Bun. Că tot rămăsesem la seriale, aș mai adăuga că Southpark se transformă tot mai puternic într-un fel de cronica cârcotașilor, dacă se ntâmplă ceva pe la americani pe parcursul unei săptămâni, săptămâna următoare, pac, apar și băieții cu un episod despre asta. Chiar și așa, e în continuare deștept și entertaining și mai decent decât orice altceva de pe la televiziunile americane. Dar nu asta vroiam sa zic. Ci ca în acest al 15-lea sezon a apărut cel mai tragic și relevant comentariu despre condiția umană. Episodul You’re Getting Old (și următorul) confirmă că there is no hope for humankind, odată ce ajungi la vârsta mijlocie și ai un job totul devine o cursă disperată  încercând să recuperezi chestii irecuperabile. No joy in life anymore, just patterns, everything is shit, no solution. Cam asta e morala.

IV. CĂRȚILE

La capitolul ăsta vin așa, fără ordine, 5 cărți deosebite, de la facerea lumii până azi, pe care s-a întâmplat să le citesc eu anul ăsta și să le recomand oricui trece pe aici.

ROBERT SILVERBERG – PHASES OF THE MOON

O antologie cuprinzând întreaga sa carieră, atât de mișto încât nici n-o să vorbesc despre ea aici. Urmează articol separat despre relația mea specială cu Silverberg și despre ce scriitor grozav e dânsul.

CHINA MIEVILLE – THE CITY AND THE CITY

… sau ce se întâmplă când îl corcești pe Kafka cu Raymond Chandler. Se întâmplă un roman noir, în limbajul stilat și inventiv care l-a consacrat pe Mieville, plin de un absurd extrem și de comentarii subtile despre politică, formalism, alienare. Ca și în cazul unui alt roman asemănător, atât la stil cât și la premiile abătute asupra lui – The Yiddsh Policemen Union a lui Chabon – în cartea lui Mieville intriga polițistă e doar decorul, mijlocul cel mai la îndemână pentru a exploata o idee genială.

VLADIMIR NABOKOV – LOLITA

A fost o lacună care aștepta demult să fie acoperită și o surpriză plăcută, căci nu mă așteptam la stilul ironic, jucăuș și pe alocuri absurd în care e scrisă cartea. Cred că e romanul meu de dragoste preferat.

TERRY PRATCHETT – UNSEEN ACADEMICALS

Pentru că nici un an nu e complet fără cel puțin un Terry Pratchett și pentru că orice carte de-a lui, odată citită, e automat de top. Asta a fost ultima din serie la momentul la care am citit-o și, culmea, moșulică încă mai are chestii de zis, dincolo de faptul că, ca și structură și poante, cam toate cărțile lui sunt la fel. Cu ocazia asta am ajuns în sfârșit la zi cu seria Discworld, iar Terry s-ar părea că a ajuns cu ea la capăt, că, din câte am auzit, anu ăsta a tot umblat pe la elvețieni să-l sinucidă.

SIMON SINGH – BIG BANG

Ca reacție la toate lucrurile mărunte cu care a trebuit să-mi bat capul anul ăsta , născocite de niște oameni mărunți, atât de mărunți încât la scara lor mărunțișurile par importante, m-am apucat de seria cărților de popularizare științifică de la Humanitas. Big Bang prezintă istoria modelelor despre Univers, a oamenilor care au pus umărul la ele și a modului în care s-a ajuns la tot ceea ce știm azi despre el. Ineditul cărții lui Singh constă în faptul că e atât de bine concepută încât se citește ca un roman, stai lipit de ea cu orele ca să vezi ce se mai întâmplă și care e deznodământul. Iar informația în sine e facinantă și mai ales, esențială pentru oricine se pretinde cetățean al acestei planete.

MENȚIUNI

– mi-am luat toate cele 4 volume de proză (scurtă) ale lui Woody Allen. Care, puse laolaltă, fac cât jumatate de roman de Stephen King. Ca grosime, adică. De fapt, for whoever it may concern, primele trei au fost adunate sub un singur acoperiș la care îi zice The Insanity Defense și care e varianta pe care o am eu. Spre surprinderea mea, prozele lui Woody au la fel de multă logică ca și primele lui filme. Toate ”povestirile” din toate cele 4 volume sunt pe teme absurde, sunt ironice, sarcastice, fără noimă per ansamblu, dar pline de replici memorabile. De fapt am fost șocat cât de mult seamănă cu Terry Pratchett, atâta doar că poantele sunt cu evrei în loc de vrăjitori.

– am pus mâna (și chiar am citit) pe cele 7 volume (deocamdată) din The Walking Dead. Per ansamblu e foarte ok, una din puținele benzi desenate pe care nu-mi pare rău să fi pus mâna. Se mai repetă pe ici pe colo, personajele vorbesc cam mult în clișee, dar evoluția personajului principal face toți banii. Asta și momentele tragice cand li se întâmplă personajelor chestii nașpa, incontrolabile, imitând atat de bine haosul din viața reală încât uiți că citești o carte și te trezești cu câte un nod în gât pentru fiecare personaj care dă colțu.

V. CONCERTELE

1. RAMMSTEIN @ Budapest

De fapt încă nu sunt sigur că i-am văzut. Se mișcau ca ei, cântau ca ei, dar de unde stăteam n-am avut cum să-mi dau seama dacă erau chiar ei că eram în celălalt capăt al stadionului. A fost o mare învățătură de minte, pe viitor la concertele de arenă ori iau bilet în primul rând, ori stau acasă și mă uit la un dvd sau ceva. Oricum, concertul anului. Fiind pe stadion acoperit m-am gândit că nu-i lasă să se joace cu focul, dar și-au făcut din plin toate numerele clasice, plus o smecherie cu o pasarelă suspendată care mai cobora din cand în când să-i ducă în mijlocul sălii, unde cântau înghesuiți pe o scenă improvizată, ca într-un WC public. Dacă aș fi dedicat un articol concertului la momentul potrivit, aș fi avut răgaz pentru niște reflecții legate de publicul tipic Rammstein, dar așa va trebui să aștepte până data viitoare. Să zicem doar că în preajmă era în același timp și un concert Modern Talking unde era să ajung din greșeală și că judecând strict după publicul din fața sălilor respective, ai fi jurat că ăia de la Rammstein sunt veniți la Modern Talking și invers.

2. DARK TRANQUILITY @ București

Una din cele mai mari restanțe pe care le aveam în domeniu. Dark Tranquility sunt singura trupă de death metal care în concerte urlă la tine cu zâmbetul pe buze și îți transmit energie pozitivă prin piese despre moarte, singurătate, deșertăciune și alte teme esențiale din repertoriul genului. A fost un concert excelent organizat, excelent sonorizat și cu trupa în mare formă. Acu că am auzit Lethe live sunt cu un pas mai aproape de nirvana.

3. Judas Priest @ București

La concertul bunicului Halford am participat din două motive: for old times sake și pentru că cântau la mine în spatele blocului. Până la urmă a fost o idee bună, auzind piese clasice de dinainte să mă nasc, cântate cu profesionalismul câștigat în zeci de ani de experiență ai așa o senzație că ești în prezența a ceva mare, chiar daca nu ești neapărat fan.

4. Kultur Shock @ București

Ăștia sunt trupa pentru care m-aș însura numai ca să-i chem să-mi cânte la nuntă. Punkul țigănesc balcanic cu trompete, viori și chitări electrice furioase sună nemaipomenit live, fix cum îmi închipuiam acu câțiva ani când am auzit de ei și de când așteptam să îi prind live.

5. Lake of Tears @ București

Una din trupele tinereții mele, dar care au ajuns prea târziu ca să mă mai bucur de ei cum aș fi făcut-o acu zece ani. Oricum live s-au prezentat decent și cântarea a nimerit într-un moment propice al carierei lor, când tocmai ce au scos un album surprinzător de interesant pentru stilul lor. Marele minus a fost că Brennare a venit fără ciupercă în cap și cu un look de corporatist în pauza de masă.

