Archive for the ‘live’ Category

Bun. Că tot rămăsesem la seriale, aș mai adăuga că Southpark se transformă tot mai puternic într-un fel de cronica cârcotașilor, dacă se ntâmplă ceva pe la americani pe parcursul unei săptămâni, săptămâna următoare, pac, apar și băieții cu un episod despre asta. Chiar și așa, e în continuare deștept și entertaining și mai decent decât orice altceva de pe la televiziunile americane. Dar nu asta vroiam sa zic. Ci ca în acest al 15-lea sezon a apărut cel mai tragic și relevant comentariu despre condiția umană. Episodul You’re Getting Old (și următorul) confirmă că there is no hope for humankind, odată ce ajungi la vârsta mijlocie și ai un job totul devine o cursă disperată  încercând să recuperezi chestii irecuperabile. No joy in life anymore, just patterns, everything is shit, no solution. Cam asta e morala.

IV. CĂRȚILE

La capitolul ăsta vin așa, fără ordine, 5 cărți deosebite, de la facerea lumii până azi, pe care s-a întâmplat să le citesc eu anul ăsta și să le recomand oricui trece pe aici.

ROBERT SILVERBERG – PHASES OF THE MOON

O antologie cuprinzând întreaga sa carieră, atât de mișto încât nici n-o să vorbesc despre ea aici. Urmează articol separat despre relația mea specială cu Silverberg și despre ce scriitor grozav e dânsul.

CHINA MIEVILLE – THE CITY AND THE CITY

… sau ce se întâmplă când îl corcești pe Kafka cu Raymond Chandler. Se întâmplă un roman noir, în limbajul stilat și inventiv care l-a consacrat pe Mieville, plin de un absurd extrem și de comentarii subtile despre politică, formalism, alienare. Ca și în cazul unui alt roman asemănător, atât la stil cât și la premiile abătute asupra lui – The Yiddsh Policemen Union a lui Chabon – în cartea lui Mieville intriga polițistă e doar decorul, mijlocul cel mai la îndemână pentru a exploata o idee genială.

VLADIMIR NABOKOV – LOLITA

A fost o lacună care aștepta demult să fie acoperită și o surpriză plăcută, căci nu mă așteptam la stilul ironic, jucăuș și pe alocuri absurd în care e scrisă cartea. Cred că e romanul meu de dragoste preferat.

TERRY PRATCHETT – UNSEEN ACADEMICALS

Pentru că nici un an nu e complet fără cel puțin un Terry Pratchett și pentru că orice carte de-a lui, odată citită, e automat de top. Asta a fost ultima din serie la momentul la care am citit-o și, culmea, moșulică încă mai are chestii de zis, dincolo de faptul că, ca și structură și poante, cam toate cărțile lui sunt la fel. Cu ocazia asta am ajuns în sfârșit la zi cu seria Discworld, iar Terry s-ar părea că a ajuns cu ea la capăt, că, din câte am auzit, anu ăsta a tot umblat pe la elvețieni să-l sinucidă.

SIMON SINGH – BIG BANG

Ca reacție la toate lucrurile mărunte cu care a trebuit să-mi bat capul anul ăsta , născocite de niște oameni mărunți, atât de mărunți încât la scara lor mărunțișurile par importante, m-am apucat de seria cărților de popularizare științifică de la Humanitas. Big Bang prezintă istoria modelelor despre Univers, a oamenilor care au pus umărul la ele și a modului în care s-a ajuns la tot ceea ce știm azi despre el. Ineditul cărții lui Singh constă în faptul că e atât de bine concepută încât se citește ca un roman, stai lipit de ea cu orele ca să vezi ce se mai întâmplă și care e deznodământul. Iar informația în sine e facinantă și mai ales, esențială pentru oricine se pretinde cetățean al acestei planete.

MENȚIUNI

– mi-am luat toate cele 4 volume de proză (scurtă) ale lui Woody Allen. Care, puse laolaltă, fac cât jumatate de roman de Stephen King. Ca grosime, adică. De fapt, for whoever it may concern, primele trei au fost adunate sub un singur acoperiș la care îi zice The Insanity Defense și care e varianta pe care o am eu. Spre surprinderea mea, prozele lui Woody au la fel de multă logică ca și primele lui filme. Toate ”povestirile” din toate cele 4 volume sunt pe teme absurde, sunt ironice, sarcastice, fără noimă per ansamblu, dar pline de replici memorabile. De fapt am fost șocat cât de mult seamănă cu Terry Pratchett, atâta doar că poantele sunt cu evrei în loc de vrăjitori.

– am pus mâna (și chiar am citit) pe cele 7 volume (deocamdată) din The Walking Dead. Per ansamblu e foarte ok, una din puținele benzi desenate pe care nu-mi pare rău să fi pus mâna. Se mai repetă pe ici pe colo, personajele vorbesc cam mult în clișee, dar evoluția personajului principal face toți banii. Asta și momentele tragice cand li se întâmplă personajelor chestii nașpa, incontrolabile, imitând atat de bine haosul din viața reală încât uiți că citești o carte și te trezești cu câte un nod în gât pentru fiecare personaj care dă colțu.

V. CONCERTELE

1. RAMMSTEIN @ Budapest

De fapt încă nu sunt sigur că i-am văzut. Se mișcau ca ei, cântau ca ei, dar de unde stăteam n-am avut cum să-mi dau seama dacă erau chiar ei că eram în celălalt capăt al stadionului. A fost o mare învățătură de minte, pe viitor la concertele de arenă ori iau bilet în primul rând, ori stau acasă și mă uit la un dvd sau ceva. Oricum, concertul anului. Fiind pe stadion acoperit m-am gândit că nu-i lasă să se joace cu focul, dar și-au făcut din plin toate numerele clasice, plus o smecherie cu o pasarelă suspendată care mai cobora din cand în când să-i ducă în mijlocul sălii, unde cântau înghesuiți pe o scenă improvizată, ca într-un WC public. Dacă aș fi dedicat un articol concertului la momentul potrivit, aș fi avut răgaz pentru niște reflecții legate de publicul tipic Rammstein, dar așa va trebui să aștepte până data viitoare. Să zicem doar că în preajmă era în același timp și un concert Modern Talking unde era să ajung din greșeală și că judecând strict după publicul din fața sălilor respective, ai fi jurat că ăia de la Rammstein sunt veniți la Modern Talking și invers.

2. DARK TRANQUILITY @ București

Una din cele mai mari restanțe pe care le aveam în domeniu. Dark Tranquility sunt singura trupă de death metal care în concerte urlă la tine cu zâmbetul pe buze și îți transmit energie pozitivă prin piese despre moarte, singurătate, deșertăciune și alte teme esențiale din repertoriul genului. A fost un concert excelent organizat, excelent sonorizat și cu trupa în mare formă. Acu că am auzit Lethe live sunt cu un pas mai aproape de nirvana.

3. Judas Priest @ București

La concertul bunicului Halford am participat din două motive: for old times sake și pentru că cântau la mine în spatele blocului. Până la urmă a fost o idee bună, auzind piese clasice de dinainte să mă nasc, cântate cu profesionalismul câștigat în zeci de ani de experiență ai așa o senzație că ești în prezența a ceva mare, chiar daca nu ești neapărat fan.

4. Kultur Shock @ București

Ăștia sunt trupa pentru care m-aș însura numai ca să-i chem să-mi cânte la nuntă. Punkul țigănesc balcanic cu trompete, viori și chitări electrice furioase sună nemaipomenit live, fix cum îmi închipuiam acu câțiva ani când am auzit de ei și de când așteptam să îi prind live.

5. Lake of Tears @ București

Una din trupele tinereții mele, dar care au ajuns prea târziu ca să mă mai bucur de ei cum aș fi făcut-o acu zece ani. Oricum live s-au prezentat decent și cântarea a nimerit într-un moment propice al carierei lor, când tocmai ce au scos un album surprinzător de interesant pentru stilul lor. Marele minus a fost că Brennare a venit fără ciupercă în cap și cu un look de corporatist în pauza de masă.

6. The Egocentrics @ Cluj

Judecând strict după muzică, Egocentrics ar fi fost teoretic mult mai sus în topul ăsta. Problema e că sunt încă la nivelul de trupă pentru connaisseuri și din cauza asta concertele lor se întâmpla prin beciuri înguste. De data asta a fost vorba de pivnița de la Zorki, unde spațiul era atât de redus încât nu știai unde se termina publicul și unde începe scena. Cu toate astea concertele lor sunt în ultimii ani evenimentul de care mă bucur cel mai mult din peisajul muzical românesc.

MENȚIUNI:

Deftones @ București –  a fost un concert foarte entertaining, plin de motive de zbenguială și voie bună. Problema e că, piesele fiind toate croite după același model, după o vreme concertul a devenit doar plictisitor și obositor.

Vader, Gorgoroth @ Cluj – un eveniment la care am mers că eram curios de Vader, pe care nu am reușit să-mi fac timp să-i ascult acasă, și pentru a vedea cât de mult se poate rezista fără să râzi la Gorgoroth, știut fiind că vocalul lor mai are obiceiul să coboare de pe scenă și să-i căpăcească pe ăia care nu sunt în ton cu solemnitatea muzicii. Până la urmă Vader nu s-au prins de mine, fiind o trupă mult prea generică ca să-mi merite atenția, iar Gorgoroth au fost amuzanți, mai ales că they didn’t overstay their welcome și s-au cărat după vreo oră, probabil ca să nu se prindă lumea că de o oră cântau aceeași piesă.

