Archive for the ‘music of the spheres’ Category

Bun. Că tot rămăsesem la seriale, aș mai adăuga că Southpark se transformă tot mai puternic într-un fel de cronica cârcotașilor, dacă se ntâmplă ceva pe la americani pe parcursul unei săptămâni, săptămâna următoare, pac, apar și băieții cu un episod despre asta. Chiar și așa, e în continuare deștept și entertaining și mai decent decât orice altceva de pe la televiziunile americane. Dar nu asta vroiam sa zic. Ci ca în acest al 15-lea sezon a apărut cel mai tragic și relevant comentariu despre condiția umană. Episodul You’re Getting Old (și următorul) confirmă că there is no hope for humankind, odată ce ajungi la vârsta mijlocie și ai un job totul devine o cursă disperată  încercând să recuperezi chestii irecuperabile. No joy in life anymore, just patterns, everything is shit, no solution. Cam asta e morala.

IV. CĂRȚILE

La capitolul ăsta vin așa, fără ordine, 5 cărți deosebite, de la facerea lumii până azi, pe care s-a întâmplat să le citesc eu anul ăsta și să le recomand oricui trece pe aici.

ROBERT SILVERBERG – PHASES OF THE MOON

O antologie cuprinzând întreaga sa carieră, atât de mișto încât nici n-o să vorbesc despre ea aici. Urmează articol separat despre relația mea specială cu Silverberg și despre ce scriitor grozav e dânsul.

CHINA MIEVILLE – THE CITY AND THE CITY

… sau ce se întâmplă când îl corcești pe Kafka cu Raymond Chandler. Se întâmplă un roman noir, în limbajul stilat și inventiv care l-a consacrat pe Mieville, plin de un absurd extrem și de comentarii subtile despre politică, formalism, alienare. Ca și în cazul unui alt roman asemănător, atât la stil cât și la premiile abătute asupra lui – The Yiddsh Policemen Union a lui Chabon – în cartea lui Mieville intriga polițistă e doar decorul, mijlocul cel mai la îndemână pentru a exploata o idee genială.

VLADIMIR NABOKOV – LOLITA

A fost o lacună care aștepta demult să fie acoperită și o surpriză plăcută, căci nu mă așteptam la stilul ironic, jucăuș și pe alocuri absurd în care e scrisă cartea. Cred că e romanul meu de dragoste preferat.

TERRY PRATCHETT – UNSEEN ACADEMICALS

Pentru că nici un an nu e complet fără cel puțin un Terry Pratchett și pentru că orice carte de-a lui, odată citită, e automat de top. Asta a fost ultima din serie la momentul la care am citit-o și, culmea, moșulică încă mai are chestii de zis, dincolo de faptul că, ca și structură și poante, cam toate cărțile lui sunt la fel. Cu ocazia asta am ajuns în sfârșit la zi cu seria Discworld, iar Terry s-ar părea că a ajuns cu ea la capăt, că, din câte am auzit, anu ăsta a tot umblat pe la elvețieni să-l sinucidă.

SIMON SINGH – BIG BANG

Ca reacție la toate lucrurile mărunte cu care a trebuit să-mi bat capul anul ăsta , născocite de niște oameni mărunți, atât de mărunți încât la scara lor mărunțișurile par importante, m-am apucat de seria cărților de popularizare științifică de la Humanitas. Big Bang prezintă istoria modelelor despre Univers, a oamenilor care au pus umărul la ele și a modului în care s-a ajuns la tot ceea ce știm azi despre el. Ineditul cărții lui Singh constă în faptul că e atât de bine concepută încât se citește ca un roman, stai lipit de ea cu orele ca să vezi ce se mai întâmplă și care e deznodământul. Iar informația în sine e facinantă și mai ales, esențială pentru oricine se pretinde cetățean al acestei planete.

MENȚIUNI

– mi-am luat toate cele 4 volume de proză (scurtă) ale lui Woody Allen. Care, puse laolaltă, fac cât jumatate de roman de Stephen King. Ca grosime, adică. De fapt, for whoever it may concern, primele trei au fost adunate sub un singur acoperiș la care îi zice The Insanity Defense și care e varianta pe care o am eu. Spre surprinderea mea, prozele lui Woody au la fel de multă logică ca și primele lui filme. Toate ”povestirile” din toate cele 4 volume sunt pe teme absurde, sunt ironice, sarcastice, fără noimă per ansamblu, dar pline de replici memorabile. De fapt am fost șocat cât de mult seamănă cu Terry Pratchett, atâta doar că poantele sunt cu evrei în loc de vrăjitori.

– am pus mâna (și chiar am citit) pe cele 7 volume (deocamdată) din The Walking Dead. Per ansamblu e foarte ok, una din puținele benzi desenate pe care nu-mi pare rău să fi pus mâna. Se mai repetă pe ici pe colo, personajele vorbesc cam mult în clișee, dar evoluția personajului principal face toți banii. Asta și momentele tragice cand li se întâmplă personajelor chestii nașpa, incontrolabile, imitând atat de bine haosul din viața reală încât uiți că citești o carte și te trezești cu câte un nod în gât pentru fiecare personaj care dă colțu.

V. CONCERTELE

1. RAMMSTEIN @ Budapest

De fapt încă nu sunt sigur că i-am văzut. Se mișcau ca ei, cântau ca ei, dar de unde stăteam n-am avut cum să-mi dau seama dacă erau chiar ei că eram în celălalt capăt al stadionului. A fost o mare învățătură de minte, pe viitor la concertele de arenă ori iau bilet în primul rând, ori stau acasă și mă uit la un dvd sau ceva. Oricum, concertul anului. Fiind pe stadion acoperit m-am gândit că nu-i lasă să se joace cu focul, dar și-au făcut din plin toate numerele clasice, plus o smecherie cu o pasarelă suspendată care mai cobora din cand în când să-i ducă în mijlocul sălii, unde cântau înghesuiți pe o scenă improvizată, ca într-un WC public. Dacă aș fi dedicat un articol concertului la momentul potrivit, aș fi avut răgaz pentru niște reflecții legate de publicul tipic Rammstein, dar așa va trebui să aștepte până data viitoare. Să zicem doar că în preajmă era în același timp și un concert Modern Talking unde era să ajung din greșeală și că judecând strict după publicul din fața sălilor respective, ai fi jurat că ăia de la Rammstein sunt veniți la Modern Talking și invers.

2. DARK TRANQUILITY @ București

Una din cele mai mari restanțe pe care le aveam în domeniu. Dark Tranquility sunt singura trupă de death metal care în concerte urlă la tine cu zâmbetul pe buze și îți transmit energie pozitivă prin piese despre moarte, singurătate, deșertăciune și alte teme esențiale din repertoriul genului. A fost un concert excelent organizat, excelent sonorizat și cu trupa în mare formă. Acu că am auzit Lethe live sunt cu un pas mai aproape de nirvana.

3. Judas Priest @ București

La concertul bunicului Halford am participat din două motive: for old times sake și pentru că cântau la mine în spatele blocului. Până la urmă a fost o idee bună, auzind piese clasice de dinainte să mă nasc, cântate cu profesionalismul câștigat în zeci de ani de experiență ai așa o senzație că ești în prezența a ceva mare, chiar daca nu ești neapărat fan.

4. Kultur Shock @ București

Ăștia sunt trupa pentru care m-aș însura numai ca să-i chem să-mi cânte la nuntă. Punkul țigănesc balcanic cu trompete, viori și chitări electrice furioase sună nemaipomenit live, fix cum îmi închipuiam acu câțiva ani când am auzit de ei și de când așteptam să îi prind live.

5. Lake of Tears @ București

Una din trupele tinereții mele, dar care au ajuns prea târziu ca să mă mai bucur de ei cum aș fi făcut-o acu zece ani. Oricum live s-au prezentat decent și cântarea a nimerit într-un moment propice al carierei lor, când tocmai ce au scos un album surprinzător de interesant pentru stilul lor. Marele minus a fost că Brennare a venit fără ciupercă în cap și cu un look de corporatist în pauza de masă.

6. The Egocentrics @ Cluj

Judecând strict după muzică, Egocentrics ar fi fost teoretic mult mai sus în topul ăsta. Problema e că sunt încă la nivelul de trupă pentru connaisseuri și din cauza asta concertele lor se întâmpla prin beciuri înguste. De data asta a fost vorba de pivnița de la Zorki, unde spațiul era atât de redus încât nu știai unde se termina publicul și unde începe scena. Cu toate astea concertele lor sunt în ultimii ani evenimentul de care mă bucur cel mai mult din peisajul muzical românesc.

MENȚIUNI:

Deftones @ București –  a fost un concert foarte entertaining, plin de motive de zbenguială și voie bună. Problema e că, piesele fiind toate croite după același model, după o vreme concertul a devenit doar plictisitor și obositor.

Vader, Gorgoroth @ Cluj – un eveniment la care am mers că eram curios de Vader, pe care nu am reușit să-mi fac timp să-i ascult acasă, și pentru a vedea cât de mult se poate rezista fără să râzi la Gorgoroth, știut fiind că vocalul lor mai are obiceiul să coboare de pe scenă și să-i căpăcească pe ăia care nu sunt în ton cu solemnitatea muzicii. Până la urmă Vader nu s-au prins de mine, fiind o trupă mult prea generică ca să-mi merite atenția, iar Gorgoroth au fost amuzanți, mai ales că they didn’t overstay their welcome și s-au cărat după vreo oră, probabil ca să nu se prindă lumea că de o oră cântau aceeași piesă.

VI. MUZICA

Cu albumele noi am stat tare prost. Din cauza lipsei de timp și de dispoziție am fost selectiv ca bătrânii sau ca roacherii noștri. Am mers pe cărări bătătorite și am ascultat în mare parte doar albume ale trupelor pe care le știam și care n-au încercat să îmi tulbure pacea interioară prin inovații, să îmi risipească letargia prin originalitate și avantgardism. N-a fost niciun album care să mă dea pe spate și pe care să îl pot pune pe locul unu fără să stau pe gânduri. Așadar, în ordine alfabetică, this is it:

EVERGREY – Glorious Collision

N-am mare lucru de comentat aici, e doar Evergrey în cea mai bună formă de la The Inner Circle încoace. Piesă preferată: To Fit the Mold

GRAVEYARD – Hisingen Blues

Surpriza anului, Graveyard îs o trupă de american blues clasic, cu balade de inimă albastră și tot tacâmul, cântate de niște scandinavi simpatici care s-ar părea că sunt la al doilea album. Piesă preferată: Uncomfortably Numb

IN FLAMES – Sounds of a Playground Fading

In Flames nu sunt în stare să scoată un album prost, oricât ar experimenta. De data asta n-a fost vorba de experiment, e doar In Flames în stilul pe care ei înșiși l-au patentat, cu instrumentație complexă, ritm beton și versuri decente. Piesa preferată: aia din titlu

MASTODON – The Hunter

Aceleași precizări ca mai sus – o trupă care explorează toate cotloanele metalului și vine cu ceva proaspăt de fiecare dată. Coperta albumului, ca de obicei, e beton. Nu cred că mai e nevoie s-o zic, dar nah: Mastodon sunt una dintre cele mai importante trupe contemporane din toate genurile. Piesă preferată: Stargasm

MONKEY3 – Beyond the Black Sky

Trupa mea de fuflet din căprăria stoner psyhedelic. Piesa preferată: Camhell

MYRATH – Tales of the Sands

Altă surpriză a anului, Myrath sunt niște tunisieni foarte gay la înfățișare care cântă metal progresiv profesionist cu influențe orientale foarte bine integrate. Era cât pe ce să-i văd live acu vreo două luni, dar s-ar părea că lui Șandor666 nu i-a ajuns alocația să-i plăatească, așa că au dat câteva ture cu autocarul prin localitate după care s-au dus mai departe. Mi se pare un incident destul de grav încât să fi meritat o pancartă la revoluția universală de luna asta. Piesa preferată: Tales of the Sands

PUSCIFER – Conditions of My Parole

Albumul soft al anului, uneori prea soft și fără vlagă pentru binele lui, scos de genialul Maynard de la Tool. Piesă preferată: Man Overboard

ROME – Die Aesthetik Der Herrschaftsfreiheit

După o pauză abisală de aproape un an de la ultimul album, Jerome s-a întors cu 3 albume într-unul, de mănânci o pită până le termini de ascultat. Albumul merge pe linia ultimelor 2 – mai mult romantic decât marțial, mai mult folk decât neo, per ansamblu prietenos și foarte catchy. Piesa preferată: You Threw it at Me Like Stones

SEPTIC FLESH – The Great Mass

Albumul ăsta a fost probabil cel mai bun lucru care s-a întâmplat anul trecut în Grecia. Merge pe stilul inițiat odată cu Communion – multă orchestrație auxiliară și bombasticisme, însă curge tare frumos. Piesa preferată: Pyramid God

TOM WAITS – Bad As Me

O serie de piese proaspete, pentru cine le ascultase pe alea vechi până la saturație. În rest nimic nou, Tom Waits is still cool. Preferata: tot aia din titlu

ALTE CHESTII RELEVANTE:

– albumul de ukulele al lui Eddie Vedder intitulat – n-o să vă vină să credeți – Ukulele Songs. Că tot veni vorba, în ultima vreme dau suspect de des de Eddie prin filmele recente, fie cu câte o piesă compusă special pentru ocazie, fie cu câte una din vremurile cu Pearl Jam…

– albumul nou Steel Panther, cea mai mișto trupă la mișto a momentului. Îi zice Balls Out și e aproape la fel de plin de hituri și versuri memorabile ca și anteriorul. I’m going to a party – tomorrow night, tomorrow night – but tonight I’m playing angry birds

– simpaticul album de industrial al uneia dintre cele mai crâncene trupe de death de pe vremuri – Morbid Angel. Au ajuns la litera I – Illud Divinum Insanus. Deasemenea, primul album Morbid Angel pe care l-am ascultat până la capăt – și m-am simțit bine pe parcurs.