6. The Egocentrics @ Cluj

Judecând strict după muzică, Egocentrics ar fi fost teoretic mult mai sus în topul ăsta. Problema e că sunt încă la nivelul de trupă pentru connaisseuri și din cauza asta concertele lor se întâmpla prin beciuri înguste. De data asta a fost vorba de pivnița de la Zorki, unde spațiul era atât de redus încât nu știai unde se termina publicul și unde începe scena. Cu toate astea concertele lor sunt în ultimii ani evenimentul de care mă bucur cel mai mult din peisajul muzical românesc.

MENȚIUNI:

Deftones @ București –  a fost un concert foarte entertaining, plin de motive de zbenguială și voie bună. Problema e că, piesele fiind toate croite după același model, după o vreme concertul a devenit doar plictisitor și obositor.

Vader, Gorgoroth @ Cluj – un eveniment la care am mers că eram curios de Vader, pe care nu am reușit să-mi fac timp să-i ascult acasă, și pentru a vedea cât de mult se poate rezista fără să râzi la Gorgoroth, știut fiind că vocalul lor mai are obiceiul să coboare de pe scenă și să-i căpăcească pe ăia care nu sunt în ton cu solemnitatea muzicii. Până la urmă Vader nu s-au prins de mine, fiind o trupă mult prea generică ca să-mi merite atenția, iar Gorgoroth au fost amuzanți, mai ales că they didn’t overstay their welcome și s-au cărat după vreo oră, probabil ca să nu se prindă lumea că de o oră cântau aceeași piesă.

VI. MUZICA

Cu albumele noi am stat tare prost. Din cauza lipsei de timp și de dispoziție am fost selectiv ca bătrânii sau ca roacherii noștri. Am mers pe cărări bătătorite și am ascultat în mare parte doar albume ale trupelor pe care le știam și care n-au încercat să îmi tulbure pacea interioară prin inovații, să îmi risipească letargia prin originalitate și avantgardism. N-a fost niciun album care să mă dea pe spate și pe care să îl pot pune pe locul unu fără să stau pe gânduri. Așadar, în ordine alfabetică, this is it:

EVERGREY – Glorious Collision

N-am mare lucru de comentat aici, e doar Evergrey în cea mai bună formă de la The Inner Circle încoace. Piesă preferată: To Fit the Mold

GRAVEYARD – Hisingen Blues

Surpriza anului, Graveyard îs o trupă de american blues clasic, cu balade de inimă albastră și tot tacâmul, cântate de niște scandinavi simpatici care s-ar părea că sunt la al doilea album. Piesă preferată: Uncomfortably Numb

IN FLAMES – Sounds of a Playground Fading

In Flames nu sunt în stare să scoată un album prost, oricât ar experimenta. De data asta n-a fost vorba de experiment, e doar In Flames în stilul pe care ei înșiși l-au patentat, cu instrumentație complexă, ritm beton și versuri decente. Piesa preferată: aia din titlu

MASTODON – The Hunter

Aceleași precizări ca mai sus – o trupă care explorează toate cotloanele metalului și vine cu ceva proaspăt de fiecare dată. Coperta albumului, ca de obicei, e beton. Nu cred că mai e nevoie s-o zic, dar nah: Mastodon sunt una dintre cele mai importante trupe contemporane din toate genurile. Piesă preferată: Stargasm

MONKEY3 – Beyond the Black Sky

Trupa mea de fuflet din căprăria stoner psyhedelic. Piesa preferată: Camhell

MYRATH – Tales of the Sands

Altă surpriză a anului, Myrath sunt niște tunisieni foarte gay la înfățișare care cântă metal progresiv profesionist cu influențe orientale foarte bine integrate. Era cât pe ce să-i văd live acu vreo două luni, dar s-ar părea că lui Șandor666 nu i-a ajuns alocația să-i plăatească, așa că au dat câteva ture cu autocarul prin localitate după care s-au dus mai departe. Mi se pare un incident destul de grav încât să fi meritat o pancartă la revoluția universală de luna asta. Piesa preferată: Tales of the Sands

PUSCIFER – Conditions of My Parole

Albumul soft al anului, uneori prea soft și fără vlagă pentru binele lui, scos de genialul Maynard de la Tool. Piesă preferată: Man Overboard

ROME – Die Aesthetik Der Herrschaftsfreiheit

După o pauză abisală de aproape un an de la ultimul album, Jerome s-a întors cu 3 albume într-unul, de mănânci o pită până le termini de ascultat. Albumul merge pe linia ultimelor 2 – mai mult romantic decât marțial, mai mult folk decât neo, per ansamblu prietenos și foarte catchy. Piesa preferată: You Threw it at Me Like Stones

SEPTIC FLESH – The Great Mass

Albumul ăsta a fost probabil cel mai bun lucru care s-a întâmplat anul trecut în Grecia. Merge pe stilul inițiat odată cu Communion – multă orchestrație auxiliară și bombasticisme, însă curge tare frumos. Piesa preferată: Pyramid God

TOM WAITS – Bad As Me

O serie de piese proaspete, pentru cine le ascultase pe alea vechi până la saturație. În rest nimic nou, Tom Waits is still cool. Preferata: tot aia din titlu

ALTE CHESTII RELEVANTE:

– albumul de ukulele al lui Eddie Vedder intitulat – n-o să vă vină să credeți – Ukulele Songs. Că tot veni vorba, în ultima vreme dau suspect de des de Eddie prin filmele recente, fie cu câte o piesă compusă special pentru ocazie, fie cu câte una din vremurile cu Pearl Jam…

– albumul nou Steel Panther, cea mai mișto trupă la mișto a momentului. Îi zice Balls Out și e aproape la fel de plin de hituri și versuri memorabile ca și anteriorul. I’m going to a party – tomorrow night, tomorrow night – but tonight I’m playing angry birds

– simpaticul album de industrial al uneia dintre cele mai crâncene trupe de death de pe vremuri – Morbid Angel. Au ajuns la litera I – Illud Divinum Insanus. Deasemenea, primul album Morbid Angel pe care l-am ascultat până la capăt – și m-am simțit bine pe parcurs.

– albumul nou The Egocentrics, cu piese mai cuminți și mai aranjate, nu la fel de grozave ca pe albumul de debut, dar încă destul de inspirate. You’ve just gotta listen to this!

– prima trupa și primul album de black metal hipsteresc din istorie. Liturgy, respectiv Aesthetica. Ei se jură că cântă black metal transcedental. Sună raw, pe alocuri ca Burzum. Asta în timp ce în pozele promo arată ca Pink Floyd în vremurile lor de glorie. Hitul albumului: Returner. Atenție la cum arată membrii, cu accent pe tobar.

– în fine, la capitolul albume simpatice care n-au ajuns în top, ar fi cam așa: Animals as Leaders, Lake of Tears, Devin Townsend (x2), Deine Lakaien, Pain of Salvation, The Dwarves.

VII. VIAȚA

DE BINE

– mi-am făcut în sfârșit abonament la Scientifc American;

– am cedat impulsului de colecționar și am început să adun de la jocuri preferate în original la volume arătoase gen Absolute Sandman sau ediții mișto de colecție precum cele scoase de Everyman’s Library sau The Library of America

– mi-am încropit o uniforma de hipster steampunk cu care pot să mă infilterez practic oriunde și chiar o fac cu succes;

– am învățat să scriu cu diacritice;

– am început să umblu în zig-zag. Because life is not a straight line.

– edițiile lunare A Night into the Void de la Gazette, un fel de chefuri exclusiv cu stoner și genuri conexe. Un eveniment cultural esențial și binevenit în condițiile în care 9 din 10 roacheri români n-au auzit de așa ceva. Singura problemă e că din cauza specificului muzicii și a locației de kkt serile astea sunt un fel de audiții exclusiviste în care oamenii se fâțâie nehotărâți de colo-colo, că nici muzica nu-i de dansat, nici scaune de stat pe care să meditezi la ea nu sunt.