VI. MUZICA

Cu albumele noi am stat tare prost. Din cauza lipsei de timp și de dispoziție am fost selectiv ca bătrânii sau ca roacherii noștri. Am mers pe cărări bătătorite și am ascultat în mare parte doar albume ale trupelor pe care le știam și care n-au încercat să îmi tulbure pacea interioară prin inovații, să îmi risipească letargia prin originalitate și avantgardism. N-a fost niciun album care să mă dea pe spate și pe care să îl pot pune pe locul unu fără să stau pe gânduri. Așadar, în ordine alfabetică, this is it:

EVERGREY – Glorious Collision

N-am mare lucru de comentat aici, e doar Evergrey în cea mai bună formă de la The Inner Circle încoace. Piesă preferată: To Fit the Mold

GRAVEYARD – Hisingen Blues

Surpriza anului, Graveyard îs o trupă de american blues clasic, cu balade de inimă albastră și tot tacâmul, cântate de niște scandinavi simpatici care s-ar părea că sunt la al doilea album. Piesă preferată: Uncomfortably Numb

IN FLAMES – Sounds of a Playground Fading

In Flames nu sunt în stare să scoată un album prost, oricât ar experimenta. De data asta n-a fost vorba de experiment, e doar In Flames în stilul pe care ei înșiși l-au patentat, cu instrumentație complexă, ritm beton și versuri decente. Piesa preferată: aia din titlu

MASTODON – The Hunter

Aceleași precizări ca mai sus – o trupă care explorează toate cotloanele metalului și vine cu ceva proaspăt de fiecare dată. Coperta albumului, ca de obicei, e beton. Nu cred că mai e nevoie s-o zic, dar nah: Mastodon sunt una dintre cele mai importante trupe contemporane din toate genurile. Piesă preferată: Stargasm

MONKEY3 – Beyond the Black Sky

Trupa mea de fuflet din căprăria stoner psyhedelic. Piesa preferată: Camhell

MYRATH – Tales of the Sands

Altă surpriză a anului, Myrath sunt niște tunisieni foarte gay la înfățișare care cântă metal progresiv profesionist cu influențe orientale foarte bine integrate. Era cât pe ce să-i văd live acu vreo două luni, dar s-ar părea că lui Șandor666 nu i-a ajuns alocația să-i plăatească, așa că au dat câteva ture cu autocarul prin localitate după care s-au dus mai departe. Mi se pare un incident destul de grav încât să fi meritat o pancartă la revoluția universală de luna asta. Piesa preferată: Tales of the Sands

PUSCIFER – Conditions of My Parole

Albumul soft al anului, uneori prea soft și fără vlagă pentru binele lui, scos de genialul Maynard de la Tool. Piesă preferată: Man Overboard

ROME – Die Aesthetik Der Herrschaftsfreiheit

După o pauză abisală de aproape un an de la ultimul album, Jerome s-a întors cu 3 albume într-unul, de mănânci o pită până le termini de ascultat. Albumul merge pe linia ultimelor 2 – mai mult romantic decât marțial, mai mult folk decât neo, per ansamblu prietenos și foarte catchy. Piesa preferată: You Threw it at Me Like Stones

SEPTIC FLESH – The Great Mass

Albumul ăsta a fost probabil cel mai bun lucru care s-a întâmplat anul trecut în Grecia. Merge pe stilul inițiat odată cu Communion – multă orchestrație auxiliară și bombasticisme, însă curge tare frumos. Piesa preferată: Pyramid God

TOM WAITS – Bad As Me

O serie de piese proaspete, pentru cine le ascultase pe alea vechi până la saturație. În rest nimic nou, Tom Waits is still cool. Preferata: tot aia din titlu

ALTE CHESTII RELEVANTE:

– albumul de ukulele al lui Eddie Vedder intitulat – n-o să vă vină să credeți – Ukulele Songs. Că tot veni vorba, în ultima vreme dau suspect de des de Eddie prin filmele recente, fie cu câte o piesă compusă special pentru ocazie, fie cu câte una din vremurile cu Pearl Jam…

– albumul nou Steel Panther, cea mai mișto trupă la mișto a momentului. Îi zice Balls Out și e aproape la fel de plin de hituri și versuri memorabile ca și anteriorul. I’m going to a party – tomorrow night, tomorrow night – but tonight I’m playing angry birds

– simpaticul album de industrial al uneia dintre cele mai crâncene trupe de death de pe vremuri – Morbid Angel. Au ajuns la litera I – Illud Divinum Insanus. Deasemenea, primul album Morbid Angel pe care l-am ascultat până la capăt – și m-am simțit bine pe parcurs.

– albumul nou The Egocentrics, cu piese mai cuminți și mai aranjate, nu la fel de grozave ca pe albumul de debut, dar încă destul de inspirate. You’ve just gotta listen to this!

– prima trupa și primul album de black metal hipsteresc din istorie. Liturgy, respectiv Aesthetica. Ei se jură că cântă black metal transcedental. Sună raw, pe alocuri ca Burzum. Asta în timp ce în pozele promo arată ca Pink Floyd în vremurile lor de glorie. Hitul albumului: Returner. Atenție la cum arată membrii, cu accent pe tobar.

– în fine, la capitolul albume simpatice care n-au ajuns în top, ar fi cam așa: Animals as Leaders, Lake of Tears, Devin Townsend (x2), Deine Lakaien, Pain of Salvation, The Dwarves.

VII. VIAȚA

DE BINE

– mi-am făcut în sfârșit abonament la Scientifc American;

– am cedat impulsului de colecționar și am început să adun de la jocuri preferate în original la volume arătoase gen Absolute Sandman sau ediții mișto de colecție precum cele scoase de Everyman’s Library sau The Library of America

– mi-am încropit o uniforma de hipster steampunk cu care pot să mă infilterez practic oriunde și chiar o fac cu succes;

– am învățat să scriu cu diacritice;

– am început să umblu în zig-zag. Because life is not a straight line.

– edițiile lunare A Night into the Void de la Gazette, un fel de chefuri exclusiv cu stoner și genuri conexe. Un eveniment cultural esențial și binevenit în condițiile în care 9 din 10 roacheri români n-au auzit de așa ceva. Singura problemă e că din cauza specificului muzicii și a locației de kkt serile astea sunt un fel de audiții exclusiviste în care oamenii se fâțâie nehotărâți de colo-colo, că nici muzica nu-i de dansat, nici scaune de stat pe care să meditezi la ea nu sunt.

DE NAȘPA

– m-am blocat cu filmele pe la anii ’50, în sensul că n-am văzut mai nimic din lista cronologică de vizionări esențiale;

– am intrat cu un picior în câmpul muncii. Mi-e teamă că în câteva luni, când o să-mi bag și celălalt picior, o să mă înghită de tot;

– Aron Biro a plecat dintre noi;

– haitele de câini vagabonzi din centrul capitalei care terorizează in fiecare noapte trecători în secvențe desprinse din filmele cu zombie și care mi-au provocat insomnii în absolut fiecare noapte timp de mai bine de jumătate de an cu lătratul neîntrerupt. Și indivizii rupți de realitate  care au impresia ca nu e nimic in neregulă cu asta și că sărmanele ființe inocente ar trebui lăsate în pace, în condițiile în care ei au văzut prima dată un câine în viața lor în desenele cu Scooby Doo; ăștia ar trebui eutanasiați înaintea maidanezilor.

– am înțeles cum funcționează lumea, am văzut ce se ascunde în spatele cortinei și în consecință m-am plafonat existențial.

OMUL ANULUI

Tiffany

Noroc cu obsesia pentru bilanțuri care ma ndeamnă să resuscitez blogul ăsta, chiar dacă cu frecvența lui Moș Crăciun, altfel ar rămâne în moarte clinică pe vecie și mare păcat ar fi. Mă rog, o stavilă împotriva uitării, în departamentul de marketing a fost și waterytimes, care a încercat să-mi dedice o odă în proză, dar pe la mijlocul articolului l-a luat valul filosofic și s-a înecat în viața și opera kantiană. Pentru cine e interesat în sintagme cu care să mi se adreseze cand mă întâlnește pe stradă, articolul e aici. Revenind, în 2011 a bătut viforul schimbării din toate direcțiile și pe toate planurile, chestie care s-a repercutat și asupra componentei înalt-culturale despre care vorbim aici. În primul rând, am petrecut mai mult de jumate din an în Valea Plângerii, orașul celor 1001 de câini vagabonzi, aurolaci și mașini pe metru pătrat. Din cauza asta – și din altele – am operat o schimbare de priorități în timpul liber, care și ăla s-a împuținat considerabil față de anii trecuți. Adica am insistat puternic pe partea ludică și cea socială. In other words, m-am jucat pe calculator ca un copil oligofren, cum n-am mai facut-o din liceu încoace, iar în restul timpului, asta fiind de regulă când placa video amenința să contribuie puternic la încălzirea globală, am cutreierat cu încrâncenare birturi, chefuri, oameni, evenimente. A fost anul în care am dat cei mai mulți bani pe cărți și am cetit cel mai puțin. Am văzut relativ puține filme, iar majoritatea ălora au fost revizionări nostalgice. Am fost la cele mai multe concerte dar am ascultat cel mai puțin muzică. N-a murit nimeni relevant pentru universul meu.

Cât am fost cantonat în Sodoma, fiind nevoit în sfârșit să scot capul în lume printre oamenii normali, the famous 99 percent, despre care anterior știam că există doar din anecdotele amicilor sau din clipurile cu interviuri umoristice de pe youtube, am apucat să trag niște concluzii oarecum sinistre despre țara asta și oamenii din ea. De fapt am tras la concluzii cât pentru un întreg sistem fizolofic iar momentan le organizez într-un post încrâncenat și tragique, care sper să apară aici în viitorul apropiat. My own theory of everything. Dar s-au întâmplat și lucruri înălțătoare pentru spirit în Sin City. Am fost la cea mai mișto piesă de teatru a anului, Bullets over Lipscani, aia despre care a scris colegul meu de firmă, aronbiro, pe blog din ce auzise de la mine. În esență piesa e un colaj de trei adaptări după tot atâtea nuvele de-ale lui Woody Allen și e adaptată de un regizor care, ca și Woody, e evreu, dar nu lăsați asta să vă sperie, că e cel mai mișto evreu din showbizu românesc. Apropo, când zic adaptată, mă refer la faptul că se găsesc referințe în ea la Schopenhauer, dar și la Camil Petrescu, și în general ăsta e unul din farmecele majore ale piesei. Iar muzica, pentru cine cunoaște, e luată din coloana sonoră de la Grim Fandango. Din câte am la cunoștiință încă se mai joacă în Godot.

Tot la categoria teatru (cred), inspirat de unul din filmele esențiale ale anului trecut, m-am dus să văz Lacul Lebedelor, în interpretarea celebrei echipe de balet de la Moscova. Acu, problema mea cu baletul stă tocmai în interpretarea cuvântului interpretare. Cu toată grația și frumusețea coregrafiei, mi-e greu să empatizez cu o ceartă conjugală sau o discuție despre sensul vieții interpretate printr-un triplu tulup și-o săritură pe vârfuri. Plus că am prins varianta cu happy end, astfel încât inițial am crezut că Aronofsky cu al lui Black Swan a fost un ticălos sadic când a stârpit lebăda la final. Apoi am aflat că piesa are mai multe sfârșituri consacrate de-a lungul timpului, probabil și din cauză că lumea oricum nu merge la balet ca să urmărească povestea (din motivele de care vorbeam mai sus). În fine, cu opera și baletul n-am reușit încă să mă împrietenesc. Daca mă puneți să aleg, aș alege totuși baletul, pe criteriul că prefer oricând să mă uit 2 ore la gagici suple făcând roata țiganului în fuste scurte decât la niște milf-uri care glăsuiesc pompos la limita ultrasunetelor.