– albumul nou The Egocentrics, cu piese mai cuminți și mai aranjate, nu la fel de grozave ca pe albumul de debut, dar încă destul de inspirate. You’ve just gotta listen to this!

– prima trupa și primul album de black metal hipsteresc din istorie. Liturgy, respectiv Aesthetica. Ei se jură că cântă black metal transcedental. Sună raw, pe alocuri ca Burzum. Asta în timp ce în pozele promo arată ca Pink Floyd în vremurile lor de glorie. Hitul albumului: Returner. Atenție la cum arată membrii, cu accent pe tobar.

– în fine, la capitolul albume simpatice care n-au ajuns în top, ar fi cam așa: Animals as Leaders, Lake of Tears, Devin Townsend (x2), Deine Lakaien, Pain of Salvation, The Dwarves.

VII. VIAȚA

DE BINE

– mi-am făcut în sfârșit abonament la Scientifc American;

– am cedat impulsului de colecționar și am început să adun de la jocuri preferate în original la volume arătoase gen Absolute Sandman sau ediții mișto de colecție precum cele scoase de Everyman’s Library sau The Library of America

– mi-am încropit o uniforma de hipster steampunk cu care pot să mă infilterez practic oriunde și chiar o fac cu succes;

– am învățat să scriu cu diacritice;

– am început să umblu în zig-zag. Because life is not a straight line.

– edițiile lunare A Night into the Void de la Gazette, un fel de chefuri exclusiv cu stoner și genuri conexe. Un eveniment cultural esențial și binevenit în condițiile în care 9 din 10 roacheri români n-au auzit de așa ceva. Singura problemă e că din cauza specificului muzicii și a locației de kkt serile astea sunt un fel de audiții exclusiviste în care oamenii se fâțâie nehotărâți de colo-colo, că nici muzica nu-i de dansat, nici scaune de stat pe care să meditezi la ea nu sunt.

DE NAȘPA

– m-am blocat cu filmele pe la anii ’50, în sensul că n-am văzut mai nimic din lista cronologică de vizionări esențiale;

– am intrat cu un picior în câmpul muncii. Mi-e teamă că în câteva luni, când o să-mi bag și celălalt picior, o să mă înghită de tot;

– Aron Biro a plecat dintre noi;

– haitele de câini vagabonzi din centrul capitalei care terorizează in fiecare noapte trecători în secvențe desprinse din filmele cu zombie și care mi-au provocat insomnii în absolut fiecare noapte timp de mai bine de jumătate de an cu lătratul neîntrerupt. Și indivizii rupți de realitate  care au impresia ca nu e nimic in neregulă cu asta și că sărmanele ființe inocente ar trebui lăsate în pace, în condițiile în care ei au văzut prima dată un câine în viața lor în desenele cu Scooby Doo; ăștia ar trebui eutanasiați înaintea maidanezilor.

– am înțeles cum funcționează lumea, am văzut ce se ascunde în spatele cortinei și în consecință m-am plafonat existențial.

OMUL ANULUI

Tiffany

Noroc cu obsesia pentru bilanțuri care ma ndeamnă să resuscitez blogul ăsta, chiar dacă cu frecvența lui Moș Crăciun, altfel ar rămâne în moarte clinică pe vecie și mare păcat ar fi. Mă rog, o stavilă împotriva uitării, în departamentul de marketing a fost și waterytimes, care a încercat să-mi dedice o odă în proză, dar pe la mijlocul articolului l-a luat valul filosofic și s-a înecat în viața și opera kantiană. Pentru cine e interesat în sintagme cu care să mi se adreseze cand mă întâlnește pe stradă, articolul e aici. Revenind, în 2011 a bătut viforul schimbării din toate direcțiile și pe toate planurile, chestie care s-a repercutat și asupra componentei înalt-culturale despre care vorbim aici. În primul rând, am petrecut mai mult de jumate din an în Valea Plângerii, orașul celor 1001 de câini vagabonzi, aurolaci și mașini pe metru pătrat. Din cauza asta – și din altele – am operat o schimbare de priorități în timpul liber, care și ăla s-a împuținat considerabil față de anii trecuți. Adica am insistat puternic pe partea ludică și cea socială. In other words, m-am jucat pe calculator ca un copil oligofren, cum n-am mai facut-o din liceu încoace, iar în restul timpului, asta fiind de regulă când placa video amenința să contribuie puternic la încălzirea globală, am cutreierat cu încrâncenare birturi, chefuri, oameni, evenimente. A fost anul în care am dat cei mai mulți bani pe cărți și am cetit cel mai puțin. Am văzut relativ puține filme, iar majoritatea ălora au fost revizionări nostalgice. Am fost la cele mai multe concerte dar am ascultat cel mai puțin muzică. N-a murit nimeni relevant pentru universul meu.

Cât am fost cantonat în Sodoma, fiind nevoit în sfârșit să scot capul în lume printre oamenii normali, the famous 99 percent, despre care anterior știam că există doar din anecdotele amicilor sau din clipurile cu interviuri umoristice de pe youtube, am apucat să trag niște concluzii oarecum sinistre despre țara asta și oamenii din ea. De fapt am tras la concluzii cât pentru un întreg sistem fizolofic iar momentan le organizez într-un post încrâncenat și tragique, care sper să apară aici în viitorul apropiat. My own theory of everything. Dar s-au întâmplat și lucruri înălțătoare pentru spirit în Sin City. Am fost la cea mai mișto piesă de teatru a anului, Bullets over Lipscani, aia despre care a scris colegul meu de firmă, aronbiro, pe blog din ce auzise de la mine. În esență piesa e un colaj de trei adaptări după tot atâtea nuvele de-ale lui Woody Allen și e adaptată de un regizor care, ca și Woody, e evreu, dar nu lăsați asta să vă sperie, că e cel mai mișto evreu din showbizu românesc. Apropo, când zic adaptată, mă refer la faptul că se găsesc referințe în ea la Schopenhauer, dar și la Camil Petrescu, și în general ăsta e unul din farmecele majore ale piesei. Iar muzica, pentru cine cunoaște, e luată din coloana sonoră de la Grim Fandango. Din câte am la cunoștiință încă se mai joacă în Godot.

Tot la categoria teatru (cred), inspirat de unul din filmele esențiale ale anului trecut, m-am dus să văz Lacul Lebedelor, în interpretarea celebrei echipe de balet de la Moscova. Acu, problema mea cu baletul stă tocmai în interpretarea cuvântului interpretare. Cu toată grația și frumusețea coregrafiei, mi-e greu să empatizez cu o ceartă conjugală sau o discuție despre sensul vieții interpretate printr-un triplu tulup și-o săritură pe vârfuri. Plus că am prins varianta cu happy end, astfel încât inițial am crezut că Aronofsky cu al lui Black Swan a fost un ticălos sadic când a stârpit lebăda la final. Apoi am aflat că piesa are mai multe sfârșituri consacrate de-a lungul timpului, probabil și din cauză că lumea oricum nu merge la balet ca să urmărească povestea (din motivele de care vorbeam mai sus). În fine, cu opera și baletul n-am reușit încă să mă împrietenesc. Daca mă puneți să aleg, aș alege totuși baletul, pe criteriul că prefer oricând să mă uit 2 ore la gagici suple făcând roata țiganului în fuste scurte decât la niște milf-uri care glăsuiesc pompos la limita ultrasunetelor.

Musicalurile, în schimb, sunt cu totul altă chestie. O altă premieră din viața mea culturală din Ankh-Morpork-ul dă pă Dâmbovița a fost musicalul Rebecca de la teatrul de operetă. În funcție de direcția din care veniți, Rebecca ar putea să vă sune cunoscut ori din cauza cărții lui Dauphne de Maurier, ori din cauza filmului lui Hitchcock, care a înhățat Oscarul în 1940. Ambele răspunsuri sunt corecte, filmul (și musicalul) fiind ecranizarea cărții. Dincolo de unele cântece mai naive și de faptul că masculul principal, pe care eu îl aveam întimpărit în minte cu fața lui Lawrence Olivier, semăna la moacă și la voce cu Horia Brenciu, piesa a fost bestială. A avut coregrafie de nota 10, efecte speciale, scenă rotitoare, rampe decoruri, recuzită iar unele cântece au fost atat de bine scrise și regizate de-ți dădeau fiori, oricât de cinică ți-ar fi inima.

Despre restul chestiunilor biscutăm la secțiunea adecvată, așa că să defileze topurile, în ordinea timpului acordat pe parcursul anului fiecărei activități:

I. JOCURILE

După cum ziceam, asta a fost activitatea principală a anului. Ma rog, dintre cele despre care se cuvine sa vorbim pe blog. Precizez dinnou că nu ma joc shootere, jocuri cu fotbal sau cu mașini pentru că mi se par ori prea simple, ori prea puerile, ori ambele. Și nici jocuri de browser sau de facebook, făcute pentru corporatiști cu mai mult timp liber decît merită.

1. SKYRIM

În momentul in care scriu postul asta sunt aproximativ 120 de ore into the game și am făcut cam tot ce se putea face, mai puțin povestea principală. Deci să mă vedeți cum ma plimb eu prin zăpezi și peșteri cu maciucile mele gemene în mâini și strigăte de dragon în gâtlej, și cum dau în gură la zombie , bandiți și la rebelii aia nenorociți și secesioniști deopotrivă, neuitând în același timp să ajut câte un bunic să își recupereze alembicul de făcut țuică. Am cu o casă mai mult decât Năstase, în fiecare oraș important din provincie… O nevastă bună la care pot să-i cer bani și demâncare… Un companion vrednic care și-ar da viața pentru mine, la fel cum au făcut-o și cei 10 de dinaintea lui… Skyrim e dovada că jocurile pe calculator sunt o formă de artă modernă. Designul grafic e impresionant, de la arhitectura cladirilor, inspirată din tradiția nordică, la munții înzăpeziți cu vântu care-ți bate în față sau aurorele boreale nocturne. Iar storylineul e mai complex și mai matur decât în majoritatea romanelor fantasy contemporane. Iar muzica… sublim. Dar asta nu tre să o zic eu, o zic toate siteurile care i-au acordat onoarea de jocul anului. Singurul reproș e că e prea ușurel, adică frustration-proof, astfel încât să-l poată termina orice neofit, oricât de prost ar juca, iar eu, ca adevărat dragonborn, nu pot să fiu de acord cu asta. Dovahkiin, Dovahkiin, naal ok zin los vahriin, Wah dein vokul mahfaeraak ahst vaal!

