2011 – II

Bun. Că tot rămăsesem la seriale, aș mai adăuga că Southpark se transformă tot mai puternic într-un fel de cronica cârcotașilor, dacă se ntâmplă ceva pe la americani pe parcursul unei săptămâni, săptămâna următoare, pac, apar și băieții cu un episod despre asta. Chiar și așa, e în continuare deștept și entertaining și mai decent decât orice altceva de pe la televiziunile americane. Dar nu asta vroiam sa zic. Ci ca în acest al 15-lea sezon a apărut cel mai tragic și relevant comentariu despre condiția umană. Episodul You’re Getting Old (și următorul) confirmă că there is no hope for humankind, odată ce ajungi la vârsta mijlocie și ai un job totul devine o cursă disperată  încercând să recuperezi chestii irecuperabile. No joy in life anymore, just patterns, everything is shit, no solution. Cam asta e morala.

IV. CĂRȚILE

La capitolul ăsta vin așa, fără ordine, 5 cărți deosebite, de la facerea lumii până azi, pe care s-a întâmplat să le citesc eu anul ăsta și să le recomand oricui trece pe aici.

ROBERT SILVERBERG – PHASES OF THE MOON

O antologie cuprinzând întreaga sa carieră, atât de mișto încât nici n-o să vorbesc despre ea aici. Urmează articol separat despre relația mea specială cu Silverberg și despre ce scriitor grozav e dânsul.

CHINA MIEVILLE – THE CITY AND THE CITY

… sau ce se întâmplă când îl corcești pe Kafka cu Raymond Chandler. Se întâmplă un roman noir, în limbajul stilat și inventiv care l-a consacrat pe Mieville, plin de un absurd extrem și de comentarii subtile despre politică, formalism, alienare. Ca și în cazul unui alt roman asemănător, atât la stil cât și la premiile abătute asupra lui – The Yiddsh Policemen Union a lui Chabon – în cartea lui Mieville intriga polițistă e doar decorul, mijlocul cel mai la îndemână pentru a exploata o idee genială.

VLADIMIR NABOKOV – LOLITA

A fost o lacună care aștepta demult să fie acoperită și o surpriză plăcută, căci nu mă așteptam la stilul ironic, jucăuș și pe alocuri absurd în care e scrisă cartea. Cred că e romanul meu de dragoste preferat.

TERRY PRATCHETT – UNSEEN ACADEMICALS

Pentru că nici un an nu e complet fără cel puțin un Terry Pratchett și pentru că orice carte de-a lui, odată citită, e automat de top. Asta a fost ultima din serie la momentul la care am citit-o și, culmea, moșulică încă mai are chestii de zis, dincolo de faptul că, ca și structură și poante, cam toate cărțile lui sunt la fel. Cu ocazia asta am ajuns în sfârșit la zi cu seria Discworld, iar Terry s-ar părea că a ajuns cu ea la capăt, că, din câte am auzit, anu ăsta a tot umblat pe la elvețieni să-l sinucidă.

SIMON SINGH – BIG BANG

Ca reacție la toate lucrurile mărunte cu care a trebuit să-mi bat capul anul ăsta , născocite de niște oameni mărunți, atât de mărunți încât la scara lor mărunțișurile par importante, m-am apucat de seria cărților de popularizare științifică de la Humanitas. Big Bang prezintă istoria modelelor despre Univers, a oamenilor care au pus umărul la ele și a modului în care s-a ajuns la tot ceea ce știm azi despre el. Ineditul cărții lui Singh constă în faptul că e atât de bine concepută încât se citește ca un roman, stai lipit de ea cu orele ca să vezi ce se mai întâmplă și care e deznodământul. Iar informația în sine e facinantă și mai ales, esențială pentru oricine se pretinde cetățean al acestei planete.

MENȚIUNI

– mi-am luat toate cele 4 volume de proză (scurtă) ale lui Woody Allen. Care, puse laolaltă, fac cât jumatate de roman de Stephen King. Ca grosime, adică. De fapt, for whoever it may concern, primele trei au fost adunate sub un singur acoperiș la care îi zice The Insanity Defense și care e varianta pe care o am eu. Spre surprinderea mea, prozele lui Woody au la fel de multă logică ca și primele lui filme. Toate ”povestirile” din toate cele 4 volume sunt pe teme absurde, sunt ironice, sarcastice, fără noimă per ansamblu, dar pline de replici memorabile. De fapt am fost șocat cât de mult seamănă cu Terry Pratchett, atâta doar că poantele sunt cu evrei în loc de vrăjitori.

– am pus mâna (și chiar am citit) pe cele 7 volume (deocamdată) din The Walking Dead. Per ansamblu e foarte ok, una din puținele benzi desenate pe care nu-mi pare rău să fi pus mâna. Se mai repetă pe ici pe colo, personajele vorbesc cam mult în clișee, dar evoluția personajului principal face toți banii. Asta și momentele tragice cand li se întâmplă personajelor chestii nașpa, incontrolabile, imitând atat de bine haosul din viața reală încât uiți că citești o carte și te trezești cu câte un nod în gât pentru fiecare personaj care dă colțu.

V. CONCERTELE

1. RAMMSTEIN @ Budapest

De fapt încă nu sunt sigur că i-am văzut. Se mișcau ca ei, cântau ca ei, dar de unde stăteam n-am avut cum să-mi dau seama dacă erau chiar ei că eram în celălalt capăt al stadionului. A fost o mare învățătură de minte, pe viitor la concertele de arenă ori iau bilet în primul rând, ori stau acasă și mă uit la un dvd sau ceva. Oricum, concertul anului. Fiind pe stadion acoperit m-am gândit că nu-i lasă să se joace cu focul, dar și-au făcut din plin toate numerele clasice, plus o smecherie cu o pasarelă suspendată care mai cobora din cand în când să-i ducă în mijlocul sălii, unde cântau înghesuiți pe o scenă improvizată, ca într-un WC public. Dacă aș fi dedicat un articol concertului la momentul potrivit, aș fi avut răgaz pentru niște reflecții legate de publicul tipic Rammstein, dar așa va trebui să aștepte până data viitoare. Să zicem doar că în preajmă era în același timp și un concert Modern Talking unde era să ajung din greșeală și că judecând strict după publicul din fața sălilor respective, ai fi jurat că ăia de la Rammstein sunt veniți la Modern Talking și invers.

2. DARK TRANQUILITY @ București

Una din cele mai mari restanțe pe care le aveam în domeniu. Dark Tranquility sunt singura trupă de death metal care în concerte urlă la tine cu zâmbetul pe buze și îți transmit energie pozitivă prin piese despre moarte, singurătate, deșertăciune și alte teme esențiale din repertoriul genului. A fost un concert excelent organizat, excelent sonorizat și cu trupa în mare formă. Acu că am auzit Lethe live sunt cu un pas mai aproape de nirvana.

3. Judas Priest @ București

La concertul bunicului Halford am participat din două motive: for old times sake și pentru că cântau la mine în spatele blocului. Până la urmă a fost o idee bună, auzind piese clasice de dinainte să mă nasc, cântate cu profesionalismul câștigat în zeci de ani de experiență ai așa o senzație că ești în prezența a ceva mare, chiar daca nu ești neapărat fan.

4. Kultur Shock @ București

Ăștia sunt trupa pentru care m-aș însura numai ca să-i chem să-mi cânte la nuntă. Punkul țigănesc balcanic cu trompete, viori și chitări electrice furioase sună nemaipomenit live, fix cum îmi închipuiam acu câțiva ani când am auzit de ei și de când așteptam să îi prind live.

5. Lake of Tears @ București

Una din trupele tinereții mele, dar care au ajuns prea târziu ca să mă mai bucur de ei cum aș fi făcut-o acu zece ani. Oricum live s-au prezentat decent și cântarea a nimerit într-un moment propice al carierei lor, când tocmai ce au scos un album surprinzător de interesant pentru stilul lor. Marele minus a fost că Brennare a venit fără ciupercă în cap și cu un look de corporatist în pauza de masă.

6. The Egocentrics @ Cluj

Judecând strict după muzică, Egocentrics ar fi fost teoretic mult mai sus în topul ăsta. Problema e că sunt încă la nivelul de trupă pentru connaisseuri și din cauza asta concertele lor se întâmpla prin beciuri înguste. De data asta a fost vorba de pivnița de la Zorki, unde spațiul era atât de redus încât nu știai unde se termina publicul și unde începe scena. Cu toate astea concertele lor sunt în ultimii ani evenimentul de care mă bucur cel mai mult din peisajul muzical românesc.

MENȚIUNI:

– Deftones @ București –  a fost un concert foarte entertaining, plin de motive de zbenguială și voie bună. Problema e că, piesele fiind toate croite după același model, după o vreme concertul a devenit doar plictisitor și obositor.

– Vader, Gorgoroth @ Cluj – un eveniment la care am mers că eram curios de Vader, pe care nu am reușit să-mi fac timp să-i ascult acasă, și pentru a vedea cât de mult se poate rezista fără să râzi la Gorgoroth, știut fiind că vocalul lor mai are obiceiul să coboare de pe scenă și să-i căpăcească pe ăia care nu sunt în ton cu solemnitatea muzicii. Până la urmă Vader nu s-au prins de mine, fiind o trupă mult prea generică ca să-mi merite atenția, iar Gorgoroth au fost amuzanți, mai ales că they didn’t overstay their welcome și s-au cărat după vreo oră, probabil ca să nu se prindă lumea că de o oră cântau aceeași piesă.

VI. MUZICA

Cu albumele noi am stat tare prost. Din cauza lipsei de timp și de dispoziție am fost selectiv ca bătrânii sau ca roacherii noștri. Am mers pe cărări bătătorite și am ascultat în mare parte doar albume ale trupelor pe care le știam și care n-au încercat să îmi tulbure pacea interioară prin inovații, să îmi risipească letargia prin originalitate și avantgardism. N-a fost niciun album care să mă dea pe spate și pe care să îl pot pune pe locul unu fără să stau pe gânduri. Așadar, în ordine alfabetică, this is it:

EVERGREY – Glorious Collision

N-am mare lucru de comentat aici, e doar Evergrey în cea mai bună formă de la The Inner Circle încoace. Piesă preferată: To Fit the Mold

GRAVEYARD – Hisingen Blues

Surpriza anului, Graveyard îs o trupă de american blues clasic, cu balade de inimă albastră și tot tacâmul, cântate de niște scandinavi simpatici care s-ar părea că sunt la al doilea album. Piesă preferată: Uncomfortably Numb

IN FLAMES – Sounds of a Playground Fading

In Flames nu sunt în stare să scoată un album prost, oricât ar experimenta. De data asta n-a fost vorba de experiment, e doar In Flames în stilul pe care ei înșiși l-au patentat, cu instrumentație complexă, ritm beton și versuri decente. Piesa preferată: aia din titlu

MASTODON – The Hunter

Aceleași precizări ca mai sus – o trupă care explorează toate cotloanele metalului și vine cu ceva proaspăt de fiecare dată. Coperta albumului, ca de obicei, e beton. Nu cred că mai e nevoie s-o zic, dar nah: Mastodon sunt una dintre cele mai importante trupe contemporane din toate genurile. Piesă preferată: Stargasm

MONKEY3 – Beyond the Black Sky

Trupa mea de fuflet din căprăria stoner psyhedelic. Piesa preferată: Camhell

MYRATH – Tales of the Sands

Altă surpriză a anului, Myrath sunt niște tunisieni foarte gay la înfățișare care cântă metal progresiv profesionist cu influențe orientale foarte bine integrate. Era cât pe ce să-i văd live acu vreo două luni, dar s-ar părea că lui Șandor666 nu i-a ajuns alocația să-i plăatească, așa că au dat câteva ture cu autocarul prin localitate după care s-au dus mai departe. Mi se pare un incident destul de grav încât să fi meritat o pancartă la revoluția universală de luna asta. Piesa preferată: Tales of the Sands

PUSCIFER – Conditions of My Parole

Albumul soft al anului, uneori prea soft și fără vlagă pentru binele lui, scos de genialul Maynard de la Tool. Piesă preferată: Man Overboard

ROME – Die Aesthetik Der Herrschaftsfreiheit

După o pauză abisală de aproape un an de la ultimul album, Jerome s-a întors cu 3 albume într-unul, de mănânci o pită până le termini de ascultat. Albumul merge pe linia ultimelor 2 – mai mult romantic decât marțial, mai mult folk decât neo, per ansamblu prietenos și foarte catchy. Piesa preferată: You Threw it at Me Like Stones

SEPTIC FLESH – The Great Mass

Albumul ăsta a fost probabil cel mai bun lucru care s-a întâmplat anul trecut în Grecia. Merge pe stilul inițiat odată cu Communion – multă orchestrație auxiliară și bombasticisme, însă curge tare frumos. Piesa preferată: Pyramid God

TOM WAITS – Bad As Me

O serie de piese proaspete, pentru cine le ascultase pe alea vechi până la saturație. În rest nimic nou, Tom Waits is still cool. Preferata: tot aia din titlu

ALTE CHESTII RELEVANTE:

– albumul de ukulele al lui Eddie Vedder intitulat – n-o să vă vină să credeți – Ukulele Songs. Că tot veni vorba, în ultima vreme dau suspect de des de Eddie prin filmele recente, fie cu câte o piesă compusă special pentru ocazie, fie cu câte una din vremurile cu Pearl Jam…

– albumul nou Steel Panther, cea mai mișto trupă la mișto a momentului. Îi zice Balls Out și e aproape la fel de plin de hituri și versuri memorabile ca și anteriorul. I’m going to a party – tomorrow night, tomorrow night – but tonight I’m playing angry birds

– simpaticul album de industrial al uneia dintre cele mai crâncene trupe de death de pe vremuri – Morbid Angel. Au ajuns la litera I – Illud Divinum Insanus. Deasemenea, primul album Morbid Angel pe care l-am ascultat până la capăt – și m-am simțit bine pe parcurs.

– albumul nou The Egocentrics, cu piese mai cuminți și mai aranjate, nu la fel de grozave ca pe albumul de debut, dar încă destul de inspirate. You’ve just gotta listen to this!

– prima trupa și primul album de black metal hipsteresc din istorie. Liturgy, respectiv Aesthetica. Ei se jură că cântă black metal transcedental. Sună raw, pe alocuri ca Burzum. Asta în timp ce în pozele promo arată ca Pink Floyd în vremurile lor de glorie. Hitul albumului: Returner. Atenție la cum arată membrii, cu accent pe tobar.

– în fine, la capitolul albume simpatice care n-au ajuns în top, ar fi cam așa: Animals as Leaders, Lake of Tears, Devin Townsend (x2), Deine Lakaien, Pain of Salvation, The Dwarves.

VII. VIAȚA

DE BINE

– mi-am făcut în sfârșit abonament la Scientifc American;

– am cedat impulsului de colecționar și am început să adun de la jocuri preferate în original la volume arătoase gen Absolute Sandman sau ediții mișto de colecție precum cele scoase de Everyman’s Library sau The Library of America

– mi-am încropit o uniforma de hipster steampunk cu care pot să mă infilterez practic oriunde și chiar o fac cu succes;

– am învățat să scriu cu diacritice;

– am început să umblu în zig-zag. Because life is not a straight line.

– edițiile lunare A Night into the Void de la Gazette, un fel de chefuri exclusiv cu stoner și genuri conexe. Un eveniment cultural esențial și binevenit în condițiile în care 9 din 10 roacheri români n-au auzit de așa ceva. Singura problemă e că din cauza specificului muzicii și a locației de kkt serile astea sunt un fel de audiții exclusiviste în care oamenii se fâțâie nehotărâți de colo-colo, că nici muzica nu-i de dansat, nici scaune de stat pe care să meditezi la ea nu sunt.