Musicalurile, în schimb, sunt cu totul altă chestie. O altă premieră din viața mea culturală din Ankh-Morpork-ul dă pă Dâmbovița a fost musicalul Rebecca de la teatrul de operetă. În funcție de direcția din care veniți, Rebecca ar putea să vă sune cunoscut ori din cauza cărții lui Dauphne de Maurier, ori din cauza filmului lui Hitchcock, care a înhățat Oscarul în 1940. Ambele răspunsuri sunt corecte, filmul (și musicalul) fiind ecranizarea cărții. Dincolo de unele cântece mai naive și de faptul că masculul principal, pe care eu îl aveam întimpărit în minte cu fața lui Lawrence Olivier, semăna la moacă și la voce cu Horia Brenciu, piesa a fost bestială. A avut coregrafie de nota 10, efecte speciale, scenă rotitoare, rampe decoruri, recuzită iar unele cântece au fost atat de bine scrise și regizate de-ți dădeau fiori, oricât de cinică ți-ar fi inima.

Despre restul chestiunilor biscutăm la secțiunea adecvată, așa că să defileze topurile, în ordinea timpului acordat pe parcursul anului fiecărei activități:

I. JOCURILE

După cum ziceam, asta a fost activitatea principală a anului. Ma rog, dintre cele despre care se cuvine sa vorbim pe blog. Precizez dinnou că nu ma joc shootere, jocuri cu fotbal sau cu mașini pentru că mi se par ori prea simple, ori prea puerile, ori ambele. Și nici jocuri de browser sau de facebook, făcute pentru corporatiști cu mai mult timp liber decît merită.

1. SKYRIM

În momentul in care scriu postul asta sunt aproximativ 120 de ore into the game și am făcut cam tot ce se putea face, mai puțin povestea principală. Deci să mă vedeți cum ma plimb eu prin zăpezi și peșteri cu maciucile mele gemene în mâini și strigăte de dragon în gâtlej, și cum dau în gură la zombie , bandiți și la rebelii aia nenorociți și secesioniști deopotrivă, neuitând în același timp să ajut câte un bunic să își recupereze alembicul de făcut țuică. Am cu o casă mai mult decât Năstase, în fiecare oraș important din provincie… O nevastă bună la care pot să-i cer bani și demâncare… Un companion vrednic care și-ar da viața pentru mine, la fel cum au făcut-o și cei 10 de dinaintea lui… Skyrim e dovada că jocurile pe calculator sunt o formă de artă modernă. Designul grafic e impresionant, de la arhitectura cladirilor, inspirată din tradiția nordică, la munții înzăpeziți cu vântu care-ți bate în față sau aurorele boreale nocturne. Iar storylineul e mai complex și mai matur decât în majoritatea romanelor fantasy contemporane. Iar muzica… sublim. Dar asta nu tre să o zic eu, o zic toate siteurile care i-au acordat onoarea de jocul anului. Singurul reproș e că e prea ușurel, adică frustration-proof, astfel încât să-l poată termina orice neofit, oricât de prost ar juca, iar eu, ca adevărat dragonborn, nu pot să fiu de acord cu asta. Dovahkiin, Dovahkiin, naal ok zin los vahriin, Wah dein vokul mahfaeraak ahst vaal!

2. STARCRAFT 2

Jocul de strategie perfect, etalonul pentru comparație când vine vorba de orice altceva din domeniu. În plus are și cea mai bine realizată campanie single-player dintr-un joc ever. Nostalgie maximă, având în vedere că acu vreo 12 ani Starcraft era primul joc pe calculator din viața mea. După care nimic nu a mai fost la fel, cu viața socială în frunte.

3. RISEN

Urmașul spiritual al seriei Gothic, al cărei mare fan sunt, și care a fost dintotdeauna alternativa mai intimă a seriei Elder Scrolls (a.k.a. Skyrim și predecesorii). Risen e gândit fix ca primele două Gofic, așa că nu am ce-i reproșa, e o plăcere intelectuală desăvârșită și deosebit de imersivă. Doar grafica care e cam blurry mai scade din valoare.

4.PLANTS VS. ZOMBIES

Ăsta e genul ăla de joc aparent simplu, însă înșelător de complex, plin de umor de calitate și voie bună. Ca stil e un fel de strategie de tip tower defense. Tre să plantezi în timp real diverse flori prin ogradă, fiecare cu proprietățile lor care să apere casa de zombie, și ei la rândul lor diverși și cu diverse calități. Zău că nu mi-aș pierde vremea cu un joc a cărui descriere să sune ca în fraza anterioară, dacă nu ar fi mult mai mult decăt pare din descrierea respectivă.

5. HEROES 6

Seria Heroes a fost dintotdeauna țintită spre tocilarii jocurilor pe calculator, cei dispuși să țină minte multe detalii, să planifice, să gândească tactic, în fine, în esență e un fel de șah mai complex și mai colorat. A șasea parte urmează trendul din ultimii ani în materia joacelor, adică reducerea frustrării jucătorului, chestie care are ca principal efect secundar simplificarea considerabilă a stilului de joc. Ceea ce în general e cam nașpa, îmi amintește că fiecare generație e umpic mai retardată decât anterioara. Dar având în vedere că seria Heroes era oricum foarte complexă și că, în cazul ăsta ce s-a simplificat într-o parte s-a complicat în alta, per ansamblu jocul e la fel de enjoyable ca și restul seriei. Cu un plus pentru grafica superbă. Și un minus pentru că misiunile durează obscen de mult, le preferam mai multe și mai scurte. Trivia: numele misiunilor sunt toate referințe culturale, de la literatură la film, surpriza majoră fiind câteva denumite după piese de la Dead Can Dance.

…∞. GOTHIC 4

O oroare de proporții, tot ce trebuie să faci ca să îl termini e să mergi înainte (adio open world!) și să îți mai faci din când în când loc cu sabia. NPC-urile n-au nimic de zis, poveste nu prea este, questuri banale, skill system jenant. E un fel de supermario 3D. Păcat de oamenii din departamentul grafic, care s-au străduit degeaba, pentru că jocul arată foarte frumos. A, și faptul că există doar vreo 2 șabloane de fețe pentru NPCuri, care mai primesc de la caz la caz câte o mustață sau freză altfel, pentru diversitate, îți dă senzația că te uiți la un film Monty Python.

II. FILMELE

Ca de obicei, datorită decalajului față de lumea civilizată și a campaniilor de marketing ale marilor studiouri, care îți distrag atenția de la chestiile importante, probabil voi vedea și voi putea să discut în cunoștiință de cauză despre filmele esențiale din 2011 cam în vreo 2 ani. Până atunci, din sărăcia vizionărilor, am încropit un top cu producții 2011 cu care mergi la sigur.

1. BALADE TRISTE DE TROMPETA

Spre rușinea mea, stau cu integrala filmelor lui Alex de la Iglesia de câțiva ani pe hard și le tot dau târcoale, dar încă n-am intrat în ele, cu excepția lui Perdita Durango, pe care l-am văzut mai demult și e nemaipomenit. Pe ăsta l-am prins la un festival de film obscur din Orașul lui Mitică și l-am declarat solemn filmul anului încă de la ieșirea din cinematograf. Balade triste de trompeta (a.k.a. The Last Circus, în spațiul anglofon) are poveste cât pentru 10 filme. De genuri diferite, de la film de război la comedie, horror, thriller. Astfel că tot la câteva minute filmul evoluează (sau degenerează, cum preferați) în direcții imprevizibile, ca să folosesc un termen foarte apreciat ca și criteriu de valoare printre spectatorii noului mileniu. Ceea ce nu-l face dezordonat sau incoerent, filmul având o idee centrala bine conturată. Ideea de bază e veche de când s-au inventat oamenii – rivalitatea pentru o gagică, însă când protagoniștii sunt clovnul vesel și clovnul trixt știi că ai de-a face cu un film special. Care film se prezintă grozav și la partea de cinematography – imagine plus culori.

2. MELANCHOLIA

Ați observat că anul ăsta cei mai apreciați regizori-auteur contemporani au venit cu filme cu scenarii scoase parcă din episoadele din Dr. Who? Mie mi-a crescut inima oleacă când am realizat chestia asta. Deci ultimu Woody Allen e cu oameni care călătoresc în trecut într-o mașină de epocă, ultimu Terrence Mallick începe cu Big Bangul și se termină cu viața de apoi, iar Lars von Trier iasă la înaintare cu o idee care chiar a fost subiectul unui episod din Dr. Who acu vreo 2 ani – o planetă imensă care apare din senin și se ciocnește cu Pământul. Eveniment care e privit doar din perspectiva relației dintre două surori, ceea ce a determinat criticii să aprecieze foarte frumos și corect că Melancholia e primul film care prezintă o apocalipsă la nivel intim. Tot scenariul ăsta care insistă doar pe planete și pe vreo câteva personaje e de un simbolism adânc, dar spre deosebire de Antichristu, aici simbolismu e ușor de descifrat. De fapt ți-l descifrează chiar autorul într-o prezentare power-point în primele 10 minute ale filmului. Mie mi-a plăcut pentru că: 1. de ani buni visez în fiecare noapte cu sfârșitul lumii iar filmul lui von Trier se apropie cel mai mult de subconștientul meu fatalist, motiv pentru care am trăit ultima parte la modul visceral; 2. ideea că noi suntem mici și Universul e mare și că evoluția, istoria, religia și speranțele de mântuire devin ridicole când îți dai seama că totul se poate duce dracului în câteva secunde pentru toată lumea; 3. partea vizuală, imaginea și cadrele, majoritatea făcute parcă intenționat să rămână iconuri în istoria filmului; 4. sfârșitul. În schimb mi s-a părut întotdeauna cam de kkt infuzia forțată de intimitate pe care von Trier încearcă să o dea prin metoda filmatului cu camera în mână. În restul filmelor lui asta m-a deranjat doar la nivel de idee, dar de data asta cred ca și cameramanul era epileptic, că se mișca imaginea în așa hal încât m-a luat cu amețeli cumplite iar de câteva ori era să latru la ghete (n. trad. metaforă regățeană pentru a vomita. mai știu și altele). În concluzie, dupa primul horror, iar acu primul SF, aștept cu interes la anul primul film porno al lui von Trier. Atâta doar că ăsta ar fi chiar nasol s-o aibă tot pe Charlotte Gainsbourg în rol principal.