2. STARCRAFT 2

Jocul de strategie perfect, etalonul pentru comparație când vine vorba de orice altceva din domeniu. În plus are și cea mai bine realizată campanie single-player dintr-un joc ever. Nostalgie maximă, având în vedere că acu vreo 12 ani Starcraft era primul joc pe calculator din viața mea. După care nimic nu a mai fost la fel, cu viața socială în frunte.

3. RISEN

Urmașul spiritual al seriei Gothic, al cărei mare fan sunt, și care a fost dintotdeauna alternativa mai intimă a seriei Elder Scrolls (a.k.a. Skyrim și predecesorii). Risen e gândit fix ca primele două Gofic, așa că nu am ce-i reproșa, e o plăcere intelectuală desăvârșită și deosebit de imersivă. Doar grafica care e cam blurry mai scade din valoare.

4.PLANTS VS. ZOMBIES

Ăsta e genul ăla de joc aparent simplu, însă înșelător de complex, plin de umor de calitate și voie bună. Ca stil e un fel de strategie de tip tower defense. Tre să plantezi în timp real diverse flori prin ogradă, fiecare cu proprietățile lor care să apere casa de zombie, și ei la rândul lor diverși și cu diverse calități. Zău că nu mi-aș pierde vremea cu un joc a cărui descriere să sune ca în fraza anterioară, dacă nu ar fi mult mai mult decăt pare din descrierea respectivă.

5. HEROES 6

Seria Heroes a fost dintotdeauna țintită spre tocilarii jocurilor pe calculator, cei dispuși să țină minte multe detalii, să planifice, să gândească tactic, în fine, în esență e un fel de șah mai complex și mai colorat. A șasea parte urmează trendul din ultimii ani în materia joacelor, adică reducerea frustrării jucătorului, chestie care are ca principal efect secundar simplificarea considerabilă a stilului de joc. Ceea ce în general e cam nașpa, îmi amintește că fiecare generație e umpic mai retardată decât anterioara. Dar având în vedere că seria Heroes era oricum foarte complexă și că, în cazul ăsta ce s-a simplificat într-o parte s-a complicat în alta, per ansamblu jocul e la fel de enjoyable ca și restul seriei. Cu un plus pentru grafica superbă. Și un minus pentru că misiunile durează obscen de mult, le preferam mai multe și mai scurte. Trivia: numele misiunilor sunt toate referințe culturale, de la literatură la film, surpriza majoră fiind câteva denumite după piese de la Dead Can Dance.

…∞. GOTHIC 4

O oroare de proporții, tot ce trebuie să faci ca să îl termini e să mergi înainte (adio open world!) și să îți mai faci din când în când loc cu sabia. NPC-urile n-au nimic de zis, poveste nu prea este, questuri banale, skill system jenant. E un fel de supermario 3D. Păcat de oamenii din departamentul grafic, care s-au străduit degeaba, pentru că jocul arată foarte frumos. A, și faptul că există doar vreo 2 șabloane de fețe pentru NPCuri, care mai primesc de la caz la caz câte o mustață sau freză altfel, pentru diversitate, îți dă senzația că te uiți la un film Monty Python.

II. FILMELE

Ca de obicei, datorită decalajului față de lumea civilizată și a campaniilor de marketing ale marilor studiouri, care îți distrag atenția de la chestiile importante, probabil voi vedea și voi putea să discut în cunoștiință de cauză despre filmele esențiale din 2011 cam în vreo 2 ani. Până atunci, din sărăcia vizionărilor, am încropit un top cu producții 2011 cu care mergi la sigur.

1. BALADE TRISTE DE TROMPETA

Spre rușinea mea, stau cu integrala filmelor lui Alex de la Iglesia de câțiva ani pe hard și le tot dau târcoale, dar încă n-am intrat în ele, cu excepția lui Perdita Durango, pe care l-am văzut mai demult și e nemaipomenit. Pe ăsta l-am prins la un festival de film obscur din Orașul lui Mitică și l-am declarat solemn filmul anului încă de la ieșirea din cinematograf. Balade triste de trompeta (a.k.a. The Last Circus, în spațiul anglofon) are poveste cât pentru 10 filme. De genuri diferite, de la film de război la comedie, horror, thriller. Astfel că tot la câteva minute filmul evoluează (sau degenerează, cum preferați) în direcții imprevizibile, ca să folosesc un termen foarte apreciat ca și criteriu de valoare printre spectatorii noului mileniu. Ceea ce nu-l face dezordonat sau incoerent, filmul având o idee centrala bine conturată. Ideea de bază e veche de când s-au inventat oamenii – rivalitatea pentru o gagică, însă când protagoniștii sunt clovnul vesel și clovnul trixt știi că ai de-a face cu un film special. Care film se prezintă grozav și la partea de cinematography – imagine plus culori.

2. MELANCHOLIA

Ați observat că anul ăsta cei mai apreciați regizori-auteur contemporani au venit cu filme cu scenarii scoase parcă din episoadele din Dr. Who? Mie mi-a crescut inima oleacă când am realizat chestia asta. Deci ultimu Woody Allen e cu oameni care călătoresc în trecut într-o mașină de epocă, ultimu Terrence Mallick începe cu Big Bangul și se termină cu viața de apoi, iar Lars von Trier iasă la înaintare cu o idee care chiar a fost subiectul unui episod din Dr. Who acu vreo 2 ani – o planetă imensă care apare din senin și se ciocnește cu Pământul. Eveniment care e privit doar din perspectiva relației dintre două surori, ceea ce a determinat criticii să aprecieze foarte frumos și corect că Melancholia e primul film care prezintă o apocalipsă la nivel intim. Tot scenariul ăsta care insistă doar pe planete și pe vreo câteva personaje e de un simbolism adânc, dar spre deosebire de Antichristu, aici simbolismu e ușor de descifrat. De fapt ți-l descifrează chiar autorul într-o prezentare power-point în primele 10 minute ale filmului. Mie mi-a plăcut pentru că: 1. de ani buni visez în fiecare noapte cu sfârșitul lumii iar filmul lui von Trier se apropie cel mai mult de subconștientul meu fatalist, motiv pentru care am trăit ultima parte la modul visceral; 2. ideea că noi suntem mici și Universul e mare și că evoluția, istoria, religia și speranțele de mântuire devin ridicole când îți dai seama că totul se poate duce dracului în câteva secunde pentru toată lumea; 3. partea vizuală, imaginea și cadrele, majoritatea făcute parcă intenționat să rămână iconuri în istoria filmului; 4. sfârșitul. În schimb mi s-a părut întotdeauna cam de kkt infuzia forțată de intimitate pe care von Trier încearcă să o dea prin metoda filmatului cu camera în mână. În restul filmelor lui asta m-a deranjat doar la nivel de idee, dar de data asta cred ca și cameramanul era epileptic, că se mișca imaginea în așa hal încât m-a luat cu amețeli cumplite iar de câteva ori era să latru la ghete (n. trad. metaforă regățeană pentru a vomita. mai știu și altele). În concluzie, dupa primul horror, iar acu primul SF, aștept cu interes la anul primul film porno al lui von Trier. Atâta doar că ăsta ar fi chiar nasol s-o aibă tot pe Charlotte Gainsbourg în rol principal.

3. DRIVE

Drive are meritul de a fi primul film cu scenariu de Gone in 60 Seconds sau The Fast and the Furious care se vizionează ca un film de… să zicem Antonioni. Adică e un film sec, stilat, elegant și cu actori mișto. Pe Ryan Gosling îl știam doar ca pretty boy, nu văzusem nimic cu el anterior, dar cum toate pițipoancele sunt fane The Notebook prejudecățile față de dânsul au fost maxime. Drive a demonstrat că i-am făcut o mare nedreptate. Personbajul lui Gosling e un tip care tace și cugetă în timp ce mestecă gumă, conduce – ziua ca și cascador în filme, noaptea ca șofer la jafuri – pentru el e tot aia, condusul e condus – și în general nu prea ține la tăvăleală (n. trad. metaforă de la Vaslui pentru simțul umorului . Aparent pe acolo cuvântul tăvăleală poate înlocui cu succes orice substantiv), chestie care adaugă factorul stânjeneală oricărui dialog din film. Pe de altă parte, mi s-a confirmat că Carey Mulligan e fermecătoare în orice tip de rol, însă m-a deranjat oarecum s-o văd deja în rol de mamă, când acu doi ani a rupt gura târgului ca adolescentă virgină. Coloana sonoră e genială.

4. MIDNIGHT IN PARIS

Cel mai bun film al lui Woody Allen din ultimii ani.În ciuda faptului că e cu Owen Wilson. De fapt am observat (a se vedea și cazul lui Larry David) că orice actor care joacă rolul principal într-un film de Woody Allen și nu e Woody Allen, il imită pe Woody Allen. E îndeobște cunoscut că filmele lui Woody sunt un gen în sine, indiferent de scenariu. Midnight in Paris are ca personaj principal Parisul în 3 epoci, prezentat în așa fel încât îți vine să lași totul în urmă și să te muți în Montmartre. Tema călătoriei în trecut îi oferă lui Woody ocazia să se joace cu personaje celebre, de la Hemingway la Bunuel și să introducă tot felul de inside jokes delicioase despre ele. Dincolo de scenariu, morala poveștii e că, în fața evidenței femeile acționează instinctual iar bărbații rațional. Don’t hate me, i’m just the messenger.

5. NOTHING’S ALL BAD

Ăsta e unul dintre puținele filme pe care le-am prins la TIFF-ul de anu ăsta. E danez. Lumea zice că-i dramă, eu l-am văzut ca pe o comedie de situație. Îi drept că personajele sunt toate fukked up într-un fel sau altul. Filmul e despre o bătrână apăsată de singurătate și fiica ei cu un sân în minus, un obsedat sexual  și fiul lui gigolo și felul în care ajung să interacționeze între ei și să facă la final hora în jurul bradului de Crăciun.

MENȚIUNI SPECIALE

HOBO WITH A SHOTGUN –  alt film apărut de pe urma awareness-ului stârnit de Tarantino și Rodriguez acu câțiva ani cu Grindhouse. E al doilea fake trailer din Grindhouse, după Machete, care ajunge film în toată regula. Rutger Hauer e hobo-ul mărinimos care face rost de un shotgun și se pune pe curățat străzile de nelegiuiți în moduri care mai de care mai inventive și mai sângeroase. Iar pe parcurs mai aruncă și câte un monolog înălțător despre soarta boschetarului în lume. E un eveniment pe care nu vă permiteți să-l ratați.

RARE EXPORTS – filmul de sezon al anului, venit tocmai din Finlanda, țara lui Moș Crăciun. E vorba despre o comedie horror foarte competentă și entertaining, venită ca o reacție la toate filmele cute and cosy despre spiritul crăciunului. You’d better watch out, you’d better not cry, you’d better hide out, I’m telling you why: Santa Claus is hunting you down!

THE HUMAN CENTIPEDE 2 – al doilea segment al centipedului lui Tom Six (din 3) ridică miza, atât la partea conceptuală, cât și la aia artistică. Filmul e ceva mai explicit decât primul, ceea ce nu poate decât să ma bucure – când faci un film despre oameni cusuți ass to mouth, subtilitatea e cam același lucru cu ipocrizia – iar vizual s-a trecut la alb-negru și filmări foarte artsy, chestie care e mișto pentru că ii conferă o identitate proprie și îl face destul de diferit de primul, ceea ce, în condițiile în care această parte a doua nu are nici scenariu, e o mare realizare. Mai adăugăm și personajul principal – genial ales, punctul forte al filmului –  și doza de postmodernism, constând în faptul că trogloditul principal ajunge să își facă propriul centiped inspirat de primul film din serie, pe care il vizionează obsesiv, iar actrița din primul film ajunge iar în aceeași situație, însă de data asta jucându-se pe ea însăși – și ne iasă un film-cult for the ages.

III. SERIALELE

Cei care mă cunoaște știe că am tendința să desconsider serialele din principiu, pentru că mănâncă prea mult timp pentru cât au de oferit, așa că titlurile de mai jos sunt chestii cu adevărat de excepție, dacă am considerat de cuviință să-mi fac timp pentru ele.