DE NAȘPA

– m-am blocat cu filmele pe la anii ’50, în sensul că n-am văzut mai nimic din lista cronologică de vizionări esențiale;

– am intrat cu un picior în câmpul muncii. Mi-e teamă că în câteva luni, când o să-mi bag și celălalt picior, o să mă înghită de tot;

– Aron Biro a plecat dintre noi;

– haitele de câini vagabonzi din centrul capitalei care terorizează in fiecare noapte trecători în secvențe desprinse din filmele cu zombie și care mi-au provocat insomnii în absolut fiecare noapte timp de mai bine de jumătate de an cu lătratul neîntrerupt. Și indivizii rupți de realitate  care au impresia ca nu e nimic in neregulă cu asta și că sărmanele ființe inocente ar trebui lăsate în pace, în condițiile în care ei au văzut prima dată un câine în viața lor în desenele cu Scooby Doo; ăștia ar trebui eutanasiați înaintea maidanezilor.

– am înțeles cum funcționează lumea, am văzut ce se ascunde în spatele cortinei și în consecință m-am plafonat existențial.

OMUL ANULUI

Tiffany

2011 – I

Noroc cu obsesia pentru bilanțuri care ma ndeamnă să resuscitez blogul ăsta, chiar dacă cu frecvența lui Moș Crăciun, altfel ar rămâne în moarte clinică pe vecie și mare păcat ar fi. Mă rog, o stavilă împotriva uitării, în departamentul de marketing a fost și waterytimes, care a încercat să-mi dedice o odă în proză, dar pe la mijlocul articolului l-a luat valul filosofic și s-a înecat în viața și opera kantiană. Pentru cine e interesat în sintagme cu care să mi se adreseze cand mă întâlnește pe stradă, articolul e aici. Revenind, în 2011 a bătut viforul schimbării din toate direcțiile și pe toate planurile, chestie care s-a repercutat și asupra componentei înalt-culturale despre care vorbim aici. În primul rând, am petrecut mai mult de jumate din an în Valea Plângerii, orașul celor 1001 de câini vagabonzi, aurolaci și mașini pe metru pătrat. Din cauza asta – și din altele – am operat o schimbare de priorități în timpul liber, care și ăla s-a împuținat considerabil față de anii trecuți. Adica am insistat puternic pe partea ludică și cea socială. In other words, m-am jucat pe calculator ca un copil oligofren, cum n-am mai facut-o din liceu încoace, iar în restul timpului, asta fiind de regulă când placa video amenința să contribuie puternic la încălzirea globală, am cutreierat cu încrâncenare birturi, chefuri, oameni, evenimente. A fost anul în care am dat cei mai mulți bani pe cărți și am cetit cel mai puțin. Am văzut relativ puține filme, iar majoritatea ălora au fost revizionări nostalgice. Am fost la cele mai multe concerte dar am ascultat cel mai puțin muzică. N-a murit nimeni relevant pentru universul meu.

Cât am fost cantonat în Sodoma, fiind nevoit în sfârșit să scot capul în lume printre oamenii normali, the famous 99 percent, despre care anterior știam că există doar din anecdotele amicilor sau din clipurile cu interviuri umoristice de pe youtube, am apucat să trag niște concluzii oarecum sinistre despre țara asta și oamenii din ea. De fapt am tras la concluzii cât pentru un întreg sistem fizolofic iar momentan le organizez într-un post încrâncenat și tragique, care sper să apară aici în viitorul apropiat. My own theory of everything. Dar s-au întâmplat și lucruri înălțătoare pentru spirit în Sin City. Am fost la cea mai mișto piesă de teatru a anului, Bullets over Lipscani, aia despre care a scris colegul meu de firmă, aronbiro, pe blog din ce auzise de la mine. În esență piesa e un colaj de trei adaptări după tot atâtea nuvele de-ale lui Woody Allen și e adaptată de un regizor care, ca și Woody, e evreu, dar nu lăsați asta să vă sperie, că e cel mai mișto evreu din showbizu românesc. Apropo, când zic adaptată, mă refer la faptul că se găsesc referințe în ea la Schopenhauer, dar și la Camil Petrescu, și în general ăsta e unul din farmecele majore ale piesei. Iar muzica, pentru cine cunoaște, e luată din coloana sonoră de la Grim Fandango. Din câte am la cunoștiință încă se mai joacă în Godot.

Tot la categoria teatru (cred), inspirat de unul din filmele esențiale ale anului trecut, m-am dus să văz Lacul Lebedelor, în interpretarea celebrei echipe de balet de la Moscova. Acu, problema mea cu baletul stă tocmai în interpretarea cuvântului interpretare. Cu toată grația și frumusețea coregrafiei, mi-e greu să empatizez cu o ceartă conjugală sau o discuție despre sensul vieții interpretate printr-un triplu tulup și-o săritură pe vârfuri. Plus că am prins varianta cu happy end, astfel încât inițial am crezut că Aronofsky cu al lui Black Swan a fost un ticălos sadic când a stârpit lebăda la final. Apoi am aflat că piesa are mai multe sfârșituri consacrate de-a lungul timpului, probabil și din cauză că lumea oricum nu merge la balet ca să urmărească povestea (din motivele de care vorbeam mai sus). În fine, cu opera și baletul n-am reușit încă să mă împrietenesc. Daca mă puneți să aleg, aș alege totuși baletul, pe criteriul că prefer oricând să mă uit 2 ore la gagici suple făcând roata țiganului în fuste scurte decât la niște milf-uri care glăsuiesc pompos la limita ultrasunetelor.

Musicalurile, în schimb, sunt cu totul altă chestie. O altă premieră din viața mea culturală din Ankh-Morpork-ul dă pă Dâmbovița a fost musicalul Rebecca de la teatrul de operetă. În funcție de direcția din care veniți, Rebecca ar putea să vă sune cunoscut ori din cauza cărții lui Dauphne de Maurier, ori din cauza filmului lui Hitchcock, care a înhățat Oscarul în 1940. Ambele răspunsuri sunt corecte, filmul (și musicalul) fiind ecranizarea cărții. Dincolo de unele cântece mai naive și de faptul că masculul principal, pe care eu îl aveam întimpărit în minte cu fața lui Lawrence Olivier, semăna la moacă și la voce cu Horia Brenciu, piesa a fost bestială. A avut coregrafie de nota 10, efecte speciale, scenă rotitoare, rampe decoruri, recuzită iar unele cântece au fost atat de bine scrise și regizate de-ți dădeau fiori, oricât de cinică ți-ar fi inima.

Despre restul chestiunilor biscutăm la secțiunea adecvată, așa că să defileze topurile, în ordinea timpului acordat pe parcursul anului fiecărei activități:

I. JOCURILE

După cum ziceam, asta a fost activitatea principală a anului. Ma rog, dintre cele despre care se cuvine sa vorbim pe blog. Precizez dinnou că nu ma joc shootere, jocuri cu fotbal sau cu mașini pentru că mi se par ori prea simple, ori prea puerile, ori ambele. Și nici jocuri de browser sau de facebook, făcute pentru corporatiști cu mai mult timp liber decît merită.

1. SKYRIM

În momentul in care scriu postul asta sunt aproximativ 120 de ore into the game și am făcut cam tot ce se putea face, mai puțin povestea principală. Deci să mă vedeți cum ma plimb eu prin zăpezi și peșteri cu maciucile mele gemene în mâini și strigăte de dragon în gâtlej, și cum dau în gură la zombie , bandiți și la rebelii aia nenorociți și secesioniști deopotrivă, neuitând în același timp să ajut câte un bunic să își recupereze alembicul de făcut țuică. Am cu o casă mai mult decât Năstase, în fiecare oraș important din provincie… O nevastă bună la care pot să-i cer bani și demâncare… Un companion vrednic care și-ar da viața pentru mine, la fel cum au făcut-o și cei 10 de dinaintea lui… Skyrim e dovada că jocurile pe calculator sunt o formă de artă modernă. Designul grafic e impresionant, de la arhitectura cladirilor, inspirată din tradiția nordică, la munții înzăpeziți cu vântu care-ți bate în față sau aurorele boreale nocturne. Iar storylineul e mai complex și mai matur decât în majoritatea romanelor fantasy contemporane. Iar muzica… sublim. Dar asta nu tre să o zic eu, o zic toate siteurile care i-au acordat onoarea de jocul anului. Singurul reproș e că e prea ușurel, adică frustration-proof, astfel încât să-l poată termina orice neofit, oricât de prost ar juca, iar eu, ca adevărat dragonborn, nu pot să fiu de acord cu asta. Dovahkiin, Dovahkiin, naal ok zin los vahriin, Wah dein vokul mahfaeraak ahst vaal!

2. STARCRAFT 2

Jocul de strategie perfect, etalonul pentru comparație când vine vorba de orice altceva din domeniu. În plus are și cea mai bine realizată campanie single-player dintr-un joc ever. Nostalgie maximă, având în vedere că acu vreo 12 ani Starcraft era primul joc pe calculator din viața mea. După care nimic nu a mai fost la fel, cu viața socială în frunte.

3. RISEN

Urmașul spiritual al seriei Gothic, al cărei mare fan sunt, și care a fost dintotdeauna alternativa mai intimă a seriei Elder Scrolls (a.k.a. Skyrim și predecesorii). Risen e gândit fix ca primele două Gofic, așa că nu am ce-i reproșa, e o plăcere intelectuală desăvârșită și deosebit de imersivă. Doar grafica care e cam blurry mai scade din valoare.

4.PLANTS VS. ZOMBIES

Ăsta e genul ăla de joc aparent simplu, însă înșelător de complex, plin de umor de calitate și voie bună. Ca stil e un fel de strategie de tip tower defense. Tre să plantezi în timp real diverse flori prin ogradă, fiecare cu proprietățile lor care să apere casa de zombie, și ei la rândul lor diverși și cu diverse calități. Zău că nu mi-aș pierde vremea cu un joc a cărui descriere să sune ca în fraza anterioară, dacă nu ar fi mult mai mult decăt pare din descrierea respectivă.

5. HEROES 6

Seria Heroes a fost dintotdeauna țintită spre tocilarii jocurilor pe calculator, cei dispuși să țină minte multe detalii, să planifice, să gândească tactic, în fine, în esență e un fel de șah mai complex și mai colorat. A șasea parte urmează trendul din ultimii ani în materia joacelor, adică reducerea frustrării jucătorului, chestie care are ca principal efect secundar simplificarea considerabilă a stilului de joc. Ceea ce în general e cam nașpa, îmi amintește că fiecare generație e umpic mai retardată decât anterioara. Dar având în vedere că seria Heroes era oricum foarte complexă și că, în cazul ăsta ce s-a simplificat într-o parte s-a complicat în alta, per ansamblu jocul e la fel de enjoyable ca și restul seriei. Cu un plus pentru grafica superbă. Și un minus pentru că misiunile durează obscen de mult, le preferam mai multe și mai scurte. Trivia: numele misiunilor sunt toate referințe culturale, de la literatură la film, surpriza majoră fiind câteva denumite după piese de la Dead Can Dance.

…∞. GOTHIC 4

O oroare de proporții, tot ce trebuie să faci ca să îl termini e să mergi înainte (adio open world!) și să îți mai faci din când în când loc cu sabia. NPC-urile n-au nimic de zis, poveste nu prea este, questuri banale, skill system jenant. E un fel de supermario 3D. Păcat de oamenii din departamentul grafic, care s-au străduit degeaba, pentru că jocul arată foarte frumos. A, și faptul că există doar vreo 2 șabloane de fețe pentru NPCuri, care mai primesc de la caz la caz câte o mustață sau freză altfel, pentru diversitate, îți dă senzația că te uiți la un film Monty Python.

II. FILMELE

Ca de obicei, datorită decalajului față de lumea civilizată și a campaniilor de marketing ale marilor studiouri, care îți distrag atenția de la chestiile importante, probabil voi vedea și voi putea să discut în cunoștiință de cauză despre filmele esențiale din 2011 cam în vreo 2 ani. Până atunci, din sărăcia vizionărilor, am încropit un top cu producții 2011 cu care mergi la sigur.

1. BALADE TRISTE DE TROMPETA

Spre rușinea mea, stau cu integrala filmelor lui Alex de la Iglesia de câțiva ani pe hard și le tot dau târcoale, dar încă n-am intrat în ele, cu excepția lui Perdita Durango, pe care l-am văzut mai demult și e nemaipomenit. Pe ăsta l-am prins la un festival de film obscur din Orașul lui Mitică și l-am declarat solemn filmul anului încă de la ieșirea din cinematograf. Balade triste de trompeta (a.k.a. The Last Circus, în spațiul anglofon) are poveste cât pentru 10 filme. De genuri diferite, de la film de război la comedie, horror, thriller. Astfel că tot la câteva minute filmul evoluează (sau degenerează, cum preferați) în direcții imprevizibile, ca să folosesc un termen foarte apreciat ca și criteriu de valoare printre spectatorii noului mileniu. Ceea ce nu-l face dezordonat sau incoerent, filmul având o idee centrala bine conturată. Ideea de bază e veche de când s-au inventat oamenii – rivalitatea pentru o gagică, însă când protagoniștii sunt clovnul vesel și clovnul trixt știi că ai de-a face cu un film special. Care film se prezintă grozav și la partea de cinematography – imagine plus culori.

2. MELANCHOLIA

Ați observat că anul ăsta cei mai apreciați regizori-auteur contemporani au venit cu filme cu scenarii scoase parcă din episoadele din Dr. Who? Mie mi-a crescut inima oleacă când am realizat chestia asta. Deci ultimu Woody Allen e cu oameni care călătoresc în trecut într-o mașină de epocă, ultimu Terrence Mallick începe cu Big Bangul și se termină cu viața de apoi, iar Lars von Trier iasă la înaintare cu o idee care chiar a fost subiectul unui episod din Dr. Who acu vreo 2 ani – o planetă imensă care apare din senin și se ciocnește cu Pământul. Eveniment care e privit doar din perspectiva relației dintre două surori, ceea ce a determinat criticii să aprecieze foarte frumos și corect că Melancholia e primul film care prezintă o apocalipsă la nivel intim. Tot scenariul ăsta care insistă doar pe planete și pe vreo câteva personaje e de un simbolism adânc, dar spre deosebire de Antichristu, aici simbolismu e ușor de descifrat. De fapt ți-l descifrează chiar autorul într-o prezentare power-point în primele 10 minute ale filmului. Mie mi-a plăcut pentru că: 1. de ani buni visez în fiecare noapte cu sfârșitul lumii iar filmul lui von Trier se apropie cel mai mult de subconștientul meu fatalist, motiv pentru care am trăit ultima parte la modul visceral; 2. ideea că noi suntem mici și Universul e mare și că evoluția, istoria, religia și speranțele de mântuire devin ridicole când îți dai seama că totul se poate duce dracului în câteva secunde pentru toată lumea; 3. partea vizuală, imaginea și cadrele, majoritatea făcute parcă intenționat să rămână iconuri în istoria filmului; 4. sfârșitul. În schimb mi s-a părut întotdeauna cam de kkt infuzia forțată de intimitate pe care von Trier încearcă să o dea prin metoda filmatului cu camera în mână. În restul filmelor lui asta m-a deranjat doar la nivel de idee, dar de data asta cred ca și cameramanul era epileptic, că se mișca imaginea în așa hal încât m-a luat cu amețeli cumplite iar de câteva ori era să latru la ghete (n. trad. metaforă regățeană pentru a vomita. mai știu și altele). În concluzie, dupa primul horror, iar acu primul SF, aștept cu interes la anul primul film porno al lui von Trier. Atâta doar că ăsta ar fi chiar nasol s-o aibă tot pe Charlotte Gainsbourg în rol principal.