3. DRIVE

Drive are meritul de a fi primul film cu scenariu de Gone in 60 Seconds sau The Fast and the Furious care se vizionează ca un film de… să zicem Antonioni. Adică e un film sec, stilat, elegant și cu actori mișto. Pe Ryan Gosling îl știam doar ca pretty boy, nu văzusem nimic cu el anterior, dar cum toate pițipoancele sunt fane The Notebook prejudecățile față de dânsul au fost maxime. Drive a demonstrat că i-am făcut o mare nedreptate. Personbajul lui Gosling e un tip care tace și cugetă în timp ce mestecă gumă, conduce – ziua ca și cascador în filme, noaptea ca șofer la jafuri – pentru el e tot aia, condusul e condus – și în general nu prea ține la tăvăleală (n. trad. metaforă de la Vaslui pentru simțul umorului . Aparent pe acolo cuvântul tăvăleală poate înlocui cu succes orice substantiv), chestie care adaugă factorul stânjeneală oricărui dialog din film. Pe de altă parte, mi s-a confirmat că Carey Mulligan e fermecătoare în orice tip de rol, însă m-a deranjat oarecum s-o văd deja în rol de mamă, când acu doi ani a rupt gura târgului ca adolescentă virgină. Coloana sonoră e genială.

4. MIDNIGHT IN PARIS

Cel mai bun film al lui Woody Allen din ultimii ani.În ciuda faptului că e cu Owen Wilson. De fapt am observat (a se vedea și cazul lui Larry David) că orice actor care joacă rolul principal într-un film de Woody Allen și nu e Woody Allen, il imită pe Woody Allen. E îndeobște cunoscut că filmele lui Woody sunt un gen în sine, indiferent de scenariu. Midnight in Paris are ca personaj principal Parisul în 3 epoci, prezentat în așa fel încât îți vine să lași totul în urmă și să te muți în Montmartre. Tema călătoriei în trecut îi oferă lui Woody ocazia să se joace cu personaje celebre, de la Hemingway la Bunuel și să introducă tot felul de inside jokes delicioase despre ele. Dincolo de scenariu, morala poveștii e că, în fața evidenței femeile acționează instinctual iar bărbații rațional. Don’t hate me, i’m just the messenger.

5. NOTHING’S ALL BAD

Ăsta e unul dintre puținele filme pe care le-am prins la TIFF-ul de anu ăsta. E danez. Lumea zice că-i dramă, eu l-am văzut ca pe o comedie de situație. Îi drept că personajele sunt toate fukked up într-un fel sau altul. Filmul e despre o bătrână apăsată de singurătate și fiica ei cu un sân în minus, un obsedat sexual  și fiul lui gigolo și felul în care ajung să interacționeze între ei și să facă la final hora în jurul bradului de Crăciun.

MENȚIUNI SPECIALE

HOBO WITH A SHOTGUN –  alt film apărut de pe urma awareness-ului stârnit de Tarantino și Rodriguez acu câțiva ani cu Grindhouse. E al doilea fake trailer din Grindhouse, după Machete, care ajunge film în toată regula. Rutger Hauer e hobo-ul mărinimos care face rost de un shotgun și se pune pe curățat străzile de nelegiuiți în moduri care mai de care mai inventive și mai sângeroase. Iar pe parcurs mai aruncă și câte un monolog înălțător despre soarta boschetarului în lume. E un eveniment pe care nu vă permiteți să-l ratați.

RARE EXPORTS – filmul de sezon al anului, venit tocmai din Finlanda, țara lui Moș Crăciun. E vorba despre o comedie horror foarte competentă și entertaining, venită ca o reacție la toate filmele cute and cosy despre spiritul crăciunului. You’d better watch out, you’d better not cry, you’d better hide out, I’m telling you why: Santa Claus is hunting you down!

THE HUMAN CENTIPEDE 2 – al doilea segment al centipedului lui Tom Six (din 3) ridică miza, atât la partea conceptuală, cât și la aia artistică. Filmul e ceva mai explicit decât primul, ceea ce nu poate decât să ma bucure – când faci un film despre oameni cusuți ass to mouth, subtilitatea e cam același lucru cu ipocrizia – iar vizual s-a trecut la alb-negru și filmări foarte artsy, chestie care e mișto pentru că ii conferă o identitate proprie și îl face destul de diferit de primul, ceea ce, în condițiile în care această parte a doua nu are nici scenariu, e o mare realizare. Mai adăugăm și personajul principal – genial ales, punctul forte al filmului –  și doza de postmodernism, constând în faptul că trogloditul principal ajunge să își facă propriul centiped inspirat de primul film din serie, pe care il vizionează obsesiv, iar actrița din primul film ajunge iar în aceeași situație, însă de data asta jucându-se pe ea însăși – și ne iasă un film-cult for the ages.

III. SERIALELE

Cei care mă cunoaște știe că am tendința să desconsider serialele din principiu, pentru că mănâncă prea mult timp pentru cât au de oferit, așa că titlurile de mai jos sunt chestii cu adevărat de excepție, dacă am considerat de cuviință să-mi fac timp pentru ele.

1. THE PRISONER

Serial-cult din 1967, 17 episoade, scurt și la obiect, gândit, scris, jucat și pe alocuri regizat de Patrick McGoohan. Filmul e despre libertate și metode de manipulare și mind control, multe din chestiile care la vremea aia erau speculații ajungând la ordinea zilei în prezent. Scenariile oscilează între filosofic și criptic și vă zic fără să mă gândesc de două ori că sunt cele mai inteligente și de bun simț pe care le-am întâlnit vreodată într-un film. Totul are o logică, iar când scenaristul nu mai știe pe unde să scoată cămașa o da în simbolisme și-n planul sacru, ceea ce e preferabil rezolvărilor facile și nesimțite uzate oriunde altundeva. De fapt ideea serialului în sine, care e un fel de spy movie, a venit ca un fel de reacție la filmele de spionaj cu scenarii outrageous. Prizonierul ăsta, sau No. 6, pe numele lui de sătean, e un fost spion, ajuns pe o insulă-închisoare, unde eminențele cenușii încearcă să scoată de la el informații prin diverse mijloace iar el încearcă în fiecare episod să scape. Iron Maiden i-au dedicat două piese și multe dintre conceptele introduse acolo au ajuns ulterior iconuri culturale, până în zilele noastre. Be seeing you!

2. LIFE’S TOO SHORT

Noul serial al lui Ricky Gervais, 7 episoade până în prezent. E un fel de combinație între The Office și Extras, mai puțin reușit ca oricare din ele, acu că elementul de noutate s-a dus, but still fun. Penibilul e de data asta Warwick Davis, un actor midget care se joacă pe el însuși. Dacă n-ați auzit de el nicio problemă, asta e și una dintre problemele lui în serial. La fel ca în Extras, în fiecare episod apare câte o celebritate în propriul rol care se face de kkt în moduri diverse. Primele două sunt cele mai de efect: Liam Neeson încercând să se apuce de stand-up comedy și Johnny Depp, frustrat de comentariile lui Ricky de la Globurile de Aur, care se duce să-i citească de pe iPhone bancuri compuse de el și Brad Pitt ca răzbunare. Priceless.

Photobucket

Pana la urma n-am rezistat tentatziei si acu, dupa prima decada din mileniul trei, am ierarhizat tot ce-am prins. Mi-a luat vreo cateva saptamani si demersul a implicat multa sudoare si frustrari, inconveniente esentziale pentru toti umilii slujitori ai obiectivitatzii absolute. Totusi e cel mai bun moment pentru a face asta, fiind prima si, foarte probabil, ultima decada in care am ocazia s-o fac. Toptenurile de mai jos sunt listofilie curata, fara filosofari majore pe marginea alegerilor. Le-am pus doar pe alea publicabile, cele personale le tzin pentru mine. Oricum, posibil ca zilele urmatoare postul sa se updateze cu categorii noi. Ordinea castigatorilor e strict cronologica, where available.

TOP 10 FILME ALE DECADEI

Lord of the Rings (Peter Jackson, 2001 si urm.)

– cea mai buna ecranizare a ultimilor 10 ani (si imi permite sa trisez, cu 3 filme pe-un loc)

Ghost World (Terry Zwigoff, 2001)

– cel mai bun film despre mine al decadei

The Man Who Wasn’t There (fratzii Coen, 2001)

– cel mai noir film al decadei

Big Fish (Tim Burton, 2003)

– basmul inspiratzional al decadei

Eternal Sunshine of the Spotless Mind (Michael Gondry, 2004)

– filmul de dragoste al decadei

El Labirinto del Fauno (Guillermo del Toro, 2006)

– industria americana de film (mai ales atunci cand sunt bani seriosi implicati) nu merge pe principiul ce as vrea eu, ca autor, sa arat publicului ci ce ar vrea publicul sa vada. Ceea ce duce la ideea de target audience, ceea ce duce la unul din marile compromisuri in domeniu, si anume, ca odata ce un film abordeaza un gen adresat unei anumite felii din public, tre’ sa aiba structura specifica genului respectiv, un rating adecvat si sa se desfasoare intre acele limite. Daca faci un film cu gangsteri nu poti sa introduci brusc vampiri in ultimul sfert de film. Pentru ca o structura atipica ca asta, desi realista, nu iti aduce si fani ai filmelor cu gangsteri si fani ai filmelor cu bampiri, ci iti decimeaza publicul din ambele categorii. Si asa mai departe. Cateodata, foarte rar, apare cate un film care totusi indrazneste sa-si bage picioarele in conventziile astea. Pan’s Labyrinth e filmul care a facut-o cel mai stilat si fara compromisuri decada asta. Te face sa visezi la lumea aia ideala in care banul nu e criteriul estetic major in arta.