DE NAȘPA

– m-am blocat cu filmele pe la anii ’50, în sensul că n-am văzut mai nimic din lista cronologică de vizionări esențiale;

– am intrat cu un picior în câmpul muncii. Mi-e teamă că în câteva luni, când o să-mi bag și celălalt picior, o să mă înghită de tot;

– Aron Biro a plecat dintre noi;

– haitele de câini vagabonzi din centrul capitalei care terorizează in fiecare noapte trecători în secvențe desprinse din filmele cu zombie și care mi-au provocat insomnii în absolut fiecare noapte timp de mai bine de jumătate de an cu lătratul neîntrerupt. Și indivizii rupți de realitate  care au impresia ca nu e nimic in neregulă cu asta și că sărmanele ființe inocente ar trebui lăsate în pace, în condițiile în care ei au văzut prima dată un câine în viața lor în desenele cu Scooby Doo; ăștia ar trebui eutanasiați înaintea maidanezilor.

– am înțeles cum funcționează lumea, am văzut ce se ascunde în spatele cortinei și în consecință m-am plafonat existențial.

OMUL ANULUI

Tiffany

Advertisements

Noroc cu obsesia pentru bilanțuri care ma ndeamnă să resuscitez blogul ăsta, chiar dacă cu frecvența lui Moș Crăciun, altfel ar rămâne în moarte clinică pe vecie și mare păcat ar fi. Mă rog, o stavilă împotriva uitării, în departamentul de marketing a fost și waterytimes, care a încercat să-mi dedice o odă în proză, dar pe la mijlocul articolului l-a luat valul filosofic și s-a înecat în viața și opera kantiană. Pentru cine e interesat în sintagme cu care să mi se adreseze cand mă întâlnește pe stradă, articolul e aici. Revenind, în 2011 a bătut viforul schimbării din toate direcțiile și pe toate planurile, chestie care s-a repercutat și asupra componentei înalt-culturale despre care vorbim aici. În primul rând, am petrecut mai mult de jumate din an în Valea Plângerii, orașul celor 1001 de câini vagabonzi, aurolaci și mașini pe metru pătrat. Din cauza asta – și din altele – am operat o schimbare de priorități în timpul liber, care și ăla s-a împuținat considerabil față de anii trecuți. Adica am insistat puternic pe partea ludică și cea socială. In other words, m-am jucat pe calculator ca un copil oligofren, cum n-am mai facut-o din liceu încoace, iar în restul timpului, asta fiind de regulă când placa video amenința să contribuie puternic la încălzirea globală, am cutreierat cu încrâncenare birturi, chefuri, oameni, evenimente. A fost anul în care am dat cei mai mulți bani pe cărți și am cetit cel mai puțin. Am văzut relativ puține filme, iar majoritatea ălora au fost revizionări nostalgice. Am fost la cele mai multe concerte dar am ascultat cel mai puțin muzică. N-a murit nimeni relevant pentru universul meu.

Cât am fost cantonat în Sodoma, fiind nevoit în sfârșit să scot capul în lume printre oamenii normali, the famous 99 percent, despre care anterior știam că există doar din anecdotele amicilor sau din clipurile cu interviuri umoristice de pe youtube, am apucat să trag niște concluzii oarecum sinistre despre țara asta și oamenii din ea. De fapt am tras la concluzii cât pentru un întreg sistem fizolofic iar momentan le organizez într-un post încrâncenat și tragique, care sper să apară aici în viitorul apropiat. My own theory of everything. Dar s-au întâmplat și lucruri înălțătoare pentru spirit în Sin City. Am fost la cea mai mișto piesă de teatru a anului, Bullets over Lipscani, aia despre care a scris colegul meu de firmă, aronbiro, pe blog din ce auzise de la mine. În esență piesa e un colaj de trei adaptări după tot atâtea nuvele de-ale lui Woody Allen și e adaptată de un regizor care, ca și Woody, e evreu, dar nu lăsați asta să vă sperie, că e cel mai mișto evreu din showbizu românesc. Apropo, când zic adaptată, mă refer la faptul că se găsesc referințe în ea la Schopenhauer, dar și la Camil Petrescu, și în general ăsta e unul din farmecele majore ale piesei. Iar muzica, pentru cine cunoaște, e luată din coloana sonoră de la Grim Fandango. Din câte am la cunoștiință încă se mai joacă în Godot.

Tot la categoria teatru (cred), inspirat de unul din filmele esențiale ale anului trecut, m-am dus să văz Lacul Lebedelor, în interpretarea celebrei echipe de balet de la Moscova. Acu, problema mea cu baletul stă tocmai în interpretarea cuvântului interpretare. Cu toată grația și frumusețea coregrafiei, mi-e greu să empatizez cu o ceartă conjugală sau o discuție despre sensul vieții interpretate printr-un triplu tulup și-o săritură pe vârfuri. Plus că am prins varianta cu happy end, astfel încât inițial am crezut că Aronofsky cu al lui Black Swan a fost un ticălos sadic când a stârpit lebăda la final. Apoi am aflat că piesa are mai multe sfârșituri consacrate de-a lungul timpului, probabil și din cauză că lumea oricum nu merge la balet ca să urmărească povestea (din motivele de care vorbeam mai sus). În fine, cu opera și baletul n-am reușit încă să mă împrietenesc. Daca mă puneți să aleg, aș alege totuși baletul, pe criteriul că prefer oricând să mă uit 2 ore la gagici suple făcând roata țiganului în fuste scurte decât la niște milf-uri care glăsuiesc pompos la limita ultrasunetelor.

Musicalurile, în schimb, sunt cu totul altă chestie. O altă premieră din viața mea culturală din Ankh-Morpork-ul dă pă Dâmbovița a fost musicalul Rebecca de la teatrul de operetă. În funcție de direcția din care veniți, Rebecca ar putea să vă sune cunoscut ori din cauza cărții lui Dauphne de Maurier, ori din cauza filmului lui Hitchcock, care a înhățat Oscarul în 1940. Ambele răspunsuri sunt corecte, filmul (și musicalul) fiind ecranizarea cărții. Dincolo de unele cântece mai naive și de faptul că masculul principal, pe care eu îl aveam întimpărit în minte cu fața lui Lawrence Olivier, semăna la moacă și la voce cu Horia Brenciu, piesa a fost bestială. A avut coregrafie de nota 10, efecte speciale, scenă rotitoare, rampe decoruri, recuzită iar unele cântece au fost atat de bine scrise și regizate de-ți dădeau fiori, oricât de cinică ți-ar fi inima.

Despre restul chestiunilor biscutăm la secțiunea adecvată, așa că să defileze topurile, în ordinea timpului acordat pe parcursul anului fiecărei activități:

I. JOCURILE

După cum ziceam, asta a fost activitatea principală a anului. Ma rog, dintre cele despre care se cuvine sa vorbim pe blog. Precizez dinnou că nu ma joc shootere, jocuri cu fotbal sau cu mașini pentru că mi se par ori prea simple, ori prea puerile, ori ambele. Și nici jocuri de browser sau de facebook, făcute pentru corporatiști cu mai mult timp liber decît merită.

1. SKYRIM

În momentul in care scriu postul asta sunt aproximativ 120 de ore into the game și am făcut cam tot ce se putea face, mai puțin povestea principală. Deci să mă vedeți cum ma plimb eu prin zăpezi și peșteri cu maciucile mele gemene în mâini și strigăte de dragon în gâtlej, și cum dau în gură la zombie , bandiți și la rebelii aia nenorociți și secesioniști deopotrivă, neuitând în același timp să ajut câte un bunic să își recupereze alembicul de făcut țuică. Am cu o casă mai mult decât Năstase, în fiecare oraș important din provincie… O nevastă bună la care pot să-i cer bani și demâncare… Un companion vrednic care și-ar da viața pentru mine, la fel cum au făcut-o și cei 10 de dinaintea lui… Skyrim e dovada că jocurile pe calculator sunt o formă de artă modernă. Designul grafic e impresionant, de la arhitectura cladirilor, inspirată din tradiția nordică, la munții înzăpeziți cu vântu care-ți bate în față sau aurorele boreale nocturne. Iar storylineul e mai complex și mai matur decât în majoritatea romanelor fantasy contemporane. Iar muzica… sublim. Dar asta nu tre să o zic eu, o zic toate siteurile care i-au acordat onoarea de jocul anului. Singurul reproș e că e prea ușurel, adică frustration-proof, astfel încât să-l poată termina orice neofit, oricât de prost ar juca, iar eu, ca adevărat dragonborn, nu pot să fiu de acord cu asta. Dovahkiin, Dovahkiin, naal ok zin los vahriin, Wah dein vokul mahfaeraak ahst vaal!