1. THE PRISONER

Serial-cult din 1967, 17 episoade, scurt și la obiect, gândit, scris, jucat și pe alocuri regizat de Patrick McGoohan. Filmul e despre libertate și metode de manipulare și mind control, multe din chestiile care la vremea aia erau speculații ajungând la ordinea zilei în prezent. Scenariile oscilează între filosofic și criptic și vă zic fără să mă gândesc de două ori că sunt cele mai inteligente și de bun simț pe care le-am întâlnit vreodată într-un film. Totul are o logică, iar când scenaristul nu mai știe pe unde să scoată cămașa o da în simbolisme și-n planul sacru, ceea ce e preferabil rezolvărilor facile și nesimțite uzate oriunde altundeva. De fapt ideea serialului în sine, care e un fel de spy movie, a venit ca un fel de reacție la filmele de spionaj cu scenarii outrageous. Prizonierul ăsta, sau No. 6, pe numele lui de sătean, e un fost spion, ajuns pe o insulă-închisoare, unde eminențele cenușii încearcă să scoată de la el informații prin diverse mijloace iar el încearcă în fiecare episod să scape. Iron Maiden i-au dedicat două piese și multe dintre conceptele introduse acolo au ajuns ulterior iconuri culturale, până în zilele noastre. Be seeing you!

2. LIFE’S TOO SHORT

Noul serial al lui Ricky Gervais, 7 episoade până în prezent. E un fel de combinație între The Office și Extras, mai puțin reușit ca oricare din ele, acu că elementul de noutate s-a dus, but still fun. Penibilul e de data asta Warwick Davis, un actor midget care se joacă pe el însuși. Dacă n-ați auzit de el nicio problemă, asta e și una dintre problemele lui în serial. La fel ca în Extras, în fiecare episod apare câte o celebritate în propriul rol care se face de kkt în moduri diverse. Primele două sunt cele mai de efect: Liam Neeson încercând să se apuce de stand-up comedy și Johnny Depp, frustrat de comentariile lui Ricky de la Globurile de Aur, care se duce să-i citească de pe iPhone bancuri compuse de el și Brad Pitt ca răzbunare. Priceless.

Photobucket

A fost un an prost. Pentru muzica, filme, patrie, prieteni si pentru mine deopotriva. Pana si pentru caineleunix, din fericire. In primul rand, a fost anul in care a murit Peter Steele si la ora la care scriu acest post e inca mort.  Ironic, am intrat in 2010 mimandu-l la cheful de revelion. Oameni de talia asta nu se  prea fabrica, mai tre’ sa dea coltzu’ inca cativa ca el si ne ducem dracului definitiv. A fost anul in care s-a dus si Dio, dar in cazul lui n-a fost o surpriza, plus ca, artistic, era deja decedat inca de pe cand Peter Steele se apuca de muzica. In schimb, contrar legilor fizicii, Keith Richards inca traieste. Ba chiar o sa revina la vara in urmatorul Pirates of the Carribean. Ne-a parasit si Salinger, ceea ce a fost doar o formalitate, cum dansul era retras din lume inca de dinainte sa se nasca Peter Steele, iar ultima carte i-a aparut acu vreo 50 de ani. Am tot sperat ca dupa moarte o sa ii descopere pe undeva manuscrisele cu continuari la Catcher in the Rye, la care a lucrat pe ascuns in ultima jumatate de secol, dar inca nu se aude nimic. Saramago, insa, s-a dus in plina glorie, tocmai pe cand devenisem un fanboy, ceea ce il face cel mai regretat om al anului in topurile personale, dupa Peter Steele. Apropo, Polirom tocmai i-a publicat blogul pe hartie. Sa n-o uitam pe Madalina Manole, fata draga care pana la urma s-a decis sa fie trista, oricat ar fi de pacat, si si-a luat si ea o pauza pe termen nedefinit. Pana la urma, dintre toti oamenii pomeniti mai sus si prin topuri, ea e singura cu care am un vinil in casa.

In timp ce astia au sters-o pe usa din dos, noi ceilaltzi inca suntem in plina criza. Pentru a contracara cu intzelepciune masurile austere mishelesti ale Basescului, am reactzionat preventiv si n-am intrat nici anul asta in dambul muncii, ramanand in continuare in cel rotund. Am ratat Sonisphere, cel mai complet festival muzical de pana acu de prin partile noastre. In schimb, s-a intamplat sa ma sincronizez in aprilie la Tilburg cu Neurotic Deathfest, cel mai important festival death metal al Europei. Am vazut cu ocazia asta trupe care mi-au incantat tineretzile, precum Carcass, Six Feet Under, Belphegor, Napalm Death etc. Din pacate am avut aceeasi senzatie ca acu 10 ani la Disneyland: feelingul ca am ajuns cu vreo catziva ani prea tarziu ca sa ma mai bucur de asa ceva. Cu exceptzia Bolt Thrower, care au meritat toti banii si i-ar merita oricand.

Va aduc la cunostiintza ca traseul in timp spre copilarie initziat acu juma’ de an printr-o revizionare maraton X-files merge bine, sunt la sezonul 4, mai am vreo suta si ceva de episoade si deja mi-am descoperit originea mai multor influentze, deprinderi si amintiri decat intr-o sedintza de psihanaliza. But the truth is still out there, where it should be. Doctor Who a scazut calitativ enorm, asa cum anticipam, odata cu sezonul 5 si intrarea cocostarcului de Matt Smith in papucii doctorului. Si macar de ar fi fost doar atat, dar parca odata cu sezonul asta si scenariile au devenit atat de outrageously illogic incat iti pierzi automat interesul pentru tot ce se inampla acolo. Sezonul 5 a avut un singur episod decent (Amy’s Choice). S-a redresat oleaca zilele astea odata cu Christmas special-ul, care e un fel de tribut la A Christmas Carol, de fapt asa ii si zice, si pentru care a fost racolat Michael Gambon in rol principal. E din ala cu scenariu tragic, storcator de lacrimi, fantezie din plin, colinde si gagici cu voci suave. Dar vedeta anului in materie de seriale e The Walking Dead, facut de Frank Darabont himself, care cu cele doar 6 episoade ale sale a ajuns candidat la Globurile de Aur si favoritul meu anul asta. E atat de serios si bine realizat incat a incantat fani (ai filmelor cu zombie ) si profani deopotriva. Revin cu articol separat curand.

2010 a fost anul in care am descoperit filarmonica, sauna, pe Billy Wilder si trupa Steel Panther. A fost anul in care am patruns into the greatest hive mind of all – facebook.  Si a fost anul in care am realizat ca toti anii care vor urma vor fi la fel. Sa-i dam inainte cu bilantzurile muzicale.

Photobucket

Fiind un an aiurea pe toate planurile, se cuvine sa incepem cu topul celor mai proaste albume. Nu neaparat proaste in mod obiectiv, ci mai degraba proaste fatza de asteptari si de valoarea/pretentziile trupei. Asadar, va ofer top 10 dezamagiri discografice 2010:

Spiritual Beggars – Return to Zero

Return to 0, indeed. Dupa o bijuterie ca Demons, ca sa compui un album care sa sune ca Iris tre’ sa te urasti tare mult. Au schimbat si vocalul. Return to 0.

Anathema  – We’re Here Because We’re Here

Cam senzatia din titlu am avut-o dupa prima ascultare: nu prea avem idee de ce suntem aici, dar parca nici nu ne-am da deoparte, asa ca hai sa zdranganim ceva acolo. Si a iesit un intreg album care suna ca introurile si interludiile de la Porcupine Tree.

Negura Bunget – Varstele pamantului

Dupa dramatica schimbare de componentza de anu trecut, Negura au ajuns sa sune ca o parodie a trupei originale. Tot albumul e doar intro-uri si outro-uri bombastice, cu umpic de muzica pe la mijloc constand in clisee preluate din vremurile bune ale trupei. Si totul e cantat/recitat cu o voce in care se simte de la o posta ca nu crede ce zice.

The Knife – Tomorrow in a Year

Tehnic, asta nu e o dezamagire, e o eroare de comunicare. Lumea astepta un album The Knife si s-a trezit cu un album strict utilitar, compus ca soundtrack pentru o electro-opera, in colaborare cu inca doua trupe si care consta in vreo doua piese cinstite, intercalate prin vreo ora de scartzaieli electronice care probabil dau bine pe scena.

Monster Magnet – Mastermind

Categoric, un an dezastruos pentru stoner. Oh, how the great have fallen… Au totusi un videoclip mishto la care o sa revin.

Therion – Sitra Ahra

Atat de bombastic incat am simtit cum ma ia cu diabet dupa prima ascultare.

Massive Attack – Heligoland

Cel mai boring album al anului. Nu se intampla absolut nimic acolo, cu toate colaborarile lor cu tot. Si i-am dat mai multe sanse decat merita ca sa imi spuna ceva. A tacut.

Antony and the Johnsons – Swanlights

Pedofilul meu preferat a fost cam neinspirat anul asta. Doar cu o voce calda si clampanit la intamplare la pian nu se face muzica pe care sa vrei s-o asculti mai mult de  o data.

Agalloch – Marrow of the Spirit

Nu-i prost defel, ca idee, doar ca am ajuns la o varsta la care ma scot din sarite automat trupele care imi lasa impresia ca se joaca cu timpul meu. Albumul asta putea fi lejer cu vreo doua treimi mai scurt fara sa piarda nimic. Numai ca, aparent, ideea unora de piesa epica sau “progresiva” e orice are peste 10 minute, iar la durata asta se ajunge prin vreo 3 minute de muzica si inca de trei ori atatea clape aiurea, vajaieli atmosferice si sunete suave din natura. La un scurt bilantz, albumul are o piesa faina si inca vreo doua jumatatzi decente din alte piese.

Burzum – Belus

Nu-i ca si cand as fi avut vreodata asteptari de la baiatul asta, dar asa un eveniment nu poate trece neobservat si asta era singurul loc unde se cuvenea sa amintesc de el. Plus ca sunt fericitul posesor al unui tricou cu moaca lui Varg, primit de la o persoana speciala pe vremuri, pe care il port in suflet si in dulap. Wotan mit uns!

 

Topul albumelor anului e mai subiectiv decat in alti ani, pe motiv ca nu prea am avut de unde alege. Asa ca am bagat chestii pe care le-am ascultat cu placere si consecventza anul asta, chiar daca nu sunt in mod necesar geniabile, plus albume care in mod normal ar fi fost doar mentziuni speciale. Deci diferentza intre top 10 si urmatoarele 10 care n-au ajuns in top e facuta strict pe criterii de mood si fitze. In ordinea crescatoare (aproximativ) a entuziasmului si ascultarilor, top 10 albume 2010:

Rob Zombie – Hellbilly Deluxe 2

albumul de rock industrial al anului

Danzig – Deth Red Sabaoth

albumul macho al anului. Piese precum Ju Ju Bone sunt instant classics

Pain of Salvation – Road Salt One

un album modest pentru Pain of Salvation, mare pentru lumea muzicala. Daca pe anteriorul album retzeta inovatoare era rap+metal progresiv, aici e blues + rock progresiv. Mai putin metalic, dar rezultatul e acelasi: pure awsomeness. And a bit of gayness, cum ii shade bine bluesului.

The Egocentrics – Love Fear Choices and Astronauts

si a venit ziua in care un album al unei trupe romanesti prinde un loc in top 10. In ultima decada, chestia asta s-ar mai fi intamplat doar cu ocazia ultimelor doua albume Negura Bunget, dar pe vremea aia nu aveam blog pe care sa fac topuri. The Egocentrics sunt trei baetzi din Timisoara, promovati initzial prin concerte ca post-rock, pe principiul ca orice muzica instrumentala pe chitara electrica tre’ sa fie post-rock. Ei canta un stoner psihedelic cu o complexitate instrumentala peste medie, fiind prima trupa romaneasca in pas cu vremurile, din cate am eu la cunostiintza,  si sunt laudati in afara de toate siteurile de specialitate. La noi mai tre’ sa treaca vreo 20 de ani pana ca rockerii tipici, ascultatori de black, death, gothic european si heavy metal din anii ’80, sa ia contact cu prezentul si sa-i aprecieze.

Mike Patton – Mondo Cane

Putine erau stilurile muzicale pe care sa nu le fi abordat Patton de-a lungul carierei, iar anul asta a mai marcat unul pe lista: cantzoneta italiana. Mondo Cane e o colectzie de coveruri dupa shlagare italiene de acu 40-50 de ani, acompaniate de o impresionanta orchestra si cantate cinstit, fara maimutzarelile  si subminarile postmoderne tipice lui Patton. Probabil s-a temut ca daca exagereaza ii da papucii gagica,  italianca de felul ei.