The Fountain (Darren Aronofsky, 2006)

– filmul mistic/criptic al decadei. Si unul dintre cele mai bune soundtrackuri originale ever (Clint Mansell, bien sur)

Grindhouse (2007, Tarantino/Rodriguez)

– cea mai cool parodie a decadei, doua filme la pretz de unu

Dark Knight (Christopher Nolan, 2008)

-filmul de actziune contzinand si unul din cele mai bune roluri ale decadei. Pacat de Batman, a fost cam in plus in filmul asta

Avatar (James Cameron, 2009)

– istoria SFului clasic in a nutshell

Photobucket

TOP 10 ALBUME ALE DECADEI

(aici a fost mai complicata treaba cu alegerea. Am ales trupele pe criterii de relevantza si inovatzie in ultimii 10 ani, de reprezentare proportzionala a genurilor care conteaza si, nu in ultimul rand, pe acel criteriu cunoscut ca “I happen to really like this and I don’t give a fukk about what you think, so screw you!“)

Nevermore – Dead Heart in a Dead World (2000)

– cel mai metal album al decadei. Auditzie obligatorie – The Heart Collector

Arcturus – The Sham Mirrors (2002)

– cel mai avantgardist album metalic al decadei. Auditzie obligatorie – Ad Absurdum

Moonspell – The Antidote (2003)

– reprezentantul cel mai de seama al metalului romantic, tandru si furios pentru ultimii 10 ani. Auditzie obligatorie – Everything Invaded

Orphaned Land – Mabool (2004)

– cel mai exotic album progresiv al decadei. Auditzie obligatorie, dedicatzie pentru toti cei care ma cunoaste, shlagarul lautaresc al decadei – Norra el Norra

Black Label Society – Hangover Music (2004)

– albumul de balade al decadei; genul de piese cu care rezonezi cel mai bine in momentul ala din zi in care stai inconjurat de sticle goale de bere si nu te hotarasti daca e noapte tarzie sau dimineatza devreme. Auditzie obilgatorie – Damage is Done

Midnight – Sakada (2005)

– cel mai nonconformist album al decadei, la toate capitolele – instrumentatzie, voce, versuri. Auditzie obligatorie – Pain

Spiritual Beggars – Demons (2005)

– cel mai stoner album al decadei, dintre cele metalice. Auditzie obligatorie – No One Heard

Paradise Lost – Paradise Lost (2005)

– cel mai modern album gotic al inceputului de secol. Auditzie obligatorie – Grey

Ulver – Blood inside (2005)

– cel mai experimental album al decadei. Auditzie obligatorie – Dressed in Black

The Knife – Silent Shout (2006)

– albumul electro al decadei. Auditzie obligatorie – Marble House

Photobucket

TOP 10 CONCERTE

(aici intra cele mai bune prestatzii live pe care le-am vazut in ultimii 10 ani. In urma bilantzului am constat ca asta e capitolul la care stau cel mai prost, abia am adunat 10 trupe pe care sa le fi vazut cu placere. Tre’ sa investesc mai mult in activitatzi culturale de genul asta in anii urmatori. Am luat in considerare strict prestatzia pe scena, nu valoarea trupei in sine. De data asta le-am aranjat dupa criteriul impactului)

1. Anathema @ Budapesta 2006

2. Nevermore @ Budapesta 2006

3. Apocalyptica @ Budapesta 2005

4. Lacrimosa @ Sibiu 2008

5. Cradle of Filth @ Budapesta 2005

6. Staind @ New Orleans 2001

7. Moonspell @ Cluj 2009

8. Rome @ Bucuresti 2009

9. Samael @ Bucuresti 2006

10. Therion @ Budapesta 2006

Photobucket

TOP 10 JOCURI

(in ordine perfect aleatoare, astea sunt joacele care mi-au mancat timpul in ultimii 10 ani. Cum forma asta de entertainment e cea mai cronofaga, orice avant de curiozitate si incercare de experimentare in domeniu iti mananca automat de la cateva zile in sus. Asa ca am mers intotdeauna pe cai batatorite, pe mana joacelor mainstream, cele mai populare si, de regula, devenite clasice pana imi upgradam eu computadoru ca sa le pot aprecia. Dupa cum se observa, am o slabiciune pentru strategii iar shootere nu se gasesc in top deloc pentru ca n-am reusit niciodata sa joc vreunu, dupa 15 minute mi se face rau de la invartit si ma ia cu senzatii de voma)

Starcraft

Warcraft 3

Diablo 2

Homeworld

Heroes (III+ V)

Pharaoh

Delta Force

Gothic (I+II+III)

Age of Empires II

Oblivion

Photobucket

TOP 10 SCRIITORI

(asta e topul celor mai mishto 10 scriitori pe care i-am descoperit in ultimii 10 ani si cartzile lor de capatai. Unii sunt pe val, in mare forma, altzii is mortzi de mult, fie-le cenusha ushoara)

Jorge Luis Borges – Gradina cu carari care se bifurca; Artificii; Aleph; Fauritorul; Cartea de nisip

– cel mai bun scriitor de proza (foarte) scurta din ultimul secol, undeva la granitza dintre fantasy si postmodernism. Daca nu ar fi fost un lenes si ar fi dezvoltat ideile alea probabil ar fi luat si Nobelul ala pe care si-l dorea atata.

Joseph Heller – Catch 22

– cel mai savuros si haotic roman pe care l-am citit deceniul asta.

Philip K. Dick – Ubik; Do Androids Dream of Electric Sheep?

– pai da, deceniul trecut eram ocupat cu Asimov si a trebuit sa vina mileniul trei peste mine ca sa ajung si eu sa-l descopar pe cel mai psihedelic, atipic si influent scriitor de SF.

Jose Saramago – Eseu despre orbire; Intermintentzele mortzii

– inca se tzine bine moshulica, singurul motiv pentru care apar doar doua romane in top e ca abia am intrat in proces de recuperare cu celelalte. Indiferent ca scrie despre epidemii de orbire, moartea in vacantza sau Peninsula Iberica care se desprinde si o ia la goana pe ocean, Saramago exploateaza atat de bine premisele astea incat ar trebui luat ca exemplu de totzi scriitorii de SF/F. Chiar daca Saramago insusi e  mult prea orientat spre stil si parabola ca sa il suspecteze cineva de SFism.

Alan Moore – Watchmen

– un roman grafic care e in primul rand un roman si are lucuri de spus mai mult decat majoritatea romanelor.

Dan Simmons – Hyperion

– am citit mult Simmons in ultimii 3 ani, dar tot la Hyperion am ramas. Un roman SF cat 10 (mai degraba cat 5, ca atatea povesti separate si originale spune, insa sa spui “un roman cat 5” n-are niciun impact).

Stephen King – IT; Misery; The Stand

– yep, alta mare lacuna completata abia in ultimii 10 ani. Deceniul trecut incepusem pe picior gresit cu John Saul, acel mazgalici banal care a fost o placere vinovata vreo 2 ani, noroc ca m-am facut mare si intzelept intre timp.

Terry Pratchett – Going Postal; Night Watch; The Truth; Wyrd Sisters, Guards Guards!

– e scriitorul care mi-a invadat biblioteca cel mai agresiv in ultimii 3 ani de cand l-am descoperit. Irezistibil acest Caragiale britanic cu umorul lui englezesc. Am citit 30 de romane din seria Discworld, 5 to go. Si de la capat.

Neil Gaiman – American Gods; Sandman;The Graveyard Book; Smoke & Mirrors; Fragile Things

– scriitorul cu un stil foarte foarte special, bun la toate: romane, short stories, banda desenata. Casa de piatra!

Gene Wolfe – The Book of the New Sun

nu e tocmai subevaluat de critica, de fapt in domeniul SF/F e scriitorul cu cele mai multe nominalizari la premiile importante. Totusi, talentul lui depaseste din plin nisha. Daca omul asta nu ia un Nobel in viitorul apropiat o sa-mi pierd toate sperantzele in rasa umana si voi fi un om foarte nefericit.

Photobucket

Dark Bombastic Evening

Posted: December 17, 2009 in live, music of the spheres

Photobucket

Motto:  “I hope you don’t have to go to church tomorrow” – Simone Salvatori

Ma gandeam la un titlu amuzant pentru postul asta, pana la urma am tras concluzia ca denumirea evenimentului botezat de organizatorii de la Kogaionon e mai amuzanta decat orice as fi putut eu sa nascocesc. Deci pe 12 decembrie, anul domnului 2009, a avut loc marele concert neofolk  pe care multi l-au asteptat aproape un an iar majoritatea acestora au ramas doar cu asteptarile, dupa cum am constatat la fatza locului. Pentru a spulbera din start orice urma de suspans – sub eticheta asta bombastica se ascund 7 trupe reprezentative pentru miscarea postfolk, din care au contat doua, aceleasi doua pe care le-am vazut cu exact un an inainte la Brasov – Rome si Spiritual Front.

Ca un cronicar responsabil, am ajuns la locul faptei cu o jumatate de ora inainte de incepere – pe la 6 jumate, ca sa ma fac comod, sa prind masa si sa ma trotilez oleaca. Cu al treilea obiectiv n-am avut noroc, intrucat barul din Silver Church e de tip farmacie – nu gasesti nimic in sticle de peste 330ml. La pretzuri pentru sticle de 500ml, desigur. Va zic eu, ala care a inventat berea la 0.33 o sa ajunga in al noualea cerc al iadului, ala rezervat bancherilor, agentzilor de marketing si celor care n-au ascultat ultimul Paradise Lost. In schimb am prins o masa amplasata strategic la jumatatea salii si am folosit jumatatea aia de ora pentru a explora locatzia. Clubul Silver Church asta arata excelent – in forma de cruce, ca nu degeaba ii zice church, cu enorme candelabre fancy, multe ecrane pe peretzii laterali, spatiu suficient de desfasurare si o acustica decenta. Populatzia a fost in jur de 500 de capete, dupa numaratoarea organizatorilor. Nu stiu daca s-au numarat si pe ei si pe membrii trupelor, care cred ca au alcatuit mai bine de un sfert din total. In orice caz, un numar satisfacator pentru un curent care nu are o nisha propriu-zisa pe la noi. Adica nu exista in Romanica  indivizi care sa asculte majoritar neofolk incat sa se poata vorbi de o nisha exclusiva. Ascultatorii de neofolk si platitorii de bilete la concertele de gen sunt recrutatzi dintre rockerii si gotherii cu gusturi mai diverse decat media si eventual cu deviatzii sexuale mai frecvente decat media. Nu ca asta ar fi ceva rau, dimpotriva, ar putea reprezenta solutzia pentru explozia demografica.

