The High End of Low

Vine cam asa: ea itzi da papucii. Nu conteaza cine-i de vina. Oamenii au rara aptitudine de a maslui trecutul astfel incat dreptatea sa fie intotdeauna de partea celui care o pretinde. Pana la urma nimeni nu poate trai simtindu-se de kkt in propria piele. Atata timp cat nu exista un tribunal pentru judecata de apoi a relatziilor, care sa stabileasca victime si vinovatzi, ramai inevitabil cu frustrari. In prima faza totul e low. Frustrarile sunt sublimate in melcancolie si regret. Against all evidence, ai senzatia ca inainte totul era ok sau ca, chiar daca nu era, ar fi putut fi daca ar mai fi continuat o vreme. Prietenii incearca sa te reintroduca in circuit, insa asta adanceste doar nostalgia si senzatia de pierdere irecuperabila. Apoi apare detasarea. Partzial, pentru ca de relatii simbiotice, aproape telepatice, nu te poti detasa niciodata. Dar e destul cat sa treci in faza urmatoare. Mai iesi la o bere, iti regasesti self-esteemul iar nostalgia se transforma in frustrarea de a nu fi reusit s-o faci sa-si dea seama ce a pierdut. Intervine orgoliul. Iti spui ca exista destule parashute, viitorul suna bine. Cateodata chiar o crezi. Stiind ca whatever doesn’t kill you is gonna leave a scar, esti gata sa mergi mai departe. Things are still low (o voce interioara familiara iti sopteste cand ti-e lumea mai draga: just remember, when you think you’re free, the crack inside your fucking heart is me). Dar acum stii ce ai de facut. Asta e the high end of low.

Prin asta pare sa fi trecut Marilyn Manson in ultimii ani. Divortzul de Dita von Teese si relatzia esuata cu Evan Rachel Wood sunt un bun indiciu. Rezultatul au fost ultimele doua albume, cele mai personale din cariera sa, situandu-se ca filosofie si mesaj artistic la cele doua capete ale paragrafului anterior. Eat Me Drink Me a reprezentat faza low, un album lent, plin de fuferintza, melancolie si regrete (antitezaa rebelului Golden Age of Grotesque, care a fost un album exclusiv de atitudine). Aproape toate piesele de acolo erau tanguieli pe tema relatziilor si a pierderii. La vremea respectiva l-am considerat cel mai slab album din discografia trupei. The High End of Low e o revenire, atat ideologic cat si muzical.  Revenirea din punct de vedere stilistic nu ne importa, pentru ca se manifesta doar sub forma catorva piese care se vor “ca pe vremuri”, energice, pline de atitudine si total neconvingatoare. Sunt ignorabile. A se asculta We’re From America ca exemplu. Ca element muzical de noutate merita amintita totusi simpatica Four Rusted Horses, o elegie pe acorduri de chitara acustica in stil Johnny Cash.

E mai interesant de observat cum a evoluat Brian Hugh Warner, omul,  de la just low la the high end of low, de la If I Was Your Vampire la I Want to Kill You Like They Do in the Movies. In prima faza, si asta e principalul motiv pentru senzatia initiala de dezamagire, ai impresia ca ai mai auzit totul inainte. Dupa prima ascultare l-am pus deoparte dezamagit si n-am vrut sa mai aud de el cateva saptamani. Chiar si Laura, care nu mai asculta metal adolescentin de cand a descoperit ca muzica buna ii aia pe care poti s-o asculti si in timp ce dormi (mi-ai zis sa scriu de tine pe blog, am scris, dai o bere) i-a dat albumului o sansa si mi-a trimis un mesaj, facand comparatzii cu relatzii tragice celebre din mitologia clujeana. M-am hotarat dupa o vreme sa-i mai dau o sansa, Manson fiind (sau a fost) totusi unul dintre putzinii artisti geniali contemporani. La o numaratoare superficiala reiese ca 11 piese din 15 sunt despre dragoste si relatzii, cel putin tangentzial. M-am intrebat, ca si majoritatea fanilor, dupa prima ascultare: oare tipului asta chiar nu ii e rusine sa se repete miorlaind iar despre durerea lui? Si n-ai cum sa te superi pe el  pentru asta, cand iti raspunde inca din prima piesa: my pain’s not ashamed to repeat itself, my pain’s not ashamed to repeat itself!. De fapt, odata ce asculti Devour cu atentie, iti redevine simpatic cu cinismul lui (you’re not crying, this is blood all over me) si patetismul exagerat de origine glam – and i’ll love you if you won’t make me starve – vers care imi aminteste de relatzia lu sormea.

In general albumul, implicit filosofia despre relatzii si iubiri pierdute, oscileaza intre nostalgie si nihilism. Intrebarea de o suta de puncte care naste atitudini contrare e how the fuck are we supposed to know if we’re in love or if we’re in pain? Cateodata o vede pe Ea ca pe o parasuta superficiala si ingrata, ba ai impresia ca i-ar da si vreo doua capace (i’ll stab you once for each time i thought of you, you’ll never be good enough to even look upon). Alteori renuntza la accesele de orgoliu nihilist si evoca cu tristetze un mare adevar: sometimes hate is not enough to turn this all to ashes… De fapt piesa Running to the Edge of the World e una din cele mai misto evocari ale regretului in domeniu si printre favoritele albumului, in topul personal:  everyone turned their backs because they knew when we held on tight to each other we were something fatal that fell into the wrong hands. Si mai ales: I can see a new beginning rise behind the sun, but we can never catch up to it as fast as we run… Ultima piesa (alta favorita) – 15 – e expresia frustrarii si a renuntzarii, a momentelor cand razbunarea pare singura metoda eficienta de a umple golul. Not letting you win won’t satisfy me, I’ll teach you about loss. Asta e versul care incheie albumul, si da bine pe post de concluzie, dar nu e. Chestiile astea n-au niciodata concluzii, exista doar atitudini contradictorii, care alterneaza pana se sting de la sine. Daca se sting. De dragul lui Manson, sper ca in cazul lui sa se stinga, pentru ca pana la urma, ok, a fost un album mai bun decat precedentul, dar nu stiu daca o sa mai aiba credibilitate in ipostaza asta low, fie ea si the high end of low, pe viitor.

Un album numa’ bun de pus pe rana. Pentru toate lucrurile care credeai ca sunt atat de speciale incat sunt eterne si care s-au dus dracului pentru eternitate.

If you don’t know what forever feels like, i’ll show you what it feels like without it.

PS: tocmai a aparut numarul nou al revistei Nautilus, unde cronicarul vostru preferat a participat cu doua articole despre doua cartzi de cartzi: cartea unu si cartea doi.

The Doctor? Doctor who?

A se retzine ca in general nu prea am treaba cu serialele, raportul timp investit/calitate ma descurajeaza cu fiecare tentativa. In conditiile in care exista mai multe lungmetraje importante decat o sa am timp sa vad intr-o viata de muritor (thanks God I’m not) n-am avut niciodata rabdare cu seriale care intind aceeasi tema, personaje si clisee pe zeci, chiar sute de episoade, like butter spread over too much bread, vorba lui Bilbo Baggins. Si care iti mananca o groaza de ore din viatza. Am avut tentative cu Twilight Zone si Star Trek acu vreo 2 ani, dar am renuntat dupa cate un sezon. Au existat 2 exceptii intre timp, micile bijuterii ale lui Gervais – The Office si Extras. Pentru ca a – sunt scurte; b – sunt britanice; c – sunt geniale.  A treia exceptie se trage tot de la britanici, altfel probabil as fi ignorat recomandarile, la fel cum am facut cu Battlestar Galactica si multe altele. Doctor Who e marea revelatie a anului, serialul serialelor, o stupizenie in egala masura geniala si absurda. Odata ce am trecut cu greu de dezamagitorul prim sezon, l-am devorat pe nerasuflate.

O scurta punere in context (restu se gaseste pe blogul lui manelexus): Doctorul asta (alt nume n-are. Just the Doctor, cum ii place lui sa zica) e ultimul din rasa Time Lorzilor, un extraterestru de 900 de ani care se regenereaza ocazional, adica isi schimba corpul cand simte ca moartea ii da tarcoale. Uimitoare coincidentza, de fiecare data se incarneaza sub aspect de englez cu gusturi vestimentare excelente. El calatoreste prin timp si spatiu intr-o cabina telefonica albastra pe care o cheama TARDIS, care pe dinauntru e nava spatziala, pe care o conduce apasand frenetic butoane si tragand de manete cu mainile, dintii si picioarele. TARDIS-ul mai e din cand in cand util pentru urmariri cu masini pe autostrada ca-n filmele politiste (intr-una din secventele mele preferate), la remorcat nave spatiale, atunci cand li se infunda jiglerul si raman invalide, sau chiar remorcat planete intregi. Mai are si o surubelnitza sonica cu care scaneaza, amenintza si deschide cam tot, de la portzi la catushe. Excelent plot device, scuteste scenaristii de o gramada de batai de cap.

Dr Who e cea mai misto combinatie de contraste ever. Fix asta il face sa functioneze. In primul rand e Doctorul insusi. In reincarnarea moderna a serialului (din 2005 incoace adica – 4 sezoane, more to come) Doctorul e Christopher Eccleston in primul sezon iar in urmatoarele trei se regenereaza ca David Tennant. Umbla vorba ca Tennant ar fi cel mai bun Doctor dintre cei 11 care l-au jucat pana in prezent. Dar indiferent de asta, personajul in sine e cel mai mare umanist. E extraordinar de exuberant, se bucura in gura mare cand salveaza de la moarte cate un om, planeta sau, in zilele lui bune, intreg Universul. Si are o motivatie valabila pentru toate astea, planeta lui fiind distrusa intr-un mare razboi, impreuna cu toti semenii sai. De atunci se tot plimba torturat de singuratatzi si alegeri morale dificile. Asa-i ca suna stupid? Tocmai in asta consta contrastul si tot farmecul serialului. Contextele sunt aproape intotdeauna absurde, de la premise pana la rezolvari, insa personajele sunt verosimile, cu probleme autentice si cu multe momente geniale in interpretare, mai ales in cazul lui Tennant. Practic in 4 sezoane am empatizat cu singuratatea si conflictele interioare ale sarmanului extraterestru novocentenar mai intens decat cu multi dintre oamenii care ma inconjoara. Nu vezi asa ceva nicaieri altundeva.

Vorbind despre contraste, efectele speciale is in urma cu vreo 20 de ani, chiar daca cresc in calitate de la un sezon la altul, cea mai vizibila diferenta fiind intre primul sezon si celelalte 3. Asta la modu general si absolut. Pentru un serial cu buget de televiziune, unde fiecare episod, pentru ca sa functioneze, se bazeaza pe CGI la greu, rezultatele is cateodata impresionante. Contrastul e intre scenele de exterior si interior. Se intampla de multe ori sa dai nas in nas cu niste decoruri CGI care iti taie rasuflarea in secventele de exterior, pentru ca, cateva secunde mai tarziu, cand actiunea se muta in interior, sa iti dea senzatia ca personajele is niste adultzi care se prostesc intr-o sufragerie. Impresia e sustinuta si de imaginea de gen reality show a productiilor BBC. Cateodata totul arata foarte cheap. E foarte des nevoie sa completezi cu imaginatia deficientele care se trag din calitatea productiei. Partea interesanta e ca multe dintre detaliile absurde/desuete sunt intentionate. La inceputurile serialului, toate elementele trademark de care ziceam mai sus – cabina telefonica, surubelnita, extraterestrii care arata ca niste masini de spalat – erau consecinte ale lipsei de bani pentru o productie mai acatarii. Seria noua, paradoxal, investeste in efecte speciale pentru a pastra toate gaselnitzele alea cheap care intre timp au ajuns legendare. Asadar e nevoie de un exercitiu intens de suspension of disbelief ca sa gusti Dr Who, insa, as all things british, it’s an aquired taste. Adica ori ti se pare genial, ori o mare porcarie.