Audrey Horne – Audrey Horne

Audrey Horne canta un metal accesibil si foarte catchy. As putea folosi chiar termenul grunge, fara sa se supere nimeni. Albumul asta e ceva mai slab decat Le Fol si o placere vinovata a subsemnatului.

Grinderman – Grinderman 2

Nick Cave si Warren Ellis s-au intors anul asta cu un nou Grinderman, nu la fel de grozav ca primul, odata ce s-a pierdut elementul de noutatate, dar tot cu scartzieli de zile mari si titluri de piese plus versuri de milioane. Si unul din cele mai weird videoclipuri ever.

Nevermore – The Obsidian Conspiracy

M-as fi bucurat mult mai mult de albumul asta daca de la anteriorul nu s-ar fi intamplat doua chestii: Warrel Dane a scos album solo bestial; Jeff Loomis a scos album solo bestial. Lumea imi reproseaza: pai ce, te asteptai ca noul Nevermore sa fie albumul lui Dane suprapus peste al lui Loomis? Well… da. Nu vad de ce ar fi o asteptare nepotrivita. Cand lucreaza impreuna, cei doi crai ar trebui sa se potentzeze reciproc, nu sa-si puna betze in roate si sa ajunga la cel mai mic numitor comun. In schimb Nevermore au scos un album foarte simplutz si accesibil, comparat cu ermeticele Enemies of Reality si This Godless Endeavour. Si nu e nici la fel de sofisticat ca Dead Heart in a Dead World. Dar, intrucat vorbim despre Nevermore, chiar si asa n-a avut nicio problema sa intre in top

Kylesa – Spiral Shadow

Dupa albumul de top de abia acu un an, Kylesa au comis-o din nou cu Spiral Shadow, cel mai divers si, pana la ora actuala, cel mai bun album al carierei lor. De la hardcore la sludge si inapoi.

Enslaved – Axioma Ethica Odini

…………

Punctele de suspensie simbolizeaza cele cateva minute de asteptat sa va opriti din ras dupa ce ati citit numele albumului, ca sa pot continua postul. Bun, deci Enslaved sunt o trupa rara: dupa mai bine de 15 ani de cariera, 10 albume si un vizibil progres de la unul la urmatorul, in 2010 au scos de departe cea mai buna creatzie din cariera. Se mai apropiasera de cateva ori de nivelul asta, mai ales cu Isa, dar la vremea aia au fost sabotatzi de productzia gaunoasa. De data asta totul suna crystal clear, instrumentele sunt dozate perfect, iar compozitiile sunt orgasmice, un black metal progresiv cu growlinguri, voce clean lalaita in stil viking si tot ce vreti. Comparatzia inevitabila e cu ultimele albume Opeth. Zice lumea ca Akerfeldt plange cand asculta ultimul Enslaved. In fine, daca mi-ar fi zis careva acu 12 luni ca albumul anului pentru mine o sa fie un album de black metal, mai ales Enslaved, l-as fi muscat de nas. Deasemenea, e primul album nou pe care l-a ascultat Mircea in ultimii 10 ani 🙂

N-am pus niciun clip mai sus pentru ca pe contul meu de facebook am pornit countdown-ul albumelor anului cu cate un videoclip reprezentativ pentru fiecare. A se consulta aici

Photobucket

Urmeaza inca 10 recomandari care n-au mai prins autobusul pentru podium, dar sunt solide si, dupa cum ziceam, unele din ele ar fi fost acu in top daca batea vantul din alta directzie cand l-am incropit. In ordine alfabetica, avem cam asa:

Android Lust – The Human Animal

indie electronic de mare clasa

Black Label Society – Order of the Black

singura trupa de renume in domeniu care a scos anu asta un album cat de cat decent

Brendan Perry – Ark

jumatatea mai buna de la Dead Can Dance – cea masculina – a aparut cu un nou album solo care poate sta oricand langa cele mai mishto piese Dead Can Dance

Dark Tranquility – We Are the Void

daca nu scria Dark Tranquility pe el probabil nici nu-l bagam in seama. Dar cum sunt fan, nostalgia a castigat si acu mi-e simpatic. Album-sablon, cu piese facute dupa retzete verificate pe albumul anterior. Cea mai facila metoda sa-ti multzumesti fanii.

Dimmu Borgir – Abrahadabra

daca mai stateam putin inainte sa incropesc topurile, asta cu sigurantza ar fi intrat in primele 10. Devine tot mai catchy cu fiecare auditzie. De data asta au atins nivelul optim intre orchestra bombastica, chitara electrica si ragete.

Orphaned Land – The Neverending Way of the Warrior

evreii astia produsi de Steve Wilson se bucura atat de tare ca canta incat au pe albumul asta o gramada de piese, unele chiar foarte lungi, de unde si principala sa problema: durata. Soundul e impresionant, la fel si exotismul unelor piese, doar ca de la o vreme devin cam preachy si, in consectinza, cumplit de gay cu toate horele lor progresive despre pace si iubire fratzeasca.

Rome – Nos Chants Perdus

si Jerome a ajuns sa compuna piese pe pilot automat. Inca suna grozav de mishto, motivul pentru care albumul n-a pupat topul e tocmai faptul ca piesele sunt formulaice, dupa retzeta ultimului album, totul romantic si plin de viori, insa prea m-a lasat cu senzatia ca le-am mai auzit inainte.

Spiritual Front – Rotten Roma Casino

a fost unul din cele mai asteptate albume ale anului si, pana la urma, o dezamagire. Piesele alea sunt atat de sufocate de productzie incat au fost stoarse de orice urma de viatza si practic nici nu mai recunosti trupa – decat daca ai terminat un liceu de muzica si ai urechea formata. Singurul motiv pentru care nu l-am trecut la dezamagiri e ca, in sine, piesele alea sunt ok, le-am auzit live si suna a Spiritual Front. Doar productzia le-a ucis pe album.

Swans – My Father Will Guide Me Up a Rope to the Sky

Michael Gira a reformat trupa dupa 15 ani de moarte clinica, din pacate fara partenera sa de pe vremuri – Jarboe. Chiar si asa, albumul suna excelent.

Volbeat – Above Heaven, Beyond Hell

aceleasi observatii ca la Dark Tranquility – daca nu scria Volbeat pe el mi-ar fi trecut lejer pe sub radar.

Photobucket

Avem si doua mentziuni speciale, neincadrabile in alta parte:

Johnny Cash – American VI

stitzi vorba aia despre cum artistii adevarati nu mor niciodata? Johnny Cash a luat-o in serios si a scos, la 7 ani dupa ce si-a dat obstescul sfarsit, un nou album. Pe care ne anuntza inca din prima piesa: there ain’t no grave that can hold my body down. De fapt piesa in sine si atmosfera ei sunt geniale. Uite-aici. Unul din putzinii oameni pe care i-as clona.

Parazitii – Tot ce e bun tre’ sa dispara

trupa care spune lucrurilor pe nume. Mai putin in concerte, unde spune lucrurilor pe nume, mai putzin lucrurilor din familia semantica a cuvantului pula, pardon. O doza de misoginism ca pe albumele Parazitii e intotdeauna binevenita zilele astea. De fapt asta e lucrul pe care il au in comun Parazitii si Johnny Cash: sunt singurii care mai canta despre violentza impotriva femeii si o fac sa sune cool. Pana acu 40-50 de ani exorcizarea demonilor sexului slab prin cafteala rupta din rai era la ordinea zilei, iar efectele ei benefice erau omagiate peste tot – filme, muzica, cartzi. Apoi a intervenit ascensiunea feminismului si brusc nu a mai fost ok sa te afisezi artistic cu practici sanatoase de genul asta, chestie care intamplator a coincis cu declinul civilizatziei occidentale. In fine… daca nu putem schimba lumea, macar sa-i dam foc…

 

Ca sa fie complete topurile muzicale, trebuie pomenite si cele mai cool videoclipuri iesite anul asta. In ordinea crescatoare a valorii, top 10 clipuri 2010 (click pe titlul piesei to make the magic work):

1. Lady Gaga – Bad Romance (aceasta Marylin Manson a pop-ului)

2. Lady Gaga – Telephone (sper ca ati observat ca cele mai misto clipuri ale ei sunt regizate de Jonas Akerlund, unul din taticii black metal-ului, fost membru in Bathory si regizor al filmului meu preferat cu junkies – Spun)

3. Lady Gaga – Alejandro (am primit de la Mos Craciun tricou cu ea)

4. Grinderman – Heathen Child

5. Rammstein – Haifisch

6. Monster Magnet – Gods and Punks (not a good year for supervillains)

7. Dimmu Borgir – Gateways (white is the new black)

8. Kylesa – Tired Climb

9. Die Antwoord – Enter the Ninja (atentie la cameo-ul lui Leon Botha, cel mai faimos si longeviv suferind de progeria)

10. Die Antwoord – Evil Boy (ultima senzatie din Africa de Sud. Atentie la aborigenul cu atitudine)

Photobucket

 

In final – din diverse motive si in diverse feluri – oamenii anului:

1. Hit Girl

2. fam. Manelesux (dog excluded)

3. fam. Braica (mothers included)

4. fam. Satana

5. Mircea

Photobucket

Motto: …and the truth shall make you fret!

In timp ce depanam amintiri de unul singur zilele trecute, rasfoind inboxurile adreselor de mail mai vechi, am dat peste o cronica pe care o credeam demult pierduta. A fost scrisa candva in prima jumatate a deceniului care tocmai s-a dus. Site-ul pe care a aparut e demult decedat, siteul oficial al trupei precum si forumul amintit in cronica si-au dat intre timp obshtescul sfarshit, membrii s-au instrainat iar trupa insasi a ramas doar in legendã si in memoria celor care au fost acolo in acele zile de glorie si zbucium. Deocamdata… Pentru ca, vorba aruncatorului de bumerang, what goes around, comes around. Ashadar, acum la inceputul unui nou deceniu, meet Adramalekus, cea mai mishto trupa de la Spinal Tap incoace. The show must go on!

adramalekus

-locul in care talentul intersecteaza imaginatia –

Imi propusesem de mai multa vreme sa scriu despre aceasta relativ noua si promitatoare titulatura din aria metalica autohtona insa, neavand nici un album lansat oficial, ar fi fost un demers in esenta inutil pentru marea majoritate a publicului ale carui singure ocazii de a intra in contact cu trupa erau concertele, rare si de obicei prea putin mediatizate.

Situatia s-a schimbat odata cu conceperea primului album, Putrefikation, care in scurt timp va fi pus in vanzare, data exacta depinzand de intensitatea promovarii. Albumul va fi precedat de EP-ul “The President Is Dead”

Despre trupa in sine si creatia artistica a acesteia sunt, paradoxal, foarte multe de spus avand in vedere scurta prezenta a acesteia pe taramurile metalului extrem pana in prezent. Ma voi rezuma aici la a trasa principalele repere prin universul muzical al unei trupe care dovedeste, inca de la primul album, un enorm potential si o sclipire de geniu pe care au avut-o la vremea lor nume precum Slayer, Bathory, Death sau Cattle Decapitation.

Trio-ul din Cluj- Napoca e format din Tudor “Gargaroth” – bass, Marian “Panzer Fistfukker” – tobe si mastermindul din spatele intregului concept Adramalekus, Leonard Alex Popescu – voce si chitara. Baietii abordeaza, sau mai degraba creaza o noua varianta a genului doom, profund diferita de cele 13 existente pana in prezent, gen pe care l-au denumit doomcore grind, situandu-se ca sound intre melancolic si extrem, combinand brutalul cu atmosfericul intr-un melanj original care se bazeaza in primul rand pe calitatea aproape ireprosabila a instrumentatiei. Paralele cu trupe asemanatoare sunt greu de facut datorita complexitatii conceptuale si instrumentale a muzicii celor trei. Piesele de pe Putrefikation sunt compuse intr-un stil My Dying Bride meets Cannibal Corpse meets Samael ( in privinta celor din urma ma refer la activitatea de dinainte de a se comercializa).