2. STARCRAFT 2

Jocul de strategie perfect, etalonul pentru comparație când vine vorba de orice altceva din domeniu. În plus are și cea mai bine realizată campanie single-player dintr-un joc ever. Nostalgie maximă, având în vedere că acu vreo 12 ani Starcraft era primul joc pe calculator din viața mea. După care nimic nu a mai fost la fel, cu viața socială în frunte.

3. RISEN

Urmașul spiritual al seriei Gothic, al cărei mare fan sunt, și care a fost dintotdeauna alternativa mai intimă a seriei Elder Scrolls (a.k.a. Skyrim și predecesorii). Risen e gândit fix ca primele două Gofic, așa că nu am ce-i reproșa, e o plăcere intelectuală desăvârșită și deosebit de imersivă. Doar grafica care e cam blurry mai scade din valoare.

4.PLANTS VS. ZOMBIES

Ăsta e genul ăla de joc aparent simplu, însă înșelător de complex, plin de umor de calitate și voie bună. Ca stil e un fel de strategie de tip tower defense. Tre să plantezi în timp real diverse flori prin ogradă, fiecare cu proprietățile lor care să apere casa de zombie, și ei la rândul lor diverși și cu diverse calități. Zău că nu mi-aș pierde vremea cu un joc a cărui descriere să sune ca în fraza anterioară, dacă nu ar fi mult mai mult decăt pare din descrierea respectivă.

5. HEROES 6

Seria Heroes a fost dintotdeauna țintită spre tocilarii jocurilor pe calculator, cei dispuși să țină minte multe detalii, să planifice, să gândească tactic, în fine, în esență e un fel de șah mai complex și mai colorat. A șasea parte urmează trendul din ultimii ani în materia joacelor, adică reducerea frustrării jucătorului, chestie care are ca principal efect secundar simplificarea considerabilă a stilului de joc. Ceea ce în general e cam nașpa, îmi amintește că fiecare generație e umpic mai retardată decât anterioara. Dar având în vedere că seria Heroes era oricum foarte complexă și că, în cazul ăsta ce s-a simplificat într-o parte s-a complicat în alta, per ansamblu jocul e la fel de enjoyable ca și restul seriei. Cu un plus pentru grafica superbă. Și un minus pentru că misiunile durează obscen de mult, le preferam mai multe și mai scurte. Trivia: numele misiunilor sunt toate referințe culturale, de la literatură la film, surpriza majoră fiind câteva denumite după piese de la Dead Can Dance.

…∞. GOTHIC 4

O oroare de proporții, tot ce trebuie să faci ca să îl termini e să mergi înainte (adio open world!) și să îți mai faci din când în când loc cu sabia. NPC-urile n-au nimic de zis, poveste nu prea este, questuri banale, skill system jenant. E un fel de supermario 3D. Păcat de oamenii din departamentul grafic, care s-au străduit degeaba, pentru că jocul arată foarte frumos. A, și faptul că există doar vreo 2 șabloane de fețe pentru NPCuri, care mai primesc de la caz la caz câte o mustață sau freză altfel, pentru diversitate, îți dă senzația că te uiți la un film Monty Python.

II. FILMELE

Ca de obicei, datorită decalajului față de lumea civilizată și a campaniilor de marketing ale marilor studiouri, care îți distrag atenția de la chestiile importante, probabil voi vedea și voi putea să discut în cunoștiință de cauză despre filmele esențiale din 2011 cam în vreo 2 ani. Până atunci, din sărăcia vizionărilor, am încropit un top cu producții 2011 cu care mergi la sigur.

1. BALADE TRISTE DE TROMPETA

Spre rușinea mea, stau cu integrala filmelor lui Alex de la Iglesia de câțiva ani pe hard și le tot dau târcoale, dar încă n-am intrat în ele, cu excepția lui Perdita Durango, pe care l-am văzut mai demult și e nemaipomenit. Pe ăsta l-am prins la un festival de film obscur din Orașul lui Mitică și l-am declarat solemn filmul anului încă de la ieșirea din cinematograf. Balade triste de trompeta (a.k.a. The Last Circus, în spațiul anglofon) are poveste cât pentru 10 filme. De genuri diferite, de la film de război la comedie, horror, thriller. Astfel că tot la câteva minute filmul evoluează (sau degenerează, cum preferați) în direcții imprevizibile, ca să folosesc un termen foarte apreciat ca și criteriu de valoare printre spectatorii noului mileniu. Ceea ce nu-l face dezordonat sau incoerent, filmul având o idee centrala bine conturată. Ideea de bază e veche de când s-au inventat oamenii – rivalitatea pentru o gagică, însă când protagoniștii sunt clovnul vesel și clovnul trixt știi că ai de-a face cu un film special. Care film se prezintă grozav și la partea de cinematography – imagine plus culori.

2. MELANCHOLIA

Ați observat că anul ăsta cei mai apreciați regizori-auteur contemporani au venit cu filme cu scenarii scoase parcă din episoadele din Dr. Who? Mie mi-a crescut inima oleacă când am realizat chestia asta. Deci ultimu Woody Allen e cu oameni care călătoresc în trecut într-o mașină de epocă, ultimu Terrence Mallick începe cu Big Bangul și se termină cu viața de apoi, iar Lars von Trier iasă la înaintare cu o idee care chiar a fost subiectul unui episod din Dr. Who acu vreo 2 ani – o planetă imensă care apare din senin și se ciocnește cu Pământul. Eveniment care e privit doar din perspectiva relației dintre două surori, ceea ce a determinat criticii să aprecieze foarte frumos și corect că Melancholia e primul film care prezintă o apocalipsă la nivel intim. Tot scenariul ăsta care insistă doar pe planete și pe vreo câteva personaje e de un simbolism adânc, dar spre deosebire de Antichristu, aici simbolismu e ușor de descifrat. De fapt ți-l descifrează chiar autorul într-o prezentare power-point în primele 10 minute ale filmului. Mie mi-a plăcut pentru că: 1. de ani buni visez în fiecare noapte cu sfârșitul lumii iar filmul lui von Trier se apropie cel mai mult de subconștientul meu fatalist, motiv pentru care am trăit ultima parte la modul visceral; 2. ideea că noi suntem mici și Universul e mare și că evoluția, istoria, religia și speranțele de mântuire devin ridicole când îți dai seama că totul se poate duce dracului în câteva secunde pentru toată lumea; 3. partea vizuală, imaginea și cadrele, majoritatea făcute parcă intenționat să rămână iconuri în istoria filmului; 4. sfârșitul. În schimb mi s-a părut întotdeauna cam de kkt infuzia forțată de intimitate pe care von Trier încearcă să o dea prin metoda filmatului cu camera în mână. În restul filmelor lui asta m-a deranjat doar la nivel de idee, dar de data asta cred ca și cameramanul era epileptic, că se mișca imaginea în așa hal încât m-a luat cu amețeli cumplite iar de câteva ori era să latru la ghete (n. trad. metaforă regățeană pentru a vomita. mai știu și altele). În concluzie, dupa primul horror, iar acu primul SF, aștept cu interes la anul primul film porno al lui von Trier. Atâta doar că ăsta ar fi chiar nasol s-o aibă tot pe Charlotte Gainsbourg în rol principal.