Un ultim aspect general, marea problema a serialului, ca in toate manifestarile artistice in care se baga multi bani, sunt compromisurile legate de publicul tzinta. E clar ca Dr Who e indreptat catre toate categoriile de varsta, ba chiar unii zic c-ar fi o productie pentru copii. Personal, am fost intodeauna de parere ca nu in felu in care injura personajele si pumnii pe care si-i dau sta maturitatea unei pelicule. Ci in idei, referintze culturale si subtilitate. Si, ofcors, complexitatea personajelor. Dupa toate criteriile astea, nici vorba ca Dr Who sa fie pentru copii. Insa zau ca in cateva zeci de episoade in care s-au intamplat mortzi oribile, razboaie, extraterestrii malefici, n-am vazut nicio picatura de sange. Iar unele personaje is nihilismul intruchipat, raul incarnat, insa vorbesc ca in biserica. Cateodata iti vine cam greu sa faci abstractie de lipsurile astea, concesii in favoarea unei categorii de varsta care oricum n-ar pricepe si aprecia la adevarata valoare ceea ce serialul are de oferit. Si pana mea, cu sau fara sange, unele episoade oricum is a dracului de creepy, horror pur. Asa ca nu vad de unde strategia asta de a sta cu fundu-n doua barci, care scade satisfactia fanului.

Episoadele is foarte inegale ca valoare, chestie care se datoreaza in principal armatei de scenaristi, unii nemaipomenit de talentati, altzii deloc. Bunaoara, primul sezon e foarte prost de la un capat la altul, cu mici exceptii. Asta se datoreaza in parte scenariilor, in parte efectelor speciale de kkt si, acu ca l-am vazut de la un capat la altul, cred ca si din cauza lui Eccleston, care mult timp mi s-a parut un doctor mai ok decat Tennant, insa fata de ce doctor face Tennant prin sezonul 3 cand incepe sa-si dea drumul, Eccleston incepe sa scada in memorie. De-aia mi-e asa, cumva, sa recomand serialul, stiind ca oricine o sa dea nas in nas cu primul sezon o sa-mi zica apoi ca-s un bou imatur.

La mare distantza fata de restu, stau episoadele lui Steven Moffat. Desi a scris doar cate un episod pe sezon (in fine, unele is duble), de fiecare data a fost punct ochit, punct lovit. De 4 ani incoace premiile Hugo pentru serial au fost inhatzate de episoadele lui Moffat, chestie care o sa se intample mai mult ca sigur si anul asta, cu nominalizarea pentru sezonul 4. In general sfarsiturile de sezon se intind mult prea mult pentru binele lor. Russel T. Davies, reanimatorul serialului si-a pastrat prerogativul de a scrie finalurile de sezon. Si o face atat de bombastic, aruncand totul in joc, readucand personaje legendare de prin seriile vechi, incercand sa impresioneze prin grandoare si miza, incat de la o vreme nu mai functioneaza. Plotul incepe sa nu mai faca sens, efectele speciale nu mai tin pasul, momentele dramatice autentice incep sa se transforme in melodrama ieftina. Prefer episoadele mai marunte ca miza si mai de efect.

Intotdeauna ma enervam cand ma uitam la seriale cu un set de personaje care treceau prin aventuri diferite in fiecare episod – de la Lassie la X Files – si personajele niciodata nu pareau sa-si aminteasca si sa vorbeasca de nimic din ce li se intamplase in episoadele anterioare. Era foarte nerealist, parca li se spala creierul de la o aventura la alta, practic ordinea episoadelor n-avea nicio relevanta. Dr Who nu cade in pacatul asta, aici personajele trancanesc incontinuu despre ce li s-a intamplat in episoadele trecute, cateodata referintele la trecut ii ajuta sa rezolve probleme din prezent. Ba chiar in marele final al sezonului 4, realizat in stilul pompos specific lui Davies, apar toate personajele importante de pe tot parcursul serialului, chiar si alea din cele doua spin-offuri. Si mai mult, actiunea e consecventa si cu evolutia ulterioara a evenimentelor. Pe parcurs sunt plantate tot felul de detalii care ajung sa faca sens ulterior. Toate amanuntele de genul asta dau o aura de intimitate, de apropiere fatza de personaje si, mai ales, de verosimilitate, prin tot absurdul ala.

Sezonul 3 e cel mai reusit. Mai multe replici misto, mai multe scenarii inteligente, mai multa telenovela de calitate. Dupa ce in primele 2 sezoane Doctorul umbla dupa el cu blondina de Rose (cantareatza stridenta Billie Piper), de care se pare ca se si indragosteste inainte sa o piarda definitiv printr-un univers paralel, in sezonul 3 isi gaseste gagica noua, o negresa doctoritza pe care o cheama Martha. Martha asta e mult mai misto decat Rose, inteligenta si bunoaca, insa Doctorul devine cam ursuz dupa evenimentele tragice cu Rose si nu prea are chef sa vorbeasca despre el si trecutul lui. Astfel ca Martha e tot timpul frustrata, toate intrebarile ei si incercarile de a ajuta fiind primite cu “Nu vreau sa vorbesc despre asta”, “Las’ ca nu tre’ sa stii tu atatea” etc. Mai e nevoita sa faca si scandal,  ca Doctorul o duce pe aceleasi planete ca si pe Rose. Insa pe la jumatatea sezonului Doctorul isi da seama ca e cam dobitoc, asa ca se pune in fund pe un scaun si ii povesteste tot ce vrea sa stie, ba chiar ii da si cheile de la TARDIS. Better later than never…

The Shakespeare Code e primul episod la care era sa lacrimez. E cel mai doldora de referintze culturale, are cele mai tari replici si contine una din cele mai faine portretizari ale lui Shakespeare. Avem aici si raspunsul in stil englezesc la problemele legate de faimoasele paradoxuri ale calatorului in timp:

Martha Jones: But are we safe? I mean, can we move around and stuff?

The Doctor: Of course we can. Why not?

Martha Jones: It’s like in those films: If you step on a butterfly, you change the future of the human race.

The Doctor: Then, don’t step on any butterflies. What have butterflies ever done to you?

Martha Jones: But what if I kill my grandfather?

The Doctor: Are you planning to?

Martha Jones: No

The Doctor: Good!

Gridlock e alt preferat de-al meu, despre un blocaj de trafic din anul 5 miliarde. Iar Human Nature/The Family of Blood e unul din varfurile absolute ale serialului. Doctorul se face om si isi ascunde identitatea, inclusiv fata de el insusi, ca sa scape de niste extraterestrii cu intentii necurate. Problema ii ca intre timp se indragosteste de o profesoara si trece prin niste dileme teribile cand se pune problema de a se face Time Lord la loc, o existenta pe care nu si-o aminteste. Ceea ce ar echivala cu sinuciderea. E exemplul cel mai relevant de dileme serioase in decoruri absurde. Heartbreaking. Mi-a amintit de The Last Temptation of Christ. Cel mai bine vazut episod al sezonului, si al serialului e  Blink al lui Steven Moffat. Simplu, creepy si de efect.

De prin celelalte sezoane m-au dat pe spate The Girl in the Fireplace, o mica bijuterie cu muzica si atmosfera de basm, aproape suprarealista, in care Doctorul se cupleaza cu Madame de Pompadour. Episodul dublu Silence in the Library/Forest of the Dead e versiunea britanica a Matrixului, absolut genial pe toate planurile. Candidat la Hugo anul asta.

As putea sa povestesc toata noaptea episoadele mele preferate cu entuziasmul unui fan infierbantat, dar cred ca mi-am pierdut audienta si cu atat. Totusi nu ma pot abtine sa punctez cateva mici delicii: pe parcursul serialului pana acum, Doctorul se bate cu zombie cot la cot cu Charles Dickens, o apara pe regina Victoria de un varcolac, o ajuta pe Agatha Christie sa rezolve un mister (ok, si sa scape de o visepe extraterestra uriasa), declanseaza eruptia Vezuviului in anul 79 AD. Si, nu in ultimul rand se confrunta cu un soare viu. Si cu Satana. Si invinge.

Deocamdata serialul e in pauza. Dar e o pauza de bun augur, intrucat incepand cu sezonul urmator, Dr Who se muta sub supravegherea lui Steven Moffat. Si vom avea scenarii scrise de Neil Gaiman himself. Pe de alta parte s-ar parea ca Doctorul o sa se regenereze iar, in persoana lui Matt Smith, actor care prezic ca va trage in jos serialul, as zice chiar ca l-ar ingropa de tot daca n-ar fi vestile bune de mai sus care sa compenseze. In primul rand pentru ca Matt Smith asta arata ca un cocostarc metrosexual. In al doilea rand pentru ca la cei 26 de anisori ai lui nu e nici destul de experimentat ca actor, nici destul de batran incat sa dea rolului credibilitate.

PS: Doctoru, fiind un expert in bun gust vestimentar, de la inaltimea celor 900 de ani ai dansului, se incaltza doar cu tenishi, care isi schimba culoarea de la un sezon la altul.

PPS: mi-am luat in sfarsit tenishi cum poarta Doctoru in sezonu 4.

PPPS: cealalta optziune erau niste tenishi verzi pe care scria “It’s all over!”. O chestie de genul asta ajunge la un moment dat sa fie foarte utila si sa te scuteasca de o gramada de discutii, if you see what I mean, insa din pacate n-aveau numarul meu. Daca se simte cineva bigfoot, ii recomand cu caldura, ar putea fi una din cele mai practice achizitii.

Spring of Rage

Sectziunea I: Eu

Pana ma reinventez si ma debarasez de tiparele de gandire si exprimare in care am cazut intr-un an de blog, m-am gandit sa recapitulez primavara de absentza in cel mai pur stil “draga jurnalule”, sa nu ramana blogul in paragina chiar in halul asta. O fi satisfacatoare ocupatzia de cronicar undercover, dar ce farmec are sa ai blog daca nu cedezi din cand in cand tentatiei de a posta frustrari, exorciza demoni, arunca cu kkt etc?…  Asadar, din viatza personajului principal al acestui jurnal virtual, evenimente de cotitura in ultima vreme:

• am inceput (de fapt aproape am si terminat) sa ma uit la Doctor Who, cea mai stupida si geniala productzie care a vazut vreodata fatza ecranului, n-am mai lacrimat asa la un serial de la Inima Salbatica incoace. Britanicii astia is datzi dracului. Revin cu detalii in viitorul apropiat.