Albumul contine doar 4 piese inregistrate in studiourile de la Ocna Sugatag apartinand producatorului Benone “Bebe” Firea, piese constituind tot atatea ipostaze in abordarea stilului propus. Compozitiile sunt diferite ca si conceptie una de cealalta, neputand fi vorba de piese de umplutura, fapt care compenseaza durata realtiv scurta a opusului.  Adramalekus Returns – brutala, salbatica si plina de energie, alegerea ideala pentru deschidere. “We returned, yet we were never gone”, suntem anuntati printr-o subtila ironie in refrenul primei piese. Urmeaza “From The Eternal Roaring Grinder” si “Death By Constipation”, doua bucati exceptionale realizate intr-o maniera fara compromisuri care demonstreaza viabilitatea noului stil propus de Leo si colegii sai. Surpriza apare insa abia la final. Lechusgaard este o bijuterie in aria epic death cu versuri inspirate din mitologia nordica si scrise in norvegiana veche, lucru care afecteaza serios atmosfera piesei, dandu-i un aer mistic si solemn.

Si la partea instrumentala, respectiv punerea in practica a ideilor, baietii sunt la inaltime. Se canta corect – tobele lovesc naprasnic insa deloc exagerat sau inoportun, basul tine pasul, iar vocea alterneaza intre tonuri joase, depresive si vocalize mistuitoare. Ceea ce m-a impresionat insa in mod deosebit e chitara – felul in care Leo manuieste instrumentul pe 6 corzi, solurile abundente, rapide si complexe precum si fluenta executiei ma indreptatesc sa-l situez fara urma de indoiala pe aceeasi treapta cu Alexi Laiho, Mustaine sau Hetfield in zilele sale bune.

Personal am fost dezamagit intr-o singura privinta de Putrefikation, si anume decizia de a scoate in ultimul moment din alcatuirea albumului a piesei “I Don’t Love Me But You Must Do”, o balada grind cu un feeling unic si totodata preferata mea. Prefer sa privesc acest gest ca pe o strategie de marketing decat ca pe o alegere neinspirata a trupetilor.

Mai trebuie precizat ca baietii pot fi gasiti pe siteul oficial al trupei, www.adramalechus.home.ro, de unde se pot downloada si cateva sample-uri, din pacate nereprezentative pentru stilul actual, precum si pe forumul www.allmetalmusic.net/forum, al carui cofondatori sunt si membrii Adramalekus.

In viitorul apropiat urmeaza un interviu Adramalekus in exclusivitate pentru rockcenter media. Pana atunci inchei cu mesajul trupei adresat publicului metal din Romania: “Sunteti cu totii fanii nostri. Doar ca unii dintre voi nu o stiu inca.” si mai ales cu motto-ul acestora: “Moartea vine din interior!”.

Legenda poze: 1. Trupa in tricourile promotzionale Putrefikation; 2. Poza artistica din bookletul albumului intitulata “Darkness & Hope”Photobucket

Photobucket

Pana la urma n-am rezistat tentatziei si acu, dupa prima decada din mileniul trei, am ierarhizat tot ce-am prins. Mi-a luat vreo cateva saptamani si demersul a implicat multa sudoare si frustrari, inconveniente esentziale pentru toti umilii slujitori ai obiectivitatzii absolute. Totusi e cel mai bun moment pentru a face asta, fiind prima si, foarte probabil, ultima decada in care am ocazia s-o fac. Toptenurile de mai jos sunt listofilie curata, fara filosofari majore pe marginea alegerilor. Le-am pus doar pe alea publicabile, cele personale le tzin pentru mine. Oricum, posibil ca zilele urmatoare postul sa se updateze cu categorii noi. Ordinea castigatorilor e strict cronologica, where available.

TOP 10 FILME ALE DECADEI

Lord of the Rings (Peter Jackson, 2001 si urm.)

– cea mai buna ecranizare a ultimilor 10 ani (si imi permite sa trisez, cu 3 filme pe-un loc)

Ghost World (Terry Zwigoff, 2001)

– cel mai bun film despre mine al decadei

The Man Who Wasn’t There (fratzii Coen, 2001)

– cel mai noir film al decadei

Big Fish (Tim Burton, 2003)

– basmul inspiratzional al decadei

Eternal Sunshine of the Spotless Mind (Michael Gondry, 2004)

– filmul de dragoste al decadei

El Labirinto del Fauno (Guillermo del Toro, 2006)

– industria americana de film (mai ales atunci cand sunt bani seriosi implicati) nu merge pe principiul ce as vrea eu, ca autor, sa arat publicului ci ce ar vrea publicul sa vada. Ceea ce duce la ideea de target audience, ceea ce duce la unul din marile compromisuri in domeniu, si anume, ca odata ce un film abordeaza un gen adresat unei anumite felii din public, tre’ sa aiba structura specifica genului respectiv, un rating adecvat si sa se desfasoare intre acele limite. Daca faci un film cu gangsteri nu poti sa introduci brusc vampiri in ultimul sfert de film. Pentru ca o structura atipica ca asta, desi realista, nu iti aduce si fani ai filmelor cu gangsteri si fani ai filmelor cu bampiri, ci iti decimeaza publicul din ambele categorii. Si asa mai departe. Cateodata, foarte rar, apare cate un film care totusi indrazneste sa-si bage picioarele in conventziile astea. Pan’s Labyrinth e filmul care a facut-o cel mai stilat si fara compromisuri decada asta. Te face sa visezi la lumea aia ideala in care banul nu e criteriul estetic major in arta.

The Fountain (Darren Aronofsky, 2006)

– filmul mistic/criptic al decadei. Si unul dintre cele mai bune soundtrackuri originale ever (Clint Mansell, bien sur)

Grindhouse (2007, Tarantino/Rodriguez)

– cea mai cool parodie a decadei, doua filme la pretz de unu

Dark Knight (Christopher Nolan, 2008)

-filmul de actziune contzinand si unul din cele mai bune roluri ale decadei. Pacat de Batman, a fost cam in plus in filmul asta

Avatar (James Cameron, 2009)

– istoria SFului clasic in a nutshell

Photobucket

TOP 10 ALBUME ALE DECADEI

(aici a fost mai complicata treaba cu alegerea. Am ales trupele pe criterii de relevantza si inovatzie in ultimii 10 ani, de reprezentare proportzionala a genurilor care conteaza si, nu in ultimul rand, pe acel criteriu cunoscut ca “I happen to really like this and I don’t give a fukk about what you think, so screw you!“)

Nevermore – Dead Heart in a Dead World (2000)

– cel mai metal album al decadei. Auditzie obligatorie – The Heart Collector

Arcturus – The Sham Mirrors (2002)

– cel mai avantgardist album metalic al decadei. Auditzie obligatorie – Ad Absurdum

Moonspell – The Antidote (2003)

– reprezentantul cel mai de seama al metalului romantic, tandru si furios pentru ultimii 10 ani. Auditzie obligatorie – Everything Invaded

Orphaned Land – Mabool (2004)

– cel mai exotic album progresiv al decadei. Auditzie obligatorie, dedicatzie pentru toti cei care ma cunoaste, shlagarul lautaresc al decadei – Norra el Norra

Black Label Society – Hangover Music (2004)

– albumul de balade al decadei; genul de piese cu care rezonezi cel mai bine in momentul ala din zi in care stai inconjurat de sticle goale de bere si nu te hotarasti daca e noapte tarzie sau dimineatza devreme. Auditzie obilgatorie – Damage is Done

Midnight – Sakada (2005)

– cel mai nonconformist album al decadei, la toate capitolele – instrumentatzie, voce, versuri. Auditzie obligatorie – Pain

Spiritual Beggars – Demons (2005)

– cel mai stoner album al decadei, dintre cele metalice. Auditzie obligatorie – No One Heard

Paradise Lost – Paradise Lost (2005)

– cel mai modern album gotic al inceputului de secol. Auditzie obligatorie – Grey

Ulver – Blood inside (2005)

– cel mai experimental album al decadei. Auditzie obligatorie – Dressed in Black

The Knife – Silent Shout (2006)

– albumul electro al decadei. Auditzie obligatorie – Marble House

Photobucket

TOP 10 CONCERTE

(aici intra cele mai bune prestatzii live pe care le-am vazut in ultimii 10 ani. In urma bilantzului am constat ca asta e capitolul la care stau cel mai prost, abia am adunat 10 trupe pe care sa le fi vazut cu placere. Tre’ sa investesc mai mult in activitatzi culturale de genul asta in anii urmatori. Am luat in considerare strict prestatzia pe scena, nu valoarea trupei in sine. De data asta le-am aranjat dupa criteriul impactului)

1. Anathema @ Budapesta 2006

2. Nevermore @ Budapesta 2006

3. Apocalyptica @ Budapesta 2005

4. Lacrimosa @ Sibiu 2008

5. Cradle of Filth @ Budapesta 2005

6. Staind @ New Orleans 2001

7. Moonspell @ Cluj 2009

8. Rome @ Bucuresti 2009

9. Samael @ Bucuresti 2006

10. Therion @ Budapesta 2006

Photobucket

TOP 10 JOCURI

(in ordine perfect aleatoare, astea sunt joacele care mi-au mancat timpul in ultimii 10 ani. Cum forma asta de entertainment e cea mai cronofaga, orice avant de curiozitate si incercare de experimentare in domeniu iti mananca automat de la cateva zile in sus. Asa ca am mers intotdeauna pe cai batatorite, pe mana joacelor mainstream, cele mai populare si, de regula, devenite clasice pana imi upgradam eu computadoru ca sa le pot aprecia. Dupa cum se observa, am o slabiciune pentru strategii iar shootere nu se gasesc in top deloc pentru ca n-am reusit niciodata sa joc vreunu, dupa 15 minute mi se face rau de la invartit si ma ia cu senzatii de voma)

Starcraft

Warcraft 3

Diablo 2

Homeworld

Heroes (III+ V)

Pharaoh

Delta Force

Gothic (I+II+III)

Age of Empires II

Oblivion

Photobucket

TOP 10 SCRIITORI

(asta e topul celor mai mishto 10 scriitori pe care i-am descoperit in ultimii 10 ani si cartzile lor de capatai. Unii sunt pe val, in mare forma, altzii is mortzi de mult, fie-le cenusha ushoara)

Jorge Luis Borges – Gradina cu carari care se bifurca; Artificii; Aleph; Fauritorul; Cartea de nisip

– cel mai bun scriitor de proza (foarte) scurta din ultimul secol, undeva la granitza dintre fantasy si postmodernism. Daca nu ar fi fost un lenes si ar fi dezvoltat ideile alea probabil ar fi luat si Nobelul ala pe care si-l dorea atata.

Joseph Heller – Catch 22

– cel mai savuros si haotic roman pe care l-am citit deceniul asta.

Philip K. Dick – Ubik; Do Androids Dream of Electric Sheep?

– pai da, deceniul trecut eram ocupat cu Asimov si a trebuit sa vina mileniul trei peste mine ca sa ajung si eu sa-l descopar pe cel mai psihedelic, atipic si influent scriitor de SF.

Jose Saramago – Eseu despre orbire; Intermintentzele mortzii

– inca se tzine bine moshulica, singurul motiv pentru care apar doar doua romane in top e ca abia am intrat in proces de recuperare cu celelalte. Indiferent ca scrie despre epidemii de orbire, moartea in vacantza sau Peninsula Iberica care se desprinde si o ia la goana pe ocean, Saramago exploateaza atat de bine premisele astea incat ar trebui luat ca exemplu de totzi scriitorii de SF/F. Chiar daca Saramago insusi e  mult prea orientat spre stil si parabola ca sa il suspecteze cineva de SFism.

Alan Moore – Watchmen

– un roman grafic care e in primul rand un roman si are lucuri de spus mai mult decat majoritatea romanelor.

Dan Simmons – Hyperion

– am citit mult Simmons in ultimii 3 ani, dar tot la Hyperion am ramas. Un roman SF cat 10 (mai degraba cat 5, ca atatea povesti separate si originale spune, insa sa spui “un roman cat 5” n-are niciun impact).

Stephen King – IT; Misery; The Stand

– yep, alta mare lacuna completata abia in ultimii 10 ani. Deceniul trecut incepusem pe picior gresit cu John Saul, acel mazgalici banal care a fost o placere vinovata vreo 2 ani, noroc ca m-am facut mare si intzelept intre timp.

