Tod Browning. Si Lon Chaney

Ma gandisem sa incropesc un post aniversar cu ocazia provocarii celui de-al doilea accident de circulatie in 6 luni si, in consecinta, a scoaterii din uz a extymobilului pentru a doua oara. Ar fi trebuit sa fie un post critic despre Crash (Cronenberg, desigur. Sau Ballard, in varianta pe hartie) din perspectiva experimentarii pe propria piele a premiselor filmului. Dar nu e timp, de mult astept sa ii vina randul, iar azi il am in sfarsit pe rol pe Tod Browning, circar si cult director de circumstanta.

Despre Browning am zis cam tot ce conteaza in paragraful anterior. A fost om de circ, apoi actor si in final regizor, atingand punctul culminant in cariera pe la sfarsitul anilor ’20.. Insa nu un regizor auteur, pentru ca a jucat dupa cum i-au cantat studiourile si e aproape imposibil sa gasesti idiosincrazii in filmele lui, sau teme specifice. Cu o singura ocazie a facut ce l-a taiat capul. Rezultatul a fost Freaks, film aproape genial, insa atat de socant la vremea respectiva, ca dupa el nu a mai avut niciun studio tupeul sa-si lase vreun proiect pe mana lui. Dupa inca 3 filme semirate, Browning a disparut definitiv din peisaj. Asadar o sa dau pagina tacticos si o sa ma folosesc de pretext pentru a-l scoate la rampa pe principalul colaborator si prieten al lui Browning, marele Lon Chaney.

Lon Chaney e sinonim cu filmul horror/adventure mut. Dar nu de-asta am zis ca ii mare, ci pentru a-l deosebi de Lon Chaney Jr., fiul sau, care arata ca o varianta mai durdulie si mai tembela a lui Chaney senior. Juniorul a dus mai departe cu succes traditia, fiind actorul care l-a intuchipat pe the wolfman, dar asta nu ne importa deocamdata. Lon Chaney era cunoscut la vremea sa ca omul cu o mie de fetze, nu datorita ipocriziei, ci pentru ca isi facea fetzele singur. Adica era cel mai inventiv make-up artist al vremii si cica pe la Hollywood umbla tot timpul cu trusa de machiaj dupa el. Ba a scris si o sectiune din enciclopedia Britannica dedicata machiajului. Intamplator sau nu, a fost distribuit intr-o serie de filme care cereau make-up la greu – The Hunchback of Notre Dame (1923) sau Phantom of the Opera (1925)(prima poza). In astea doua filme s-a folosit de tot felul de trucuri pentru a-si deforma fatza dupa cerintele scenariului intr-un mod atat de realist, incat uitandu-te la el realizezi ca tehnica prosthetics-urilor nu a evoluat deloc de atunci. Un Quasimodo sau Erik nu ar putea arata mai bine (in sensul esteticii uratului, desigur) nici cu tehnica din prezent, oricat te-ai stradui sa-l pocesti. Browning si Chaney au fost unul din cele mai prolifice cupluri regizor-actor din istorie. N-am stat sa numar toate filmele facute impreuna, dar is o groaza, pe cuvant. Am vazut unul singur, cel mai popular in posteritate, nu stiu daca si la vremea lui. E vorba de…

…The Unknown (1927) – a fost considerat un film teribil de macabru si socant la vremea lui. Si cum there is no such think as bad publicity, a ramas unul din cele mai celebre filme horror mute ale anilor ’20. Daca azi si-a pierdut din efect e doar din cauza ca un film alb-negru mut capata automat pentru consumatorul modern o aura de naiviatate. Si pentru ca unele motive care erau elemente de noutate acu 80 de ani au ajuns intre timp clisee suprauzate. Asta e un film care s-ar preta la un remake excelent.

Alonzo the Armless (Chaney) e aruncator de cutite la circ, dar cum n-are brate, arunca cutite cu picioarele. El e indragostit de partenera cu care isi face numarul, Nanon. Ea, satula ca toti cocalarii sa isi puna mainile pe ea, se refugiaza in prietenia cu Alonzo, care nu are ce sa puna pe ea, ca n-are maini. Si i se destainuie despre cat de detestabil e strongmanul circului care ii face avansuri si despre cat de mult uraste ea mainile barbatilor. Cand tatal fetei e omorat, ea e foarte trista si Alozno, un suflet mare, si indragostit peste masura, se gandeste sa o ceara de nevasta. Problema ii ca nu stie ce sa faca cu mainile, pe care le avea, dar le tinea ascunse. Fiind un tip pragmatic, nu sta mult pe ganduri si se duce de indata la un doctor pe care il someaza sa-i taie bratele, in vederea unei casatorii reusite. Cat sta el in convalescenta, ascuns, Nanon, instabila ca orice femela, se gandeste ca parca mainile nu is un lucru atat de rau la un barbat, la o adica se pot dovedi utile la o multime de nevoi. Si cedeaza presiunilor strongmanului care o cere de nevasta. Cand sarmanul Alonzo se intoarce la circ ea fuge sa-i dea vestea cea mare si se mai si mira de ce prietenul ei, Alonzo, nu se bucura la aflarea ei. Grav tulburat de tradarea femeii, sarmanul Alonzo face ceea ce am face toti intr-o asemenea situatie: incearca sa-l ucida brutal pe viitorul mire, aranjand sa fie dezmembrat de caii de care era legat in numarul pe care il facea la circ. Insa tragedia e completa, si nobilul plan nascut din dragoste se intoarce impotriva sa, Alonzo fiind copitat mortal de unul din cai. Eu am vazut filmul asta ca pe un insight in natura feminina, cu naivitatea mortala, nerecunostinta si instabilitatea emotionala specifice. Ah, uitasem sa precizez ca Alonzo e un criminal psihopat, se refugiase la circ sa se ascunda de bratul lung al legii, iar motivul pentru care se dadea armless in prima faza era ca sa aiba alibi pentru diversele talharii meschine si omoruri calificate comise, printre care si cel al tatalui fetei de care era indragostit. Am povestit filmul ca sa vedeti ce remake mishto ar iesi din el.