3. DRIVE

Drive are meritul de a fi primul film cu scenariu de Gone in 60 Seconds sau The Fast and the Furious care se vizionează ca un film de… să zicem Antonioni. Adică e un film sec, stilat, elegant și cu actori mișto. Pe Ryan Gosling îl știam doar ca pretty boy, nu văzusem nimic cu el anterior, dar cum toate pițipoancele sunt fane The Notebook prejudecățile față de dânsul au fost maxime. Drive a demonstrat că i-am făcut o mare nedreptate. Personbajul lui Gosling e un tip care tace și cugetă în timp ce mestecă gumă, conduce – ziua ca și cascador în filme, noaptea ca șofer la jafuri – pentru el e tot aia, condusul e condus – și în general nu prea ține la tăvăleală (n. trad. metaforă de la Vaslui pentru simțul umorului . Aparent pe acolo cuvântul tăvăleală poate înlocui cu succes orice substantiv), chestie care adaugă factorul stânjeneală oricărui dialog din film. Pe de altă parte, mi s-a confirmat că Carey Mulligan e fermecătoare în orice tip de rol, însă m-a deranjat oarecum s-o văd deja în rol de mamă, când acu doi ani a rupt gura târgului ca adolescentă virgină. Coloana sonoră e genială.

4. MIDNIGHT IN PARIS

Cel mai bun film al lui Woody Allen din ultimii ani.În ciuda faptului că e cu Owen Wilson. De fapt am observat (a se vedea și cazul lui Larry David) că orice actor care joacă rolul principal într-un film de Woody Allen și nu e Woody Allen, il imită pe Woody Allen. E îndeobște cunoscut că filmele lui Woody sunt un gen în sine, indiferent de scenariu. Midnight in Paris are ca personaj principal Parisul în 3 epoci, prezentat în așa fel încât îți vine să lași totul în urmă și să te muți în Montmartre. Tema călătoriei în trecut îi oferă lui Woody ocazia să se joace cu personaje celebre, de la Hemingway la Bunuel și să introducă tot felul de inside jokes delicioase despre ele. Dincolo de scenariu, morala poveștii e că, în fața evidenței femeile acționează instinctual iar bărbații rațional. Don’t hate me, i’m just the messenger.

5. NOTHING’S ALL BAD

Ăsta e unul dintre puținele filme pe care le-am prins la TIFF-ul de anu ăsta. E danez. Lumea zice că-i dramă, eu l-am văzut ca pe o comedie de situație. Îi drept că personajele sunt toate fukked up într-un fel sau altul. Filmul e despre o bătrână apăsată de singurătate și fiica ei cu un sân în minus, un obsedat sexual  și fiul lui gigolo și felul în care ajung să interacționeze între ei și să facă la final hora în jurul bradului de Crăciun.

MENȚIUNI SPECIALE

HOBO WITH A SHOTGUN –  alt film apărut de pe urma awareness-ului stârnit de Tarantino și Rodriguez acu câțiva ani cu Grindhouse. E al doilea fake trailer din Grindhouse, după Machete, care ajunge film în toată regula. Rutger Hauer e hobo-ul mărinimos care face rost de un shotgun și se pune pe curățat străzile de nelegiuiți în moduri care mai de care mai inventive și mai sângeroase. Iar pe parcurs mai aruncă și câte un monolog înălțător despre soarta boschetarului în lume. E un eveniment pe care nu vă permiteți să-l ratați.

RARE EXPORTS – filmul de sezon al anului, venit tocmai din Finlanda, țara lui Moș Crăciun. E vorba despre o comedie horror foarte competentă și entertaining, venită ca o reacție la toate filmele cute and cosy despre spiritul crăciunului. You’d better watch out, you’d better not cry, you’d better hide out, I’m telling you why: Santa Claus is hunting you down!

THE HUMAN CENTIPEDE 2 – al doilea segment al centipedului lui Tom Six (din 3) ridică miza, atât la partea conceptuală, cât și la aia artistică. Filmul e ceva mai explicit decât primul, ceea ce nu poate decât să ma bucure – când faci un film despre oameni cusuți ass to mouth, subtilitatea e cam același lucru cu ipocrizia – iar vizual s-a trecut la alb-negru și filmări foarte artsy, chestie care e mișto pentru că ii conferă o identitate proprie și îl face destul de diferit de primul, ceea ce, în condițiile în care această parte a doua nu are nici scenariu, e o mare realizare. Mai adăugăm și personajul principal – genial ales, punctul forte al filmului –  și doza de postmodernism, constând în faptul că trogloditul principal ajunge să își facă propriul centiped inspirat de primul film din serie, pe care il vizionează obsesiv, iar actrița din primul film ajunge iar în aceeași situație, însă de data asta jucându-se pe ea însăși – și ne iasă un film-cult for the ages.

III. SERIALELE

Cei care mă cunoaște știe că am tendința să desconsider serialele din principiu, pentru că mănâncă prea mult timp pentru cât au de oferit, așa că titlurile de mai jos sunt chestii cu adevărat de excepție, dacă am considerat de cuviință să-mi fac timp pentru ele.

1. THE PRISONER

Serial-cult din 1967, 17 episoade, scurt și la obiect, gândit, scris, jucat și pe alocuri regizat de Patrick McGoohan. Filmul e despre libertate și metode de manipulare și mind control, multe din chestiile care la vremea aia erau speculații ajungând la ordinea zilei în prezent. Scenariile oscilează între filosofic și criptic și vă zic fără să mă gândesc de două ori că sunt cele mai inteligente și de bun simț pe care le-am întâlnit vreodată într-un film. Totul are o logică, iar când scenaristul nu mai știe pe unde să scoată cămașa o da în simbolisme și-n planul sacru, ceea ce e preferabil rezolvărilor facile și nesimțite uzate oriunde altundeva. De fapt ideea serialului în sine, care e un fel de spy movie, a venit ca un fel de reacție la filmele de spionaj cu scenarii outrageous. Prizonierul ăsta, sau No. 6, pe numele lui de sătean, e un fost spion, ajuns pe o insulă-închisoare, unde eminențele cenușii încearcă să scoată de la el informații prin diverse mijloace iar el încearcă în fiecare episod să scape. Iron Maiden i-au dedicat două piese și multe dintre conceptele introduse acolo au ajuns ulterior iconuri culturale, până în zilele noastre. Be seeing you!

2. LIFE’S TOO SHORT

Noul serial al lui Ricky Gervais, 7 episoade până în prezent. E un fel de combinație între The Office și Extras, mai puțin reușit ca oricare din ele, acu că elementul de noutate s-a dus, but still fun. Penibilul e de data asta Warwick Davis, un actor midget care se joacă pe el însuși. Dacă n-ați auzit de el nicio problemă, asta e și una dintre problemele lui în serial. La fel ca în Extras, în fiecare episod apare câte o celebritate în propriul rol care se face de kkt în moduri diverse. Primele două sunt cele mai de efect: Liam Neeson încercând să se apuce de stand-up comedy și Johnny Depp, frustrat de comentariile lui Ricky de la Globurile de Aur, care se duce să-i citească de pe iPhone bancuri compuse de el și Brad Pitt ca răzbunare. Priceless.