Terry Pratchett – Going Postal; Night Watch; The Truth; Wyrd Sisters, Guards Guards!

– e scriitorul care mi-a invadat biblioteca cel mai agresiv in ultimii 3 ani de cand l-am descoperit. Irezistibil acest Caragiale britanic cu umorul lui englezesc. Am citit 30 de romane din seria Discworld, 5 to go. Si de la capat.

Neil Gaiman – American Gods; Sandman;The Graveyard Book; Smoke & Mirrors; Fragile Things

– scriitorul cu un stil foarte foarte special, bun la toate: romane, short stories, banda desenata. Casa de piatra!

Gene Wolfe – The Book of the New Sun

nu e tocmai subevaluat de critica, de fapt in domeniul SF/F e scriitorul cu cele mai multe nominalizari la premiile importante. Totusi, talentul lui depaseste din plin nisha. Daca omul asta nu ia un Nobel in viitorul apropiat o sa-mi pierd toate sperantzele in rasa umana si voi fi un om foarte nefericit.

Photobucket

Photobucket

Douamiinoua a fost un an cam nasol in toate domeniile iar 2010 se anuntza cam la fel. Deja suntem la al doilea capitol din Odiseea Spatziala si nu cred ca ajungem nici anu asta pana la Jupiter. Dar oricum deocamdata nu se mai uita nimeni in sus cu toata criza asta. Judecand dupa ultima criza economica care a tzinut vreo 4 ani, mai avem inca cel putin 2 ani de carciumi goale, cetatzeni depresivi si frustratzi, someri si falimente. Si toate astea o sa se termine la tzanc ca sa prindem sfarsitul lumii in 2012. Umbla vorba ca nici John Cusack nu ne poate salva pe totzi de data asta. Si probabil cu putin timp inainte o sa anunte si Spiritual Beggars ca au terminat lucrul la albumul nou. Asa ca nu ma invart cutzitul si trec la topurile anuale.

Tin sa precizez, ca in fiecare an, ca asta nu e un top subiectiv bazat pe preferintze personale. Ci e topul obiectiv si incontestabil al albumelor anului. Aici se gasesc raspunsurile corecte pe care le-am primit pe doua tablitze de piatra, chemat fiind de o voce puternica pe cand colindam prin muntzi. Cine are alte opinii sau contesta adevarul celor de mai jos ar face bine sa isi puna paratrasnet si sa stea in casa during thunderstorms.

Categoria ALBUMELE ANULUI – astea sunt albumele esentziale din ultimul an, cele care si-au facut loc regulat in playlist de acu inainte. Le-am pus in ordinea crescatoare a numarului de ascultari.

Fever Ray – Fever Ray/ Mono – Hymn to the Immortal Wind: albumul electro, respectiv albumul post-rock al anului. N-am reusit sa aleg intre ele, mai ales ca acu vreun an cand au aparut le-am ascultat cu aceeasi frecventza. Pentru cine n-a aflat inca, Fever Ray e jumatatea feminina din The Knife. Muzica e mai simplutza decat orice au scos The Knife pana acum, insa merge. Mono sunt niste postrockeri japonezi tolerabili, spre deosebire de majoritatea post-rockului in general, si chiar mishto pe alocuri.

Sunn O))) – Monoliths and Dimensions: nu credeam sa ajunga vreodata un album al astora in topurile mele, dar uite ca de vreo doua albume incoace printre tziuieli si vajaieli se intampla si muzica. Subtil si minimalist, dar se intampla. Albumul jazz al anului, hehe. A se asculta pe stomacul gol, ca la spovedanie.  Altfel oricum se goleste dupa vreo 2 piese.

Devin Townsend Project – Addicted!: Al doilea album de anul asta al unuia din cei mai inventivi, mishtocari si prolifici muzicieni in viatza. Proiectul asta presupune 4 albume in stiluri diferite, din care doua au aparut in 2009 iar urmatoarele doua vin anul asta. Ki a fost diluat si slabutz, Addicted! e incercarea lui Townsend de a submina ideea de metal comercial iar urmatoarele doua vor fi death tehnic ca pe vremea Strapping Young Lad, respectiv… new age. Revenind la Addicted!, ce se aude acolo e genul de muzica care s-ar asculta in Bamboo intr-o lume de metalisti. Toate piesele o au la voce (si) pe vesela si incantatoarea Anneke van Giersbergen. Bend It Like a Bender!

Danger Mouse & Sparklehorse – Dark Night of the Soul: in primul rand albumul asta nu exista oficial. Daca vreti sa-l cumparatzi o sa primiti un booklet de vreo 100 de pagini realizate de David Lynch si un cd gol cu un mesaj care te indeamna sa iti pui tu ce vrei pe el ca pe ei nu i-a lasat legea sa puna ce vroiau. Asta pentru ca baetzii s-au certat cu casa de discuri si deocamdata n-au voie sa il lanseze. In al doilea rand, e genul de album pe care in mod normal l-as baga in categoria “muzica pentru gagici superficiale”. Insa se intampla sa fie foarte catchy, intunecat si divers. Diversitatea si interesul special pentru albumul asta sunt date de  aria larga de muzicieni care si-au imprumutat vocea pe fiecare piesa – de la Iggy Pop la David Lynch himself. Ca stil e un roc alternativ cumintzel si atat de indie incat teoretic nici nu exista.

Clutch – Strange Cousins From the West: Albumul de classic stoner rock al anului. Ca intotdeauna groove-ul, tematica – de la Lincoln la criza economica – si versurile sunt la inaltzime.

Baroness – The Blue Record/ Kylesa – Static Tensions: La albumele astea pana si copertzile is facute in acelasi stil. Eu le-am ascultat de fiecare data la pachet, desi Baronessu e umpic mai divers si mai complex. Avem aici stoner/sludge in viziune proaspata si originala.

Mastodon – Crack the Skye: e unul din rarele cazuri de albume complexe si metalice care se gaseste prin topurile tuturor. Ca o regula, am renuntzat sa incadrez ca stil trupe a caror clasificare necesita mai mult de 2 adjective cu slash intre ele iar Mastodon e una din trupele alea. Coperta e bestiala.

Rome – Flowers from Exile: de data asta au lasat-o mai moale cu industrialul in favoarea unei abordari mai folk si a unui sound mai usor de digerat. Versuri la fel de misto ca intotdeauna, atmosfera la fel de rece si tragica.

Manson Marylin – The High End of Low: tot ce era de zis am zis aici. Intre timp a aparut un videoclip cu perdea la Running to the Edge of the World. Uitati-va ce moaca are in ultima parte, mai ca-ti vine sa-l iei in serios.

Paradise Lost – Faith Divides Us Death Unites Us: Cum ar zice the late Michael Jackson, this is it! Daca ar fi sa aleg un singur album din 2009 pe care sa-l duc cu mine mai departe, asta e ala. Nu mai insist, ca am insistat aici.

Categoria ALBUME OK – asta e purgatoriul topului, locul unde intra albumele destul de previzibile sau cumintzi incat sa nu intre in top 10 si destul de bune incat sa nu fie proaste. In ordine analfabetica.

Alice in Chains – Black Gives Way to Blue: cinste lor ca s-au intors la treaba si suna bine, dar piesele astea se tocesc rapid la ascultari repetate.

Amorphis – Skyforger: cel mai ok de vreo 3 albume incoace

Anneke van Giersbergen  with Agua de Annique – Pure Air: colectzie de coveruri si piese de pe anteriorul album solo, toate in varianta acustica.

Antony and the Johnsons – The Crying Light: placut, nimic nou.

DevilDriver – Pray for Villains: i-am tot dat ocazii sa ma dea pe spate, ca anteriorul. Nu a reusit. Still a good try, thou…

Diablo Swing Orchestra – Sing-Along Songs for the Damned and Delirious: cea mai desueta forma de jazz, swingul, meets cele mai noi ritmuri metal, totul ambalat cu umor si voie buna. Probabil daca l-as fi aprofundat mai bine ar fi intrat in top10.

God Dethroned – Passiondale: oricat ar repeta baetzii astia retzeta pe fiecare nou disc, armoniile alea de chitara ma agatza de fiecare data.

Isis – Wavering Radiant: combinatzia asta de post-rock cu sludge nu-mi vine intotdeauna pe masura.

Katatonia – Night is the New Day: un album ok pentru metalu gotic, nasol pentru Katatonia. Plus titul de kkt.

Lamb of God – Wrath: idem cu DevilDriver.

Obscura – Cosmogenesis: ii apreciez pentru incercarea de a tzine loc de Cynic, insa deocamdata piesele alea nu rezista la ascultari repetate. Voi sta cu ochii pe ei.

Ordo Rosarius Equilibrio – ONANI: cum ziceam si cu alte ocazii, primul lor album care-mi place.

Porcupine Tree – The Incident: mai bun decat anteriorul. Lung, mult prea lung. Unele piese foarte ok, altele foarte boring. Depinde cum nimeresti si cata atentzie esti dispus sa-i dai.

Rammstein – Liebe Ist Fur Alle Da: deja incep si la astia, ca la Metallica, sa se contureze matritze de piese pe fiecare album. Fill in the blanks. Un album de un hedonism nesanatos, care ma deprima. E vorba, ofcors, de piesa Pussy. Ar trebui adus in atentzia bisericii.

Slayer – World Painted Blood: thrasul in general si in special cel pe care il practica Slayer si epigonii nu l-am gustat niciodata, fiind unul din cele mai monotone si limitate expresiv stiluri muzicale. Albumul asta e great old school fun.

Solstafir – Kold: satana islandeza, cum zicea careva. Desi probabil pana la ora asta si satana si-a scos iglul la licitatzie si a parasit Islanda. Asta e o combinatzie mai fericita de post-rock si metal extrem, cam asa cum ar fi trebuit sa sune Amesoeurs.

Categoria ALBUME PROASTE SAU SUPRAEVALUATE – din alea proaste am ascultat mai multe decat era sanatos anul asta. Aici vor fi mentzionate doar alea de la care aveam asteptari si alea care au fost apreciate de altii mai mult decat meritau.

Amesoeurs – Amesoeurs: ca si fratzii lor de la Alcest, incearca sa combine black metalul cu post-rockul si cu spiritul boem frantzuzesc. Le-a iesit doar una din cele mai monotone verze care mi-a atins vreodata urechile. Culmea, inainte de albumul asta de debut aveau o piesa destul de ok, pe care insa n-au considerat de cuviintza sa o puna pe disc.

Deathstars – Night Electric Night: Dull Fukkin Dull. Termination Bliss a fost distractiv la vremea lui. Asta nici macar atat nu mai e.

Immortal – All Shall Fall: ideile noi pe care le-ai astepta dupa atatzia ani de la o trupa de asemenea renume sunt pe albumul asta ca festivalul de asta-vara la care trebuiau sa cante la noi: lipsa.

Luna Amara – Don’t Let Your Dreams Fall Asleep: dincolo de calitatea indoielnica a muzicii in sine, mi se pare foarte neinspirata si incercarea asta de a-si largi orizonturile apeland la engleza. Mai bine ramaneau la piese de atitudine despre Nastase si Rosia Montana. Si zic asta cu toata dragostea, caci pe vremuri Luna Amara erau una din putinele trupe romanesti care imi placeau.

maudlin of the Well – Part the Second: inca n-am reusit sa imi dau seama ce vad la colectzia asta de platitudini oameni in ale caror gusturi in general am incredere.

Pearl Jam – Backspacer: groaznic, au inceput sa sune ca Directia 5.

Samael – Above: WTF?

Placebo – Battle for the Sun: Inainte erau trupa mea gay preferata. Acum sunt doar gay.

The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble – Here Be Dragons: o fi dark, dar cu sigurantza nu e jazz. Ca tot snobu’, am ajuns sa ii ascult dupa ce am am dat peste pretentziile lor cum ca si-ar gandi muzica ca un soundtrack pentru filme mute expresioniste. Partea nasoala e ca asa si suna: diluat ca un soundtrack si inexpresiv.

Shakira – She Wolf: s-a comercializat.