3. DRIVE

Drive are meritul de a fi primul film cu scenariu de Gone in 60 Seconds sau The Fast and the Furious care se vizionează ca un film de… să zicem Antonioni. Adică e un film sec, stilat, elegant și cu actori mișto. Pe Ryan Gosling îl știam doar ca pretty boy, nu văzusem nimic cu el anterior, dar cum toate pițipoancele sunt fane The Notebook prejudecățile față de dânsul au fost maxime. Drive a demonstrat că i-am făcut o mare nedreptate. Personbajul lui Gosling e un tip care tace și cugetă în timp ce mestecă gumă, conduce – ziua ca și cascador în filme, noaptea ca șofer la jafuri – pentru el e tot aia, condusul e condus – și în general nu prea ține la tăvăleală (n. trad. metaforă de la Vaslui pentru simțul umorului . Aparent pe acolo cuvântul tăvăleală poate înlocui cu succes orice substantiv), chestie care adaugă factorul stânjeneală oricărui dialog din film. Pe de altă parte, mi s-a confirmat că Carey Mulligan e fermecătoare în orice tip de rol, însă m-a deranjat oarecum s-o văd deja în rol de mamă, când acu doi ani a rupt gura târgului ca adolescentă virgină. Coloana sonoră e genială.

4. MIDNIGHT IN PARIS

Cel mai bun film al lui Woody Allen din ultimii ani.În ciuda faptului că e cu Owen Wilson. De fapt am observat (a se vedea și cazul lui Larry David) că orice actor care joacă rolul principal într-un film de Woody Allen și nu e Woody Allen, il imită pe Woody Allen. E îndeobște cunoscut că filmele lui Woody sunt un gen în sine, indiferent de scenariu. Midnight in Paris are ca personaj principal Parisul în 3 epoci, prezentat în așa fel încât îți vine să lași totul în urmă și să te muți în Montmartre. Tema călătoriei în trecut îi oferă lui Woody ocazia să se joace cu personaje celebre, de la Hemingway la Bunuel și să introducă tot felul de inside jokes delicioase despre ele. Dincolo de scenariu, morala poveștii e că, în fața evidenței femeile acționează instinctual iar bărbații rațional. Don’t hate me, i’m just the messenger.

5. NOTHING’S ALL BAD

Ăsta e unul dintre puținele filme pe care le-am prins la TIFF-ul de anu ăsta. E danez. Lumea zice că-i dramă, eu l-am văzut ca pe o comedie de situație. Îi drept că personajele sunt toate fukked up într-un fel sau altul. Filmul e despre o bătrână apăsată de singurătate și fiica ei cu un sân în minus, un obsedat sexual  și fiul lui gigolo și felul în care ajung să interacționeze între ei și să facă la final hora în jurul bradului de Crăciun.

MENȚIUNI SPECIALE

HOBO WITH A SHOTGUN –  alt film apărut de pe urma awareness-ului stârnit de Tarantino și Rodriguez acu câțiva ani cu Grindhouse. E al doilea fake trailer din Grindhouse, după Machete, care ajunge film în toată regula. Rutger Hauer e hobo-ul mărinimos care face rost de un shotgun și se pune pe curățat străzile de nelegiuiți în moduri care mai de care mai inventive și mai sângeroase. Iar pe parcurs mai aruncă și câte un monolog înălțător despre soarta boschetarului în lume. E un eveniment pe care nu vă permiteți să-l ratați.

RARE EXPORTS – filmul de sezon al anului, venit tocmai din Finlanda, țara lui Moș Crăciun. E vorba despre o comedie horror foarte competentă și entertaining, venită ca o reacție la toate filmele cute and cosy despre spiritul crăciunului. You’d better watch out, you’d better not cry, you’d better hide out, I’m telling you why: Santa Claus is hunting you down!

THE HUMAN CENTIPEDE 2 – al doilea segment al centipedului lui Tom Six (din 3) ridică miza, atât la partea conceptuală, cât și la aia artistică. Filmul e ceva mai explicit decât primul, ceea ce nu poate decât să ma bucure – când faci un film despre oameni cusuți ass to mouth, subtilitatea e cam același lucru cu ipocrizia – iar vizual s-a trecut la alb-negru și filmări foarte artsy, chestie care e mișto pentru că ii conferă o identitate proprie și îl face destul de diferit de primul, ceea ce, în condițiile în care această parte a doua nu are nici scenariu, e o mare realizare. Mai adăugăm și personajul principal – genial ales, punctul forte al filmului –  și doza de postmodernism, constând în faptul că trogloditul principal ajunge să își facă propriul centiped inspirat de primul film din serie, pe care il vizionează obsesiv, iar actrița din primul film ajunge iar în aceeași situație, însă de data asta jucându-se pe ea însăși – și ne iasă un film-cult for the ages.

III. SERIALELE

Cei care mă cunoaște știe că am tendința să desconsider serialele din principiu, pentru că mănâncă prea mult timp pentru cât au de oferit, așa că titlurile de mai jos sunt chestii cu adevărat de excepție, dacă am considerat de cuviință să-mi fac timp pentru ele.

1. THE PRISONER

Serial-cult din 1967, 17 episoade, scurt și la obiect, gândit, scris, jucat și pe alocuri regizat de Patrick McGoohan. Filmul e despre libertate și metode de manipulare și mind control, multe din chestiile care la vremea aia erau speculații ajungând la ordinea zilei în prezent. Scenariile oscilează între filosofic și criptic și vă zic fără să mă gândesc de două ori că sunt cele mai inteligente și de bun simț pe care le-am întâlnit vreodată într-un film. Totul are o logică, iar când scenaristul nu mai știe pe unde să scoată cămașa o da în simbolisme și-n planul sacru, ceea ce e preferabil rezolvărilor facile și nesimțite uzate oriunde altundeva. De fapt ideea serialului în sine, care e un fel de spy movie, a venit ca un fel de reacție la filmele de spionaj cu scenarii outrageous. Prizonierul ăsta, sau No. 6, pe numele lui de sătean, e un fost spion, ajuns pe o insulă-închisoare, unde eminențele cenușii încearcă să scoată de la el informații prin diverse mijloace iar el încearcă în fiecare episod să scape. Iron Maiden i-au dedicat două piese și multe dintre conceptele introduse acolo au ajuns ulterior iconuri culturale, până în zilele noastre. Be seeing you!

2. LIFE’S TOO SHORT

Noul serial al lui Ricky Gervais, 7 episoade până în prezent. E un fel de combinație între The Office și Extras, mai puțin reușit ca oricare din ele, acu că elementul de noutate s-a dus, but still fun. Penibilul e de data asta Warwick Davis, un actor midget care se joacă pe el însuși. Dacă n-ați auzit de el nicio problemă, asta e și una dintre problemele lui în serial. La fel ca în Extras, în fiecare episod apare câte o celebritate în propriul rol care se face de kkt în moduri diverse. Primele două sunt cele mai de efect: Liam Neeson încercând să se apuce de stand-up comedy și Johnny Depp, frustrat de comentariile lui Ricky de la Globurile de Aur, care se duce să-i citească de pe iPhone bancuri compuse de el și Brad Pitt ca răzbunare. Priceless.

Sleep, my friend, and you will see that dream is my reality

Pe Chris Nolan l-am trecut pe lista de regizori de urmarit de la genialul Memento incoace. Aparitzia lui Batman Begins am ratat-o pentru ca pe vremea aia gagica mea n-a vrut sa ma duca la filme cu lilieci si a durat vreo juma de an pana am recuperat, timp in care devenisem chiar si eu oleaca suspicios, cum franciza Batman era in deriva la ora aia, dupa ce o terfelise Joel Schumacher bine de tot. Am fost fan The Prestige. Pastrez inca posterul cu Jokerul din Dark Knight pe peretele din camera.

Posterele cu Inception sunt la randul lor demne de pus pe perete, arata grozav. Marea problema a filmului, si motivul pentru care am strecurat atatea prin articol, e ca ceea ce vezi in postere e fix ceea ce filmul nu e. Sa o luam metodic (si pe cat posibil fara spoilere): pana la ora asta a aflat toata lumea ca Inception e un heist movie futuristic in care o ceata de indivizi patrund prin visele oamenilor ca sa fure informatzii. Visele au propria arhitectura, care poate fi modificata constient de cineva care stie ca viseaza si e bine antrenat. In vis nu exista termenii de realism si logica. Tot ce ti se intampla pare logic si realist pana te trezesti. Dreams feel real while we’re in them. It’s only when we wake up that we realize something was actually strange – zice la un moment dat un personaj. Chestiile astea le stie oricine, de-aia s-a inventat termenul de oniric. Si filmul bate moneda pe treaba asta destul de insistent in prima faza. Ei bine, pentru un film care se desfasoara in proportzie de 80% prin vise (sau 100%, depinde cum interpretezi) Inception nu are nimic oniric, nimic suprarealist, dupa cum promit posterele. Cu toate premisele stabilite, care nu sunt doar enuntzate, ci si exemplificate in prima parte, Inception se desfasoara in decoruri cat se poate de conventzionale. Deja secventza cu Parisul impaturindu-se ca un covor (aia din trailer) e iconica. Din pacate nu doar ca e singura, ci e si folosita la inceput, pe post de tutorial. Macar daca o foloseau in punctul culminant sa scoata personajele din ceva situatzie imposibila. Se vorbeste de paradoxuri arhitecturale. Dupa un sfert de ora jubilam vazand ecranizari dupa desenele lui Escher. Si peste alea s-a trecut rapid, tot in regim de tutorial. Se vorbeste de labirinturi arhitecturale, create de indivizi specializati in arhitectura visului. Singurul labirint pe care l-am vazut in film a fost unul desenat cu pixul pe foaie de Ellen Page. In rest trei sferturi din film personajele se bat si se urmaresc printr-o intersectzie, intr-un hotel si pe o partie de schi. Tot ce ramane din minunatziile enuntzate in prima parte e un tren care trece prin centrul orasului si o bataie grozava pe un hol in regim de gravitatzie zero.

In general mi se pare cam de kkt sa judeci un produs in functzie de ceea ce nu e si in functzie de asteptari, care sunt subiective si depind de efortul depus intru informare de cel care si le face. O dezamagire pe criteriile astea spune cam totul despre spectator si nimic despre film. Insa in cazul asta nu e vorba de asteptari, ci mai degraba de promisiuni. Filmul asta efectiv isi seteaza niste premise, teoretizeaza niste chestii, iti da pe la nas cu o serie de minunatzii vizuale si conceptuale, apoi isi baga picioarele si face stanga-mprejur. Nolan promite spectacol, promite mai ales inventivitate vizuala si in final ne ofera o varianta mai sofisticata de James Bond. Sau Ocean’s Eleven. Asta la nivel de suprafatza.

Am tzinut sa pun paragrafele anterioare mai la inceput pentru ca Inception e  un film exceptzional si asta e impresia cu care vreau sa ramai la urma, draga cetitoriule. Elementul revolutzionar e faptul ca premisele povestii impun structura neconventzionala a filmului, ca in Memento. In Memento amnezia pe termen scurt a personajului a dus la desfasurarea intregului film in marshalier. In Inception, premisa cu visele impartashite si stratificate face ca filmul sa avanseze spatzio-temporal nu inainte, ci mai degraba in jos. E primul film din istorie in care se poate vorbi la propriu de profunzime narativa si poveste multistratificata. Iar decalajele temporale intre nivele dau nastere la niste situatzii delicioase.

Al doilea element genial e intriga in sine. If you can steal an idea, why can’t you plant one there instead? Strategia pentru a face asta, in jurul careia se invarte filmul, e fascinanta. Cum sugerezi cuiva o idee, chiar si in vis, astfel incat subiectului sa i se para ca ii apartzine?  Si aici trebuie adaugat ca filmul e foarte bine documentat psihologic, de la mecanismele de baza ale ideii de vis pana la subconstientul colectiv. Doar ca undeva pe drum a preferat sa uite ca visele sunt oleaca suprarealiste, ca in vis orice e posibil, mai ales cand ai un arhitect special angajat sa se asigure de asta, si nu ai nevoie de partii de schi si hoteluri.

Inception contzine si o intreaga ceata de actori dragi mie. Sper ca cine a vazut filmul a observat ca Di Caprio joaca acelasi rol ca in Shutter Island – il bantuie nevasta moarta si copii, e certat cu realitatea. Si mai sper ca ati observat si cat de bine seamana Joseph Gordon Lewitt cu raposatul Heath Ledger. Asa, in perspectiva noului Batman pe care il pregateste Nolan, if you see what I mean. De Ellen Page m-am indragostit in Hard Candy, am fost dezamagit sa o vad crescuta, in rol de femee matura. Apropo, in film o cheama Ariadne si se ocupa cu construit labirinturi (Ariadna, labirint… get it? get it?). Frantzuzoaica mea preferata, Marillon Cotillard e adorabila, ca intotdeauna. Probabil auzind ca Non je ne regrette rien e un plot device in film, s-a bagat si ea sperand ca o lasa sa cante. Mai e pe undeva pe acolo si Michael Caine, o prezentza intotdeauna incantatoare, care s-ar parea ca atata timp cat sta in preajma lui Nolan e condamnat sa il joace tot pe Alfred, indiferent de film.

La capitolul referintze, comparatzia cu James Bond nu era peiorativa. Nolan insusi a fost influentzat direct de filmele respective si le-a omagiat la greu prin Inception. La fel si cu Odiseea Spatziala (exista cel putzin 3 cadre mishto furate cu stil si respect din filmul lui Kubrick). Inevitabilele comparatzii cu Matrix, in schimb, sunt  supralicitate. Dincolo de intriga legata de chestionarea realitatzii, asemanarile tind spre zero, iar intriga respectiva e veche de cand lumea, nu a nascut-o Matrix. Asta e ca tendintza aia in literatura de a pune eticheta kafkian pe orice chestie care contzine o oarecare doza de absurd.

Inception e unul din blockbusterele alea rare care infratzeste pe devoratorii de popcorn cu intelectuali, pe cinefili cu muritorii de rand, pe Basescu cu bugetarii etc. Singurul lui bai e ca putea cu usurintza sa fie mult mai mult, cel putzin vizual. Cand s-au aprins luminile in sala la final traiam senzatzia asta ca pe o frustrare personala, ca pe un examen picat primul sub linie. Ah, iar compromisul cu ratingul scazut – PG13 – ma scoate din sarite din printzipiu. Chiar daca ceea ce am vazut m-a tzinut destul de ocupat incat sa nu simt nevoia de injuraturi inventive, galetzi de sange sau sex agramat.

In fine, pana la una alta, Inception ramane cel mai apropiat lucru de o ecranizare dupa Ubik al lui Philip Dick. Sfarsitul e practic identic.