Photobucket

A fost un an prost. Pentru muzica, filme, patrie, prieteni si pentru mine deopotriva. Pana si pentru caineleunix, din fericire. In primul rand, a fost anul in care a murit Peter Steele si la ora la care scriu acest post e inca mort.  Ironic, am intrat in 2010 mimandu-l la cheful de revelion. Oameni de talia asta nu se  prea fabrica, mai tre’ sa dea coltzu’ inca cativa ca el si ne ducem dracului definitiv. A fost anul in care s-a dus si Dio, dar in cazul lui n-a fost o surpriza, plus ca, artistic, era deja decedat inca de pe cand Peter Steele se apuca de muzica. In schimb, contrar legilor fizicii, Keith Richards inca traieste. Ba chiar o sa revina la vara in urmatorul Pirates of the Carribean. Ne-a parasit si Salinger, ceea ce a fost doar o formalitate, cum dansul era retras din lume inca de dinainte sa se nasca Peter Steele, iar ultima carte i-a aparut acu vreo 50 de ani. Am tot sperat ca dupa moarte o sa ii descopere pe undeva manuscrisele cu continuari la Catcher in the Rye, la care a lucrat pe ascuns in ultima jumatate de secol, dar inca nu se aude nimic. Saramago, insa, s-a dus in plina glorie, tocmai pe cand devenisem un fanboy, ceea ce il face cel mai regretat om al anului in topurile personale, dupa Peter Steele. Apropo, Polirom tocmai i-a publicat blogul pe hartie. Sa n-o uitam pe Madalina Manole, fata draga care pana la urma s-a decis sa fie trista, oricat ar fi de pacat, si si-a luat si ea o pauza pe termen nedefinit. Pana la urma, dintre toti oamenii pomeniti mai sus si prin topuri, ea e singura cu care am un vinil in casa.

In timp ce astia au sters-o pe usa din dos, noi ceilaltzi inca suntem in plina criza. Pentru a contracara cu intzelepciune masurile austere mishelesti ale Basescului, am reactzionat preventiv si n-am intrat nici anul asta in dambul muncii, ramanand in continuare in cel rotund. Am ratat Sonisphere, cel mai complet festival muzical de pana acu de prin partile noastre. In schimb, s-a intamplat sa ma sincronizez in aprilie la Tilburg cu Neurotic Deathfest, cel mai important festival death metal al Europei. Am vazut cu ocazia asta trupe care mi-au incantat tineretzile, precum Carcass, Six Feet Under, Belphegor, Napalm Death etc. Din pacate am avut aceeasi senzatie ca acu 10 ani la Disneyland: feelingul ca am ajuns cu vreo catziva ani prea tarziu ca sa ma mai bucur de asa ceva. Cu exceptzia Bolt Thrower, care au meritat toti banii si i-ar merita oricand.

Va aduc la cunostiintza ca traseul in timp spre copilarie initziat acu juma’ de an printr-o revizionare maraton X-files merge bine, sunt la sezonul 4, mai am vreo suta si ceva de episoade si deja mi-am descoperit originea mai multor influentze, deprinderi si amintiri decat intr-o sedintza de psihanaliza. But the truth is still out there, where it should be. Doctor Who a scazut calitativ enorm, asa cum anticipam, odata cu sezonul 5 si intrarea cocostarcului de Matt Smith in papucii doctorului. Si macar de ar fi fost doar atat, dar parca odata cu sezonul asta si scenariile au devenit atat de outrageously illogic incat iti pierzi automat interesul pentru tot ce se inampla acolo. Sezonul 5 a avut un singur episod decent (Amy’s Choice). S-a redresat oleaca zilele astea odata cu Christmas special-ul, care e un fel de tribut la A Christmas Carol, de fapt asa ii si zice, si pentru care a fost racolat Michael Gambon in rol principal. E din ala cu scenariu tragic, storcator de lacrimi, fantezie din plin, colinde si gagici cu voci suave. Dar vedeta anului in materie de seriale e The Walking Dead, facut de Frank Darabont himself, care cu cele doar 6 episoade ale sale a ajuns candidat la Globurile de Aur si favoritul meu anul asta. E atat de serios si bine realizat incat a incantat fani (ai filmelor cu zombie ) si profani deopotriva. Revin cu articol separat curand.

2010 a fost anul in care am descoperit filarmonica, sauna, pe Billy Wilder si trupa Steel Panther. A fost anul in care am patruns into the greatest hive mind of all – facebook.  Si a fost anul in care am realizat ca toti anii care vor urma vor fi la fel. Sa-i dam inainte cu bilantzurile muzicale.

Photobucket

Fiind un an aiurea pe toate planurile, se cuvine sa incepem cu topul celor mai proaste albume. Nu neaparat proaste in mod obiectiv, ci mai degraba proaste fatza de asteptari si de valoarea/pretentziile trupei. Asadar, va ofer top 10 dezamagiri discografice 2010:

Spiritual Beggars – Return to Zero

Return to 0, indeed. Dupa o bijuterie ca Demons, ca sa compui un album care sa sune ca Iris tre’ sa te urasti tare mult. Au schimbat si vocalul. Return to 0.

Anathema  – We’re Here Because We’re Here

Cam senzatia din titlu am avut-o dupa prima ascultare: nu prea avem idee de ce suntem aici, dar parca nici nu ne-am da deoparte, asa ca hai sa zdranganim ceva acolo. Si a iesit un intreg album care suna ca introurile si interludiile de la Porcupine Tree.

Negura Bunget – Varstele pamantului

Dupa dramatica schimbare de componentza de anu trecut, Negura au ajuns sa sune ca o parodie a trupei originale. Tot albumul e doar intro-uri si outro-uri bombastice, cu umpic de muzica pe la mijloc constand in clisee preluate din vremurile bune ale trupei. Si totul e cantat/recitat cu o voce in care se simte de la o posta ca nu crede ce zice.

The Knife – Tomorrow in a Year

Tehnic, asta nu e o dezamagire, e o eroare de comunicare. Lumea astepta un album The Knife si s-a trezit cu un album strict utilitar, compus ca soundtrack pentru o electro-opera, in colaborare cu inca doua trupe si care consta in vreo doua piese cinstite, intercalate prin vreo ora de scartzaieli electronice care probabil dau bine pe scena.

Monster Magnet – Mastermind

Categoric, un an dezastruos pentru stoner. Oh, how the great have fallen… Au totusi un videoclip mishto la care o sa revin.

Therion – Sitra Ahra

Atat de bombastic incat am simtit cum ma ia cu diabet dupa prima ascultare.

Massive Attack – Heligoland

Cel mai boring album al anului. Nu se intampla absolut nimic acolo, cu toate colaborarile lor cu tot. Si i-am dat mai multe sanse decat merita ca sa imi spuna ceva. A tacut.

Antony and the Johnsons – Swanlights

Pedofilul meu preferat a fost cam neinspirat anul asta. Doar cu o voce calda si clampanit la intamplare la pian nu se face muzica pe care sa vrei s-o asculti mai mult de  o data.

Agalloch – Marrow of the Spirit

Nu-i prost defel, ca idee, doar ca am ajuns la o varsta la care ma scot din sarite automat trupele care imi lasa impresia ca se joaca cu timpul meu. Albumul asta putea fi lejer cu vreo doua treimi mai scurt fara sa piarda nimic. Numai ca, aparent, ideea unora de piesa epica sau “progresiva” e orice are peste 10 minute, iar la durata asta se ajunge prin vreo 3 minute de muzica si inca de trei ori atatea clape aiurea, vajaieli atmosferice si sunete suave din natura. La un scurt bilantz, albumul are o piesa faina si inca vreo doua jumatatzi decente din alte piese.

Burzum – Belus

Nu-i ca si cand as fi avut vreodata asteptari de la baiatul asta, dar asa un eveniment nu poate trece neobservat si asta era singurul loc unde se cuvenea sa amintesc de el. Plus ca sunt fericitul posesor al unui tricou cu moaca lui Varg, primit de la o persoana speciala pe vremuri, pe care il port in suflet si in dulap. Wotan mit uns!

 

Topul albumelor anului e mai subiectiv decat in alti ani, pe motiv ca nu prea am avut de unde alege. Asa ca am bagat chestii pe care le-am ascultat cu placere si consecventza anul asta, chiar daca nu sunt in mod necesar geniabile, plus albume care in mod normal ar fi fost doar mentziuni speciale. Deci diferentza intre top 10 si urmatoarele 10 care n-au ajuns in top e facuta strict pe criterii de mood si fitze. In ordinea crescatoare (aproximativ) a entuziasmului si ascultarilor, top 10 albume 2010:

Rob Zombie – Hellbilly Deluxe 2

albumul de rock industrial al anului

Danzig – Deth Red Sabaoth

albumul macho al anului. Piese precum Ju Ju Bone sunt instant classics

Pain of Salvation – Road Salt One

un album modest pentru Pain of Salvation, mare pentru lumea muzicala. Daca pe anteriorul album retzeta inovatoare era rap+metal progresiv, aici e blues + rock progresiv. Mai putin metalic, dar rezultatul e acelasi: pure awsomeness. And a bit of gayness, cum ii shade bine bluesului.