• am revazut doua trupe de fuflet in cel mai reusit concert (ca sa nu zic singurul) organizat de Promusic din memoria recenta. Moonspell is un caz rar de trupa la care fiecare album a fost mai bun decat anteriorul (sau cel putin diferit intr-un mod pozitiv). Ribeiro e cel mai sincer, charmant si impunator gurist, in conditiile in care nu se foloseste de artificii si teribilisme pentru a face spectacol. O cantare care mi-a mers la inima. Cradle of Filth, in schimb, au intrat intr-o perioada nasoala de decadenta din care nu stiu daca o sa mai iasa vreodata. Anul asta au scos cel mai slab album din cariera, playlistul a fost groaznic de nefericit ales pentru concert, sunetul a fost mult prea tare ca sa distingi ceva. On the bright side, Danutz a slabit considerabil iar trupa s-a procopsit la clape cu o blonda hot. Probabil Sarah Jezbel Deva a fost nevoita sa ramana acasa ca cerea prea mult de mancare si facea paguba organizatorului.
• dupa un an de atacuri ambitzioase alternate cu pauze indelungate, am dat gata cel mai voluminos volum care imi impodobeste biblioteca, The Space Opera Renaissance. O sa-i trag si o cronica, numai sa-mi amintesc cum incepea… Am terminat zilele trecute si Ilium + Olympos, ca de prea mult timp asteptau. Am ramas cu sentimente cam amestecate, sper sa-mi gasesc odata timp sa dezvolt, acum ca tot a ajuns entuziasmul pentru Dan Simmons si la noi.
• am fost abandonat spontan si simultan de cateva foste gagici importante. Ce pana mea se alege de lumea asta daca nu te mai potzi baza nici pe oamenii carora le-ai dat papucii?…
• cu ocazia implinirii unui sfert de veac de singuratate luna trecuta si a unei calatorii in vestul insorit am primit/achizitionat niste chestiuni livresti de o deosebita importantza. Care vor face obiectul bookporn-ului de mai jos.
• n-am fost la concertul Antony & The Johnsons + Cocorosie de la Viena de 1 mai. Pentru ca s-ar parea ca pedofilul si cele doua psihopate au atatzia fani, incat biletele online se vandusera demult, iar la fatza locului nici pomeneala sa se gaseasca. Si cum concertul nu era organizat de Promusic, am impresia ca nici nu se puteau xeroxa. Asa ca in timpul ala am observat cum isi petrece Viena si ai sai vietnamezi ziua muncii. Si anume, specia aia amatoare de mici si bere la pet, care la noi alcatuieste practic majoritatea zdrobitoare a populatziei, la ei e ceva mai restransa, destul de restransa incat sa incapa in parcul Prater, unde sunt intzarcatzi si se trotileaza cu echivalentul local al Timisorenei, se afuma bine de la gratare si fac pishu pe ei si unii pe altzii in cadru organizat. Mult mai usor de controlat epidemia si de curatzat dupa ei. Nici vorba de focuri pe la marginea padurilor. Pentru a intra in atmosfera, am servit ein wurstel mit ketchup und mayonaisse de care m-am indragostit instantaneu. Am testat si autostrada Viena-Budapesta pe care am ucis o vrabie.
• am inceput cea mai longeviva, voluminoasa si detaliata serie fantasy ever, Drept Civil in 8 volume, plus The Companion to Drept Civil – Drept Procesual Civil. Cartzile sunt de o imaginatzie debordanta, tratate cu atata pretentzie de realism incat mai itzi vine sa crezi ca autorii aia chiar au crezut ce au scris acolo.
• am inceput sa ma retrag constant pe piciorul meu de plai la soare, unde pasarile canta si noaptea, miroase a copilarie iar tehnologia moderna, de la canalizare la internet, e doar un vis urat.
• am ascultat noul Sunn O))) – Monoliths & Dimensions. S-a renuntzat la revolutionarele solouri la pickhammer de pe albumul anterior, insa are coruri de gagici care fac “uuuuu”. Vreau sa zic ca e atat de mishto albumul asta incat dupa o singura ascultare m-a luat ametzeala, mi s-a strans stomacul, am avut o durere de dintzi de cateva ore si mi-a curs sange din nas vreo doua zile dupa aia. E drept ca m-am si conformat regulilor de utilizare sugerate de membrii trupei, care ziceau ca muzica lor nu poate fi inteleasa decat daca o asculti cu volumul la maxim.  Alte albume noi care mi-au atras atentzia in sensul bun in ultima vreme ar fi Riverside – Anno Domini High Definition (progressive tineresc si accesibil), Mastodon  – Crack the Skye si, desigur, noul Isis – Wavering Radiant.
• am facut o pasiune de-o vara pentru The Legendary Pink Dots, trupa de care am auzit doar lunile trecute cu ocazia concertului de la noi de poimaine pe care l-am si ratat.  Astia is un fel de combinatzie intre Current93 (accentul britanic care aminteste de David Tibet, plus stilul in sine) si DJ Boros (vocea nazala, productia cam de kkt). La capitolul asemanari cu Current93 mai e si discografia vasta pe care o aprofundez momentan cu ambitzie de fier.
• nu m-am facut gay (inca).

Sectziunea II: Bookporn

Drood e noul roman al lui Dan Simmons, despre care aminteam acu o vreme, ala despre ultima perioada din viatza lui Charles Dickens, vazuta si relatata la persoana intai de principalul sau rival, Wilkie Collins. A fost o surpriza faina sa dau peste el, in conditiile in care habar n-aveam ca aparuse deja. Alta chestiune de maxim interes e Anathemul lui Neal Stephenson, proaspat aparut, dar deja candidat la toate premiile majore in domeniu si cartea anului pe SFsite. E ticsit de matematica, parca vad cum o sa ajung sa regret toate orele de mate din liceu pe care le-am petrecut jucand cartzi in ultima banca. Gaiman dovedeste din nou ca poate sa scrie o carte adresata publicului impuber mai stilata si matura decat majoritatea operelor cu pretentzii de maturitate artistica. Candidata Hugo 2009. Pe asta am apucat sa o citesc.

In periplurile prin librariile australienilor astia am dat si peste The Mammoth Book of Short SF Novels, aparuta de cateva saptamani. In ciuda titlului si a copertzii, antologia contine cele mai faimoase si premiate nuvele din ultimii 30 de ani, numai nume mari, de la Haldeman si Nancy Kress la Greg Egan si Alastair Reynolds. Cartea era cam mica si inghesuita si mai avea si o farfurie sburatoare pe coperta, dracu sa-i ia pe aia din departamentu de marketing al editurii. Am zis ca mai bine imi iau hardcoverul de pe amazon. Dupa ce am aflat ca nu a existat si n-o sa existe niciodata o editzie hc mi-o parut cam rau pentru decizie.

Totally Space Opera

Intrerupem programul obisnuit pentru urmatorul anuntz:

Englezoii de la Gollancz, editura mea preferata, se pregatesc sa dea din nou lovitura cu o promotzie de 10 volume cu copertzi avantagardiste. Dupa promotzia Future Classics de anul trecut, urmeaza Totally Space Opera. Seria asta nu pare sa beneficieze de tehnologia Future Classics, care avea copertzi in relief cu diferite texturi, de puteai sa le folosesti la tot felu de activitatzi, de la gadilat (coperta pufoasa de la Evolution) la masaj la picioare (coverul de la Revelation Space e cu bumps).  Insa sunt sobre si minimaliste, ceea ce ma incanta nemaipomenit. Ma oripileaza la sefeuri copertzile lucioase in culori stridente, cu nave spatziale, cyborgi si alte dracii pentru ca de cele mai multe ori nu fac dreptate contzinutului, ducandu-te cu gandul la filme de categoria Z si clisee eftine. Asa ca seriile astea in editzie limitata de la Gollancz cu copertzi abstracte pica numai bine pentru snobi ca mine, care judeca cartea dupa coperta.

Ia privitzi aici:

.

Dintre astea, pe unele le am deja in romaneste sau in alte editzii, pe unele le vroiam de mult, de altele n-am auzit pana acum, dar sunt toate adorabile. Sper sa ajunga si pe la noi prin librarii, ca de pe amazonu britanic nu comanda nici dracu. Data lansarii e candva prin aprilie, care, printr-o frumoasa coincidenta, se intampla sa fie si luna cand pica ziua mea…

Cuvinte care îmbatã : Gene Wolfe – The Book of the New Sun

Consideratiile despre ce om deosebit e Gene Wolfe le-am facut aici. A se retine ca intr-o lume mai sanatoasa cartile lui ar fi studiate in scoli (si ar aparea in colectia Cotidianul).

Pe principiul “lasa pe maine ce poti face azi, ca poate intre timp apare o editie mai buna”, am amanat tetralogia de capatai a lui Wolfe pana cand am dat peste omnibusul din imagine, primul care contine toate cele 4 volume din seria Book of the New Sun. Cartea arata glorios, 4 romane comprimate in 900 de pagini alb imaculat cu miros proaspat de var. Ce nu inteleg eu, ca in cazul tuturor omnibusurilor de la Gollancz, e de ce nu l-au scos hardcover. Sau si hardcover. E pacat ca un asemenea mamut de carte sa fie adunat intre coperti atat de fragile iar cotorul sa faca riduri dupa prima citire. N-am priceput nici ce e cu desenul ala de pe coperta, parca ii din alt film, merge ca nuca in perete cu designul editiei, ca sa nu mai zic de continut. La fel de nepotrivita mi se pare si schimbarea titlului. Wolfe n-a folosit in viata lui sintagma “Severian of the Guild”, cu atat mai putin sa isi intituleze vreo carte asa. E vorba probabil de unul din acele cazuri in care departamentul de marketing isi asuma prerogative atat de largi incat ajunge sa interfereze cu continutul operei, ceea ce ma deprima teribil si imi aminteste de cum reedita Nemira acum cativa ani carti vechi cu titluri noi. Dar macar acolo era vorba de traduceri, detaliu care schimba esential datele problemei. In fine, daca ar fi dupa mine as urca intr-o racheta toti oamenii din marketing, avocatii si agentii de asigurari si i-as trimite pe o planeta pustie, ca in Ghidul autostopistului galactic.

The Book of the New Sun ar constitui probabil cel mai relevant studiu de caz in privinta granitzelor dintre fantasy si SF, problema care din cele mai vechi timpuri e cauza principala a insomniilor cititorilor de fictiune speculativa. Cartea lui Wolfe (o sa ma refer la serie ca la un singur roman, intrucat cele 4 volume urmaresc un singur fir epic iar diferente de stil intre ele nu exista) a fost promovata din start ca fantasy. Shadow of the Torturer (primul roman din serie) a si luat World Fantasy-ul in 1981. Tehnic vorbind, insa, elemente fantasy obiective nu exista deloc in Book of the New Sun. Actiunea e plasata intr-un viitor indepartat – vorbim de milioane de ani –  timp in care omul a apucat sa ajunga la stele si sa se si intoarca inapoi, regresand la o societate pe model medieval in care tehnologia devine greu de distins de magie, nu pentru ca ar fi evoluat enorm, ci pentru ca indivizii au involuat. De fapt, din punct de vedere obiectiv, cartea lui Wolfe e mai riguroasa din punct de vedere stiintific decat orice roman SF pe care l-am citit pana in prezent.

Am tot folosit termenul “obiectiv” in ultimele propozitii, asta pentru ca cine il stie pe Wolfe stie ca specificul cartilor sale e granita foarte fina dintre obiectiv si subiectiv. Si in cazul asta romanul se prezinta sub forma memoriilor personajului principal, Severian, care pretinde ca are o memorie perfecta, insa chiar daca ar spune adevarul ar fi irelevant, pentru ca tot esti nevoit sa vezi lumea prin filtrul sau, care se intampla sa fie foarte ingust. Severian descrie ce vede si ce i se intampla, interpretand automat evenimentele in functie de experienta si cunstiintele sale, care sunt foarte sarace, astfel ca interpretarile lui sunt adesea eronate. Ca cititor esti pus constant in pozitia activa de a te indoi de ceea ce ti se spune. Si de-asta romanul nu are un continut fantasy obiectiv – toate elementele fantastice/supranaturale care apar sunt doar erori de intelegere ale personajului principal, care nu prea percuteaza ce se intampla in jurul lui. Severian e un novice al ghildei tortzionarilor, breasla care are ca scop purificarea prin tortura ridicata la rang de arta a condamnatilor la moarte. Pana la momentul in care Wolfe il ia in primire si il trimite prin lume pe parcursul a 4 romane, Severian traieste izolat in Citadela, avand o intelegere minima despre lumea din jur. De exemplu, Citadela asta, descrisa de Severian ca centrul de metal al orasului, cu turnuri inalte de fier, e un vechi astroport, lucru de care, ca cititor, te prinzi destul de repede din descrieri. Un alt episod sublim e cand Severian vede un tablou cu un cavaler in armura care sta intr-un deshert cu un steag in mana si in casca i se reflecata o planeta albastra. E vorba, desigur, de celebra poza cu Neil Armstrong pe Luna, veche de milioane de ani. Alte subtiliati de genul asta sunt mai greu de prins din prima. Romanele lui Wolfe sunt facute ca sa fie recitite. Apropo, pana la urma romanul e catalogat ca science-fantasy, eticheta hazlie si total inutila.