TIFF 2010, episode I

Anul asta a fost prima editzie a TIFFului la care am intrat in atmosfera festivalului. Cu lectzia invatata din anii trecutzi am evitat frustrarile cumparand din timp bilete la sectziunea Competitzie (unde pare a fi cea mai mare inghesuiala) sau mergand la sectziunea Umbre (unde nu e niciodata inghesuiala, fiind vorba de sectziunea pentru filme neserioase). Asa ca anul asta n-am ratat nicio zi de festival, dar nici nu m-am abuzat incalcandu-mi printzipiile si iesind din casa in timpul zilei. La capitolul lucruri bune si impliniri personale marcam urmatoarele:

• participat la premiera variantei restaurate din Metropolis. ‘t was glorious sa vezi cel mai mare cinematograf din oras plin ochi la un film mut de acu vreo 80 de ani. Cu soundtrack live de muzica electronica foarte zglobie, ca sa tzina atentzia publicului treaza pe parcursul celor 3 ore. Despre Metropolis si Fritz Lang am biscutat aici. Am invatzat recent de la o mini-bloggeritza ca un clip pe youtube face cat o mie de cuvinte, asa ca luatzi de aici una dintre cele mai mishto secventze din toate timpurile. Apropo de restaurari, Republica are mare nevoie de una, scaunele alea sunt tortura curata.
• vazut cel mai mare numar de filme de cand exista festivalul
• participat la deschiderea oficiala, facut cu mana de pe covorul rosu in Piatza Unirii, unde in fiecare seara s-a proiectat cate un film pe ecranul gonflabil in atmosfera de sarbatoare. Mai putin cand am vrut eu sa merg. In seara aia a plouat.
• gafa adorabila a lui Chirilov la aceeasi deschidere, cand a urcat el pe scena sa ne spuna ca nu organizeaza festivalul ca sa devina celebru si ca daca ar fi tzintit la asta s-ar fi facut politician. Apoi i-a dat cuvantul politicos domnului primar.
• amploarea festivalului. Anul asta s-a simtzit atmosfera de sarbatoare prin tot orasul, mai ales datorita proiectziilor din centru, unde in fiecare seara militzienii au inchis traficul, compromis care pana acu n-am vazut sa fie facut decat pentru festivalul berii si stari de necesitate.
• participarea lui Wim Wenders, unul din regizorii mei preferatzi
• un prim pas in directzia mult-asteptatului film romanesc cu zombie, facut de Tudor “Lovesick“ Giurgiu impreuna cu Aron “somitate in domeniul filmelor cu zombie“ Biro

Raportam la sectziunea chestii nasoale:

• am ratat atat proiectzia Dracula (versiunea spaniola) de la Bontzida (acompaniata de Gary Lucas, un chitarist fain) cat si proiectzia Dracula (versiunea americana) de la Opera. N-a fost asa mare bai, ca oricum varianta cu Bela Lugosi o stiu pe de rost. Despre Tod Browning si Dracula am scris aici, pe vremea cand eram un bloger prolific.
• anul asta au fost doar 3 seri la drive-in si n-am avut ce vedea in niciuna din ele.
• m-am intalnit la mall cu prima mea gagica. Eu mergeam la TIFF. Ea, cu un bratz de popcorn, la Prince of Persia. Unde sala era plina. Teribil. Noroc ca ne-am despartzit in clasa a patra, inainte ca divergentze de genul asta sa devina o problema.
• nu m-am intalnit cu Wenders. Si n-am fost la niciunul din cele 3 filme ale lui din cadrul festivalului – documentarul nu prezenta interes, Don’t Come Knocking il vazusem si e slabutz, iar pentru Until the End of the World astept de vreun an starea de spirit potrivita.
• Am facut ingrijorator de multe alegeri proaste. In conditziile in care s-ar parea ca au fost destule filme bune, din ce am auzit acu, la inchiderea editziei. Oricum, la un festival de 250 de filme, majoritatea foarte noi sau foarte obscure, e mai mult o chestie de loterie treaba cu alegerea.

Atentziune, povestile de mai jos sunt cu spoilere. In primul rand pentru ca majoritatea filmelor de la TIFF n-0 sa fie vazute de  nimeni niciodata in afara festivalului sau daca unele o sa intre in circuit asta o sa se intample peste destul de mult timp incat sa fi uitat ca ai citit undeva despre ele. In al doilea rand pentru ca iar am nimerit la o gramada de filme proaste sau fara vlaga care suna mult mai bine povestite decat vazute.

Soul Kitchen – filmul din deschiderea oficiala a TIFFului s-a dovedit a fi o comedie mult prea usoara si nesofisticata. Mai ales ca de la un regizor neamtz de originie baiazidiana, care a facut ceva valva la TIFF in anii trecuti, ma asteptam la mai mult decat un feel-good movie de inspiratzie americana. Soul Kitchen ii zice restaurantului de categoria Z unde personajul principal e patron, bucatar si grec. Asta pana isi angajeaza un bucatar isteric si atat de priceput incat nu-l vrea nimeni pentru ca gateste mancaruri prea exotice si scumpe si arunca cu kkt in gusturile clientzilor care ii critica mancarea. Care bucatar, apropo, e singurul personaj ok din film. Si grecul nostru, care la inceputul filmului face hernie, penduleaza cu dureri de spate intre gagica care pleaca in China si, satula sa nu i se acorde prioritate, se cupleaza cu un chinez cu un cap mai mic decat ea; fratele proaspat iesit de la inchisoare care vrea si el un post la restaurant; colegul de liceu perfid care vrea sa-i cumpere carciuma cu orice pretz si problemele cu taxele. In ultimul sfert de film toata lumea isi rezolva problemele, dupa indiciile plasate in primele trei sferturi cu subtilitatea tipica unei comedii romantice pentru coafeze. A, apare si Udo Kier intr-un rol meteoric de corporatist infect dependent de tic-tac-uri. 5.50/10

Amer – un experiment cinematografic reusit. Un film tare prost. Experimentul consta in joaca cu elementele formale si cliseele horrorului clasic italian aka giallo. Din punctul asta de vedere, filmul e un tribut sau parodie (in functzie de simtzul umorului si starea de spirit in care te afli cand vizionezi) a stiului initziat de Mario Bava, Lucio Fulci si mai ales Dario Argento (care, apropo, tocmai a scos un tribut propriu in cinstea genului, caruia ii zice chiar Giallo). Insa autorii nu par a se fi prins ca un film, oricat de artistic si style-oriented, spune in primul rand o poveste. Altfel e doar un exercitziu cinematografic pe care sa il aratzi colegilor de breasla care sa comenteze, invetze si eventual sa te bata pe umar pentru grozavele abilitatzi tehnice. Desigur, when all else fails, poti , ca autor, sa invoci suprarealismul si atunci problema va fi a privitorului, incapabil sa perceapa simbolurile adanci ale operei tale. In fine, in masura in care se preteaza la povestit, Amer asta e un film in trei seventze: in prima o fatuca se preumbla printr-un conac dintr-o camera in alta pe unde da ba de o bunica sinistra (in stilul filmelor japoneze cu fantome), ba de bunelu mort pe pat, ba de parintzi care fac el sexo. In secventza a doua fatuca se face fata si se plimba pe o faleza cu mama, iar in ultima parte se intoarce femee in toata firea la conacul prin care se preumla in prima parte, unde face o baie fierbinte si se fugareste cu un nene care nu mai stiu ce cauta pe acolo. Toata pseudo-povestea asta e prezentata intr-o ora si jumatate de prim-planuri cu cate o fatza, un ochi, o mustatza, un fir de par, o fusta fluturand si sunete pregnante de ochi clipind, dintzi scrashnind, nasuri respirand. Daca Amer ar fi fost un film mai degraba decat un exercitziu de stil ar fi putut fi pentru giallo-ul italian cam ce a fost Grindhouse pentru exploitation-ul american. 4/10

La Horde – de departe cel mai entertaining film al editziei, ca sa incep entuziasmat cu concluzia.  Un horror, cinstit, fara pretentzii, dar si fara compromisuri, la fel ca personajul principal. Pulp fun at its best pentru cei care stiu sa se bucure de viatza. Si un film cu zombie asa cum n-am mai vazut demult. Si nu orice fel de film cu zombie, ci un film frantzuzesc cu politzisti, gangsteri si zombie. Cu asta si-au spalat francezii vreo 10 ani de pacate cinematografice. Se facea ca o gashca de politisti merg incognito (adica cu ciorapi in cap) sa razbune moartea unui coleg. Colegul fusese scos din uz de un clan de nelegiuitzi care isi fac veacul intr-un bloc de la periferie. Si asa intens se rafuiesc ei acolo in bloc, incat nu observa ca afara venise sfarsitul lumii si cam toata lumea se facuse zombie. Dar nici nu se termina bine de rafuit ca vine un vecin sa-i manance, politisti si gangsteri deopotriva, ocazie cu care cei mai dezghetatzi dintre ei observa ca zombii sunt cea mai nediscriminanta si politically correct specie. Pentru ei creierul de politist si de gangster are acelasi gust. Asa ca isi lasa pe moment neintzelegerile deoparte, se fac frate cu dracu, isi impart armele si asa incepe distractzia. Cu scopul de a iesi din blocul infestat cu undead. Printre highlighturile peliculei avem asa: prima bataie corp la corp intre o gagica si un zombie pe care am vazut-o, rezultand in primul zombie ucis cu mana goala (sau ma rog, pana la urma cu frigiderul); un nene politist care se urca eroic pe o masina si imparte fratzeste gloantze unei armate de zombie (ca pe afis), apoi ciomage cand se termina gloantzele, apoi pumni si capete-n gura. Apoi e mancat; un veteran de razboi jovial si burtos care are the time of his life dezmembrand zombie cu securea. Mai e de notat ca asta e primul film cu zombie in care personajele nu au clasicul moment de revelatzie cand se prind ca zombie trebuie impuscatzi in cap. Si asta nu pentru ca nu se prind, ci pentru ca nu pare sa le pese, toti sunt trigger-happy. La partea tehnica am de carcotit doar in legatura cu stilul de filmare tip clip MTV, folosit si ca sa imprime un ritm alert, dar si pe post de efecte speciale. Adica cadrele foarte scurte  si accelerate in secventzele de actziune inlocuiesc coregrafia cam slabutza a incaierarilor. Oricum, spre rusinea maestrului si pionierului filmului cu zombie modern, La Horde face mai mult decat ultimele doua ispravi ale lui Romero la un loc (Diary si noul Survival of the Dead). Vive la France! 8/10

-va urma-

BEST OF 2000-2009

Pana la urma n-am rezistat tentatziei si acu, dupa prima decada din mileniul trei, am ierarhizat tot ce-am prins. Mi-a luat vreo cateva saptamani si demersul a implicat multa sudoare si frustrari, inconveniente esentziale pentru toti umilii slujitori ai obiectivitatzii absolute. Totusi e cel mai bun moment pentru a face asta, fiind prima si, foarte probabil, ultima decada in care am ocazia s-o fac. Toptenurile de mai jos sunt listofilie curata, fara filosofari majore pe marginea alegerilor. Le-am pus doar pe alea publicabile, cele personale le tzin pentru mine. Oricum, posibil ca zilele urmatoare postul sa se updateze cu categorii noi. Ordinea castigatorilor e strict cronologica, where available.

TOP 10 FILME ALE DECADEI

Lord of the Rings (Peter Jackson, 2001 si urm.)

– cea mai buna ecranizare a ultimilor 10 ani (si imi permite sa trisez, cu 3 filme pe-un loc)

Ghost World (Terry Zwigoff, 2001)

– cel mai bun film despre mine al decadei

The Man Who Wasn’t There (fratzii Coen, 2001)

– cel mai noir film al decadei

Big Fish (Tim Burton, 2003)

– basmul inspiratzional al decadei

Eternal Sunshine of the Spotless Mind (Michael Gondry, 2004)

– filmul de dragoste al decadei

El Labirinto del Fauno (Guillermo del Toro, 2006)

– industria americana de film (mai ales atunci cand sunt bani seriosi implicati) nu merge pe principiul ce as vrea eu, ca autor, sa arat publicului ci ce ar vrea publicul sa vada. Ceea ce duce la ideea de target audience, ceea ce duce la unul din marile compromisuri in domeniu, si anume, ca odata ce un film abordeaza un gen adresat unei anumite felii din public, tre’ sa aiba structura specifica genului respectiv, un rating adecvat si sa se desfasoare intre acele limite. Daca faci un film cu gangsteri nu poti sa introduci brusc vampiri in ultimul sfert de film. Pentru ca o structura atipica ca asta, desi realista, nu iti aduce si fani ai filmelor cu gangsteri si fani ai filmelor cu bampiri, ci iti decimeaza publicul din ambele categorii. Si asa mai departe. Cateodata, foarte rar, apare cate un film care totusi indrazneste sa-si bage picioarele in conventziile astea. Pan’s Labyrinth e filmul care a facut-o cel mai stilat si fara compromisuri decada asta. Te face sa visezi la lumea aia ideala in care banul nu e criteriul estetic major in arta.

The Fountain (Darren Aronofsky, 2006)

– filmul mistic/criptic al decadei. Si unul dintre cele mai bune soundtrackuri originale ever (Clint Mansell, bien sur)

Grindhouse (2007, Tarantino/Rodriguez)

– cea mai cool parodie a decadei, doua filme la pretz de unu

Dark Knight (Christopher Nolan, 2008)

-filmul de actziune contzinand si unul din cele mai bune roluri ale decadei. Pacat de Batman, a fost cam in plus in filmul asta

Avatar (James Cameron, 2009)

– istoria SFului clasic in a nutshell

TOP 10 ALBUME ALE DECADEI

(aici a fost mai complicata treaba cu alegerea. Am ales trupele pe criterii de relevantza si inovatzie in ultimii 10 ani, de reprezentare proportzionala a genurilor care conteaza si, nu in ultimul rand, pe acel criteriu cunoscut ca “I happen to really like this and I don’t give a fukk about what you think, so screw you!“)

Nevermore – Dead Heart in a Dead World (2000)

– cel mai metal album al decadei. Auditzie obligatorie – The Heart Collector

Arcturus – The Sham Mirrors (2002)

– cel mai avantgardist album metalic al decadei. Auditzie obligatorie – Ad Absurdum

Moonspell – The Antidote (2003)

– reprezentantul cel mai de seama al metalului romantic, tandru si furios pentru ultimii 10 ani. Auditzie obligatorie – Everything Invaded

Orphaned Land – Mabool (2004)

– cel mai exotic album progresiv al decadei. Auditzie obligatorie, dedicatzie pentru toti cei care ma cunoaste, shlagarul lautaresc al decadei – Norra el Norra

Black Label Society – Hangover Music (2004)

– albumul de balade al decadei; genul de piese cu care rezonezi cel mai bine in momentul ala din zi in care stai inconjurat de sticle goale de bere si nu te hotarasti daca e noapte tarzie sau dimineatza devreme. Auditzie obilgatorie – Damage is Done

Midnight – Sakada (2005)

– cel mai nonconformist album al decadei, la toate capitolele – instrumentatzie, voce, versuri. Auditzie obligatorie – Pain

Spiritual Beggars – Demons (2005)

– cel mai stoner album al decadei, dintre cele metalice. Auditzie obligatorie – No One Heard

Paradise Lost – Paradise Lost (2005)

– cel mai modern album gotic al inceputului de secol. Auditzie obligatorie – Grey

Ulver – Blood inside (2005)

– cel mai experimental album al decadei. Auditzie obligatorie – Dressed in Black

The Knife – Silent Shout (2006)

– albumul electro al decadei. Auditzie obligatorie – Marble House

TOP 10 CONCERTE

(aici intra cele mai bune prestatzii live pe care le-am vazut in ultimii 10 ani. In urma bilantzului am constat ca asta e capitolul la care stau cel mai prost, abia am adunat 10 trupe pe care sa le fi vazut cu placere. Tre’ sa investesc mai mult in activitatzi culturale de genul asta in anii urmatori. Am luat in considerare strict prestatzia pe scena, nu valoarea trupei in sine. De data asta le-am aranjat dupa criteriul impactului)

1. Anathema @ Budapesta 2006

2. Nevermore @ Budapesta 2006

3. Apocalyptica @ Budapesta 2005

4. Lacrimosa @ Sibiu 2008

5. Cradle of Filth @ Budapesta 2005

6. Staind @ New Orleans 2001

7. Moonspell @ Cluj 2009

8. Rome @ Bucuresti 2009

9. Samael @ Bucuresti 2006

10. Therion @ Budapesta 2006

TOP 10 JOCURI

(in ordine perfect aleatoare, astea sunt joacele care mi-au mancat timpul in ultimii 10 ani. Cum forma asta de entertainment e cea mai cronofaga, orice avant de curiozitate si incercare de experimentare in domeniu iti mananca automat de la cateva zile in sus. Asa ca am mers intotdeauna pe cai batatorite, pe mana joacelor mainstream, cele mai populare si, de regula, devenite clasice pana imi upgradam eu computadoru ca sa le pot aprecia. Dupa cum se observa, am o slabiciune pentru strategii iar shootere nu se gasesc in top deloc pentru ca n-am reusit niciodata sa joc vreunu, dupa 15 minute mi se face rau de la invartit si ma ia cu senzatii de voma)

Starcraft

Warcraft 3

Diablo 2

Homeworld

Heroes (III+ V)

Pharaoh

Delta Force

Gothic (I+II+III)

Age of Empires II

Oblivion

TOP 10 SCRIITORI

(asta e topul celor mai mishto 10 scriitori pe care i-am descoperit in ultimii 10 ani si cartzile lor de capatai. Unii sunt pe val, in mare forma, altzii is mortzi de mult, fie-le cenusha ushoara)

Jorge Luis Borges – Gradina cu carari care se bifurca; Artificii; Aleph; Fauritorul; Cartea de nisip

– cel mai bun scriitor de proza (foarte) scurta din ultimul secol, undeva la granitza dintre fantasy si postmodernism. Daca nu ar fi fost un lenes si ar fi dezvoltat ideile alea probabil ar fi luat si Nobelul ala pe care si-l dorea atata.