Dupa o bucata de vreme in care am aprofundat stilul, am tras concluzia ca 90% din practicantzii neofolkului sunt nishte declamatori fara sare si piper. Concertul nu mi-a schimbat parerea despre trupe. De fapt muzica din pauzele dintre trupe – Nick Cave, Johnny Cash, Cranes etc. –  m-a incantat mai mult decat majoritatea celor de pe scena. Insa Mr. Bombastic asta a fost totusi unul dintre cele mai mishto concerte de anul asta, mai ales prin organizare si atmosfera. Si prin Rome, desigur.

TriORE, adica guristul de la Triarii plus cel de la Ordo Rosarius Equilibrio au aparut neintarziat (adica aproximativ la ora prevazuta in program) si au declamat (da, e cuvantul meu preferat pentru cronica asta, o sa-l mai folosesc) sec si plat vreo juma de ora in acompaniament de tobe la fel de seci si lineare. Dupa mine trupa sau, ma rog, proiectul asta, intruchipeaza toate hibele neofokului.

Pe Cascadeur aproape ca nici nu i-am remarcat. Din ce imi amintesc, pareau mai apropiati de folkul traditional si cantau probabil in germana. In orice caz, la un moment dat dictzia si limba in care canta tipul de la voce mi-au amintit de discursurile lui Chaplin in The Great Dictator.

Of the Wand and the Moon s-au prezentat in persoana fondatorului Kim Larsen, fost membru in trupa de doom plangacios de duzina Saturnus. Pe afis am descoperit unul din cele mai hazlii eufemisme menit sa sugereze ca din trupa respectiva a venit un singur membru: Of the Wand and the Moon sunt prezentatzi ca solo acoustic set of experimental folk. Am stat vreo doua zile dupa concert sa-mi amintesc care or fi fost astia, ca nu-i mai tineam minte. Noroc cu youtube, unde am dat de cateva clipuri care m-au ajutat sa formulez o explicatie: probabil cat a cantat Kim Larsen am avut impresia ca e inca pauza intre trupe si se baga muzica ambientala. Muzica lui, un folk sobru si romantic pe chitara acustica, e ca semintzele Nutline: le rontzai, nu te deranjeaza la stomac, dar nici nu te saturi cu ele, n-ai senzatzia ca ai mancat ceva.

Triarii e o alta trupa care parca canta intro-uri. Mi-am luat albumele lor acu cateva luni cand ma puneam in tema cu stilul. Le-am ascultat odata si am tot asteptat sa inceapa o piesa, dar pe cand sa inceapa se termina albumul. Foarte frustrant. Cea mai flatanta descriere care poate fi facuta muzicii lor e ca suna ca un soundtrack pentru un film de razboi de mana a doua. In concert au avut un sunet asurzitor (coplesitor, ar zice fanii) si au sunat ceva mai bine decat pe CD desi tot senzatia aia ca canta intro-uri de pe albume de metal extrem mi-au lasat-o. Prezentza scenica solemna mi-a placut.

Rome au fost trupa pe care am asteptat-o toata seara. De cand i-am vazut ultima data au scos probabil cel mai bun album al carierei lor, Flowers from Exile, pe care au renuntzat partzial la martzialitate si industrial in favoarea melodiei, in special a viorii. Prestatzia lor nu a fost nici atat de intima nici atat de indelungata ca cea de anul trecut. Pana la urma, acu un an au cantat pentru 150 de oameni care stateau cumintzi pe scaune intr-un teatru. Acu au prestat intr-un concert de club, cu luminile, sonorizarea si inghesuiala aferenta, inghesuitzi de inca 6 trupe intr-un concert maraton. Au compensat piesele de pe ultimul album care au sunat dumnezeieste. Cel putzin dupa primele 15 minute cand parca s-au mai rezolvat problemele de sunet. Pe primele piese vocea nu se auzea mai deloc, astfel ca To Die among Strangers a fost macelarita. In rest, de pe Flowers from Exile am mai auzit Odessa (sublim), The Accidents of Gesture, A Legacy of Unrest, iar la bis Swords to Rust Hearts to Dust. Plus piese de pe celelalte 3 albume, pe care nu le mai pomenesc. Jerome a fost foarte comunicativ si zambea publicului excesiv de mult in pauzele dintre piese. Un simpatic. Cat nu a fost pe scena s-a tot perindat prin sala la dispozitia fanilor care aveau chef de povesti.

Photobucket

Photobucket

Ordo Rosarius Equilibrio fac parte si ei din categoria celor a caror muzica se compune din declamatzii seci pe fond muzical minimalist. Cu o tenta romantic-erotica. Singurul album al lor pe care am avut rabdare sa-l ascult si care chiar imi place e cel de anu’ asta – ONANI. Pentru ca e mai divers, mai erotic, pervers chiar, si se canta pe el mai mult decat se declama. Vocea tipei e foarte faina pe album, dar n-am inteles ce cauta la concert, ca nu s-a auzit deloc. Iar partile care s-au auzit erau playback. ORE au cantat piesele lor cu titluri lungi intr-un numar destul de mare, s-ar parea, pentru ca la un moment dat m-am aventurat in noapte sa caut de mancare iar cand m-am intors inca mai cantau. Mi-am zis ca nu am pierdut mare lucru. Dar m-am inselat, dupa cum se vede din cele doua poze de mai jos, descoperite ulterior pe net. Tipa a fost folosita pe post de stage prop pentru promovarea filosofiei ultimului album. Gagicile care fac treburi din astea sunt ca Bucurestiul – nice to look at, dar n-as vrea sa am de-a face cu ele.

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Spiritual Front au inceput sa cante pe la 2. Pana a intrat pe scena, Simionicã era peste tot –  in public tragandu-se in chip cu fanii, la intrare cu organizatorii, la standul de marfa vanzand vederi cu moaca lui… sau chiar pe scena, intr-un duet cu Petterson pe ultima piesa din concertul ORE.  La un moment dat ma gandeam sa ma duc la el sa comand o pizza. Dupa cum spuneam, la ora cand au ajuns pe scena, publicul era cam zombificat. Dupa prima piesa se inveselisera totzi, ca-n reclama cu sarmalele. Valabil si pentru ei ce ziceam despre Rome –  un concert mai scurt, mai impersonal, mai putzin intim decat cel de anu’ trecut. Nici macar n-au cantat Love Through Vaseline. Dar au compensat prin energie si prezentza scenica. Simionicã, acest Johnny Cash al folkului nihilist pervers, e un mare entertainer. Si asa cum era de asteptat, la ultima piesa, Slave, indivizi din public au fost invitatzi pe scena si piesa a fost cantata in componentza largita.

PhotobucketPhotobucket

Inainte de a schimba perspectiva povestitorului, se cuvine sa facem o precizare: cinismul e marea boala a omului contemporan. Pentru ca multi confunda cinismul cu maturitatea. In ultima vreme toata lumea are impresia ca a te bucura pe fatza de micile placeri ale vietii, a nu te lua in serios atunci cand nu e necesar, a fi exuberant e gay, e un act de imaturitate, ca toate astea sunt dovezi de slabiciune, iar in sistemul in care traim, sa-ti lasi slabiciunile sa iasa la iveala e fatal. Fukk that! De un lucru esentzial mi-am dat seama in ultimii ani: viatza nu-i destul de lunga ca sa-ti permitzi sa fii cinic. Maturitatea nu inseamna sa te comportzi ca John Wayne in toate zilele vietzii tale, inseamna sa itzi vezi de treaba ta in orice mod itzi convine, fara sa-i deranjezi pe ceilaltzi. Nu esti imatur daca te duci in centrul orasului si te dai peste cap pentru ca asa iti vine. Problema e de a gasi pe cineva care sa inteleaga toate astea si sa se dea peste cap cu tine…

Photobucket

Cu aceste ganduri in cap, la strigarea lui Simionicã am pasit pe scena alaturi de colegii mei de trupa de la Spiritual Front. Ca headlineri ai serii, pot sa zic ca am fost foarte bine primiti de un public care la ora aia probabil nu-si dorea altceva decat un pat moale. Asadar, am fost foarte multumiti de entuziasmul si numarul spectatorilor. Au existat ceva probleme cu niste fani din primele randuri care se credeau mici fuhreri in timpul concertului colegilor nostri de la Rome, insa Jerome i-a pus la punct cu fermitate: “This is not your show!”. Frontmanul nostru a cam monopolizat microfonul si consider ca nu am avut posibilitatea sa imi pun vocea in valoare in conditii optime, insa se putea si mai rau, a se vedea cazul fetei de la ORE care a avut microfonul la dispozitie si nu a facut nimic cu el. Pana la urma a fost unul dintre cele mai placute concerte ale noastre, mai ales ca am avut ocazia unica pana in prezent de a fi pe aceeasi scena cu trupe din aceeasi arie si cu care am colaborat de-a lungul timpului. Iar organizarea a fost fara cusur. Astfel incat acum regret ca dupa ce am cantat Slave am fost nevoit, din motive de oboseala, sa imi abandonez colegii de trupa si after-party-ul care a urmat. Poate ne vedem la anul, cu ocazia lansarii mult-promisului si mult-amanatului nou album.

Goodnight, Romania, wherever you are!