De vreun an incoace am inceput sa ma tem ca mi-am ratacit sistemul de valori. Pana si eu m-am mirat cat de slabe mi s-au parut serii-cult ca Amber sau The Dark Tower. Cartea noului soare a picat la fix sa-mi demonstreze ca nu e nimic in neregula cu mine, exista si serii fantasy de calitate, doar ca alea nu sunt printre ele. Tetralogia lui Wolfe contine toate elementele de a caror lipsa ma plangeam in cazul celorlalte serii mentionate, si mare mi-a fost satisfactia sa realizez asta. In primul rand e consecventa si logica interna a universului creat. Atat Stephen King cat si Zelazny s-au dovedit total straini de aceste concepte. La Wolfe in schimb, in 4 romane si 900 de pagini nu gasesti o fisura nici cat sa bagi un ac. E ca piramida lui Keops, pentru cei cu predilectie spre comparatii pretentioase: o constructie monumentala, fara niciun cusur arhitectural sau de executie. Toate elementele fantastice functioneaza pe principii stiintifice solide. Nu ma pot abtine de la cateva exemple marunte si hazlii: lumea lui Severian e angajata intr-un razboi intre emisfere, emisfera inamica fiind controlata de un fel de monstru marin gigant (un defect de perceptie al lui Severian, sunt sigur ca e vorba de cu totul altceva aici, dar n-am reusit sa ma prind la prima lectura). Severian isi pune intrebarea fireasca: daca creatura asta e atat de puternica, de ce nu ne ataca direct, in loc sa trimita soldatii pe care ii controleaza impotriva noastra? Unul din personaje ii da raspunsul: pentru ca daca ar iesi din apa, monstrul marin, fiind imens, s-ar frange sub propria greutate. O imagine superba e cea a navelor atmosferice, care atunci cand stationeaza stau agatate de franghii la mare altitudine, ca zmeiele. Explicatia e ca presiunea atmosferica ridicata de la nivelul solului ar interfera cu sistemul de propulsie bazat pe o combinatie de magnetism si antimaterie.  Cazurile de genul asta sunt abundente si nu poti sa nu-l respecti pe Wolfe pentru atentia data detaliilor si bunului simt. La un moment dat eram sigur ca l-am prins cu ceva: un Pamant situat la o distanta atat de colosala in viitor, e in mod obligatoriu secat de orice fel de resursa naturala, deci incapabil de a mai sustine viata. Iar autorul nu vorbeste despre asta… pana pe fix ultima pagina unde aminteste intr-o scurta nota ca erele mentionate in roman ca sistem de masurare al timpului, sunt intervalul de la epuizarea unei resurse naturale pana la urmatoarea. Si ca resursele necesare supravietuirii erau aduse de hierophanti de pe alte planete. Hierophantii sunt extraterestri. Si/sau descendenti ai oamenilor ramasi printre stele. Intelegerea lui Severian e prea limitata pentru ca sensul exact al termenului sa ajunga pana la cititor.

“The books are like chests full of wonders; full of images like jewels, of words a reader can get drunk on“. Asta a zis-o George Martin si in general nu cred in blurburi dar se intampla ca de data asta a nimerit-o perfect. Wolfe e unul din acei rari scriitori pe care i-as citi indiferent despre ce ar scrie, doar pentru estetica limbajului, intorsatura frazei si calitatea exprimarii. Martin nu exagera, omul asta chiar te imbata prin cuvinte. In cazul cartii de fatza chestia asta se intampla cu atat mai mult cu cat autorul imita cu succes forme arhaice ale sintaxei pentru a-ti da senzatia ca ai intr-adevar in mana o carte scrisa in alte timpuri. Tot in scopul asta foloseste si o serie de arhaisme (majoritatea preluate din latina) al caror sens se deduce, mai mult sau mai putin dificil, din context.

Ceea ce face din Book of the New Sun o carte cu adevarat mare si deosebita, pe langa densitatea prozei, e bogatia ideilor si a influentelor care razbat din diverse episoade. Wolfe (sau ma rog, Severian) isi insoteste frecvent relatarile cu idei marunte, consideratii generale, filosofeaza pe marginea eternelor probleme de viata. Cat despre influente… sistemul de guvernare al autarhiei din carte e practic identic cu cel din God-Emperor of Dune al lui Herbert: autarhul asimileaza personalitatile predecesorilor la propriu, astfel incat dintr-o singura persoana razbat zeci de voci de a caror intelepciune beneficiaza respectivul. La fel si Wolfe pare a fi asimilat esenta a nenumarati scriitori  clasici si vocile lor se fac auzite la rastimpuri. Bunaoara, chiar primul capitol e evident dickensian, amintind de Marile Sperante. Imensa biblioteca arhaica care apare intr-un capitol e un tribut vizibil adus lui Borges. Iar absurdul situatiei batranului cu barca, care isi cauta de zeci de ani sotia moarta in lacul a carui apa are proprietatea de a conserva cadavrele, folosit pe post de cimitir, e o trimitere clara la Kafka.

Tot la capitolul idei, principalul repros care a fost adus cartii e continutul religios intens. Gene Wolfe e un catolic convins si, intr-adevar, cartea e ticsita cu simboluri catolice. Inclusiv titlul. Terry Pratchett nu a fost primul care l-a parodiat, intitulandu-si un capitol din Pyramids The Book of the New Son. Wolfe insusi a folosit in mod constient paronimia son-sun ca o trimitere la mitul biblic. Personal n-am fost defel deranjat de orientarea catolica a romanului. In primul rand pentru ca continutul religios e elegant deghizat, serveste in mod natural plotul si nu se incearca indoctrinarea cititorului. E doar un mod de a adauga o dimensiune ideatica in plus cartii. In al doilea rand, cartea e atat de plina de idei mishto, incat filosofia catolica e doar un subiect abordat, printre atatea altele.

Personajele sunt care mai de care, complexe si fiecare cu vocea sa proprie. Sunt atat de bine individualizate incat practic poti sa-ti dai seama cine vorbeste si daca n-ar scrie “cutarica said” la sfarsitul dialogului, doar din modul in care se exprima, cuvintele pe care le folosesc sau chiar modul in care glumesc.  Apropo de personaje, un episod delicios e cel cu ascienii, inamicii din emisfera opusa, care comunica intre ei doar prin maxime si slogane, reusind sa se inteleaga perfect. E modul lui Wolfe de a demonstra fragilitatea sistemelor semantice, mai ales imprecizia corespondentei dintre cuvant si idee.

Last, but not least, Gene Wolfe e un maestru a ceea ce se cheama casual revelation. Adica, pe langa faptul ca tre’ sa fii tot timpul cu ochii pe perceptiile personajului ca sa nu fii indus in eroare, evenimentele majore si detaliile esentiale sunt relevate in moduri total anticlimactice. Totul e povestit pe un ton egal, nu exista un sentiment al grandorii, o plimbare prin oras e evocata pe acelasi ton ca si o batalie epica. Revelatiile majore sunt de regula ascunse in propozitii despre lucruri marunte sau sunt aruncate laolalta cu alte detalii neesentiale, ceea ce iti lasa impresia ca indiciile respective au fost date mai inainte si ai uitat tu. Abia pe la jumatatea cartzoiului m-am prins ca asta e tehnica trademark a lui Wolfe, casual revelation. Personajul arunca in treacat indicii esentiale, avand impresia  eronata ca ti le-a zis mai demult deja.  Daca mai pui la socoteala si bogatzia prozei si stratificarea semnificatiilor totul incepe sa arate ca un imens puzzle tridimensional.

O carte pe care, odata terminata, simti nevoia chinuitoare de a o reciti. Nu-mi ajung mainile sa o recomand.

Topuri penultime 2008

Inhibitziile creative si lipsa de timp  erau sa-mi duca blogul pe calea pierzaniei si ma batea gandul sa renuntz. Dar am realizat ca de cand nu mai scriu pe blog am inceput sa trimit prietenilor mailuri care se transformau subtil in recenzii/newsletters. Asa ca decat sa-mi joace subconstientul feste si sa trebuiasca ca dupa eventuala-mi moarte sa publice prietenii volume de corespondentza cu exty, mai bine revin in jungla blogosferei. Cu atat mai mult cu cat am primit doua imbolduri recent. Primul e aflarea vestii ca marele scriitor Fred Pohl si-a facut un blog cadou cu ocazia implinirii frumoasei varste de 90 de ani. Cel de-al doilea cot in coaste s-a manifestat sub forma unei contraptzii de sarma in forma de “I Blog” primita din tzari straine de la cealalta jumatate de Biro.

Problema majora era de fapt ca una din formele de manifestare ale sindromului obsesiv-compulsiv al topurilor si ierarhizarilor e ca nu poti trece dintr-un an in altul fara sa-ti afisezi bilantzul pe anul trecut. Ca si cu aprobarea bugetului. Si riscam sa sar direct in 2010, ceea ce poate n-ar fi fost o idee atat de rea, 2009 anuntzandu-se la fel de prost ca anul precedent, dar in fine. Sa procedam:

10 albume de nota (aproape) 10

In Flames – A Sense of Purpose

– pentru ca nu seamana cu anteriorul, pentru ca e chiar mai bun decat anteriorul, pentru ca dupa aproape 10 albume din care niciunul nu seamana cu celalalt, baietii nu au obosit atat de mult precum ma asteptam, pentru ca e metal si pentru ca are versuri motivatzionale pentru situatiile in care ti se dau papucii. Si pentru ca o sa-i vaz in concert pe 30 martie. Sper.

Eddie Vedder – Into the Wild

– in mod normal un soundtrack de film n-ar fi eligibil la categoria albumele anului, dar in cazul asta facem o exceptzie, intrucat, vorba mea preferata a snobilor de pretutindeni, e un album “de auteur”. Autorul fiind tocmai guristul de la Pearl Jam, care, acum ca grunge-ul a murit, s-a reprofilat si a scos acest superb album folk/acustic numai bun de ascultat la foc de tabara. Iar filmul lui Sean Penn e de neratat.

Scars on Broadway – Scars on Broadway

– pentru ca e continuatorul firesc System of a Down, pentru ca e vesel, divers, fredonabil. Si mai ales pentru piesa Chemicals, hehe.

Warrel Dane – Praises to the War Machine/ Jeff Loomis – Zero Order Phase

– pacat ca albumul Nevermore a iesit in doua bucati, cea a guristului, respectiv a chitaristului. Chiar si asa, albumul lui Warrel e excelent, a fost unul dintre hiturile absolute ale anului. Iar cel al lui Loomis, o fi el instrumental, dar are in mare parte riffuri memorabile si frumoase si a reusit sa imi mentzina atentzia treaza, dovedind ca tehnica does matter cateodata. Bunaoara, lalaiala aia insipida de Klimt1918 m-a trimis la culcare la fiecare tentativa de ascultare, si teoretic ar fi trebuit sa aiba de toate.

Moonspell – Night Eternal

– pentru ca au reusit sa se pastreze in continuare la standarde inalte in materie de metal romantic si furios. Pentru ca is fan. Pentru piesa Night Eternal.

Tiamat – Amanethes

– asemenea albumului Paradise Lost de anul trecut, Tiamatzii au incercat o revenire la sentimente mai bune cu originile din care se trag. Insa lor le-a iesit mult mai bine. Am avut mari dubii cu albumul asta in prima faza, insa intre timp numai eu stiu cat Will They Come si Until the Hellhounds Sleep Again am ascultat. Foarte mult, that is.

Uffomammut – Idolum

– italienii mei preferatzi, de cand Al Bano si Romina s-au dat la fund. Trupa asta a fost o revelatie de fiecare data, de vreo 3 albume incoace. A se ciuli urechea la piesa Ammonia, hitul stoner/doom/psihedelic al anului.

Stille Oproer – S.o2

– … sau ce a mai ramas din In the Woods. Cateodata aduce a rock progresiv saptezecist, alteori a doom. In orice caz, album de top. Parca Meanwhile imi placea mie in mod deosebit de pe el.

Zeitgeist – The Jade Motel

– albumul disco al anului. Nu suna a The Knife, cum zicea cineva, nu e de o originalitate care sa te dea afara din papuci, insa e melancolic si are o atmosfera de vis. Adica onirica, pentru cei cu o slabiciune pentru sinonime.