The Egocentrics – Love Fear Choices and Astronauts

si a venit ziua in care un album al unei trupe romanesti prinde un loc in top 10. In ultima decada, chestia asta s-ar mai fi intamplat doar cu ocazia ultimelor doua albume Negura Bunget, dar pe vremea aia nu aveam blog pe care sa fac topuri. The Egocentrics sunt trei baetzi din Timisoara, promovati initzial prin concerte ca post-rock, pe principiul ca orice muzica instrumentala pe chitara electrica tre’ sa fie post-rock. Ei canta un stoner psihedelic cu o complexitate instrumentala peste medie, fiind prima trupa romaneasca in pas cu vremurile, din cate am eu la cunostiintza,  si sunt laudati in afara de toate siteurile de specialitate. La noi mai tre’ sa treaca vreo 20 de ani pana ca rockerii tipici, ascultatori de black, death, gothic european si heavy metal din anii ’80, sa ia contact cu prezentul si sa-i aprecieze.

Mike Patton – Mondo Cane

Putine erau stilurile muzicale pe care sa nu le fi abordat Patton de-a lungul carierei, iar anul asta a mai marcat unul pe lista: cantzoneta italiana. Mondo Cane e o colectzie de coveruri dupa shlagare italiene de acu 40-50 de ani, acompaniate de o impresionanta orchestra si cantate cinstit, fara maimutzarelile  si subminarile postmoderne tipice lui Patton. Probabil s-a temut ca daca exagereaza ii da papucii gagica,  italianca de felul ei.

Audrey Horne – Audrey Horne

Audrey Horne canta un metal accesibil si foarte catchy. As putea folosi chiar termenul grunge, fara sa se supere nimeni. Albumul asta e ceva mai slab decat Le Fol si o placere vinovata a subsemnatului.

Grinderman – Grinderman 2

Nick Cave si Warren Ellis s-au intors anul asta cu un nou Grinderman, nu la fel de grozav ca primul, odata ce s-a pierdut elementul de noutatate, dar tot cu scartzieli de zile mari si titluri de piese plus versuri de milioane. Si unul din cele mai weird videoclipuri ever.

Nevermore – The Obsidian Conspiracy

M-as fi bucurat mult mai mult de albumul asta daca de la anteriorul nu s-ar fi intamplat doua chestii: Warrel Dane a scos album solo bestial; Jeff Loomis a scos album solo bestial. Lumea imi reproseaza: pai ce, te asteptai ca noul Nevermore sa fie albumul lui Dane suprapus peste al lui Loomis? Well… da. Nu vad de ce ar fi o asteptare nepotrivita. Cand lucreaza impreuna, cei doi crai ar trebui sa se potentzeze reciproc, nu sa-si puna betze in roate si sa ajunga la cel mai mic numitor comun. In schimb Nevermore au scos un album foarte simplutz si accesibil, comparat cu ermeticele Enemies of Reality si This Godless Endeavour. Si nu e nici la fel de sofisticat ca Dead Heart in a Dead World. Dar, intrucat vorbim despre Nevermore, chiar si asa n-a avut nicio problema sa intre in top

Kylesa – Spiral Shadow

Dupa albumul de top de abia acu un an, Kylesa au comis-o din nou cu Spiral Shadow, cel mai divers si, pana la ora actuala, cel mai bun album al carierei lor. De la hardcore la sludge si inapoi.

Enslaved – Axioma Ethica Odini

…………

Punctele de suspensie simbolizeaza cele cateva minute de asteptat sa va opriti din ras dupa ce ati citit numele albumului, ca sa pot continua postul. Bun, deci Enslaved sunt o trupa rara: dupa mai bine de 15 ani de cariera, 10 albume si un vizibil progres de la unul la urmatorul, in 2010 au scos de departe cea mai buna creatzie din cariera. Se mai apropiasera de cateva ori de nivelul asta, mai ales cu Isa, dar la vremea aia au fost sabotatzi de productzia gaunoasa. De data asta totul suna crystal clear, instrumentele sunt dozate perfect, iar compozitiile sunt orgasmice, un black metal progresiv cu growlinguri, voce clean lalaita in stil viking si tot ce vreti. Comparatzia inevitabila e cu ultimele albume Opeth. Zice lumea ca Akerfeldt plange cand asculta ultimul Enslaved. In fine, daca mi-ar fi zis careva acu 12 luni ca albumul anului pentru mine o sa fie un album de black metal, mai ales Enslaved, l-as fi muscat de nas. Deasemenea, e primul album nou pe care l-a ascultat Mircea in ultimii 10 ani 🙂

N-am pus niciun clip mai sus pentru ca pe contul meu de facebook am pornit countdown-ul albumelor anului cu cate un videoclip reprezentativ pentru fiecare. A se consulta aici

Photobucket

Urmeaza inca 10 recomandari care n-au mai prins autobusul pentru podium, dar sunt solide si, dupa cum ziceam, unele din ele ar fi fost acu in top daca batea vantul din alta directzie cand l-am incropit. In ordine alfabetica, avem cam asa:

Android Lust – The Human Animal

indie electronic de mare clasa

Black Label Society – Order of the Black

singura trupa de renume in domeniu care a scos anu asta un album cat de cat decent

Brendan Perry – Ark

jumatatea mai buna de la Dead Can Dance – cea masculina – a aparut cu un nou album solo care poate sta oricand langa cele mai mishto piese Dead Can Dance

Dark Tranquility – We Are the Void

daca nu scria Dark Tranquility pe el probabil nici nu-l bagam in seama. Dar cum sunt fan, nostalgia a castigat si acu mi-e simpatic. Album-sablon, cu piese facute dupa retzete verificate pe albumul anterior. Cea mai facila metoda sa-ti multzumesti fanii.

Dimmu Borgir – Abrahadabra

daca mai stateam putin inainte sa incropesc topurile, asta cu sigurantza ar fi intrat in primele 10. Devine tot mai catchy cu fiecare auditzie. De data asta au atins nivelul optim intre orchestra bombastica, chitara electrica si ragete.

Orphaned Land – The Neverending Way of the Warrior

evreii astia produsi de Steve Wilson se bucura atat de tare ca canta incat au pe albumul asta o gramada de piese, unele chiar foarte lungi, de unde si principala sa problema: durata. Soundul e impresionant, la fel si exotismul unelor piese, doar ca de la o vreme devin cam preachy si, in consectinza, cumplit de gay cu toate horele lor progresive despre pace si iubire fratzeasca.

Rome – Nos Chants Perdus

si Jerome a ajuns sa compuna piese pe pilot automat. Inca suna grozav de mishto, motivul pentru care albumul n-a pupat topul e tocmai faptul ca piesele sunt formulaice, dupa retzeta ultimului album, totul romantic si plin de viori, insa prea m-a lasat cu senzatia ca le-am mai auzit inainte.

Spiritual Front – Rotten Roma Casino

a fost unul din cele mai asteptate albume ale anului si, pana la urma, o dezamagire. Piesele alea sunt atat de sufocate de productzie incat au fost stoarse de orice urma de viatza si practic nici nu mai recunosti trupa – decat daca ai terminat un liceu de muzica si ai urechea formata. Singurul motiv pentru care nu l-am trecut la dezamagiri e ca, in sine, piesele alea sunt ok, le-am auzit live si suna a Spiritual Front. Doar productzia le-a ucis pe album.