Joseph Heller – Catch 22

– cel mai savuros si haotic roman pe care l-am citit deceniul asta.

Philip K. Dick – Ubik; Do Androids Dream of Electric Sheep?

– pai da, deceniul trecut eram ocupat cu Asimov si a trebuit sa vina mileniul trei peste mine ca sa ajung si eu sa-l descopar pe cel mai psihedelic, atipic si influent scriitor de SF.

Jose Saramago – Eseu despre orbire; Intermintentzele mortzii

– inca se tzine bine moshulica, singurul motiv pentru care apar doar doua romane in top e ca abia am intrat in proces de recuperare cu celelalte. Indiferent ca scrie despre epidemii de orbire, moartea in vacantza sau Peninsula Iberica care se desprinde si o ia la goana pe ocean, Saramago exploateaza atat de bine premisele astea incat ar trebui luat ca exemplu de totzi scriitorii de SF/F. Chiar daca Saramago insusi e  mult prea orientat spre stil si parabola ca sa il suspecteze cineva de SFism.

Alan Moore – Watchmen

– un roman grafic care e in primul rand un roman si are lucuri de spus mai mult decat majoritatea romanelor.

Dan Simmons – Hyperion

– am citit mult Simmons in ultimii 3 ani, dar tot la Hyperion am ramas. Un roman SF cat 10 (mai degraba cat 5, ca atatea povesti separate si originale spune, insa sa spui “un roman cat 5” n-are niciun impact).

Stephen King – IT; Misery; The Stand

– yep, alta mare lacuna completata abia in ultimii 10 ani. Deceniul trecut incepusem pe picior gresit cu John Saul, acel mazgalici banal care a fost o placere vinovata vreo 2 ani, noroc ca m-am facut mare si intzelept intre timp.

Terry Pratchett – Going Postal; Night Watch; The Truth; Wyrd Sisters, Guards Guards!

– e scriitorul care mi-a invadat biblioteca cel mai agresiv in ultimii 3 ani de cand l-am descoperit. Irezistibil acest Caragiale britanic cu umorul lui englezesc. Am citit 30 de romane din seria Discworld, 5 to go. Si de la capat.

Neil Gaiman – American Gods; Sandman;The Graveyard Book; Smoke & Mirrors; Fragile Things

– scriitorul cu un stil foarte foarte special, bun la toate: romane, short stories, banda desenata. Casa de piatra!

Gene Wolfe – The Book of the New Sun

– nu e tocmai subevaluat de critica, de fapt in domeniul SF/F e scriitorul cu cele mai multe nominalizari la premiile importante. Totusi, talentul lui depaseste din plin nisha. Daca omul asta nu ia un Nobel in viitorul apropiat o sa-mi pierd toate sperantzele in rasa umana si voi fi un om foarte nefericit.

Bilantz 2009, partea a II-a: viatza si filmul

Astea sunt cele 10 filme care o sa ne aminteasca de 2009. Dupa cum se vede, a fost un an bun pentru genurile de filme neserioase, cum ar fi sefeurile serioase si comediile. Precizez ca am vazut doar vreo 30 de filme de anu asta, in general cele cu expunere majora. Pentru ca in cazul filmelor, unele apar la cinema la noi sau high definiton cu mult dupa lansarea oficiala. In al doilea rand, micile bijuterii cu expunere mai modesta ajung la urechile mele mai tarziu. Intre aceste limite iacata topul, in ordinea aproximativa a vizionarilor:

Watchmen – ecranizarea anului. E stilat si fidel cartzii. Singura problema e ca Zack Snyder s-a straduit in asemenea hal sa fie fidel romanului, incat a preluat si structura din carte, care pe hartie functziona insa pe ecran da filmului o senzatie de… well, lipsa de structura, senzatia aia ca parca nu se mai termina desi nici nu te plictiseste.  Ah, si majoritatea actorilor au fost slabanogi,  cu Malin Akerman in frunte.

Inglorious Basterds – Nu stiu exact ce s-a intamplat cu scenariul ala pana s-a transformat in film, dar din trailere si prima parte a filmului ai senzatia ca Tarantino a vrut sa spuna o poveste, apoi s-a razgandit brusc si a modificat tot scenariul din mers. Practic abordeaza niste premise, apoi le lasa in aer si o ia in cu totul alte directzii.  Plus ideea cu cele doua fire narative din care unul ajunge in final aparent sa nu conteze. Stiindu-l pe Tarantino o sa iau toate astea ca pe o poanta cultivata. Dincolo de plot, scenele in sine sunt mici bijuterii cinematografice. Iar Christoph Waltz poate sa isi elibereze de pe acum un raft mai la vedere unde sa isi plaseze statueta aurie. In orice caz, filmul istoric al anului. Stiam eu ca era ceva fishy prin cartzile oficiale de istorie.

In the Loop – comedia anului. Singurele momente in filmul asta in care nu vorbeste nimeni sunt alea in care personajul trage aer in piept si genericul de final. Umor englez, umor american, referintze cinematografice de zici ca toate personajele de acolo is cinefili inraitzi si insulte geniale, din alea care dureaza minute pana sa le termini de zis.

Whatever Works – filmul Woody Allen al anului, tot pe tema lui preferata – relatziile de tip frumoasa si bestia batrana si nihilista. N-am inteles de ce a avut nevoie de Larry David sa il joace pe Woody Allen.  E foarte hazlie infuzia postmodernista constand in Larry David care se mai uita din cand in cand direct in camera si vorbeste cu spectatorul, debitandu-si filosofiile de viatza. De fapt asta parca se intampla si in Annie Hall. Evan Rachel Wood face un rol adorabil.

Bruno – daca in Borat Sasha Baron Cohen facea misto de americani din postura imigrantului, in Bruno miza e mai mare, fiind vorba de un subiect mai delicat – homosexuabilitatatea, aia flamboianta. De-asta e in acelasi timp mai sinistru si mai amuzant. Improvizatiile lui Cohen si “scenariul” au evoluat in calitate, au mult mai mult haz, iar scena cu parintzii la casting e shocanta, demna de Michael Moore. Esentzial e ca m-am ras.

District 9 – un SF excelent pe care il fac mare lucrurile mici. Adica detaliile, chestiile marunte care dau senzatia de realism unui film care altfel e cu greieri extraterestri exilati intr-un ghetou african si o farfurie zburatoare cat un oras care pluteste amenintator deasupra Johannesburgului. Scenariul nu e grozav de original, insa povestea e spusa fara abuz de clisee iar personajele sunt credibile (pana la un punct).

Up – oamenii astia de la Pixar devin din ce in ce mai buni. Avem aici povestea unui cuplu, de la tineretze pana la batranetze, spusa prin mici detalii, prin prisma viselor implinite si neimplinite si, mai ales, fara cuvinte. Si toate astea in primele 10 minute. Filmul propriu-zis se intampla in restul de o ora jumate. Fiind un film tzintit spre toate varstele, in a doua jumatate se aglomereaza secvente de actiune interminabile. Un compromis necesar si acceptabil. Animatia anului.

Moon – al doilea SF excelent al anului. Un one man act cu Sam Rockwell in rol principal, secundar si episodic deopotriva. Dincolo de twisturile in naratziune si problemele etice, care, desi bine plasate, nu sunt nemaivazute, filmul e despre schimbare, despre cum timpul si experientza modifica caracterul omului. Despre cum ajungi la un moment dat in viatza sa realizezi ca ai mai putzine in comun cu cel care erai acu cativa ani decat cu semeni din prezent. Dar aspectul asta e mai subtil in Moon, se sesizeaza abia pe la a doua vizionare, cand stii deja cum se termina si poti sa te concentrezi asupra ideilor in sine.

Zombieland – filmul cu zombie al anului si totodata primul film cu zombie in care zombie nu fac parte din scenariu. Se plimba si ei de colo – colo ca sa ii plezneasca Woody Harrelson cu usa de la masina, dar nu interactzioneaza cu personajele in moduri care sa determine desfasurarea actziunii. Pana in ultimele 10 minute cel putzin. Filmul e o comedie horror fara pretentzii, cu muzica buna (For Whom the Bell Tolls pe genericul de inceput – Mircea, sper ca imi citesti blogul), mult sange, matze si alte treburi gory si cu o Little Miss Sunshine care s-a facut intre timp o gagica mishto. A, si o veste buna pentru adolescentzii tocilari de pretutindeni: Jesse Eisenberg (a se vedea si Adventureland) e omul care a lansat anul asta de unul singur trendul geeks are cool  (and can get hot chicks).

Avatar – e pentru filmul de aventura/SF ceea ce a fost la vremea lui Casablanca pentru romance/noir: nu aduce nimic nou pe frontul ideilor si al metodelor cinematografice, insa toate formulele clasice ale genului sunt distilate, perfectzionate si adunate laolalta intr-un film complet, caruia nu i se mai poate adauga nimic. E un film de sinteza, in care se regasesc toate motivele din sefeurile si filmele de aventura ale ultimilor 30 de ani. Daca Avatar ar fi fost o carte, toata lumea ar fi cazut in admiratzie la picioarele autorului laudandu-i imaginatzia si consistentza in domeniul world-building – flora, fauna, modul de functzionare a planetei Pandora. Si pe buna dreptate. Pana la urma astea sunt valorile de baza in SF. Cum insa Avatar e un film, e foarte usor sa te lasi furat doar de actziune si apoi sa o dai in ridicol, plangandu-te ca filmul nu-i original si ca ai mai vazut asta si in Pocahontas. Referitor la 3D inca sunt sceptic. 3D-ul reduce dimensiunile ecranului la marimea unui ecran TV in favoarea adancimii si ma intreb daca asta nu scade din impactul filmului mai mult decat daca l-ai vedea in format conventzional, fara adancime  insa cu senzatia panoramica a unui ecran de cinema.

Mentziuni speciale:

Antichrist – filmul simbolist al anului. Criptic, sadic, pornografic, frumos filmat si cu doi dintre cei mai uratzi actori pe care i-a vazut fatza peliculei vreodata.

Funny People – Apatrow e inca funny, in ciuda carcotelilor unora. Faza e ca umorul se trage in asemenea masura de la referintze la personalitatzi si evenimente contemporane de ultima ora, incat atunci cand apare cate un actor celebru in film, nu-ti dai seama in prima faza daca joaca un rol sa are un cameo as his own self.

500 Days of Summer – cam supraevaluat insa m-am uitat la filmul asta cu senzatzia ca ma uit la ecranizarea ultimilor 2 ani din viatza subsemnatului.

La capitolul 10 realizari si chestii cool in 2009, dupa mult scarpinat in cap si scos apa din piatra seaca, raportam urmatoarele:

– n-am facut gripa porceasca sau cancer (cred…);

– n-am fost la vot;

– nu mi-am facut cont pe Twitter;

– n-am mai provocat accidente de circulatzie;

– on the positive side, am fost propus ministru al culturii in guvernul Biro, peste 5 ani;

– am reusit sa imi impun vreo 3 luni de pustnicie, timp in care am recuperat cultural si spiritual timpul perdut prin carciumi in restul anului;

– mi-am facut timp pentru cateva seriale esentziale – Dr. Who, Twin Peaks, Firefly;

– am fost la primul meci de fotbal pe stadion;

– aproape am ispravit cu Istoria culturii si civilizatiei in 13 volume, plus companioanele – Istoria literaturii universale si Istoria teatrului universal. Tinetzi minte: daca nu-i in Drimba, nu s-a intamplat;

– am vazut toate filmele esentziale pana in anii ’50;

La capitolul opus, 10 nerealizari si chestii nashpa in 2009, dupa ce am pierdut sirul liniutzelor si apoi am redus, taiat si cenzurat, avem asa:

– n-am scris pe blog despre 90% din cartile citite si filmele vazute;

– am orbit partzial si temporar, ca Woody Allen in Hollywood Ending. m-am vindecat prin carciumi pana am perdut la loc timpul castigat in pustnicie;

– am privit cum toti prietenii s-au pensionat prematur sau au luat-o razna;

– nu mi-am facut un rost in viatza;

– nu mai am nici buletin. Daca stie cineva unde e locul ala mitic unde se declara pierderile sau furturile ca sa imi fac alt buletin sa ma anuntze si pe mine ca vreau sa ies din tzara;

– n-am fost la 90% din concertele importante din tzara si imprejurimi;

– am fost dezgustat de mult-anticipatul final al perioadei Tennant din Dr. Who. Din cele doua ore jumate, in prima jumatate de ora nu se intampla nimic, in ultima jumatate de ora umbla Tennant sa isi ia ramas bun de la colegii de serial (de aveai senzatia ca se joaca pe el insusi) iar intre ele e vreo ora jumate de plot strigator la cer de ilogic si cumplit de inconsistent. Russel T. Davies is gay. And he’s a fag;

– nu mi-am pus la punct interfatza sociala;

– nu m-am apucat de niciunu din sporturile pe care vroiam sa le incerc – parashutism, deltaplan, inot. Poate anu asta;

– nu mi-am luat palarie ca-n filmele noir;

Huston, we have a problem!

Cand in ultimii ani ai vietzii, John Huston si-a scris autobiografia, lasand pe dinafara elementele picante si scandaloase, prietenii faceau misto de el aruncandu-i replica: “Good book, John – who’s it about?”. Omul a fost unul din marii rebeli ai Hollywoodului, avand la activ nenumarate infractziuni, betzii, neveste si alte excentricitati. Dar si peste 50 de ani de activitate in cinematografie, atat ca regizor cat si ca actor, vreo cateva Oscaruri plus filme esentziale pe tot parcursul celor 50 de ani de regie. Ceea ce, la capitolul prolificitate/calitate il pune pe aceeasi treapta cu Hitchcok, Bergman sau Kurosawa. Printre altele, John Huston se intampla sa fie fiul marelui actor Walter Huston (care a si luat Oscar pentru rol secundar intr-unul din filmele fiului – The Treasure of Sierra Madre) si tatal uneia dintre cele mai urate femei pe care le-a vazut pelicula – Angelica Huston (care a luat si ea Oscar intr-unul din filmele tatalui – Prizzi’s Honor). Ca o idee generala despre intinderea carierei sale, a se inchipui ca Huston si-a inceput cariera inventand filmul noir alaturi de Humphrey Bogart la inceputul anilor ’40 si si-a incheiat-o la sfarsitul anilor ’80 in filme cu Jack Nicholson sau cu fiica-sa, Angelica Huston.

