum subiectul.

A: Noroc ca suntem numai noi aici si nu ne aude nimeni. Deci graieste!

E: Adevarat, adevarat… oricum nu subiectul e problema. Presupun ca in maini mai dibace ar fi iesit o carte decenta. E vorba de tipu’ asta, Horza-cumva. Oribil nume oricum.

A: De acord.

E: … si o sa mai ai ocazia sa fii de acord in continuare. Numele proprii sunt unul din primele lucruri care m-au scos din pepeni la Banks. Am inteles ca fabularea de nume proprii e unul din apanajele necesare ale literaturii SF/F. Dar man, daca tot trebuie s-o faci, fa-o pe principii estetice. Fa-o artistic, sau macar simbolic. Gaseste niste nume care sa rezoneze frumos. Asa cum s-a straduit Tolkien saracu’… Numele proprii din cartile lui Banks te duc cu gandul la improvizatiile bolborosite de copii pentru soldatzeii de plumb in toiul jocului: Xoxarle, Gorbuchul, Unaha-Closp si alte dracii.

A: De acord din nou. De fapt cred ca ai dreptate suspect de des. Daca n-as sti mai bine as zice ca ma folosesti in conversatia asta pe post de unealta care sa iti dea tie dreptate si sa te puna intr-o lumina buna.

E: Lasa paranoia, draga, si asculta aici in continuare. Deci tipul asta, Horza e un shapeshifter intr-un Univers in care Cultura, o civilizatie tehnologica pangalactica e in razboi cu o civilizatie periferica de reptilieni razboinici, un fel de klingonieni, care vor sa-si pastreze autonomia. Desigur, situatia asta politica e pretext pentru comentariu social si paralele cu prezentul. Insa dincolo de banalitati de genul “globalizarea e rea pentru ca sufoca traditiile si omogenizeaza cultura” Banks nu reuseste sa patrunda. Horza e un mercenar in slujba klingonienilor astora care e angajat sa urmareasca un AI naufragiat pe o planeta abandonata. Si dupa 400 de pagini si nenumarate cafteli, il gaseste. Cam atat. A, si s-a gandit Banks sa introduca un element de comic relief, asa ca de la jumatatea romanului incolo apare o drona care il imita pe C3PO, robotul gay din Star Wars. Not even remotely funny si groaznic de enervant pe deasupra.

A: Zi un singur lucru bun despre romanul asta si trecem mai departe.

E: Hmmm… cred ca ideea cu jocul era misto. Exista un joc pe care milionarii excentrici il joaca, de regula in locatzii amenintzate de dezastre iminente. Damage ii zice. E un fel de poker in care fiecare are capacitatea de a le schimba celorlalti starea psihica. Astfel ca poti sa te aliezi cu parteneri de joc si sa il provoci pe unul dintre jucatori prin asalt psihic concertat sa se deprime si sa joace prost sau chiar sa se sinucida. Destul de interesant, dar cam atat.

A: Si urmatorul?

E: Urmatorul ce?

A: Urmatorul roman, baiete. Ai zis ca ai citit doua.

E: Da, The Algebraist. Dar n-am chef acum sa vorbesc despre el. Plus ca discutii literare prelungi ajung sa oboseasca, mai ales cand sunt despre sefeuri proaste. Imagineaza-ti daca conversatia asta ar ajunge sa fie citita de altii. Crezi ca ar rezista sa ne urmareasca pana in punctul asta? Ma indoiesc. Deci Algebraistul ramane pe mai incolo.

A: Eu cred ca tie de fapt nu-ti mai place SF-ul. N-ai fi primul. Exista sindromul asta al fanilor SF care sunt la un moment dat influentati de situatii sociale sau anumiti indivizi si brusc se trezesc cu impresia ca si-au pierdut timpul cu prostii si incep sa umble doar pe cai bine batatorite. Literatura postmoderna, existentialista, din astea… Cam ca ateii carora apropierea de batranete le provoaca revelatii si se trezesc peste noapte buni crestini.  Ce zici?

E: Zic ca e o ipoteza buna. Chiar si eu m-am suspectat de plafonare culturala. Asa ca m-am verificat. Am luat Riverworld-ul lui Philip Jose Farmer la recitit. Cand am parcurs-o prima data, acu vreo 10 ani, mi s-a parut un exemplu de ceea ce inseamna SF reusit: o premisa buna, explorata frumos, fara inconscvente si umpluturi. Si asta in numai 300 de pagini (Si vreo 4 continuari, hehe). Acu, dupa 10 ani, la lectura de verificare, mi s-a parut la fel. Excelenta. Deci problema nu e cu mine, e cu Banks si cu calitatea literaturii SF/F din ultimul deceniu. Care a devenit in general pretentioasa si inconsistenta in umila-mi opinie. They sure don’t write  ’em like they used to…

Epilog

A: Apropo, pentru Nautilus nu mai scrii recenzii?

E: Ba chiar am scris luna asta una care tocmai a aparut.

A: Era si cazul. Haulica ce zice ca scrii asa rar, nu se supara ca nu se poate baza pe tine?

E: Presupun ca ar fi ceva mai incantat daca as fi un colaborator constant si de incredere. Dar  cum de editurile romanesti de SF m-am cam lepadat in ultimii ani iar in ultima vreme nici aparitii recente din domeniu in original nu imi mai prea cad pe mana, se intampla rar sa am cu ce contribui pentru revista. Dar cand am, trimit.