Dracula (1931) – cine dracu(la) s-ar fi gandit ca marele film cult caruia atat Browning ,cat si Bela Lugosi ii datoreaza faima e de fapt un B-movie low budget overacted si hazliu? Spre uimirea mea, am descoperit ca diferentele intre Dracula si filmele lui Ed Wood (Bride of the Monster, sa zicem) sunt minime. Initial filmul trebuia sa fie o adaptare in stil mare a romanului lui Bram Stoker si nici nu se punea problema ca rolul principal sa ii revina altcuiva decat lui Lon Chaney. Insa din motive de buget s-a ajuns sa se adapteze, nu cartea, ci piesa de teatru scrisa pe baza cartii. Iar Lon Chaney s-a dovedit a fi indisponibil, plecand in loc cu verdeatza inainte de inceperea filmarilor. Bela Lugosi, care il jucase pe Dracula in piesa de teatru, spera ca o sa obtina rolul si in film, insa nu-l lua baga nimeni in seama. Asa ca s-a dus personal si a negociat drepturile de ecranizare cu vaduva lui Stoker, reusind sa reduca suma ceruta cam la un sfert. Cand a vazut ca Browning inca il plange pe Lon Chaney, a acceptat si sa joace pe un salariu simbolic. Evident, in cele din urma a obtinut rolul. Din cauza limitarilor de buget, filmul arata si functioneaza in mare parte ca o soap-opera, cu discutii intre 4 pereti intre personaje prost jucate iar decorurile si scenele de actiune/efecte speciale sunt la fel de convingatoare ca o sceneta la serbarile scolare. Dracula e prototipul filmului de tip “so bad, it’s good”. Nu apar nicaieri nici colti de vampiri, nici muscaturi pe gat, nici tzarusi in inima. Filmul e condimentat din plin de prezenta teatrala a lui Bela Lugosi. De fapt e filmul lui, replicile, privirea, coregrafia… restu nu conteaza. Dau 100 de blockbustere realiste pe un “Listen to them… Children of the night. What music they make!”

Freaks (1932) a fost banat imediat dupa aparitie in Anglia si intr-o gramada de state americane. A fost filmul care l-a scos pe Browning definitiv din circuit. Si asta fara a fi neaparat un film horror, politically incorrect sau cu prostii. Si totusi e unul din filmele cele mai socante din istorie. Iar Browning a reusit toate aceste performante cu o mana de actori neprofesionisti adunati de pe la circuri si un scenariu incomod. Freaks e acel gen rar de film atemporal, care o sa-si pastreze intotdeauna efectul-soc la aceeasi intensitate si o sa bantuie spectatorul din 2032 la fel ca pe ala din 1932. Recomandat celor care nu se uita la filme vechi pentru ca sunt… invechite. Vizual, Freaks e cu vreo jumatate de secol inaintea vremurilor. Socul vizual obtinut de Browning cu actorii lui diformi a mai putut fi reprodus abia incepand cu sfarsitul anilor ’70, cand tehnica a inceput sa permita efecte speciale care sa imite realitatea relativ fidel. Distributia filmului, adunata de regizor de pe la circuri, cuprinde cativa midgets (pardon, dwarfs), niste gemeni retarzi cu cranii diforme, femeia cu barba, omul-schelet, un negru fara maini si picioare, care arata ca un sac de cartofi si se deplaseza ca serpilienii, si o jumatate de om, adica un tip caruia ii lipseste jumatatea inferioara, de la stomac in jos. Printre altii. Povestea e simpla si de efect: un dwarf neamtz (vocea aia subtire e sinistra. In sensul bun) e indragostit de primadona circului unde activeaza amandoi. Ea ii declara iubire vesnica cand piticania mosteneste o suma mare de bani. Dupa ce se casatoresc (secventa nuntii e fascinanta) ea se dezindragosteste si incearca sa-l otraveasca. Insa lui i-au deschis prietenii ochii intre timp ca femeile nu is ceea ce par, si se hotarasc impreuna sa i-o coaca scorpiei. Finalul e genial, noaptea prin ploaie, gagica fugind iar the freaks, inofensivi si simpatici tot restul filmului, se tarasc incet si amenintator dupa ea pe sub carutzele de la circ. Pentru cei care n-au rabdare sa vaza filmul si vor sa stie ce pierd, secventa e disponibila aici. Asta e un film care nu o sa aiba niciodata nevoie de remake. A se lua ca o recomandare cu stelutza.

Mark of the Vampire (1935) e unul dintre cele 3 filme pe care Browning le-a mai facut dupa Freaks. E slab, o combinatie de poveste politista si vampiri, care pana la urma nu sunt chiar vampiri. L-am vazut de dragul lui Bela Lugosi, care apare intr-un rol de vreo 5 minute in total. Evident, nu stiam asta.