Photobucket

Sectziunea I: Eu

Pana ma reinventez si ma debarasez de tiparele de gandire si exprimare in care am cazut intr-un an de blog, m-am gandit sa recapitulez primavara de absentza in cel mai pur stil “draga jurnalule”, sa nu ramana blogul in paragina chiar in halul asta. O fi satisfacatoare ocupatzia de cronicar undercover, dar ce farmec are sa ai blog daca nu cedezi din cand in cand tentatiei de a posta frustrari, exorciza demoni, arunca cu kkt etc?…  Asadar, din viatza personajului principal al acestui jurnal virtual, evenimente de cotitura in ultima vreme:

  • am inceput (de fapt aproape am si terminat) sa ma uit la Doctor Who, cea mai stupida si geniala productzie care a vazut vreodata fatza ecranului, n-am mai lacrimat asa la un serial de la Inima Salbatica incoace. Britanicii astia is datzi dracului. Revin cu detalii in viitorul apropiat.
  • am revazut doua trupe de fuflet in cel mai reusit concert (ca sa nu zic singurul) organizat de Promusic din memoria recenta. Moonspell is un caz rar de trupa la care fiecare album a fost mai bun decat anteriorul (sau cel putin diferit intr-un mod pozitiv). Ribeiro e cel mai sincer, charmant si impunator gurist, in conditiile in care nu se foloseste de artificii si teribilisme pentru a face spectacol. O cantare care mi-a mers la inima. Cradle of Filth, in schimb, au intrat intr-o perioada nasoala de decadenta din care nu stiu daca o sa mai iasa vreodata. Anul asta au scos cel mai slab album din cariera, playlistul a fost groaznic de nefericit ales pentru concert, sunetul a fost mult prea tare ca sa distingi ceva. On the bright side, Danutz a slabit considerabil iar trupa s-a procopsit la clape cu o blonda hot. Probabil Sarah Jezbel Deva a fost nevoita sa ramana acasa ca cerea prea mult de mancare si facea paguba organizatorului.
  • dupa un an de atacuri ambitzioase alternate cu pauze indelungate, am dat gata cel mai voluminos volum care imi impodobeste biblioteca, The Space Opera Renaissance. O sa-i trag si o cronica, numai sa-mi amintesc cum incepea… Am terminat zilele trecute si Ilium + Olympos, ca de prea mult timp asteptau. Am ramas cu sentimente cam amestecate, sper sa-mi gasesc odata timp sa dezvolt, acum ca tot a ajuns entuziasmul pentru Dan Simmons si la noi.
  • am fost abandonat spontan si simultan de cateva foste gagici importante. Ce pana mea se alege de lumea asta daca nu te mai potzi baza nici pe oamenii carora le-ai dat papucii?…
  • cu ocazia implinirii unui sfert de veac de singuratate luna trecuta si a unei calatorii in vestul insorit am primit/achizitionat niste chestiuni livresti de o deosebita importantza. Care vor face obiectul bookporn-ului de mai jos.
  • n-am fost la concertul Antony & The Johnsons + Cocorosie de la Viena de 1 mai. Pentru ca s-ar parea ca pedofilul si cele doua psihopate au atatzia fani, incat biletele online se vandusera demult, iar la fatza locului nici pomeneala sa se gaseasca. Si cum concertul nu era organizat de Promusic, am impresia ca nici nu se puteau xeroxa. Asa ca in timpul ala am observat cum isi petrece Viena si ai sai vietnamezi ziua muncii. Si anume, specia aia amatoare de mici si bere la pet, care la noi alcatuieste practic majoritatea zdrobitoare a populatziei, la ei e ceva mai restransa, destul de restransa incat sa incapa in parcul Prater, unde sunt intzarcatzi si se trotileaza cu echivalentul local al Timisorenei, se afuma bine de la gratare si fac pishu pe ei si unii pe altzii in cadru organizat. Mult mai usor de controlat epidemia si de curatzat dupa ei. Nici vorba de focuri pe la marginea padurilor. Pentru a intra in atmosfera, am servit ein wurstel mit ketchup und mayonaisse de care m-am indragostit instantaneu. Am testat si autostrada Viena-Budapesta pe care am ucis o vrabie.
  • am inceput cea mai longeviva, voluminoasa si detaliata serie fantasy ever, Drept Civil in 8 volume, plus The Companion to Drept Civil – Drept Procesual Civil. Cartzile sunt de o imaginatzie debordanta, tratate cu atata pretentzie de realism incat mai itzi vine sa crezi ca autorii aia chiar au crezut ce au scris acolo.
  • am inceput sa ma retrag constant pe piciorul meu de plai la soare, unde pasarile canta si noaptea, miroase a copilarie iar tehnologia moderna, de la canalizare la internet, e doar un vis urat.
  • am ascultat noul Sunn O)))Monoliths & Dimensions. S-a renuntzat la revolutionarele solouri la pickhammer de pe albumul anterior, insa are coruri de gagici care fac “uuuuu”. Vreau sa zic ca e atat de mishto albumul asta incat dupa o singura ascultare m-a luat ametzeala, mi s-a strans stomacul, am avut o durere de dintzi de cateva ore si mi-a curs sange din nas vreo doua zile dupa aia. E drept ca m-am si conformat regulilor de utilizare sugerate de membrii trupei, care ziceau ca muzica lor nu poate fi inteleasa decat daca o asculti cu volumul la maxim.  Alte albume noi care mi-au atras atentzia in sensul bun in ultima vreme ar fi Riverside – Anno Domini High Definition (progressive tineresc si accesibil), Mastodon  – Crack the Skye si, desigur, noul Isis – Wavering Radiant.
  • am facut o pasiune de-o vara pentru The Legendary Pink Dots, trupa de care am auzit doar lunile trecute cu ocazia concertului de la noi de poimaine pe care l-am si ratat.  Astia is un fel de combinatzie intre Current93 (accentul britanic care aminteste de David Tibet, plus stilul in sine) si DJ Boros (vocea nazala, productia cam de kkt). La capitolul asemanari cu Current93 mai e si discografia vasta pe care o aprofundez momentan cu ambitzie de fier.
  • nu m-am facut gay (inca).

Sectziunea II: Bookporn
Photobucket

Drood e noul roman al lui Dan Simmons, despre care aminteam acu o vreme, ala despre ultima perioada din viatza lui Charles Dickens, vazuta si relatata la persoana intai de principalul sau rival, Wilkie Collins. A fost o surpriza faina sa dau peste el, in conditiile in care habar n-aveam ca aparuse deja. Alta chestiune de maxim interes e Anathemul lui Neal Stephenson, proaspat aparut, dar deja candidat la toate premiile majore in domeniu si cartea anului pe SFsite. E ticsit de matematica, parca vad cum o sa ajung sa regret toate orele de mate din liceu pe care le-am petrecut jucand cartzi in ultima banca. Gaiman dovedeste din nou ca poate sa scrie o carte adresata publicului impuber mai stilata si matura decat majoritatea operelor cu pretentzii de maturitate artistica. Candidata Hugo 2009. Pe asta am apucat sa o citesc.

In periplurile prin librariile australienilor astia am dat si peste The Mammoth Book of Short SF Novels, aparuta de cateva saptamani. In ciuda titlului si a copertzii, antologia contine cele mai faimoase si premiate nuvele din ultimii 30 de ani, numai nume mari, de la Haldeman si Nancy Kress la Greg Egan si Alastair Reynolds. Cartea era cam mica si inghesuita si mai avea si o farfurie sburatoare pe coperta, dracu sa-i ia pe aia din departamentu de marketing al editurii. Am zis ca mai bine imi iau hardcoverul de pe amazon. Dupa ce am aflat ca nu a existat si n-o sa existe niciodata o editzie hc mi-o parut cam rau pentru decizie.
Photobucket

Rome si Spiritual Front sunt printre trupele cu cea mai spectaculoasa urcare in topurile personale. Am trecut de la “cine dracu is astia” la obsesie in doar cateva luni, adica de cand am aflat de concert pana in prezent. Asa am facut cunostinta cu fenomenul neofolk sau postfolk, care, daca ma-ntrebati pe mine, n-are nicio legatura cu Cenaclul Flacara, dincolo de faptul ca atat folkul clasic cat si asta neo presupun o chitara acustica pe acolo pe undeva. Printre altele. Cica neofolkul in general s-ar recunoaste printr-un ritm martzial al partii de percutzie (uite asa am elucidat tot carnatzul de termeni din titlu) laolalta cu tematica si atmosfera mai sumbre. In fine, despicatul firului in patru pe tema clasificarilor nu a fost niciodata printre hobbyurile mele, prefer sa le las roacerilor trv. Dupa mine chiar si intre Spiritual Front si Rome asemanarile sunt minime.

Am intrat in atmosfera concertului cu ocazia taierii porcului, editzia 2008, folosind trupele pe post de soundtrack pentru operatziunea deosebit de delicata de preparare a carnatzului. Doua zile mai tarziu am urcat in accelaratul de Brasov iar dupa inca 6 ore si-o sticla de vin dotata cu sistem de protectie anti-tiribuson (a carei deschidere a reprezentat o odisee in sine) eram la destinatie. Centrul cultural Reduta (care functioneaza si ca Clubul Pensionarilor in timpul liber, din cate am putut citi la intrare) e o locatie foarte nefericit aleasa pentru un concert de genul asta. Arata ca o sala de teatru in miniatura, in stil amfiteatru, cu scaune pufoase. Cantarea a inceput cu doar vreo trei sferturi de ora intarziere.

Rome sunt o trupa tinerica din Luxemburg, care au trei ani de activitate si tot atatea albume. Confessions d’un Voleur D’Ames e cel mai recomandabil dintre ele. Cell din 2008, Masse Mensch Material, e clar printre albumele anului. Prima oara cand i-am ascultat m-am gandit din reflex la Tiamat. O fi fost din cauza atmosferei si mai ales a vocii, ca muzical sunt la capete opuse ale curcubeului. Rome canta un neofolk intunecat, trist si pesimist, exclusiv pe chitara acustica, plus percutie constand in chestii din alea mici care nu-s tobe si nu stiu cum le zice. Chestia e ca muzica lor contine o gramada de efecte imposibil de reprodus live, asa ca in concert jumatate din muzica live a venit de pe banda. Ceea ce nu a fost neaparat rau, dimpotriva, s-au apropiat mai mult de varianta de studio. Mai putin vocea, careia i-a lipsit adancimea aia trista cu care ma obisnuisem acasa. Je-rome si cei doi colegi au cantat ceva mai mult de o ora si au facut-o excelent. Am recunoscut toate piesele, desi daca ma intreaba cineva n-as putea sa zic mai mult de doua titluri. Titlurile pieselor is in vreo trei limbi, n-am reusit niciodata sa le retzin, noroc ca nu mi-am luat celebrul carnetzel de setlisturi la mine. Interesanta a fost si ideea lui Jerome de bis, ceva in genul: urmatoarea piesa va fi ultima, va mulciumim. O piesa mai tarziu: ok, hai ca mai cantam una. Ritualul s-a repetat de vreo 5 ori. Nu le mai venea sa plece. Ca indragostitii care stiu ca e cazul sa mearga fiecare la casa lui, ca e dimineata si trenul a ajuns la destinatie, dar parca s-ar mai imbratisa odata… si inca odata.

Ziceam de problemele locatiei. Well, imaginati-va cateva sute de oameni (nu stiu cati  au fost, probabil sub 500 in total) veniti de pe drum, unii dupa ore intregi pe mijloace de transport si din frig, care se aseaza confortabil in scaune moi, la caldura si vine Jerome sa cante cu voce suava si chitara ciupita de corzi. Dupa 10 minute bisericuta mea antisociala dormea in ultimu hal, la fel si un sfert din public. Mai erau in fata mea doua perechi care priveau obsesiv la poze cu copii pe telefon, nu mi-am dat seama daca erau parinti sau pedofili.