Nu intamplator l-am plasat imediat dupa Orson Welles – cei doi au avut o traiectorie oarecum asemanatoare. In ’41, cand Welles debuta cu Citizen Kane, Huston filma de zor la propriul sau debut, The Maltese Falcon, in celalalt capat al Hollywoodului. Ambii au fost la fel de prolifici si in regie si in actorie. Ca actor, Huston a fost, printre altele, vocea lui Gandalf in primele ecranizari animate dupa Tolkien. Si pe ambii o sa ii gasiti de regula in toate topurile marilor regizori, undeva pe primele 5 locuri.

Filmografie obligatorie:

The Maltese Falcon (1941) – mama si tata filmelor noir, primul din avalansa care avea sa defineasca anii ’40 in materie de film. Falconul Maltez e, evident, ecranizare dupa cartea lui Dashiell Hammett, pionierul romanului politzist noir si creatorul legendarului Sam Spade. De fapt asta e a treia ecranizare dupa cartea lui Hammett, insa singura care conteaza, datorita in special regiei lui Huston si a interpretarii lui Humphrey Bogart, pe care rolul lui Sam Spade l-a pus pe harta.

Bogey in rolul lui Sam Spade e prototipul detectivului hard boiled: energic, cinic pana la os si de o moralitate ambigua, avand propriul cod etic. Filmul se intampla din punctul lui de vedere (cica Huston a si filmat vreo cateva cadre peste umarul lui Bogart, ca sa accentueze senzatia asta) – exista doar vreo doua shoturi in care el nu apare. Plotul e de fapt scheletul filmului noir ca gen: detectivul vizitat de femeia fatala care il atrage in mijlocul unor evenimente care il depasesc, o serie de personaje cu diverse interese care intra in scena din senin si dispar la fel de inexplicabil, toata lumea incearca sa tzepuiasca si sa manipuleze pe toata lumea. Plus elementele obligatorii de decor – palarii, parpalace, camere inotand in fum de tzigara, noptzi ploioase, umbre pe alei inguste si pistoale mici si cochete. Iar Bogey se invarte si e invartit prin tot decorul asta cu tzigara, zambetul, vocea croncanita cu care da replici scurte si taioase si o atitudine ironica delicioasa. E geniala secventa cand ii da replica parashutei de Mary Astor, inainte sa o denuntze: “I hope they don’t hang you, precious, by that sweet neck. Yes, angel, I’m gonna send you over. The chances are you’ll get off with life. That means if you’re a good girl, you’ll be out in 20 years. I’ll be waiting for you. If they hang you, I’ll always remember you.” Zau, omul asta ar trebui clonat.

Soimul maltez si filmele noir ale anilor ’40 sunt un fenomen interesant, legat de vesnica problema “cartea sau filmul”, cliseul in materie al semidoctzilor fiind “cartea e intotdeauna mai buna decat filmul”.  Am impresia ca Dashiell Hammett sau Raymond Chandler, dincolo de faptul ca patentasera un nou gen de roman politzist, nu erau ei scriitori prea grozavi. Insa ecranizarile dupa cartile lor de capatai – The Maltese Falcon, respectiv The Big Sleep – sunt printre cele mai bune filme ever. Nu-i vorba aici de o comparatie carte-film, care ar fi, desigur, absurda si chiar imposibila. Comparatia consta in a analiza valoarea pe care o are cartea in context literar si cea a filmului in context cinematografic si a confrunta rezultatele.

The Treasure of Sierra Madre (1948) – primul rol (oarecum) negativ al lui Bogart intr-un film care se straduieste sa ne invetze ca banul dezumanizeaza si ca prietenia dureaza pana apare lacomia. Cum intre timp au trecut 50 de ani de inflorire a capitalismului, filmul s-a cam datat din punctul asta de vedere si te uiti la el  cu indulgenta pentru naivitatea cu care incearca sa te invete lectzii de viatza devenite intre timp principii de viatza cotidiana. Odata ce treci peste asta, filmul e bun de tot. Un Bogart decadent si fara bani dintr-un orasel mexican se intalneste cu Tim Holt si impreuna il conving pe experimentatul intr-ale mineritului Walter Huston sa ii duca la cautat aur. Si evident, cand ajung in Sierra Madre si dau de aur, increderea reciproca se destrama, stau totzi calare pe pungile lor cu aur care se maresc in fiecare zi iar pe Bogart il ia paranoia si o ia razna. Un film foarte virtuos ca realizare (cei doi Huston, fiul-regizor si tatal-actor au luat ambii Oscar pentru filmul asta) si naiv ca subiect. Insa e great fun iar prin partile finale devine socant de serios si dramatic.

Key Largo (1948) e o ecranizare a unei piese de teatru, de unde si cadrul restrans al actiunii – un hotel si imprejurimile. Tot cu Bogart – Domnul sa-l odihneasca, stiinta sa-l resusciteze! – in rol de veteran de razboi care nimereste la hotel, ca sa o consoleze pe nevasta unui fost camarad de razboi, la momentul nepotrivit. Caci Edward G. Robinson si trupa lui de gangsteri pregateau o tranzactie si pana la urma treaba se complica si sunt nevoiti sa ii faca prizonieri pe ocupantii hotelului, in asteptarea partenerilor de afaceri. Apoi vine furtuna si cam tot filmul se intampla intr-o singura camera, unde sunt adunati prizonierii si mafiotii, in timpul furtunii. Astfel ca accentul cade pe tensiunea psihologica, personaje si replici. Si pe Lauren Bacall, desigur. E destul de lipsit de posibilitati expresive rolul ei, insa e probabil actrita cu figura cea mai sobra care sa fie in acelasi timp si incredibil de frumoasa. Nu degeaba a luat-o Bogart de nevasta. De regula filmele de tip piesa de teatru filmata sunt hit or miss, nu e usor sa tii publicul interesat o ora-doua cu o mana de actori intr-o camera. Key Largo e unul dintre succesele categorice in domeniu.

The African Queen (1951) undeva prin Africa, dupa ce incepe razboiul mondial cu numarul 1, Katherine Hepburn si Humphrey Bogart se intalnesc, fiind prinsi la mijloc de inceperea razboiului, fara posilibilitatea de a parasi continentul. Ea e profesoara misionara si aristocrata, el proprietar de barca cu care face comisioane in zona. Ca sa nu stea degeaba pana se termina razboiul, se gandesc sa dea o mana de ajutor si sa scufunde un vapor de lupta nemtzesc in numele patriei. Desigur, intre timp se cupleaza si ne ofera cea mai atipica comedie romantica. The African Queen e al doilea in topul personal al filmelor lui Huston, dupa Maltese Falcon. Bogart arata in filmul asta in asemenea hal incat nici nu stiu cum sa-l descriu fara sa fac apel la regnul animal. Practic arata ca o incrucisare intre sobolan si castor in mizerie. E murdar, nebarbierit, necioplit si chicoteste tot timpul la propriile-i glume. Asta e rolul care i-a adus singurul Oscar din cariera. Iar contrastul cu Hepburn, care citeste toata ziua psalmi in barca si il manipuleaza sa-si riste viatza pentru patrie, e sublim.

Picanteriile din spatele filmului sunt cel putin la fel de misto ca filmul in sine. Huston si-a dus toata echipa in inima Africii sa filmeze la fatza locului. Odata ajunsi acolo, in timp ce echipa de productie era asaltata de tzantzari, boli si animale salbatice, Huston se distra de mama focului mergand la vanatoare si tragand betzii monumentale cu Bogey, amandoi fiind alcoolici la vremea aia. In semn de protest, Katherine Hepburn a refuzat sa bea altceva decat apa. Si astfel s-a trezit subit cu dizenterie. La fel si ceilaltzi membri ai echipei, care au luat tot felul de boli exotice. Cu exceptia lui Huston si Bogart, care marturisea la ceva vreme dupa: “All I ate was baked beans, canned asparagus, and Scotch whiskey. Whenever a fly bit Huston or me, it dropped dead.” Pe langa asta, nativii africani angajati sa ajute echipa nu se prezentau, fiind convinsi ca americanii sunt canibali. Hepburn a ajuns sa scrie ulterior o cronica a aventurii, sugestiv intitulata “The Making of ‘The African Queen,’ or How I Went to Africa with Bogie, Bacall and Huston and Almost Lost My Mind”. Iar scenaristul Peter Viertel a scris un roman, “White Hunter, Black Heart”, despre un regizor care merge in Africa cu echipa dar devine obsedat de un elefant si isi abandoneaza filmul ca sa mearga la vanatoare. Cartea a fost ecranizata de Clint Eastwood in 1990 si, surprinzator, nu e comedie. Tre’ sa-l vad.

Moby Dick (1956) – ecranizarea lui Huston e excelenta vizual, colorata in nuante sepia tomnatice si deprimante. Singurul neajuns al filmului e rolul lui Ahab, jucat de Gregory Peck. Ahab e descris in carte ca un batran putred si obsedat. Peck avea la vremea aia in jur de 40 de ani si o infatzisare de aristocrat spalatzel si intelectual, indiferent ce cosmetizari i s-ar fi aplicat. Numai a Ahab n-arata, lucru de care si-a dat seama si el, dupa cum reiese dintr-un interviu ulterior.

The Misfits (1961) pare si mai melancolic decat era intentionat, acum cand stim ca a fost ultimul film al lui Clark Gable (decedat cu un an inainte ca filmul sa fie lansat) si Marilyn Monroe (care a murit un an mai tarziu). Monroe parca-i de pe alta lume in rol de pitzipoanca sufletista si autosuficienta, in jurul careia roiesc barbatzii, fatza de care ea s-a desensibilizat si ii tolereaza, vazandu-si de placerile ei. Dupa un divortz merge sa locuiasca intr-o casa in pustiu. Clark Gable e un cowboy dintr-o bucata, ultimul de felul sau, batran si singur. Incearca sa o agatze pe Monroe oferindu-se sa o ajute la treburile casei, ca oricum n-are altceva mai bun de facut, cowboii fiind o specie pe cale de disparitie. Apoi apare in peisaj tanarul Montgomery Clift, concurentza lui Gable si impreuna merg in muntzi sa captureze cai salbatici pentru bani. Pe care, dupa ce ii fugaresc un sfert de film, ii elibereaza sa-i faca pe plac lui Monroe pe care o luase tristetzea de cand aflase ca respectivii cai sunt destinati sa ajunga salam de Sibiu. Filmul asta are ceea ce se cheama dreamlike quality, atmosfera onirica, cum vreti sa-i ziceti, dincolo de melancolia si necazurile personajelor si inca n-am reusit sa ma prind de la ce i se trage.

The Night of the Iguana (1964) e alta ecranizare a unei piese de teatru, de data asta dupa Tenessee Williams. Richard Burton e un popa cu tolerantza scazuta la tentatii, astfel ca e alungat din biserica dupa ce se destrabaleaza cu o enoriasa si ajunge ghid turistic pe un autocar . Dar si asa o comite, cedand unei tinere parashute labila emotional si atragandu-si dispretzul doamnelor de o inalta tzinuta morala din autocar, care il vor concediat. Ca sa isi salveze pielea, fura cablul de transmisie de la autocar si isi sechestreaza turistii la hotelul unei prietene,  undeva prin Mexic, cu gandul de a se reabilita in ochii lor in cele cateva zile de odihna fortzata si a-si pastra slujba si reputatzia. Pana la urma domnitza care a declansat necazul se cupleaza cu soferul, ii fura inapoi cablul de transmisie si turistele moraliste se cara cu reputatzia si slujba lui cu tot. Dar filmul abia acum incepe, ca intre timp aparuse la hotel Deborah Kerr, pictoritza itineranta, impreuna cu bunicul ei de 100+ ani, pe care il cara dupa ea si il pune sa recite poezii pe bani. Dupa ce incearca sa se sinucida, Ava Gardner, proprietareasa, il leaga pe Burton intr-un hamac si apoi stau ei o noapte si discuta – pictoritza, proprietareasa si popa – despre libertate si implinire. Asta mi s-a parut un film excelent, Burton e tot timpul transpirat, disperat, frustrat, gata sa izbucneasca – mare rol.  Iar conversatiile sunt inteligente si profunde, se vede ca replicile alea au fost gandite de un scriitor adevarat.

The Man Who Would Be King (1975) e filmul cel mai epic al lui Huston, dupa o nuvela de Rudyard Kipling (care apare ca personaj in film, jucat de Christopher Plummer). Sean Connery si Michael Caine, ofiteri in armata engleza din India, se duc sa cucereasca prin viclenie ceva tzara primitiva din zona. E un film de aventuri widescreen, amuzant, frumos colorat si exotic, de amploarea unui Lawrence of Arabia sau Ben Hur. Ceva mai scurt totusi. Si mai ciudat, in sensul ca nu prea stii daca si cand sa iei in serios ce se intampla pe acolo. Cateodata o da in comedie cinstita – lantzuri de coincidentze cu rezultate amuzante, personaje caricaturale – alteori devine de-a dreptul tragic, dead serious, cum ar veni. Si nu in sensul bun, de film tragicomic cu de toate. Ci in sensul ca filmul pare alcatuit din episoade serioase de tip Lawrence of Arabia intercalate cu personaje, intamplari si coincidente scoase parca din filmele lui Mel Brooks. Am gasit destul de confuzanta lipsa unei voci narative ferme. Dincolo de asta, filmul e great fun iar Caine si Connery, la apogeu de cariera, fac o echipa grozava.

Despre coincidentze, compromisuri si Orson Welles

Draga Anemona,

Trebuie sa-ti impartasesc o serie de coincidentze fascinante din ultima vreme. Saptamanile trecute ma uitam la niste filme de-ale lui Woody Allen. Asta nu-i ceva nou, eu tot timpul ma uit la filmele lui Woody, e ca un tic. Ba chiar recent am dat peste cea mai hazlie manifestare a incorigibilitatzii sale si cu asta mi-a devenit si mai drag. S-ar parea ca chiar si atunci cand joaca un rol de furnica animata digital, Woody tot pe el insusi se joaca. E vorba de Antz, primul film de animatzie cu un rating de parental guidance datorat glumelor despre sex si nihilism pe care Woody nu s-a abtinut sa le faca nici din postura de furnicutza nevrotica care merge la psihiatru-furnicutza si se cupleaza, ca de obicei, cu o gagica way out of his league – in cazul de fatza furnicutza Sharon fukkin’ Stone (flirtand ocazional si cu furnicutza Jennifer Lopez). Si toate astea intr-un film de animatzie pentru copii. Adorabil.

Dar nu ma lasa sa ma iau cu vorba ca uit ce vroiam sa zic. Asa, despre coincidentze. Uitandu-ma eu in perioada asta la Manhattan Murder Mystery al lui Woody, sunt fascinat de final, cand personajele se impusca intr-un cinematograf in care ruleaza un film vechi. In filmul de pe ecranul cinematografului, personajele la randul lor se impusca. Un tip si nevasta lui, cu multiple reflectzii intr-o camera cu oglinzi. El zice: “Killing you is killing myself. It’s the same thing. But, you know, I’m tired of both of us”. Bing-bang, pistoalele se descarca, oglinzile se sparg iar mie secventza mi se pare geniala si imi doresc ca la un moment dat sa dau peste filmul din care provine. A doua seara aveam programat The Lady from Shanghai al lui Orson Welles, in care dau peste scena respectiva, care era tocmai climaxul filmului lui Welles. Dar in aceeasi seara ma uit si la noul film al lui Woody – Whatever Works (excelent, apropo) – in care Larry David si gagica lui Manson se uita la un moment dat la un film vechi. Seara urmatoare ajung cu programul istoric de vizionat filme la Touch of Evil, in care recunosc secventza din Whatever Works. Cu sigurantza asta e expresia unui complot cosmic, imi zic, asa ca am adoptat singura solutzie ratzionala: de atunci ma uit mai des la filmele lui Woody, sperand ca o sa-mi prezica in continuare viitorul. Te tin la curent.