Categoria ALBUME PE CARE NU LE-AM APROFUNDAT DAR EXISTA MARI SANSE CA ATUNCI CAND O VOI FACE SA MI SE PARA GROZAVE:

Astrosoniq, Nile, Riverside, Them Crooked Vultures, Seventh Void

Am fost provocat si la topurile decadei, dar mi-e imposibil sa strang doar 10 albume de valoare din ultimii 10 ani fara sa trag la sortzi. M-as simtzi ca magaru’ lu Buridan. Sa le faca altzii cu capacitatzi de sinteza mai bine dezvoltate, amin.

VA URMA: Bilantz 2009, part II: filme si viatza. Available on your favourite blog everywhere.

Merry crisis!

Photobucket

Dark Bombastic Evening

Posted: December 17, 2009 in live, music of the spheres

Photobucket

Motto:  “I hope you don’t have to go to church tomorrow” – Simone Salvatori

Ma gandeam la un titlu amuzant pentru postul asta, pana la urma am tras concluzia ca denumirea evenimentului botezat de organizatorii de la Kogaionon e mai amuzanta decat orice as fi putut eu sa nascocesc. Deci pe 12 decembrie, anul domnului 2009, a avut loc marele concert neofolk  pe care multi l-au asteptat aproape un an iar majoritatea acestora au ramas doar cu asteptarile, dupa cum am constatat la fatza locului. Pentru a spulbera din start orice urma de suspans – sub eticheta asta bombastica se ascund 7 trupe reprezentative pentru miscarea postfolk, din care au contat doua, aceleasi doua pe care le-am vazut cu exact un an inainte la Brasov – Rome si Spiritual Front.

Ca un cronicar responsabil, am ajuns la locul faptei cu o jumatate de ora inainte de incepere – pe la 6 jumate, ca sa ma fac comod, sa prind masa si sa ma trotilez oleaca. Cu al treilea obiectiv n-am avut noroc, intrucat barul din Silver Church e de tip farmacie – nu gasesti nimic in sticle de peste 330ml. La pretzuri pentru sticle de 500ml, desigur. Va zic eu, ala care a inventat berea la 0.33 o sa ajunga in al noualea cerc al iadului, ala rezervat bancherilor, agentzilor de marketing si celor care n-au ascultat ultimul Paradise Lost. In schimb am prins o masa amplasata strategic la jumatatea salii si am folosit jumatatea aia de ora pentru a explora locatzia. Clubul Silver Church asta arata excelent – in forma de cruce, ca nu degeaba ii zice church, cu enorme candelabre fancy, multe ecrane pe peretzii laterali, spatiu suficient de desfasurare si o acustica decenta. Populatzia a fost in jur de 500 de capete, dupa numaratoarea organizatorilor. Nu stiu daca s-au numarat si pe ei si pe membrii trupelor, care cred ca au alcatuit mai bine de un sfert din total. In orice caz, un numar satisfacator pentru un curent care nu are o nisha propriu-zisa pe la noi. Adica nu exista in Romanica  indivizi care sa asculte majoritar neofolk incat sa se poata vorbi de o nisha exclusiva. Ascultatorii de neofolk si platitorii de bilete la concertele de gen sunt recrutatzi dintre rockerii si gotherii cu gusturi mai diverse decat media si eventual cu deviatzii sexuale mai frecvente decat media. Nu ca asta ar fi ceva rau, dimpotriva, ar putea reprezenta solutzia pentru explozia demografica.

Dupa o bucata de vreme in care am aprofundat stilul, am tras concluzia ca 90% din practicantzii neofolkului sunt nishte declamatori fara sare si piper. Concertul nu mi-a schimbat parerea despre trupe. De fapt muzica din pauzele dintre trupe – Nick Cave, Johnny Cash, Cranes etc. –  m-a incantat mai mult decat majoritatea celor de pe scena. Insa Mr. Bombastic asta a fost totusi unul dintre cele mai mishto concerte de anul asta, mai ales prin organizare si atmosfera. Si prin Rome, desigur.

TriORE, adica guristul de la Triarii plus cel de la Ordo Rosarius Equilibrio au aparut neintarziat (adica aproximativ la ora prevazuta in program) si au declamat (da, e cuvantul meu preferat pentru cronica asta, o sa-l mai folosesc) sec si plat vreo juma de ora in acompaniament de tobe la fel de seci si lineare. Dupa mine trupa sau, ma rog, proiectul asta, intruchipeaza toate hibele neofokului.

Pe Cascadeur aproape ca nici nu i-am remarcat. Din ce imi amintesc, pareau mai apropiati de folkul traditional si cantau probabil in germana. In orice caz, la un moment dat dictzia si limba in care canta tipul de la voce mi-au amintit de discursurile lui Chaplin in The Great Dictator.

Of the Wand and the Moon s-au prezentat in persoana fondatorului Kim Larsen, fost membru in trupa de doom plangacios de duzina Saturnus. Pe afis am descoperit unul din cele mai hazlii eufemisme menit sa sugereze ca din trupa respectiva a venit un singur membru: Of the Wand and the Moon sunt prezentatzi ca solo acoustic set of experimental folk. Am stat vreo doua zile dupa concert sa-mi amintesc care or fi fost astia, ca nu-i mai tineam minte. Noroc cu youtube, unde am dat de cateva clipuri care m-au ajutat sa formulez o explicatie: probabil cat a cantat Kim Larsen am avut impresia ca e inca pauza intre trupe si se baga muzica ambientala. Muzica lui, un folk sobru si romantic pe chitara acustica, e ca semintzele Nutline: le rontzai, nu te deranjeaza la stomac, dar nici nu te saturi cu ele, n-ai senzatzia ca ai mancat ceva.

Triarii e o alta trupa care parca canta intro-uri. Mi-am luat albumele lor acu cateva luni cand ma puneam in tema cu stilul. Le-am ascultat odata si am tot asteptat sa inceapa o piesa, dar pe cand sa inceapa se termina albumul. Foarte frustrant. Cea mai flatanta descriere care poate fi facuta muzicii lor e ca suna ca un soundtrack pentru un film de razboi de mana a doua. In concert au avut un sunet asurzitor (coplesitor, ar zice fanii) si au sunat ceva mai bine decat pe CD desi tot senzatia aia ca canta intro-uri de pe albume de metal extrem mi-au lasat-o. Prezentza scenica solemna mi-a placut.

Rome au fost trupa pe care am asteptat-o toata seara. De cand i-am vazut ultima data au scos probabil cel mai bun album al carierei lor, Flowers from Exile, pe care au renuntzat partzial la martzialitate si industrial in favoarea melodiei, in special a viorii. Prestatzia lor nu a fost nici atat de intima nici atat de indelungata ca cea de anul trecut. Pana la urma, acu un an au cantat pentru 150 de oameni care stateau cumintzi pe scaune intr-un teatru. Acu au prestat intr-un concert de club, cu luminile, sonorizarea si inghesuiala aferenta, inghesuitzi de inca 6 trupe intr-un concert maraton. Au compensat piesele de pe ultimul album care au sunat dumnezeieste. Cel putzin dupa primele 15 minute cand parca s-au mai rezolvat problemele de sunet. Pe primele piese vocea nu se auzea mai deloc, astfel ca To Die among Strangers a fost macelarita. In rest, de pe Flowers from Exile am mai auzit Odessa (sublim), The Accidents of Gesture, A Legacy of Unrest, iar la bis Swords to Rust Hearts to Dust. Plus piese de pe celelalte 3 albume, pe care nu le mai pomenesc. Jerome a fost foarte comunicativ si zambea publicului excesiv de mult in pauzele dintre piese. Un simpatic. Cat nu a fost pe scena s-a tot perindat prin sala la dispozitia fanilor care aveau chef de povesti.

Photobucket

Photobucket

Ordo Rosarius Equilibrio fac parte si ei din categoria celor a caror muzica se compune din declamatzii seci pe fond muzical minimalist. Cu o tenta romantic-erotica. Singurul album al lor pe care am avut rabdare sa-l ascult si care chiar imi place e cel de anu’ asta – ONANI. Pentru ca e mai divers, mai erotic, pervers chiar, si se canta pe el mai mult decat se declama. Vocea tipei e foarte faina pe album, dar n-am inteles ce cauta la concert, ca nu s-a auzit deloc. Iar partile care s-au auzit erau playback. ORE au cantat piesele lor cu titluri lungi intr-un numar destul de mare, s-ar parea, pentru ca la un moment dat m-am aventurat in noapte sa caut de mancare iar cand m-am intors inca mai cantau. Mi-am zis ca nu am pierdut mare lucru. Dar m-am inselat, dupa cum se vede din cele doua poze de mai jos, descoperite ulterior pe net. Tipa a fost folosita pe post de stage prop pentru promovarea filosofiei ultimului album. Gagicile care fac treburi din astea sunt ca Bucurestiul – nice to look at, dar n-as vrea sa am de-a face cu ele.

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Spiritual Front au inceput sa cante pe la 2. Pana a intrat pe scena, Simionicã era peste tot –  in public tragandu-se in chip cu fanii, la intrare cu organizatorii, la standul de marfa vanzand vederi cu moaca lui… sau chiar pe scena, intr-un duet cu Petterson pe ultima piesa din concertul ORE.  La un moment dat ma gandeam sa ma duc la el sa comand o pizza. Dupa cum spuneam, la ora cand au ajuns pe scena, publicul era cam zombificat. Dupa prima piesa se inveselisera totzi, ca-n reclama cu sarmalele. Valabil si pentru ei ce ziceam despre Rome –  un concert mai scurt, mai impersonal, mai putzin intim decat cel de anu’ trecut. Nici macar n-au cantat Love Through Vaseline. Dar au compensat prin energie si prezentza scenica. Simionicã, acest Johnny Cash al folkului nihilist pervers, e un mare entertainer. Si asa cum era de asteptat, la ultima piesa, Slave, indivizi din public au fost invitatzi pe scena si piesa a fost cantata in componentza largita.

PhotobucketPhotobucket

Inainte de a schimba perspectiva povestitorului, se cuvine sa facem o precizare: cinismul e marea boala a omului contemporan. Pentru ca multi confunda cinismul cu maturitatea. In ultima vreme toata lumea are impresia ca a te bucura pe fatza de micile placeri ale vietii, a nu te lua in serios atunci cand nu e necesar, a fi exuberant e gay, e un act de imaturitate, ca toate astea sunt dovezi de slabiciune, iar in sistemul in care traim, sa-ti lasi slabiciunile sa iasa la iveala e fatal. Fukk that! De un lucru esentzial mi-am dat seama in ultimii ani: viatza nu-i destul de lunga ca sa-ti permitzi sa fii cinic. Maturitatea nu inseamna sa te comportzi ca John Wayne in toate zilele vietzii tale, inseamna sa itzi vezi de treaba ta in orice mod itzi convine, fara sa-i deranjezi pe ceilaltzi. Nu esti imatur daca te duci in centrul orasului si te dai peste cap pentru ca asa iti vine. Problema e de a gasi pe cineva care sa inteleaga toate astea si sa se dea peste cap cu tine…

Photobucket

Cu aceste ganduri in cap, la strigarea lui Simionicã am pasit pe scena alaturi de colegii mei de trupa de la Spiritual Front. Ca headlineri ai serii, pot sa zic ca am fost foarte bine primiti de un public care la ora aia probabil nu-si dorea altceva decat un pat moale. Asadar, am fost foarte multumiti de entuziasmul si numarul spectatorilor. Au existat ceva probleme cu niste fani din primele randuri care se credeau mici fuhreri in timpul concertului colegilor nostri de la Rome, insa Jerome i-a pus la punct cu fermitate: “This is not your show!”. Frontmanul nostru a cam monopolizat microfonul si consider ca nu am avut posibilitatea sa imi pun vocea in valoare in conditii optime, insa se putea si mai rau, a se vedea cazul fetei de la ORE care a avut microfonul la dispozitie si nu a facut nimic cu el. Pana la urma a fost unul dintre cele mai placute concerte ale noastre, mai ales ca am avut ocazia unica pana in prezent de a fi pe aceeasi scena cu trupe din aceeasi arie si cu care am colaborat de-a lungul timpului. Iar organizarea a fost fara cusur. Astfel incat acum regret ca dupa ce am cantat Slave am fost nevoit, din motive de oboseala, sa imi abandonez colegii de trupa si after-party-ul care a urmat. Poate ne vedem la anul, cu ocazia lansarii mult-promisului si mult-amanatului nou album.

Goodnight, Romania, wherever you are!

Photobucket