Rome – Masse Mensch Material

– albumul cu ocazia caruia am aflat ce inseamna post-folk martzial. Extraordinar de solemna si depresiva muzica lui JeRome asta, bine ca au venit sa ne cante la Brasov, altfel n-auzeam in veci de ei.

10 albume asa-si-asa

Cynic – Traced in Air (expresia pe care o asociez cel mai usor cu albumu asta e watered down. Nu-i tocmai rau, dar e mult prea cuminte si diluat)

Heavenwood – Redemption (tipii astia au scos prin anii ‘90 doua albume excelente de metal gotic in stil Sentenced, apoi au disparut ca magaru-n ceatza. S-ar parea ca anul trecut s-au reunit, ba au venit si cu album nou, care chiar daca e – muzical vorbind – intarziat cu un deceniu, suna bine. Cinste lor, eu abia de vreo luna am aflat vestea)

Jarboe – Mahakali (de gagica asta am aflat prin 2004 cand scosese un excelent album cu Neurosis si tocmai il cunoscusem pe manelesux care venea vesel prin crasme recitand “mother, deliver me”. Abia anul asta m-am interesat de cariera ei solo, si bine am facut, albumu asta e plin de colaborari si experimente mishto)

Nick Cave – Dig Lazarus Dig (de fapt daca nu ar fi scris pe el Nick Cave, nu cred ca i-as fi acordat atentzie. Asa, m-am straduit sa-mi placa si intr-o oarecare masura am reusit)

Opeth – Watershed (n-am fost niciodata fan, raman la parerea ca Opeth au momente bune, daca ii iei pe bucati. Nu bucati de albume, ci bucati de piese. Din fericire, Watershed ii plin de asemenea bucati. Pacat ca s-au incapatzanat, ca de obicei, sa fie progressive si sa le faca colaj in loc sa dezvolte ideile separat)

Pin-up Went Down – 2 Unlimited (sau ce a ramas din Carnival in Coal. Annoying metal at its best)

Septicflesh – Communion (albumul blekk metal al anului, cu coruri pompoase, capre si tot ce trebuie)

Stuck Mojo – The Great Revival (rap-metal, nigga’! probabil cel mai divers album al lor, au o voce de gagica aproape omniprezenta plus un cover adorabil dupa Country Road)

Volbeat – Guitar Gangsters and Cadillac Blood (nu se ridica la inaltzimea conceptului, ma asteptam ca dupa ce ascult albumu asta sa imi vina sa-mi cumpar palarie si parpalac si sa ma apuc de fumat trabucuri. Dar e entertaining)

Disturbed – Indestructible (groovy & cool)

10 albume repetente

childrenofbodom, cradleoffilth, communic, crematory, haggard, metallica, klimt, pain, sixfeetunder, unleashed

Mentiune speciala: Guns’n’Roses – Chinese Democracy: a aparut, publicul e-n delir. Umbla vorba intr-o vreme ca motivul amanarii ar fi fost incercarea de a sincroniza lansarea albumului cu democratzia chinezeasca. Personal n-am fost fan nici acu 15 ani si nici dupa ce am ascultat albumul nou nu sunt, dar m-am gandit sa-l pomenesc totusi, ca da bine.

Albumul autohton al anului: Grimus – Panikon

Albumul cel mai de kkt al anului: Spiritual Beggars, pentru ca n-a fost sa fie nici in 2008.

Si daca tot au trecut aproape 2 luni din anul nou…. 5 albume de neratat din 2009:

Ordo Rosarius Equilibrio – ONANIO

– cel mai mishto album Ordo pana acum. Cel mai elegant, cel mai bine produs, cel mai porno.

Mono – Hymn to the Immortal Wind

– unul din putinele albume post-rock/metal ascultabile. Adica care sa nu fie plictisitor si redundant. Sunt la primul contact cu japonezii astia si am fost surprins ca unele piese chiar au o structura si o tema, lucru de care, de regula, practicantii post-rockului n-au prea auzit.

Obscura – Cosmogenesis

– un surogat excelent pentru Cynic. Death metal tehnic, jazzy si melodios.

Anthony and the Johnsons – The Crying Light

– pedofilul meu preferat s-a ntors cu un album pe care nu l-am aprofundat destul, dar cu asa un titlu nici n-are cum sa dezamageasca

Lamb of God – Wrath

-metalcore de mare clasa, favorit pe felia lui, cel putin pana iasa DevilDriver-ul

Top 5 filme 2008 in ordine aleatoare (sorry, daca as fi pus 10 ar fi trebuit sa includ automat mediocritati. Nota: dintre candidatele la Oscaruri nu prea am vazut inca):

The Dark Knight (o sursa nepretzuita pentru replici de dat papucii)

Forgetting Sarah Marshall (o sursa nepretzuita pentru invatzaminte despre cum sa nu te comportzi cand ti se dau papucii)

In Bruges (it’s like a fukkin’ fairytale)

Wall-E (filmul in care oamenii sunt roboti si robotii oameni. Tehnic impecabil)

Vicky Cristina Barcelona (care ofera solutzia unei importante probleme personale)

Concluzia anului, ca intotdeauna: For tomorrow may bring sorrow, so today let us be gay!

Marx si fratii sai

Woody Allen, intr-unul din filmele lui, posibil Manhattan, dar nu-s sigur, isi face la un moment dat o lista a lucrurilor pentru care merita sa traiesti. Pe primul loc e Groucho Marx, pe doi e Ingmar Bergman si nu mai stiu ce era pe al treilea, probabil gagicile cu probleme. Intamplator ma identific perfect cu doua dintre optiuni. Pe Bergman inca nu l-am aprofundat. De fapt, dincolo de faptul ca Woody se joaca pe el insusi in propriile filme, se vede de la o posta influenta enorma a lui Groucho asupra stilului sau de a vorbi si a glumi, cel putin pe ecran.

Banuiesc ca, spre deosebire de o pupaza careia ii povesteam saptamanile trecute despre slabiciunea mea pentru fratii Marx, v-ati prins deja ca asta nu-i un post despre politici stangiste. Vorba francezului, Je suis marxiste, tendance Groucho. Francezul in cauza fiind Goddard, desi nu-i sigur.

Fratzii Marx astia sunt 5 negri mititei din care conteaza 3. Au patruns in shoubiz initial prin spectacolele de vodevil, unde cantau la diferite instrumente, apoi au dat-o pe numere de comedie iar ulterior au migrat catre lumea filmului, moment in care primul negru mititel, Gummo, a parasit gashca. Si-au mai ramas 4, din care Zeppo nu prea conteaza, a jucat doar cam in jumatate din filme, si acolo roluri de umplutura, de baiat bun, ca personaj secundar.

Cand am vazut prima data Duck Soup (cred ca era printre primele comedii din negura vremilor pe care le vedeam) am ramas umpic pe ganduri, nu prea stiam ce parere sa am pentru ca nu stiam la ce sa am astept. Era amuzant, insa totul era atat de naiv, exploziv si lipsit de orice respect pentru logica, incat am zis ca seamana mai mult cu desenele cu Bugs Bunny decat cu un film adevarat. Ceva mai tarziu am realizat ca Bugs Bunny seamana cu filmele fratilor Marx, nu invers. Si ca scenariul si logica nu sunt totul intr-un film. Ideea e ca fratii Marx sacrifica cam totul in favoarea comediei, de la personaje la coerentza. Pana la urma totul e doar un pretext pentru ca cei trei muschetari – Groucho, Chico, Harpo – sa se desfasoare si sa-si faca numerele. Filmele au regizori diferiti, rareori acelasi de doua ori. Si oricum rolul lor e doar de a striga “action!” si a-i lasa pe fratzi sa isi puna in scena ideile. Motive pentru care mi se pare irelevant sa iau filmele pe rand la puricat. Asadar, sa intre in scena vedetele serii:

Groucho Marx e in topul personal, alaturi de Chaplin si Keaton, cel mai geniabil comediant care a existat in lumea filmului, aleluia! Si probabil si in topul oricui a vazut vreodata vreunul din filmele sale. Milioane de oameni vor sa fie ca el, fara ca macar s-o stie: celebrele masti cu ochelari exagerati, nas si mustatza, pe care le stim toti, is facute dupa chipul si asemanarea lui Groucho. Groucho e intelectualul aristocrat cu ochelari, trabuc, frac si mustatza (desenata cu vopsea) si mers aplecat la 90 de grade cu o mana la spate (cum ziceam, a se vedea Bugs Bunny) care foloseste replicile cu cadentza si eficientza unei mitraliere. Cum fratii au inceput sa faca filme la inceputul anilor ’30, in zorii mariajului dintre sunet si imagine in cinematografie, Groucho e practic omul care a introdus umorul de limbaj. De fapt nu l-a introdus, ci a patruns cu el in filme ca lupul intre oi, luand totul cu asalt in cale. Replicile lui scurte, acide si atat de taioase ca dor sunt sublime de fiecare data si au ajuns legendare inspirand alte nume mari, de la Cary Grant (unele roluri) pana la Woody Allen (toate rolurile, inclusiv ala din spatele camerei). Interesant e si faptul ca in multe cazuri celebrele one-liners erau improvizate. De fapt si mai interesant e ca de multe ori se comporta la fel si-n viata reala: intr-o vreme fi-su se plangea ca nu mai poate vorbi cu el, ca primeste raspunsuri numai in one-liners. Apropo de viata reala, Groucho era in ultimii ani mare pretenar cu Alice Cooper, cica se vizitau si se uitau la televizor impreuna. De regula personajele lui Groucho au nume hazliu de sofisticate: Jeffrey T. Spaulding, Otis B. Driftwood si, uimitoare coincidenta, stiu, Rufus T. Firefly.

Chico Marx (de la chicks – tipul fiind afemeiat) e fratele care vorbeste intotdeauna cu accent italienesc si joaca roluri de oportunist alunecos. Celebrul accent, evident fals, fusese dezvoltat din nevoi reale, pentru a empatiza cu loserii, de cele mai multe ori imigranti italieni, cu care isi pierdea noptile la jocuri de noroc. In cuvinele fratelui Gummo: “Chico’s favorite people were actors who gambled, producers who gambled, and women who screwed.” Omul se stia foarte bine cu pianul, motiv pentru care aproape in fiecare film la un moment dat Chico are un interludiu solemn la pian, de regula in contrast total cu atmosfera vioaie a filmului.

Harpo Marx (de la harpa, exact) umbla cu un parpalac lung din care scoate orice la nevoie (alta celebra sursa de inspiratie pentru desene animate), poarta o peruca creatza si roscata (la mine pe ecran ii gri). De ce creatza? Pai a fost demonstrat statistic ca aproximativ jumatate din populatie tinde sa ia oamenii cu parul cretz mai putin in serios. Mentionez ca rezultatele studiului au fost confirmate prin propria-mi persoana. Harpo face doar roluri mute. Odata, in vremea cand fratii jucau in spectacolele de vodevil, un critic a remarcat ca Harpo e un actor excelent pana cand deschide gura. De atunci n-a mai deschis gura in fata camerei, asa, de-a dracu. Are tot timpul la el un claxon de bicicleta pe care il foloseste pentru comunicare, si de cele mai multe ori pentru a speria gagicile pe care le fugareste. La fel ca Chico, Harpo are interludiile sale la harpa in majoritatea filmelor, numai ca daca Chico cu pianul lui crea doar un contrast cu restul atmosferei, Harpo foloseste harpa aia in asa hal ca de multe ori uitzi de tine. In vremurile alea de multe ori se mai scapau si lacrimi prin public cand venea momentul lui Harpo. E interesant si sa vezi cum ii dispare zambetul de pe fata si pentru 5 minute isi iasa din rol si canta ca o privighetoare. Ii drept ca, cum citeam intr-o carte recent, dintre toate instrumentele, harpa e imposibil sa sune prost indiferent cat de nepriceput e cel care o foloseste. Oricat de haotic ai ciupi-o, tot sunete armonioase scoate. Mi se pare o observatie de bun simtz. Eu n-am auzit de ingeri care sa ia lectii de muzica.