Azi, 30 octombrie 2009, se implinesc fix 69 de ani de cand Orson Welles, copilul-minune al Americii, a speriat o tzara intreaga cu adaptarea radiofonica dupa War of the Worlds. Adaptarea a fost pusa in scena sub forma de reportaje de la fatza locului relatate de reporteri panicatzi, interviuri cu oameni de stiintza, interpelari ale frecventzei armatei care se lupta cu martzienii etc. Un fel de Cloverfield in varianta radiofonica. Cei care nu au prins emisiunea de la inceput au luat tzeapa si s-a lasat cu isterie in masa, oameni parasindu-si casele, fugind pe campuri, mai ales in New Jersey unde Welles plasase actziunea. La momentul respectiv Orson Welles avea 21 de ani, propria trupa de teatru si, evident, propria emisiune la radio. A, uitasem sa zic ca la o seara dupa ce am ascultat inregistrarea originala a emisiunii, m-am uitat din intamplare la Radio Days a lui Woody Allen, unde un personaj isi lasa gagica in masina si o ia la fuga panicat pe sosea dupa ce deschide radioul unde rula adaptarea lui Welles.

Orson Welles a fost omul tragic al Hollywoodului. La o privire din elicopter, cariera lui se prezinta ca o serie de proiecte neincepute sau neterminate plus cateva filme terminate, destul de putine pentru o cariera atat de intinsa, ciuntite si ele de producatori. Welles a fost intr-un continuu razboi cu studiourile pentru control creativ asupra filmelor sale. A pierdut aproape de fiecare data. Toate filmele mari de dupa Citizen Kane contin un procent mai mic sau mai mare din viziunea originala a lui Welles, insa aproape nici unul n-a mai fost al sau complet. Filmele lui nu aduceau bani, deci trebuiau modificate in functzie de trend, de gusturile publicului. Chiar si asa, Welles ar putea fi cel mai mare regizor american. El era in primul rand un stilist, era interesat mai degraba de CUM se intampla decat de CE se intampla intr-un film. Filmul e arta, iar arta e in primul rand o chestiune de forma. Oare atunci cand privesti un tablou il judeci dupa subiect sau dupa modul in care e pictat, dupa culoare, compozitie, stil? Il ignori pentru ca prezinta satyri, sirene sau nimfe, deci te plangi ca e fantasy, nu-i realist, nedemn de luat in seama? Evident, nu. Problema e ca filmele, spre deosebire de picturi, costa bani seriosi, bani care trebuie recuperatzi. Iar prostimea nu da bani pe arta decat daca contine o doza buna de entertainment. Si asa se intampla ca cinematografie sa fie cea mai perverita dintre arte. Meditand la viatza de regizor damnat a lui Orson Welles ajungi sa te intrebi cum ar fi aratat cinematografia intr-o lume fara compromis, in care filmul sa fie al regizorului asa cum cartea e a autorului (desi chiar si in cazul cartzilor, fara compromis, in cele mai multe cazuri cartea o sa-i ramana doar autorului, nepublicata), fara a fi nevoit sa se faca frate cu dracu pentru sumele enorme de bani necesare productziei unui film decent. Traim intr-o lume in care arta se promoveaza pe principiul celui mai mic numitor comun. Un produs artistic e cu atat mai viabil cu cat poate fi intzeles de o masa mai mare de oameni. Cu cat ridici nivelul intelectual al unui film, cu atat publicul e mai restrans, deci bugetul e mai mic. De-aia blockbusterele sunt aproape toate diluate pana la nivel de insiruiri de clishee. Cel mai mic numitor comun. Nu ca un film scump nu poate fi bun. Poate. Dar tot compromis ramane, cu exceptiile rarisime in care regizorul scoate totzi banii din propriul buzunar. Evident, ce zic eu aici sunt banalitatzi, truisme chiar. Insa cateodata te ia frustrarea gandindu-te cat de radical de diferit ar fi aratat o intreaga industrie intr-o lume fara compromisuri.

Astfel, cariera de regizor lui Welles a fost un sir de dezastre financiare. Spre norocul lui, era si un actor prolific in filmele altora, altfel ar fi murit de foame.

Citizen Kane (1941) e debutul lui Welles si, zic criticii, cel mai valoros film al cinematografiei americane. Avea 26 de ani cand l-a facut. E singurul film al sau in care finantzatorii nu si-au bagat coada, fiind obligatzi contractual sa se abtzina. Welles a ajuns la Hollywood in ’39, dupa ce semnase un contract cu RKO care ii oferea deplina libertate creativa asupra primelor doua filme facute pentru ei, clauza fara precedent pentru un tanar debutant. A fost prima si ultima data. Citizen Kane a fost jucat de Welles si gashca lui de la Mercury Theater pe baza unui infam scenariu care reprezenta practic un atac asupra lui William Randolph Hearst, mare magnat al presei in vremurile alea. Se pare ca scenaristul avea ceva de impartzit cu Hearst – namely, a girl – si s-a folosit de ocazie ca sa-si verse frustrarile, astfel ca Charles Foster Kane, personajul lui Welles, e o paralela a lui Hearst. Welles a fost insa inspirat si a facut din Kane un personaj mult mai complex decat in scenariu. Cu toate astea, Hearst a boicotat filmul la greu, ceea ce s-a adaugat dezastrului financiar care plana deja.

Filmul prezinta in maniera non-lineara viata lui Charles Foster Kane, bogatas si proprietar al celui mai influent trust media al vremii. Povestea e spusa in flashbackuri de cunostinte de-ale sale care se confeseaza dupa moartea sa unui reporter. Reporterul e angajat sa afle semnificatzia ultimului cuvant emis de Kane pe patul de moarte, singur in castelul sau – “rosebud”. De unde se stia care a fost cuvantul, din moment ce Kane murise singur? Suspension of disbelief, oameni buni.

Meritele filmului sunt in cea mai mare parte tehnice. Prin Citizen Kane, Welles a introdus tehnologia care se cheama deep focus, prin care toate obiectele din cadru se vad la fel de clar, indiferent de planul in care se afla. In consecintza, focusul privitorului depinde strict de aranjarea obiectelor, unghiul de filmare si jocul actorilor. Iar unghiurile in sine sunt originale si creative, chestie specifica lui Welles. Ca simplu spectator ai nevoie de mult antrenament sa te bucuri de aspectele tehnice ale unui film. Iar lor li se datoreaza in cea mai mare parte valoarea lui Citizen Kane. Tocmai de-aia nu mi s-a parut un film grozav la prima vedere, cel putin nu cat sa-i justifice pozitia privilegiata in cinematografie. Nu e nici atmosferic, nici simbolic iar povestea, cum ziceam, s-a nascut din frustrarile scenaristului. Kane e un personaj grozav de bine realizat iar tehnic filmul e impecabil. Insa de aspecte de genul asta te poti bucura  doar dupa vizionari repetate si o mai lunga experientza in domeniu.

The Magnificent Ambersons (1942) e al doilea film al lui Welles pentru RKO (pe care il tot pomenesc pentru ca era unul din marile studiouri ale vremii, decedat intre timp).  Welles spune aici povestea unui tanar aristocrat rasfatzat care se bate cu vecinii de pe strada in copilarie, iar cand creste mare se apuca brusc sa apere onoarea mamei, care dupa ce ramane vaduva vrea sa se marite cu iubitul din tineretze (jucat prietenul si colegul de teatru al lui Welles, excelentul Joseph Cotten). Pana la urma mama moare singura si nefericita, dar cu onoarea intacta, iar Joseph Cotten ramane si el singur si trist dar cu sperantza ca macar fiica-sa o sa se marite cu fiul impertinent al iubitei sale din copilarie. Cand am zis ca Welles spune povestea, am zis-o la propriu. Omul avea o voce foarte sexy, adanca si grava (careia i se datora si succesul din radio) si nu ezita sa o foloseasca. Astfel ca in The Magnificent Ambersons el e naratorul, un narator atat de complet, incat la sfarsit credits-urile nu sunt afisate ci recitate, sfarsind cu “the movie was written and directed by me”. Adorabil om. Din nou, filmul e impecabil realizat, insa in vremurile astea e cam greu sa empatizezi cu necazurile personajelor. Daca eu as fi incercat in secolul asta, la varsta aluia din film, sa-i dictez lu’ maica-mea cu cine sa nu se marite probabil mi-ar fi tras cateva palme si mi-ar fi taiat fondurile pentru beutura si alte distractzii. Asta e si primul film al sau ciuntit de producatori. Dupa terminarea filmarilor, Rockefeller l-a trimis in America de Sud sa faca ceva documentar, timp in care, de frica unui nou esec financiar, producatorii au filmat scene in plus si au editat filmul dupa bunul lor plac. Chiar si asa filmul a fost, evident, un dezastru la box-office.

The Lady from Shanghai (1947) – Orson Welles, narator si personaj principal, e un marinar irlandez (delicios accentul) care se indragosteste de Rita Hayworth (cu care era insurat la vremea aia in viatza reala. Lucy bastard) si pleaca cu ea si sotzul ei batran si schilod intr-o croaziera pe post de om bun la toate. Asta e unul din filmele noir de top, cu personaje scarntite la mansarda si bine jucate, intorsaturi de situatzie, plus celebra scena din final cu oglinzile, una dintre cele mai copiate de atunci incoace. Ca de obicei, producatorii si-au facut de cap cu filmul, i-au dictat lui Welles sa filmeze prim-planuri ca sa puna in valoare starurile si sa faca filmul vandabil. Apoi au luat prim-planurile si le-au intercalat ca nuca in perete printre secventzele filmate con gusto de Welles.

Touch of Evil (1958) – The Lady from Shanghai a fost ultimul film complet al sau inainte sa plece in Europa in cautarea libertatzii de expresie, scarbit de compromisurile de la Hollywood. S-a intors dupa 10 ani gras ca un purcel si a facut filmul meu preferat din toata cariera lui. In Touch of Evil Orson Welles e un politzist decadent si corupt dintr-un orasel de la granitza cu Mexicul, atat de gras incat nici nu i se misca fatza cand vorbeste. Cica s-au folosit prostethics ca sa-l faca si mai gras decat era deja pentru rolul asta. Filmul pune o problema etica interesanta: personajul lui Welles e un politist-model, inspirand valori sanatoase in domeniu colegilor. Insa el insusi e corupt pana la os, dobandindu-si reputatia de copoi de succes pentru ca isi prinde infractorii plantand dovezi false asupra celora pe care ii suspecteaza. Charlton Heston e politzistul mexican care il demasca. Heston numai a mexican n-arata, practic te uitzi la el si itzi zici “ia uite-l pe Heston prostindu-se cu o mustatza si o tentativa de accent latin”. E mai mult hazliu decat credibil, dar face un rol de milioane. Apare si Marlene Dietrich intr-un rol de tziganca, episodic, dar de mare efect. Welles merge la ea, invins si distrus, ca sa-i citeasca viitorul si Dietrich ii da replica ” You have no future. Your futere is all used up.” Te ia cu fiori.

Asta e un film noir adevarat, plin de atmosfera, filmat aproape in totalitate pe timp de noapte. Debuteaza cu o geniala secventza, un shot neintrerupt de vreo 10 minute, fara muzica, care sare de la un personaj la altul, urmarindu-le trecand granitza si sfarsind cu o masina sarind in aer. E genul de film atat de misto realizat  si jucat – in special de Welles – incat te poti bucura de detaliile astea artistice pana la punctul in care sa ignori povestea. Si e unul din cazurile fericite, pentru ca acu vreo 10 ani a fost restaurat si reeditat ca sa arate asa cum vroia Welles sa arate. In ’58 cand a aparut, conform obiceiului, studiourile s-au jucat cu el pana n-a ramas mai nimic din viziunea regizorului. Welles a scris cu patos un memoriu de vreo 60 de pagini in care explica studioului cum ar fi facut el filmul daca ar fi fost lasat in pace. Pe baza memoriului filmul a fost pana la urma reeditat in 1998.

Chimes at Midnight (1964) – pana la urma pe asta nu l-am vazut, dar vroiam sa zic ca Welles, alaturi de Lawrence Olivier, a fost cel mai mare fan Shakespeare din epoca de aur a filmului american. A incropit cateva ecranizari, unele atat de low-budget incat au fost trecute cu vederea, altele de-a dreptul lasate in aer. Cea mai reusita s-ar parea ca e asta, care comprima vreo 5 dintre piesele istorice ale lui Shexpir si se invarte in jurul lui Falstaff, jucat de Welles. Zic unii ca e rolul sau cel mai bun. Eu n-am de unde sa stiu, pentru ca filmul s-a pastrat atat de prost incat sunetul si imaginea sunt desincronizate, iar replicile sunt atat de dense si toate in ritmul iambic al lui Shakespeare incat subtitlurile nu transcriu dialogurile ci le povestesc. Dupa 10 minute m-a luat durerea de cap si am fost nevoit sa-l opresc. Cica acu catziva ani a intrat in restaurare si ar trebui sa apara curand versiunea vizionabila. Asteptam.

BONUS: The Third Man (1949) – asta e regizat de englezul Carol Reed, insa e jucat de Welles si prietenul sau, Joseph Cotten. Si e filmat in intregime la fatza locului, in Viena devastata de dupa razboi. Arata extraordinar, totul se intampla printre gropi si molozuri, pe alei inguste, pe timp de toamna, culminand cu o urmarire in canalizarea de sub oras. Are filmul asta atmosfera de s-o tai cu cutzitul. Ca si Touch of Evil, e atat de frumos vizual incat ajungi sa nu-ti mai pese de poveste. Iar Welles, in rol de personaj negativ are una din cele mai spectaculoase intrari in scena, candva dupa jumatatea filmului cand ai si inceput sa uitzi ca ar trebui sa joace si el pe acolo. A aparut recent in format high definition, de neratat, mai ales ca a luat la vremea lui Oscar pentru imagine.

Cu drag,

eu, extilianul

Spring of Rage

Sectziunea I: Eu

Pana ma reinventez si ma debarasez de tiparele de gandire si exprimare in care am cazut intr-un an de blog, m-am gandit sa recapitulez primavara de absentza in cel mai pur stil “draga jurnalule”, sa nu ramana blogul in paragina chiar in halul asta. O fi satisfacatoare ocupatzia de cronicar undercover, dar ce farmec are sa ai blog daca nu cedezi din cand in cand tentatiei de a posta frustrari, exorciza demoni, arunca cu kkt etc?…  Asadar, din viatza personajului principal al acestui jurnal virtual, evenimente de cotitura in ultima vreme:

• am inceput (de fapt aproape am si terminat) sa ma uit la Doctor Who, cea mai stupida si geniala productzie care a vazut vreodata fatza ecranului, n-am mai lacrimat asa la un serial de la Inima Salbatica incoace. Britanicii astia is datzi dracului. Revin cu detalii in viitorul apropiat.