Dupa o pauza de jumatate de ora au urcat pe scena ceilaltzi. Spiritual Front vin tocmai de la Roma si sunt cea mai virila trupa gay ever. Ei si-au autocaracterizat muzica ca nihilist suicide pop. Din 1999 incoace au scos vreo 3 albume si o colaborare porno de mare efect cu Ordo Rosarius Equilibrio. Dintre albume conteaza doar Armageddon Gigolo, aparut anul trecut. Primele doua sunt cam imprastiate pentru gusturile mele si mi-au lasat senzatia de colaj, adica o gramada de efecte si bucati separate aruncate la gramada. De fapt si concertul s-a axat pe piesele de pe Armageddon Gigolo, plus vreo 3 de pe noul album care iasa in cateva luni, o sa-i zica Roma Rotten Casino si o sa fie beton. Spiritual Front canta despre melancolie, gay sex, ingeri bastarzi si Jesus (died in Las Vegas), gay sex, dragoste si mantuire, fluide prin care se transmite SIDA –sperma si sange, si desigur, gay sex. Mi-au amintit si inca imi mai amintesc de Voltaire (artistul contemporan, nu fizoloful), cu versurile la misto si de cele mai multe ori porno, si muzica ghidusa.

Showul SF (adica Spiritual Front) a fost printre cele mai bune pe care le-am vazut in ultima vreme, in conditiile in care prestatia a fost live o suta de procente si au lipsit instrumente care dadeau farmec pieselor pe album, gen vioara sau acordeon. Meritul e al guristului/chitarist Simone aka Hellvis care, atunci cand nu canta, vorbea, aruncand replici cinice si sarcastice sa distreze publicul: “I’m so glad to be here, you people are great and I like the city too. Of course, I say this because I have to. Next week when I’ll play in Greece, I’ll probably say the same thing to them.” La un moment dat isi agata drapelul Romaniei de microfon si se adreseaza publicului : “This is your flag, isn’t it?”. Si mai era ritualul in care se intorcea spre clapar dupa fiecare piesa sa-l intrebe cum se zice multumesc pe romaneste. Apoi se intorcea spre public si zicea multumesc. Au cantat majoritatea pieselor de pe Armageddon Gigolo, iar dintre piesele noi una avea un sound de cabaret, iar alta, pentru a nu se dezmintzi, se chema German Boys, cu refrenul extraordinar de catchy “german boys, love me again”. La bis s-au intors cu Love Through Vaseline, marele hit dedicat strategic organizatorului. Si in fine, pentru ultima piesa, Slave, Simone a tras vreo 10 minute de public sa urce pe scena si sa cante cu el, moment in care publicul a lasat umil capetele in pamant, ca un elev cu lectia neinvatata. Pana la urma s-au adunat vreo 20 de oameni in spatele lui Simone, printre care si membrii Rome, si au pus de-o cantare in care nimeni dintre cei de pe scena nu stia versurile.

A fost o cantare extrem de entertaining, chiar si in conditiile in care toata lumea statea cuminte pe scaune, si publicul, si trupetzii. Chestie care nu l-a impiedicat pe Simone sa se zbenguie cu chitara lui in permanentza. Iar mimica a fost sublima. Un artificiu aparte a fost ecranul din spate pe care pe tot timpul cantarii SF a rulat un film de Passolini cu tzarani stirbi si mizerabili.

La after-party era prea inghesuiala pentru un tip fenfibil ca mine si sunt destul de arogant incat sa nu umblu dupa autografe (decat daca eu sunt cel care le da, desigur) asa ca am petrecut restul serii in alta parte. Nici poze n-am facut ca aparatul meu nu-i bun decat pentru book porn. Dar se gasesc aici.

M-am asteptat ca drumul inapoi sa fie oribil, intrucat era noapte, era oboseala si eu is incapabil sa dorm pe tren. N-am dormit dar am visat frumos oricum, all the way home.

Din motive profesionale de kkt, singurul eveniment cultural insemnat la care voi fi participat vara asta e festivalul Artmania. Din motive de (dez)interes am fost doar la prima zi. Gamma Ray mi s-au parut intotdeauna de duzina iar familia Liv Kristine/Atrocity nu m-a motivat indeajuns cat sa mai pierd o zi nedormita prin capitala europeana. De fapt si in prima zi am ajuns sub auspicii nefavorabile, cu intarziere, oboseala si proasta dispozitie cat incape. Din fericire pentru dispozitia mea, organizarea a evoluat binisor de anii trecutzi. Initzial am strambat din nas la ideea organizarii concertului in cort, ca la nunzile de la tzara. Asezamantul s-a dovedit insa excelent. Asa am ajuns sa intru de afara pentru o gura de aer proaspat inauntru, in conditziile in care in exterior te opareai de la canicula iar inauntru am fost surprins sa dau peste aer conditionat si interdictie pentru tutun, interdictie care chiar a functionat pana pe la sfarsitul cantarii Lacrimosa. Au fost si toalete de ajuns, si apa cu gust de bere destula, chestie care face din Artmania cel mai bine organizat festival rock, laolalta cu Stufstockul de anul trecut.

Cum ziceam, din motive de proasta organizare, am ajuns doar la trupele straine. N-am facut nici poze ca n-am vrut sa fiu atat de egoist incat sa fur o parte din sufletul artistilor.

Pentru Aqua de Annique nu mi-am facut temele. N-am ascultat albumul de pana acum al trupei (proiectului?) pe principiul ca un album solo al unei gagici gotice nu poate fi decat simplu, diluat si dulceag. Si asa s-a dovedit a fi, dar s-a compensat prin prezenta scenica si faptul ca piesele alea au sunat extrem de bine live. Ba chiar am auzit si vreo doua din repertoriul The Gathering, perioada recenta. Prin prezenta scenica inteleg debutul concertului cu Anneke la pian, cei doi chitaristi imbracatzi in pilotzi de avion si ulterior coregrafia tipei, hazlie ca intotdeauna, cu miscari energice si vioaie, mers pe loc si alte giumbuslucuri, ca la Cerbul de Aur. Oricum, Anneke e o simpatica si mi-a facut pofta sa ascult The Gathering. La albumul solo voi zice in continuare pas.

Tiamat is una din trupele pe care le-as lua oricand cu mine pe o insula pustie. Daca ar fi sa-mi fac un top 5 albume preferate din toate vremile, Wildhoney sigur s-ar afla printre ele. Dupa prestatia de acu 2 ani de la Bucuresti, initzial nu aveam mari asteptari de la ei live. Atunci am ramas descumpanit de vocea Edlundului care, nemascata de tot felu de artificii de studio, a sunat plat si in spate. Insa cand am vazut ce sonorizare mishto avea locatzia prezenta mi-am zis ca they can’t screw it this time. Nu stiu cum au reusit, dar au comis-o si acum. Practic majoritatea concertului a fost instrumental, Edlund a fost zgomot de fond. Iar cel putin in prima faza si instrumentele au fost inegale, chitara era atat de in spate ca parca nu era deloc. Pana mea, pana si caseta mea uzata cu Wildhoney din masina, pe care o ascultam in ’92 se aude mai bine*. Nu pricep cum poti sa ai, ca trupa, ani de experientza pe scene si sa nu te prinzi ca ceva ii in neregula. Asa se face ca datorita circumstantei, cel mai bine au sunat piese care in mod normal nu is extraordinare. Gen To Have And Have Not, care e mai mult instrumentala, sau Equinox of the Gods, unde a apucat sa iasa si Edlund cu vocea la inaintare, ca era doar de urlat. Cantarea au inceput-o cu Raining Dead Angels, spre incantarea unui melc psihedelic special si jucaus. Am auzit si Sleeping Beauty (alta dintre putinele piese care au sunat acceptabil), Whatever that Hurts, Do You Dream of Me (varianta abreviata, am impresia), Phantasma de Luxe, Cold Seed, Brighter Than The Sun, piesa de campanie electorala Vote for Love, Cain, Wings of Heaven, iar de pe ultimul album Until the Hellhounds Sleep Again, Via Dolorosa plus alea de care ziceam mai nainte. Bisul a fost neasteptat, mai ales pentru organizatori, care mai aveau un pic si il scoteau pe Edlund cu matura de pe scena. Se zice ca Edlundul fusese anuntat ca e timpul sa se care, inainte sa isi fi terminat playlistul. Asa ca omul s-a suparat foarte tare si a cantat Gaia aruncand stative si microfoane pe jos, apoi a disparut in mijlocul soloului si dus a fost. Per ansamblu a fost o prestatie frustranta, genul de concert de la care iesi si itzi vine sa-ti bagi castile in urechi sa auzi piesele alea ca lumea. Nici macar nu si-a dat jos camasa… de fapt si fesul l-a tinut tot timpul cantarii pe cap.

Lacrimosa, in schimb, au cantat si sunat perfect, nemtzeste. Nu mai ascultasem trupa asta de ani buni, de cand eram fan. Inferno si Fassade is printre cele mai originale albume metal ever. Pe la Echos si Lichtgestalt mi-am perdut interesul, asta fiind cu mai bine de 4 ani in urma. In situatia asta a fost interesant sa aud piese pe care credeam ca le-am uitat. Iar Tillo arata tot ca la 18 ani, tot gay si tot cu parul in forma de ying si yang. De Anne credeam ca is indragostit la un moment dat, acum mi-am dat seama ca doar vocea era de vina. Si ca dragostea are alta culoare. In fine, daca m-as apuca sa scriu titluri de piese probabil mi-ar lua cat mi-a luat sa scriu restul postului pana acum. Ca si in cazul Rammstein, Lacrimosa au destule de oferit incat sa nu te simtzi frustrat ca nu stii boaba de germana si ca ar putea sa cante retzete de prajitura cu nuca si sa nu-ti dai seama, cum e cazul meu. De retinut doar ca Lacrimosa, cat de fragili par ei asa, au una din cele mai exacte performante live. Copycat a fost ultima piesa si duetul de pe ea a fost exuberant. Mai era si un reflector pe care l-au luat in mana si si-l tot bagau unul altuia in ochi. Zilele astea is iar fan Lacrimosa.

*da, Wildhoney nu exista n ’92. inner joke.