Dintr-un punct de vedere ii greu sa te gandesti la filme de comedie mai complete decat ale fratilor Marx: ai replicile geniale ale lui Groucho, ai si umor mut ca pe vremuri, via Harpo, momente muzicale si gaguri la greu. Ce-am vazut si ce recomand:

Animal Crackers (1930) – un moment Groucho genial aici. Apropo, actrita aia cu veleitatzi de soprana, Margaret Dumont, apare in majoritatea filmelor fratilor, ca si carne de tun pentru Groucho. Se zice ca tanti asta nu prea prindea poantele lui Groucho, deci intr-un fel si ea isi juca propriul rol.

Monkey Business (1931)

Horse Feathers (1932)

Duck Soup (1933) – favoritul meu. In asta si scenariul conteaza oarecum, e vorba de un razboi intre doua natiuni fictive, Freedonia si Silvania.  Un al moment Groucho ca sa va dati seama ca ati trait degeaba pana acum – aici . Cica fara artificiile de look care sa ii diferentieze, cei trei Marxsi erau aproape identici la infatisare. Asta a facut posibila celebra secventa de aici.

A Night at the Opera (1935) – asta in caz ca cineva mai credea ca albumului cu acelasi nume de la Queen ii zice asa pentru ca ar fi live. Aceeasi situatie si pentru A Day at the Races (inca n-am vazut filmul, de-aia nu-i pe lista)

A Night in Casablanca (1946) – ultimul film al fratilor impreuna, se vroia initial o parodie dupa Casablanca, dar pana la urma s-a renuntat la idee, dar a ramas locatia.

PS: o alta referinta la fratii Marx, intr-unul din filmele mele preferate – Devil’s Rejects – numele personajelor principale is luate din repertoriul lui Groucho – Captain Spaulding, Otis, Firefly.

Martial Postfolk Evening: Spiritual Front si Rome la Brasov

Rome si Spiritual Front sunt printre trupele cu cea mai spectaculoasa urcare in topurile personale. Am trecut de la “cine dracu is astia” la obsesie in doar cateva luni, adica de cand am aflat de concert pana in prezent. Asa am facut cunostinta cu fenomenul neofolk sau postfolk, care, daca ma-ntrebati pe mine, n-are nicio legatura cu Cenaclul Flacara, dincolo de faptul ca atat folkul clasic cat si asta neo presupun o chitara acustica pe acolo pe undeva. Printre altele. Cica neofolkul in general s-ar recunoaste printr-un ritm martzial al partii de percutzie (uite asa am elucidat tot carnatzul de termeni din titlu) laolalta cu tematica si atmosfera mai sumbre. In fine, despicatul firului in patru pe tema clasificarilor nu a fost niciodata printre hobbyurile mele, prefer sa le las roacerilor trv. Dupa mine chiar si intre Spiritual Front si Rome asemanarile sunt minime.

Am intrat in atmosfera concertului cu ocazia taierii porcului, editzia 2008, folosind trupele pe post de soundtrack pentru operatziunea deosebit de delicata de preparare a carnatzului. Doua zile mai tarziu am urcat in accelaratul de Brasov iar dupa inca 6 ore si-o sticla de vin dotata cu sistem de protectie anti-tiribuson (a carei deschidere a reprezentat o odisee in sine) eram la destinatie. Centrul cultural Reduta (care functioneaza si ca Clubul Pensionarilor in timpul liber, din cate am putut citi la intrare) e o locatie foarte nefericit aleasa pentru un concert de genul asta. Arata ca o sala de teatru in miniatura, in stil amfiteatru, cu scaune pufoase. Cantarea a inceput cu doar vreo trei sferturi de ora intarziere.

Rome sunt o trupa tinerica din Luxemburg, care au trei ani de activitate si tot atatea albume. Confessions d’un Voleur D’Ames e cel mai recomandabil dintre ele. Cell din 2008, Masse Mensch Material, e clar printre albumele anului. Prima oara cand i-am ascultat m-am gandit din reflex la Tiamat. O fi fost din cauza atmosferei si mai ales a vocii, ca muzical sunt la capete opuse ale curcubeului. Rome canta un neofolk intunecat, trist si pesimist, exclusiv pe chitara acustica, plus percutie constand in chestii din alea mici care nu-s tobe si nu stiu cum le zice. Chestia e ca muzica lor contine o gramada de efecte imposibil de reprodus live, asa ca in concert jumatate din muzica live a venit de pe banda. Ceea ce nu a fost neaparat rau, dimpotriva, s-au apropiat mai mult de varianta de studio. Mai putin vocea, careia i-a lipsit adancimea aia trista cu care ma obisnuisem acasa. Je-rome si cei doi colegi au cantat ceva mai mult de o ora si au facut-o excelent. Am recunoscut toate piesele, desi daca ma intreaba cineva n-as putea sa zic mai mult de doua titluri. Titlurile pieselor is in vreo trei limbi, n-am reusit niciodata sa le retzin, noroc ca nu mi-am luat celebrul carnetzel de setlisturi la mine. Interesanta a fost si ideea lui Jerome de bis, ceva in genul: urmatoarea piesa va fi ultima, va mulciumim. O piesa mai tarziu: ok, hai ca mai cantam una. Ritualul s-a repetat de vreo 5 ori. Nu le mai venea sa plece. Ca indragostitii care stiu ca e cazul sa mearga fiecare la casa lui, ca e dimineata si trenul a ajuns la destinatie, dar parca s-ar mai imbratisa odata… si inca odata.

Ziceam de problemele locatiei. Well, imaginati-va cateva sute de oameni (nu stiu cati  au fost, probabil sub 500 in total) veniti de pe drum, unii dupa ore intregi pe mijloace de transport si din frig, care se aseaza confortabil in scaune moi, la caldura si vine Jerome sa cante cu voce suava si chitara ciupita de corzi. Dupa 10 minute bisericuta mea antisociala dormea in ultimu hal, la fel si un sfert din public. Mai erau in fata mea doua perechi care priveau obsesiv la poze cu copii pe telefon, nu mi-am dat seama daca erau parinti sau pedofili.

Dupa o pauza de jumatate de ora au urcat pe scena ceilaltzi. Spiritual Front vin tocmai de la Roma si sunt cea mai virila trupa gay ever. Ei si-au autocaracterizat muzica ca nihilist suicide pop. Din 1999 incoace au scos vreo 3 albume si o colaborare porno de mare efect cu Ordo Rosarius Equilibrio. Dintre albume conteaza doar Armageddon Gigolo, aparut anul trecut. Primele doua sunt cam imprastiate pentru gusturile mele si mi-au lasat senzatia de colaj, adica o gramada de efecte si bucati separate aruncate la gramada. De fapt si concertul s-a axat pe piesele de pe Armageddon Gigolo, plus vreo 3 de pe noul album care iasa in cateva luni, o sa-i zica Roma Rotten Casino si o sa fie beton. Spiritual Front canta despre melancolie, gay sex, ingeri bastarzi si Jesus (died in Las Vegas), gay sex, dragoste si mantuire, fluide prin care se transmite SIDA –sperma si sange, si desigur, gay sex. Mi-au amintit si inca imi mai amintesc de Voltaire (artistul contemporan, nu fizoloful), cu versurile la misto si de cele mai multe ori porno, si muzica ghidusa.

Showul SF (adica Spiritual Front) a fost printre cele mai bune pe care le-am vazut in ultima vreme, in conditiile in care prestatia a fost live o suta de procente si au lipsit instrumente care dadeau farmec pieselor pe album, gen vioara sau acordeon. Meritul e al guristului/chitarist Simone aka Hellvis care, atunci cand nu canta, vorbea, aruncand replici cinice si sarcastice sa distreze publicul: “I’m so glad to be here, you people are great and I like the city too. Of course, I say this because I have to. Next week when I’ll play in Greece, I’ll probably say the same thing to them.” La un moment dat isi agata drapelul Romaniei de microfon si se adreseaza publicului : “This is your flag, isn’t it?”. Si mai era ritualul in care se intorcea spre clapar dupa fiecare piesa sa-l intrebe cum se zice multumesc pe romaneste. Apoi se intorcea spre public si zicea multumesc. Au cantat majoritatea pieselor de pe Armageddon Gigolo, iar dintre piesele noi una avea un sound de cabaret, iar alta, pentru a nu se dezmintzi, se chema German Boys, cu refrenul extraordinar de catchy “german boys, love me again”. La bis s-au intors cu Love Through Vaseline, marele hit dedicat strategic organizatorului. Si in fine, pentru ultima piesa, Slave, Simone a tras vreo 10 minute de public sa urce pe scena si sa cante cu el, moment in care publicul a lasat umil capetele in pamant, ca un elev cu lectia neinvatata. Pana la urma s-au adunat vreo 20 de oameni in spatele lui Simone, printre care si membrii Rome, si au pus de-o cantare in care nimeni dintre cei de pe scena nu stia versurile.

A fost o cantare extrem de entertaining, chiar si in conditiile in care toata lumea statea cuminte pe scaune, si publicul, si trupetzii. Chestie care nu l-a impiedicat pe Simone sa se zbenguie cu chitara lui in permanentza. Iar mimica a fost sublima. Un artificiu aparte a fost ecranul din spate pe care pe tot timpul cantarii SF a rulat un film de Passolini cu tzarani stirbi si mizerabili.

La after-party era prea inghesuiala pentru un tip fenfibil ca mine si sunt destul de arogant incat sa nu umblu dupa autografe (decat daca eu sunt cel care le da, desigur) asa ca am petrecut restul serii in alta parte. Nici poze n-am facut ca aparatul meu nu-i bun decat pentru book porn. Dar se gasesc aici.

M-am asteptat ca drumul inapoi sa fie oribil, intrucat era noapte, era oboseala si eu is incapabil sa dorm pe tren. N-am dormit dar am visat frumos oricum, all the way home.

Fantasy la kilogram (II): Stephen King – Dark Tower

De ceva vreme evit articolul asta, la fel cum, la vremea lor, evitam romanele in sine. Cum foarte bine remarca un blogger din vecini, ii mult mai usor sa vorbesti despre lucrurile care nu ti-au placut decat despre alea care te-au impresionat. In cazul Dark Tower-ului mi-era teama ca n-o sa ma mai opresc din vorbit. Sa-mi afirm pozitia din start: seria asta m-a scos din sarite mai rau decat orice gagica cu fitze.

Imi place Stephen King. Nu pentru ca scrie dark fantasy, ci pentru ca scrie bine. Mai rar gasesti personaje ca ale regelui, atat de vii, urmarite obsesiv in cele mai mici detalii. Pe langa asta, King e un povestitor excelent si din cand in cand (Misery, It) chiar un stilist misto, in sensul ca se joaca si cu formele. Problema ii ca personajele lui sunt, pe cat de complexe si bine realizate, pe atat de banale. Dincolo de a fi vehicule pentru actiune, personajele lui King nu au nimic de spus. E drept ca exista cazuri fericite in care personajul e atat de original incat reprezinta o realizare in sine (era un adolescent psihopat in It care mi-a ramas pana azi in memorie ca cea mai buna si verosimila descriere a unei mintzi fukked up). Alta problema e ca, desi nimeni nu se pricepe la a spune o poveste mai bine decat King, povestilor lui le cam lipseste orice fel de subtilitate. Oricat ai scormoni, n-o sa gasesti nimic dincolo de naratiunea in sine. What you see is what you get. De-aia e un scriitor comod de citit. A nu se confunda cu scriitor prost. La urma urmei, King are un simtz al caracterului si al naturalului mai rar intalnite. Iar Misery si mai ales It raman inca in top 10-ul personal al cartilor de luat pe o insula pustie (sau pe o planeta pustie, ca insule nepopulate nu cred ca se mai gasesc). In fine, poate din cauza ca toate romanele lui au o doza autobiografica semnificativa, regele se autoplagiaza la greu. Si-a dezvoltat o serie de clisee proprii care fac ca, cel putin in cazul meu, pe masura ce avansez cu cititul, frecventa intre doua romane succesive sa devina tot mai scazuta.