• am revazut doua trupe de fuflet in cel mai reusit concert (ca sa nu zic singurul) organizat de Promusic din memoria recenta. Moonspell is un caz rar de trupa la care fiecare album a fost mai bun decat anteriorul (sau cel putin diferit intr-un mod pozitiv). Ribeiro e cel mai sincer, charmant si impunator gurist, in conditiile in care nu se foloseste de artificii si teribilisme pentru a face spectacol. O cantare care mi-a mers la inima. Cradle of Filth, in schimb, au intrat intr-o perioada nasoala de decadenta din care nu stiu daca o sa mai iasa vreodata. Anul asta au scos cel mai slab album din cariera, playlistul a fost groaznic de nefericit ales pentru concert, sunetul a fost mult prea tare ca sa distingi ceva. On the bright side, Danutz a slabit considerabil iar trupa s-a procopsit la clape cu o blonda hot. Probabil Sarah Jezbel Deva a fost nevoita sa ramana acasa ca cerea prea mult de mancare si facea paguba organizatorului.
• dupa un an de atacuri ambitzioase alternate cu pauze indelungate, am dat gata cel mai voluminos volum care imi impodobeste biblioteca, The Space Opera Renaissance. O sa-i trag si o cronica, numai sa-mi amintesc cum incepea… Am terminat zilele trecute si Ilium + Olympos, ca de prea mult timp asteptau. Am ramas cu sentimente cam amestecate, sper sa-mi gasesc odata timp sa dezvolt, acum ca tot a ajuns entuziasmul pentru Dan Simmons si la noi.
• am fost abandonat spontan si simultan de cateva foste gagici importante. Ce pana mea se alege de lumea asta daca nu te mai potzi baza nici pe oamenii carora le-ai dat papucii?…
• cu ocazia implinirii unui sfert de veac de singuratate luna trecuta si a unei calatorii in vestul insorit am primit/achizitionat niste chestiuni livresti de o deosebita importantza. Care vor face obiectul bookporn-ului de mai jos.
• n-am fost la concertul Antony & The Johnsons + Cocorosie de la Viena de 1 mai. Pentru ca s-ar parea ca pedofilul si cele doua psihopate au atatzia fani, incat biletele online se vandusera demult, iar la fatza locului nici pomeneala sa se gaseasca. Si cum concertul nu era organizat de Promusic, am impresia ca nici nu se puteau xeroxa. Asa ca in timpul ala am observat cum isi petrece Viena si ai sai vietnamezi ziua muncii. Si anume, specia aia amatoare de mici si bere la pet, care la noi alcatuieste practic majoritatea zdrobitoare a populatziei, la ei e ceva mai restransa, destul de restransa incat sa incapa in parcul Prater, unde sunt intzarcatzi si se trotileaza cu echivalentul local al Timisorenei, se afuma bine de la gratare si fac pishu pe ei si unii pe altzii in cadru organizat. Mult mai usor de controlat epidemia si de curatzat dupa ei. Nici vorba de focuri pe la marginea padurilor. Pentru a intra in atmosfera, am servit ein wurstel mit ketchup und mayonaisse de care m-am indragostit instantaneu. Am testat si autostrada Viena-Budapesta pe care am ucis o vrabie.
• am inceput cea mai longeviva, voluminoasa si detaliata serie fantasy ever, Drept Civil in 8 volume, plus The Companion to Drept Civil – Drept Procesual Civil. Cartzile sunt de o imaginatzie debordanta, tratate cu atata pretentzie de realism incat mai itzi vine sa crezi ca autorii aia chiar au crezut ce au scris acolo.
• am inceput sa ma retrag constant pe piciorul meu de plai la soare, unde pasarile canta si noaptea, miroase a copilarie iar tehnologia moderna, de la canalizare la internet, e doar un vis urat.
• am ascultat noul Sunn O))) – Monoliths & Dimensions. S-a renuntzat la revolutionarele solouri la pickhammer de pe albumul anterior, insa are coruri de gagici care fac “uuuuu”. Vreau sa zic ca e atat de mishto albumul asta incat dupa o singura ascultare m-a luat ametzeala, mi s-a strans stomacul, am avut o durere de dintzi de cateva ore si mi-a curs sange din nas vreo doua zile dupa aia. E drept ca m-am si conformat regulilor de utilizare sugerate de membrii trupei, care ziceau ca muzica lor nu poate fi inteleasa decat daca o asculti cu volumul la maxim.  Alte albume noi care mi-au atras atentzia in sensul bun in ultima vreme ar fi Riverside – Anno Domini High Definition (progressive tineresc si accesibil), Mastodon  – Crack the Skye si, desigur, noul Isis – Wavering Radiant.
• am facut o pasiune de-o vara pentru The Legendary Pink Dots, trupa de care am auzit doar lunile trecute cu ocazia concertului de la noi de poimaine pe care l-am si ratat.  Astia is un fel de combinatzie intre Current93 (accentul britanic care aminteste de David Tibet, plus stilul in sine) si DJ Boros (vocea nazala, productia cam de kkt). La capitolul asemanari cu Current93 mai e si discografia vasta pe care o aprofundez momentan cu ambitzie de fier.
• nu m-am facut gay (inca).

Sectziunea II: Bookporn

Drood e noul roman al lui Dan Simmons, despre care aminteam acu o vreme, ala despre ultima perioada din viatza lui Charles Dickens, vazuta si relatata la persoana intai de principalul sau rival, Wilkie Collins. A fost o surpriza faina sa dau peste el, in conditiile in care habar n-aveam ca aparuse deja. Alta chestiune de maxim interes e Anathemul lui Neal Stephenson, proaspat aparut, dar deja candidat la toate premiile majore in domeniu si cartea anului pe SFsite. E ticsit de matematica, parca vad cum o sa ajung sa regret toate orele de mate din liceu pe care le-am petrecut jucand cartzi in ultima banca. Gaiman dovedeste din nou ca poate sa scrie o carte adresata publicului impuber mai stilata si matura decat majoritatea operelor cu pretentzii de maturitate artistica. Candidata Hugo 2009. Pe asta am apucat sa o citesc.

In periplurile prin librariile australienilor astia am dat si peste The Mammoth Book of Short SF Novels, aparuta de cateva saptamani. In ciuda titlului si a copertzii, antologia contine cele mai faimoase si premiate nuvele din ultimii 30 de ani, numai nume mari, de la Haldeman si Nancy Kress la Greg Egan si Alastair Reynolds. Cartea era cam mica si inghesuita si mai avea si o farfurie sburatoare pe coperta, dracu sa-i ia pe aia din departamentu de marketing al editurii. Am zis ca mai bine imi iau hardcoverul de pe amazon. Dupa ce am aflat ca nu a existat si n-o sa existe niciodata o editzie hc mi-o parut cam rau pentru decizie.

Topuri penultime 2008

Inhibitziile creative si lipsa de timp  erau sa-mi duca blogul pe calea pierzaniei si ma batea gandul sa renuntz. Dar am realizat ca de cand nu mai scriu pe blog am inceput sa trimit prietenilor mailuri care se transformau subtil in recenzii/newsletters. Asa ca decat sa-mi joace subconstientul feste si sa trebuiasca ca dupa eventuala-mi moarte sa publice prietenii volume de corespondentza cu exty, mai bine revin in jungla blogosferei. Cu atat mai mult cu cat am primit doua imbolduri recent. Primul e aflarea vestii ca marele scriitor Fred Pohl si-a facut un blog cadou cu ocazia implinirii frumoasei varste de 90 de ani. Cel de-al doilea cot in coaste s-a manifestat sub forma unei contraptzii de sarma in forma de “I Blog” primita din tzari straine de la cealalta jumatate de Biro.

Problema majora era de fapt ca una din formele de manifestare ale sindromului obsesiv-compulsiv al topurilor si ierarhizarilor e ca nu poti trece dintr-un an in altul fara sa-ti afisezi bilantzul pe anul trecut. Ca si cu aprobarea bugetului. Si riscam sa sar direct in 2010, ceea ce poate n-ar fi fost o idee atat de rea, 2009 anuntzandu-se la fel de prost ca anul precedent, dar in fine. Sa procedam:

10 albume de nota (aproape) 10

In Flames – A Sense of Purpose

– pentru ca nu seamana cu anteriorul, pentru ca e chiar mai bun decat anteriorul, pentru ca dupa aproape 10 albume din care niciunul nu seamana cu celalalt, baietii nu au obosit atat de mult precum ma asteptam, pentru ca e metal si pentru ca are versuri motivatzionale pentru situatiile in care ti se dau papucii. Si pentru ca o sa-i vaz in concert pe 30 martie. Sper.

Eddie Vedder – Into the Wild

– in mod normal un soundtrack de film n-ar fi eligibil la categoria albumele anului, dar in cazul asta facem o exceptzie, intrucat, vorba mea preferata a snobilor de pretutindeni, e un album “de auteur”. Autorul fiind tocmai guristul de la Pearl Jam, care, acum ca grunge-ul a murit, s-a reprofilat si a scos acest superb album folk/acustic numai bun de ascultat la foc de tabara. Iar filmul lui Sean Penn e de neratat.

Scars on Broadway – Scars on Broadway

– pentru ca e continuatorul firesc System of a Down, pentru ca e vesel, divers, fredonabil. Si mai ales pentru piesa Chemicals, hehe.

Warrel Dane – Praises to the War Machine/ Jeff Loomis – Zero Order Phase

– pacat ca albumul Nevermore a iesit in doua bucati, cea a guristului, respectiv a chitaristului. Chiar si asa, albumul lui Warrel e excelent, a fost unul dintre hiturile absolute ale anului. Iar cel al lui Loomis, o fi el instrumental, dar are in mare parte riffuri memorabile si frumoase si a reusit sa imi mentzina atentzia treaza, dovedind ca tehnica does matter cateodata. Bunaoara, lalaiala aia insipida de Klimt1918 m-a trimis la culcare la fiecare tentativa de ascultare, si teoretic ar fi trebuit sa aiba de toate.

Moonspell – Night Eternal

– pentru ca au reusit sa se pastreze in continuare la standarde inalte in materie de metal romantic si furios. Pentru ca is fan. Pentru piesa Night Eternal.

Tiamat – Amanethes

– asemenea albumului Paradise Lost de anul trecut, Tiamatzii au incercat o revenire la sentimente mai bune cu originile din care se trag. Insa lor le-a iesit mult mai bine. Am avut mari dubii cu albumul asta in prima faza, insa intre timp numai eu stiu cat Will They Come si Until the Hellhounds Sleep Again am ascultat. Foarte mult, that is.

Uffomammut – Idolum

– italienii mei preferatzi, de cand Al Bano si Romina s-au dat la fund. Trupa asta a fost o revelatie de fiecare data, de vreo 3 albume incoace. A se ciuli urechea la piesa Ammonia, hitul stoner/doom/psihedelic al anului.

Stille Oproer – S.o2

– … sau ce a mai ramas din In the Woods. Cateodata aduce a rock progresiv saptezecist, alteori a doom. In orice caz, album de top. Parca Meanwhile imi placea mie in mod deosebit de pe el.

Zeitgeist – The Jade Motel

– albumul disco al anului. Nu suna a The Knife, cum zicea cineva, nu e de o originalitate care sa te dea afara din papuci, insa e melancolic si are o atmosfera de vis. Adica onirica, pentru cei cu o slabiciune pentru sinonime.

Rome – Masse Mensch Material

– albumul cu ocazia caruia am aflat ce inseamna post-folk martzial. Extraordinar de solemna si depresiva muzica lui JeRome asta, bine ca au venit sa ne cante la Brasov, altfel n-auzeam in veci de ei.

10 albume asa-si-asa

Cynic – Traced in Air (expresia pe care o asociez cel mai usor cu albumu asta e watered down. Nu-i tocmai rau, dar e mult prea cuminte si diluat)

Heavenwood – Redemption (tipii astia au scos prin anii ‘90 doua albume excelente de metal gotic in stil Sentenced, apoi au disparut ca magaru-n ceatza. S-ar parea ca anul trecut s-au reunit, ba au venit si cu album nou, care chiar daca e – muzical vorbind – intarziat cu un deceniu, suna bine. Cinste lor, eu abia de vreo luna am aflat vestea)

Jarboe – Mahakali (de gagica asta am aflat prin 2004 cand scosese un excelent album cu Neurosis si tocmai il cunoscusem pe manelesux care venea vesel prin crasme recitand “mother, deliver me”. Abia anul asta m-am interesat de cariera ei solo, si bine am facut, albumu asta e plin de colaborari si experimente mishto)

Nick Cave – Dig Lazarus Dig (de fapt daca nu ar fi scris pe el Nick Cave, nu cred ca i-as fi acordat atentzie. Asa, m-am straduit sa-mi placa si intr-o oarecare masura am reusit)

Opeth – Watershed (n-am fost niciodata fan, raman la parerea ca Opeth au momente bune, daca ii iei pe bucati. Nu bucati de albume, ci bucati de piese. Din fericire, Watershed ii plin de asemenea bucati. Pacat ca s-au incapatzanat, ca de obicei, sa fie progressive si sa le faca colaj in loc sa dezvolte ideile separat)

Pin-up Went Down – 2 Unlimited (sau ce a ramas din Carnival in Coal. Annoying metal at its best)

Septicflesh – Communion (albumul blekk metal al anului, cu coruri pompoase, capre si tot ce trebuie)

Stuck Mojo – The Great Revival (rap-metal, nigga’! probabil cel mai divers album al lor, au o voce de gagica aproape omniprezenta plus un cover adorabil dupa Country Road)

Volbeat – Guitar Gangsters and Cadillac Blood (nu se ridica la inaltzimea conceptului, ma asteptam ca dupa ce ascult albumu asta sa imi vina sa-mi cumpar palarie si parpalac si sa ma apuc de fumat trabucuri. Dar e entertaining)

Disturbed – Indestructible (groovy & cool)

10 albume repetente

childrenofbodom, cradleoffilth, communic, crematory, haggard, metallica, klimt, pain, sixfeetunder, unleashed

Mentiune speciala: Guns’n’Roses – Chinese Democracy: a aparut, publicul e-n delir. Umbla vorba intr-o vreme ca motivul amanarii ar fi fost incercarea de a sincroniza lansarea albumului cu democratzia chinezeasca. Personal n-am fost fan nici acu 15 ani si nici dupa ce am ascultat albumul nou nu sunt, dar m-am gandit sa-l pomenesc totusi, ca da bine.

Albumul autohton al anului: Grimus – Panikon

Albumul cel mai de kkt al anului: Spiritual Beggars, pentru ca n-a fost sa fie nici in 2008.

Si daca tot au trecut aproape 2 luni din anul nou…. 5 albume de neratat din 2009:

Ordo Rosarius Equilibrio – ONANIO

– cel mai mishto album Ordo pana acum. Cel mai elegant, cel mai bine produs, cel mai porno.

Mono – Hymn to the Immortal Wind

– unul din putinele albume post-rock/metal ascultabile. Adica care sa nu fie plictisitor si redundant. Sunt la primul contact cu japonezii astia si am fost surprins ca unele piese chiar au o structura si o tema, lucru de care, de regula, practicantii post-rockului n-au prea auzit.

Obscura – Cosmogenesis

– un surogat excelent pentru Cynic. Death metal tehnic, jazzy si melodios.

Anthony and the Johnsons – The Crying Light

– pedofilul meu preferat s-a ntors cu un album pe care nu l-am aprofundat destul, dar cu asa un titlu nici n-are cum sa dezamageasca

Lamb of God – Wrath

-metalcore de mare clasa, favorit pe felia lui, cel putin pana iasa DevilDriver-ul

Top 5 filme 2008 in ordine aleatoare (sorry, daca as fi pus 10 ar fi trebuit sa includ automat mediocritati. Nota: dintre candidatele la Oscaruri nu prea am vazut inca):

The Dark Knight (o sursa nepretzuita pentru replici de dat papucii)

Forgetting Sarah Marshall (o sursa nepretzuita pentru invatzaminte despre cum sa nu te comportzi cand ti se dau papucii)

In Bruges (it’s like a fukkin’ fairytale)

Wall-E (filmul in care oamenii sunt roboti si robotii oameni. Tehnic impecabil)

Vicky Cristina Barcelona (care ofera solutzia unei importante probleme personale)

Concluzia anului, ca intotdeauna: For tomorrow may bring sorrow, so today let us be gay!