Mi-a luat un an jumate sa trec prin toate cele 7 volume Dark Tower. Ma rog, si lui i-a luat vreo 30 de ani sa le scrie, so no problem there. Problema mea era ca ma enervam atat de rau de cate ori terminam cate un volum, incat il lasam pe birou luni intregi pe urmatorul, amintindu-mi brusc de programari la dentist de cate ori eul interior ma impingea de la spate sa revin la serie.

Dark Tower a pornit initzial ca o ambitzie a tanarului King, pe la inceputul anilor ’70. Ambitzia era de a da o replica originala lui Tolkien cu Lord of the Rings; cu accentul pe “originala”, ca epigoni mazgalici dupa Tolkien au existat si vor exista, armate intregi, pana la sfarsitul veacurilor, amin, iar King stia asta. Chiar mai mult, regele a vrut ca tributul sau sa nu sune nici a Stephen King, ci mai degraba  in stilul experimentelor sub pseudonim de la inceputul carierei. Pana la urma s-a inspirat din trei surse: saga lui Tolkien, ca dimensiune epica; westernurile spaghetti a lui Sergio Leone (mai ales The Good, The Bad & The Ugly) ca atmosfera si background; poemul lui Browning, Childe Roland to the Dark Tower Came, ca structura.

The Gunslinger a aparut in ’82 si e singurul volum din serie care conteaza, pentru ca e singurul care se tine de reperele din paragraful anterior. Si singurul care mi-a placut. E exotic si total diferit fata de ceea ce te-ai astepta de la Stephen King, atat ca stil cat si ca poveste. Roland of Gilead, the gunslinger, personajul central al seriei, e modelat dupa chipul si asemanarea lui Clint Eastwood. In primul volum se fugareste cu un oarecare Man in Black, iar atunci cand face pauza are flashbackuri prin care suntem pusi la curent cu motivatiile personajului si universul Mid-World, care pare a fi legat de al nostru intr-un mod vag (vag atat pentru cititor, cat si pentru autor, dupa cum am realizat ceva mai tarziu).

Ei, de la volumul 2 incolo incepe distractia. In primul rand King a renuntat la ambitia de a-si evita propriile clisee si a scrie diferit. Atata timp cat universul in care scria, cu personaje cu tot, erau nefamiliare, ca in primul volum, stilul ar fi fost si el inevitabil diferit. Insa probabil auteurul s-a prins de o chestie care intre timp a devenit certitudine, si anume ca e incapabil de a scrie si de a construi personaje dinafara culturii contemporane. Sau daca nu incapabil (Roland pornise totusi ca un caracter promitator), cel putin prea lenes sa o faca. Asa ca The Drawing of the Three (vol 2) e despre cum gunslingerul nostru se plimba pe o plaja si deschide usi aparute din senin care duc – n-o sa ghiciti niciodata unde – in America contemporana. De unde recruteaza 3 personaje care sa discute pe tot parcursul celorlalte 5 volume despre Coca Cola, McDonalds si ZZ Top, discutii la care pistolarul va intreba tamp “ce-i aia?”. Si cam de aici incolo se duce dracului potentialul de serie fantasy deosebita si diferita fata de the usual King.

Si tot odata cu al doilea volum incep frustrarile cititorului cu discernamant. Ca sa scrii o carte ai nevoie de o idee. Exista idei de pornire si idei-scop, o concluzie pe care vrei sa o tragi cu cartea pe care o scrii, sau o teorie pe care vrei sa o demonstrezi prin actiune si personaje. In general nu mi se pare ca valoarea unei carti depinde de strategia de la care porneste, adica daca vrea sa traga o concluzie sau doar sa exploateze o premisa. Incontestabil, ideile lui King sunt din cea de-a doua categorie, idei-premise, si doar atat. La el de fiecare data strategia de scris (confirmata in simpaticul volum On Writing) e ceva de genul: ce-ar fi daca o adolescenta ar avea capacitati telekinetice? Bun, am ideea de pornire, am adolescenta. Nu stiu ce o sa fac cu ea, nu stiu cum o sa termin cartea, dar vad eu pe parcurs. King e adeptul cartilor care se scriu singure. Se pune la masina de scris si isi lasa imaginatia pe pilot automat. Cum ziceam, asta nu e neaparat o problema. Atata timp cat esti un povestitor talentat, poti sa inventezi din mers si eventual cand ajungi la capat sa te intorci si sa incluzi indicii care sa duca la finalul deja scris. Cam asa proceda Agatha Christie.

Marea problema e atunci cand te apuci sa scrii o serie de 7 romane cat toate zilele, fara sa ai un plan, fara sa ai nici cea mai vaga idee, nu numai despre final, ci si despre ce-o sa se intample pe pagina urmatoare. Se pot scrie romane din mers intr-un mod elegant, astfel incat cititorul sa nu se prinda, sa ii dai senzatia unei maini sigure. Chiar King a practicat metoda in majoritatea romanelor si i-a iesit. Insa de data asta nu-i cazul. Ba mai mult, autorul, pe langa faptul ca n-are planuri de viitor, mai uita si trecutul. De unde o gramada de inconsecvente majore de la un volum la altul. Senzatia pe care trebuie sa ti-o dea o carte in timp ce o citesti e ca esti luat de mana de autor si plimbat prin repere fixe, prestabilite. Nu conteaza ca nici autorul nu stie din start unde vrea sa incheie plimbarea, conteaza sa iti lase impresia ca stie drumul. Or ce face King de data asta e sa te invite la plimbare prin ceatza, schimband nehotarat directia la fiecare pas. Pana mea, citind Dark Tower m-am simtit ca magarul care trage la carutza pe sistemul morcovului agatzat in unditza la un metru in fata ochilor. Primul volum e singurul care a scapat de strategia asta dezastruoasa, la 20 de ani dupa publicare. Inconsecventele erau atat de grave, incat odata ce a terminat seria, King s-a intors la el si l-a rescris, inserand pe parcurs aluzii la evenimente si concepte ce aveau sa apara in cartile urmatoare. Foarte ingenios, dar cam inutil in contextul intregii serii. In cel mai bun caz, The Gunslinger a devenit un roman reusit, luat separat.

Primul personaj cu adevarat interesant apare pe la sfarsitul volumului 3, dar si ala e un tren vorbitor psihopat care iasa din peisaj la inceputul volumului 4. The Drawing of the Three si The Wastelands mi s-au parut cele mai dezastruoase bucatzi. In primul rand nu se intampla nimic, personajele se plimba aiurea prin lumea decadenta si dezolanta a lui Roland. Iar decadentza lumii si lipsa popularii (cu locuri, oameni sau idei) sunt doar semne ale esecului autorului de a-si inchipui un univers fantasy solid. Iar atunci cand nu mai stie incotro s-o dea, se mai invarte odata in jurul cozii si gaseste pretexte pentru personaje sa dea o tura prin New York.

Odata cu Wizard and Glass (vol IV) apar doua schimbari: in primul rand, incep sa intervina conexiuni (locuri, personaje) cu alte romane ale autorului, parte din visul autorului de a face din Dark Tower opera sa de capatai care sa le contina si sa le lege pe toate celelalte la un loc. Personal mi se pare o ambitie cam stupida, avand in vedere toate defectele de conceptie, lipsa unui plan, si inconsecventele agasante ale seriei. Insa macar asa lectura devine ceva mai entertaining. Cealalta schimbare e in bine, si consta in faptul ca romanul nu isi mai plimba doar personajele dintr-o parte in alta pana se hotaraste King ce sa faca cu ele, ci are o actiune proprie. De fapt Wizard and Glass e un imens flashback care relateaza un eveniment din tineretea lui Roland. Episodul e inspirat de data asta din filmele cu John Wayne. Ah, si la inceputul volumului personajele trec intamplator prin universul post-apocaliptic din The Stand. Pointless, but entertaining.

Ultimele trei volume au fost scrise intr-un imens hei-rup declansat de revelatia autorului ca la aproape 60 de ani nu mai esti la fel de nemuritor ca la 30 si te poti trezi oricand in postura lui Dickens sau Herbert. Adica mort si cu treburi neterminate. Din motivul asta ultimele trei volume sunt scrise intr-un interval relativ scurt si, in consecinta, ceva mai unitar. Wolves of the Calla e o paralela la Seven Samurai (sau The Magnificent Seven, daca vreti). Apare Father Callahan din Salem’s Lot ca personaj central. Apar si o gramada de elemente noi legate de mythosul universului fictional, ceea ce imi aminteste de un alt defect enervant: autorul, pe langa ca tot bate pasul pe loc (calatoriile alea in New York si reciclarea constanta a personajelor de acolo m-au terminat psihic) introduce detalii noi de la un roman la altul. Ceea ce ar fi in regula in mod normal, insa elementele astea noi apar din senin, si King le trateaza ca si cand ar fi fost intotdeauna acolo. Procedeul atinge apogeul ridicolului in ultimul volum, unde din senin personajele incep sa foloseasca cuvinte din limbi vechi (a la Tolkien), iar o gramada de explicatii menite sa rezolve evenimente anterioare nu fac decat sa le anuleze si sa largeasca inconsecventele. De fapt insusi antagonistul, in unele volume e unul singur cu mai multe nume, in altele sunt doi sau chiar trei, subordonati ierarhic.

Am lasat partea cea mai interesanta (a se citi controversata) la final: in ultimele doua volume Stephen King apare el insusi ca personaj. Mi s-a parut teribil de hazliu ca unii au luat asta ca pe un exemplu de postmodernism. Postmodernismul se presupune  a fi o cale neconventionala de a transmite ceva prin tehnicile uzitate – metafictziunea, in cazul asta. Presupune deservirea unui scop ideatic. Or singurul scop pentru elementele metafictzionale ocazionale din ultimele doua volume, pe langa vanitatea autorului de a se vedea in propria carte, e pana sa de idei. Da, e hazliu cand personajele il fugaresc pe King prin curte si apoi il amenintza sa termine de scris Dark Tower pana nu se-ntampla ceva nasol. Insa postmodernism e un cuvant mult prea pretentios pentru cateva faze de genul asta introduse pentru ca autorul probabil si-a dat seama cu groaza ca volumele anterioare nu fac prea mare sens si s-a gandit ca in felul asta ar putea sa justifice coincidentele strigatoare la cer si inconsecventele de pe parcurs. Si asta e fix ceea ce face. Si mai face si altceva: lasa personajelor biletzele de tip deus ex machina in locuri strategice, dandu-le indicii sa treaca peste dificultatzi. Asta mi-a placut. King e faimos (si criticat la greu, pe buna dreptate) pentru sfarsiturile de tip deus ex machina si e bine ca e constient de asta si se autoironizeaza. Cica greseala recunoscuta e pe jumatate iertata. Bullshit, eu nu l-am iertat. Dar m-am distrat.

Punctul culminant, apogeul, confruntarea finala sau cum vreti sa-i ziceti e atat de penibil incat intr-un fel e chiar mishto. Nu zic despre ce e vorba ca mi-am promis ca anul asta nu arunc cu spoilere. Ceea ce e in dezavantajul meu de data asta, pentru ca nu pot argumenta prin exemplu afirmatia de mai sus. Just take my word.

Stephen King e un scriitor excelent atata timp cat se limiteaza la lucrurile pe care stie sa le faca cel mai bine. Incercarea asta ambitzioasa de a patrunde in teritoriul fantasy supralicitata pe parcurs cu incercarea de a face din Dark Tower un nexus al intregii sale opere si in ultima instanta, de a plonja in metafictziune, s-a soldat per ansamblu cu o varza colosala. Sau mi-am ratacit eu sistemul de valori odata cu tolerantza si bunul simtz…

Good days and pleasant nights!

PS: Fantasy made in Japan

Gods and Monsters: Jimmy Whale si Frankenstein

Recent, aproape am ratat Festivalul Filmului Gay, manifestare social-culturala de anvergura desfasurata timp de o saptamana si ceva la mine in citadela. Zic ca aproape am ratat, pentru ca am prins loc doar in prima zi, la un film cu gimnaste care isi parasesc barbatii si invata sa mearga la pishoar. Ulterior n-am mai gasit loc in sala nici cat sa arunci un tub de lubrifiant. Asadar festivalul a fost un succes, iar eu ca sa-mi indulcesc necazul m-am consolat cu un regizor gay in confortul caminului. Cu filmele lui adica, nu cu regizorul. Si cu un film despre el, Gods and Monsters. Vorbim despre James Whale.

In Gods and Monsters (1998), Whale e jucat de unul din putinii actori care se pot identifica perfect cu el – adica englez, batran si gay – de unde si calitatea prestatiei. E vorba de Ian McKellen, desigur, un alt mare om who’d rather kiss the pole than plug the hole. Filmul e despre ultima perioada din viata regizorului si scenariul in sine e fictiv, personajul insa e cat se poate de real. Deci Whale traieste batran si uitat in casa, cu o menajera permanenta si un lawnmower man ocazional. Din cand in cand mai da interviuri pe dezbracate tinerilor ziaristi ambitiosi. Adica pentru fiecare intrebare, tanarul tre’ sa isi dea jos un articol de imbracaminte. Intr-o buna zi apare Brendan Fraser sa curete piscina, proaspat angajat si cam in necunostinta de cauza privitor la persoana celui pentru care lucreaza. Asa ca Whale il cheama in casa sa-l picteze ca cica are good bone structure si il pune sa-si dea jos camasa ca ii prea alba si ii intra in ochi, vezi Doamne. Si il mai cara pe la petreceri date de colegi din lumea filmului, ca sa se laude cu el lui George Cuckor sau Boris Karloff. Intr-o noapte ploioasa, dupa o petrecere din asta, Fraser se refugiaza in casa regizorului si, profund miscat de nefericirea batranului grav bolnav, ii permite sa il picteze dezbracat. Insa Whale o ia razna, ii pune o masca de gaz pe fata si apoi ii sare in spate si incearca sa-l prinda de putza. Cand Fraser da cu el de pamant, realizeaza, cu IQ-ul lui de fost soldat cu tot, ca batranul o cauta cu lumanarea intentionat, incercand sa fie ucis. Asa ca li se face mila unu de altu si pleaca amandoi la culcare. Dimineata apare menajera si il gaseste pe Whale inecat in piscina. Fraser sare dupa el, il scoate afara si se uita ei doi la cadavru si se gandesc ca daca oficialitatile afla de prezenta tanarului in casa in noaptea mortii, o sa se complice treaba aiurea. Asa ca il arunca la loc in piscina si pleaca acasa.

Cum ziceam, scenariul e fictiv, cu exceptia conditiei lui Whale la data mortii (era grav bolnav, cu pierderi de echilibru, memorie si lipsa de coordonare) si sinuciderea in sine, care a fost prin inecare, desi nu cred ca era nimeni prin preajma sa il scoata din piscina si sa-l arunce la loc. M-am tot gandit daca Whale a fost pana la urma un regizor-autor. Daca a fost un creator sau un simplu intrument. Pentru ca in anii ’30 studiourile Universal scoteau horroruri pe banda rulanta si toate erau cam la fel, stilistic vorbind, indiferent de regizor. Cateodata chiar si scenariile coincideau, cum a fost cazul cu Dracula si The Mummy, filmate in cam acelasi locatii, cu cativa actori-cheie comuni , plot asemanator si chiar unele scene aproape identice. Si, remember, vorbim de regizori diferiti. Personal nu am vazut nimic in afara retetei la Whale. Adica or fi tehnicalitati si elemente subtile care imi scapa ca simplu cinefil, insa imi permit sa zic ca si in cazul filmelor lui Whale (vorbim de cele 3 celebre horroruri de la Universal: Frankenstein, Bride of Frankenstein si Invisible Man, desigur) producatorii si-au pus amprenta intr-o proportie mult mai vizibila decat regizorul.  Ii drept ca Whale a facut doar 4 horroruri pentru Universal, deci cu restul nu stiu cum sta treaba. Un exemplu de film de gen din aceeasi perioada unde se vede o diferenta e King Kong. E drept ca nu e iesit din fabrica Universal, insa King Kong arata si functioneaza total diferit. Altfel de joc actoricesc, altfel de dialoguri, altfel de scenariu si efecte speciale… si cam la toate capitolele amintite, superior calitativ. King Kong fascineaza si azi cu aproape aceeasi forta cu care o facea cand a aparut. Intamplator e si filmul care a avut parte de unul din cele mai reusite remakeuri, dar asta e alta poveste. Ladies and gentlemen, I give you James Whale:

Frankenstein (1931) e o ecranizare fidela si solida a romanului. Marele atu al filmului e Boris Karloff. Adica monstrul, cu celebrul machiaj (cap patrat, obraji cazuti, betze in gat) conceput chiar de Whale si portretizarea atat de umana a personajului. Mai tineti minte faza din Ed Wood-ul lui Burton cand Bela Lugosi declama hotarat ca “Boris Karloff was a cocksucker”? Well, se insela la greu. Karloff a facut mult mai multe cu monstrul lui Frankenstein decat Lugosi cu Dracula. L-a umanizat, in primul rand, si asta fara sa aiba o singura replica in film. In afara de monstru nu am mai gasit nimic care sa ma ia prin surprindere in mod placut, dar asta e in mod cert din cauza ca Frankenstein e atat de celebru incat o gramada de scene din el au intrat in memoria colectiva si cam stiam in detaliu, ca toata lumea ce o sa se intample si cum se termina.

Apropo, ca tot suntem aici, Karloff asta era un mare smecher. Aproape ma pacalise in toti acesti ani cu numele ala exotic, credeam ca e ceva imigrant ceh badaran, cum era cazul lui Lugosi, venit tocmai din Lugoj  (pe vremea aia din Austro-Ungaria). De fapt cu toata fata aia sobra si sprancenele de zici ca-s desenate cu carioca, Boris Karloff, pe numele lui din buletin Henry William Pratt, era un englez manierat si politicos. Ca sa vezi…

Bride of Frankenstein (1935) – asta deja nu mai e ecranizare deci se poate judeca si dupa scenariu. In primul rand e unul din cele mai bune sequeluri. Are fix acelasi ton ca originalul si o poveste foarte ok. Iar monstrul vorbeste. Si invata. Apare in peisaj un Dr. Pretorius care il convinge pe Victor Frankenstein sa-ifaca monstrului o soatza. Monstrul intre timp se refugiaza pe la tara, dupa ce scapa din incendiul in care murise in filmul anterior. In final e creata partenera cu parul valvoi (excelenta Elsa Lanchester) insa nu se bucura de viata prea mult timp, ca apare monstrul, rosteste celebra replica (“we belong dead”) dupa care mor toti. Asta mi s-a parut mai ok decat primul, poate si din cauza ca deja povestea nu mai era batatorita de roman (si, in consecinta, nu stiam ce-o sa se intample). Dar mai ales pentru ca, ca si in Invisible Man, Whale introduce o doza tare binevenita de umor in reteta crispata a studioului.

Acum e momentul sa il remarc pe Dwight Frye, unul din marii scene-stealeri aia anilor ’30. Un fel de Buscemi sau Turturro de-ai nostri. A fost Renfield in Dracula, Fritz in Frankenstein si Karl in Bride of Frankenstein. L-am mai vazut si prin alte filme, tot in roluri marunte, insa iti sare automat in ochi. E adorabil omuletzul.

The Invisible Man (1933) – si aici, povestea o stie toata lumea – omul de stiinta care gaseste solutia pentru a deveni invizibil, insa primeste si o doza de nebunie progresiva la pachet odata cu efectul principal. Omul invizibil e jucat de un tanar Claude Rains la inceput de cariera. Desigur, n-avem cum sa verificam pentru ca omul invizibil e… well, invizibil tot filmul, cu exceptia scenei la final cand moare si incepe sa se vizibilizeze. Filmul e mai mult hazliu decat sinistru, chestie intentionata si binevenita. Personal am fost impresionat de efectele speciale. Adica omul invizibil e… well again, chiar invizibil. Nu stiam ca puteau sa faca asta in ’33.

Aici se termina bucata de blog rezervata lui Jimmy Whale. Insa mergem mai departe cu Frankenstein. Ca si orice franciza de succes, cele doua Frankensteinuri au dat nastere la vreo 5 continuari facute de Universal, din care vreo cateva sunt din categoria “cutare meets cutare”, cum era la moda intr-o vreme in domeniu. Adica se luau personaje horror din filme consacrate si se introduceau intr-un film in care se intalneau (in zilele noastre s-ar parea ca procedeul a devenit mai rar. Nu-mi vine acum in minte decat abominabilul Freddy vs Jason). Si se vedea ce se intampla. De obicei se luau la cafteala. Asa a ajuns si monstrul lui Frankenstein sa se intersecteze cu The wolfman, Dracula si, in ultima instanta, cu comediantii Abbot si Costello. Dintre cele 5-6 continuari am vazut doar 2, care pareau mai relevante:

Son of Frankenstein (1939) – pelicula relevanta din cateva motive: 1. Ii aduna la un loc pe Basil Rathbone (sinonim cu Sherlock Holmes), Boris Karloff si Bela Lugosi. 2. E, atentie mare, primul film care introduce personajul Ygor. Il stiti, ala stramb, cocosat, servil si evil, sluga pe langa savantul nebun in castelul de pe deal. Pana la Son of Frankenstein nu exista Ygor. Aici e jucat de un Bela Lugosi paros si e unul din cele mai misto personaje pentru ca are gatul semi-rupt in urma unei condamnari la moarte urmate de o spanzuratoare nereusita. E hazliu ca la un moment dat ii dus la judecata pentru crima si mintile luminate se intreaba daca poti sa condamni la moarte un om a doua oara, dupa o sentinta deja executata. Filmul e povestea fiului lui Victor Frankenstein care se intoarce cu faimilia in satul tatalui unde ii gaseste jurnalul si experimentele netereminate si se straduieste sa nu ii calce pe urme si sa cedeze tentatiei de a deveni un mad scientist. Evident, nu reuseste. E ultimul film care il are pe Boris Karloff as the monster.

Frankenstein Meets The Wolfman (1943) – Larry Talbot aka the Wolfman se trezeste din morti si, nu mai stiu cum si de ce, ajunge in satul unde sta Frankenstein incremenit sub castel intr-un cub de gheata asteptand sa-l scoata careva afara ca sa mai apara intr-un film. Evident, Wolfman il elibereaza pe monstru si se iau la bataie. Nu stiu cine castiga, ca se sparge un baraj si ii inunda si mai ca as zice ca mor amandoi, daca nu as sti ca mai exista vreo doua continuari (pe care nu le-am vazut). Wolfman e personajul lui Lon Chaney juniorul (despre mai sobrul sau tata am scris acu cateva posturi) iar monstrul e jucat fix de Bela Lugosi, ocazie cu care se poate vedea diferenta de valoare dintre Lugosi si Karloff. Avem si aici un “pentru prima data”: e primul film in care monstrul adopta celebrul mers de zombie, cu mainile in fata si capul drept. Arata cam stupid si nedemn cu mersul ala si initial mi se paruse o improvizatie de kkt de-a lui Lugosi, facuta gratuit doar din ambitia de a da o nota personala personajului consacrat de rivalul sau. Apoi am aflat ca exista o explicatie: se presupune ca monstrul e orb si de-aia sta cu mainile ca la baba-oarba. Cica il orbise careva in Ghost of Frankenstein, filmu anterior, pe care l-am ratat. Ca sa vezi…

PS: zilele astea mi-am facut debutul de cronicar serios la o revista (on-line, deocamdata) respectabila. Now you can worship me.