Swans – My Father Will Guide Me Up a Rope to the Sky

Michael Gira a reformat trupa dupa 15 ani de moarte clinica, din pacate fara partenera sa de pe vremuri – Jarboe. Chiar si asa, albumul suna excelent.

Volbeat – Above Heaven, Beyond Hell

aceleasi observatii ca la Dark Tranquility – daca nu scria Volbeat pe el mi-ar fi trecut lejer pe sub radar.

Photobucket

Avem si doua mentziuni speciale, neincadrabile in alta parte:

Johnny Cash – American VI

stitzi vorba aia despre cum artistii adevarati nu mor niciodata? Johnny Cash a luat-o in serios si a scos, la 7 ani dupa ce si-a dat obstescul sfarsit, un nou album. Pe care ne anuntza inca din prima piesa: there ain’t no grave that can hold my body down. De fapt piesa in sine si atmosfera ei sunt geniale. Uite-aici. Unul din putzinii oameni pe care i-as clona.

Parazitii – Tot ce e bun tre’ sa dispara

trupa care spune lucrurilor pe nume. Mai putin in concerte, unde spune lucrurilor pe nume, mai putzin lucrurilor din familia semantica a cuvantului pula, pardon. O doza de misoginism ca pe albumele Parazitii e intotdeauna binevenita zilele astea. De fapt asta e lucrul pe care il au in comun Parazitii si Johnny Cash: sunt singurii care mai canta despre violentza impotriva femeii si o fac sa sune cool. Pana acu 40-50 de ani exorcizarea demonilor sexului slab prin cafteala rupta din rai era la ordinea zilei, iar efectele ei benefice erau omagiate peste tot – filme, muzica, cartzi. Apoi a intervenit ascensiunea feminismului si brusc nu a mai fost ok sa te afisezi artistic cu practici sanatoase de genul asta, chestie care intamplator a coincis cu declinul civilizatziei occidentale. In fine… daca nu putem schimba lumea, macar sa-i dam foc…

 

Ca sa fie complete topurile muzicale, trebuie pomenite si cele mai cool videoclipuri iesite anul asta. In ordinea crescatoare a valorii, top 10 clipuri 2010 (click pe titlul piesei to make the magic work):

1. Lady Gaga – Bad Romance (aceasta Marylin Manson a pop-ului)

2. Lady Gaga – Telephone (sper ca ati observat ca cele mai misto clipuri ale ei sunt regizate de Jonas Akerlund, unul din taticii black metal-ului, fost membru in Bathory si regizor al filmului meu preferat cu junkies – Spun)

3. Lady Gaga – Alejandro (am primit de la Mos Craciun tricou cu ea)

4. Grinderman – Heathen Child

5. Rammstein – Haifisch

6. Monster Magnet – Gods and Punks (not a good year for supervillains)

7. Dimmu Borgir – Gateways (white is the new black)

8. Kylesa – Tired Climb

9. Die Antwoord – Enter the Ninja (atentie la cameo-ul lui Leon Botha, cel mai faimos si longeviv suferind de progeria)

10. Die Antwoord – Evil Boy (ultima senzatie din Africa de Sud. Atentie la aborigenul cu atitudine)

Photobucket

 

In final – din diverse motive si in diverse feluri – oamenii anului:

1. Hit Girl

2. fam. Manelesux (dog excluded)

3. fam. Braica (mothers included)

4. fam. Satana

5. Mircea

Photobucket

Eco l’uomo!

Posted: November 25, 2010 in dead trees

Photobucket

Oricine a jucat vreodata Age of Empires II – iar daca n-a facut-o nu stie ce pierde – a aflat ca Frederic Barabarossa a fost una dintre cele mai interesante si hazlii figuri istorice. A fost incoronat rege al Germaniei in sec XII, pe cand Europa era intr-un tumult continuu, fragmentata in state-orase si statuletze care se bateau intre ele, papi care incercau sa le controleze pe toate, regi si nobili cu ambitzii, si, peste toate astea, cruciadele. Barbarossa avea o idee fixa, si anume de a reface Imperiul Roman. A si reusit sa fie incoronat de Papa ca Sfant Imparat Roman (peste o regiune ce cuprindea mostly Italia si Germania). Si-a petrecut cele cateva zeci de ani de imparatzit pe drumuri intre Germania si Italia, intrucat de cum pleca dintr-o regiune, statele carora le intorcea spatele se rasculau, se declarau independente si scoteau limba la el. Ba il mai avea si pe varul Henry the Lion, care ii promitea ajutor si ii dadea tzeapa in ultimul moment, incercand sa isi consolideze pozitzia in detrimentul lui Barbarossa, iar Barbarossa nu prea putea sa ii taie grumazul ca, deh, familia ii familie. Ambitzionandu-se sa participe personal in lupte, la un moment dat  a si disparut pe campul de batalie si a aparut in zdrentze dupa cateva zile, cand totzi il credeau dus de-a binelea. Sa mai adaugam si conflictul cu papalitatea, Barbarossa incercand prin tot felul de mijloace abile sa isi asigure primatul si sa isi legitimeze pretentziile de imparat roman fara a se supune Papei, care pe vremea aia era autoritatea morala suprema  printre tzarile crestine. Chestie care a culminat cu numirea unui anti-Papa care sa-i fie pe plac. Evident, cei doi papi s-au excomunicat reciproc imediat. Singurul lucru mai hazliu decat viatza lui Barbarossa a fost moartea sa: a plecat in a treia cruciada la batranetze, insotzit de cea mai numeroasa armata stransa vreodata in scopul respectiv. Atat de numeroasa incat nu incapeau in corabiile venetzienilor si ale genovezilor, asa ca a trebuit s-0 ia spre Ierusalim pe jos, via Constantinopol. Undeva prin Asia Mica, la trecerea unui rau, Sfantul Imparat Roman a plonjat sa faca o baie… si s-a inecat. A urmat un fenomenal caz de psihologie colectiva, intrucat oastea lui imensa, care ar fi putut sa mature pe jos cu tot Orientul apropiat, s-a demoralizat si au luat-o care incotro, multi s-au sinucis direct. Si asa a sfarsit a treia cruciada inainte sa inceapa. Totusi un oarecare nucleu s-a pastrat cu scopul de a duce cadavrul imparatului spre a fi inmormantat la Ierusalim, ceea ce au si facut, dupa ce au conservat trupul bagandu-l intr-un butoi cu otzet. Asta a fost Frederic Barbarossa.

Baudolino e un fiu adoptiv fictiv al lui Barbarossa, pe care imparatul il gaseste intr-un satuc italian intr-o noapte in care se ratacise prin mlastini. Prin ochii lui Baudolino vedem dintr-o perspectiva critica toata domnia lui Barbarossa. Si asta e doar prima jumatate a romanului. A doua jumatate vireaza puternic catre fantasy, odata cu moartea lui Barbarossa si calatoriile lui Baudolino in Orient.

Umberto Eco nu e un mare scriitor, n-a fost niciodata. Romanele lui sunt mijloace de defulare a eruditziei acumulate in faimoasa lui bibliotecoaie, in special din tomuri medievale pe diverse teme. Personajele vorbesc toate cu vocea autorului, sunt pretexte pentru show-off-ul erudit al lui Eco, poarta incontinuu discutzii in care arunca tone de informatzii istorice. Orice incercare serioasa de a analiza personajele sale e sortita ridicolului, ar fi o chestiune de tras cu tunul dupa mushte, asemanator cazului sublimei revistei waterytimes, unde se pot citi comentarii literare minutzioase, filosofice, crancene… la versurile trupei Lake of Tears. De fapt nici criticii nu-l iau in serios. Din ce am observat, atitudinea generala e de indulgentza amuzata,  ceva in genul: io-te semiologul, iar se joaca de-a scriitorul. Iar Eco asta si face cu romanele sale: semiologie aplicata, cum ar veni. Fara sa-i pese prea mult de dimensiunea literar-estetica a sutelor de pagini pe care le scrie.

Insa Umberto Eco e un tip cool. Se da mare cu a sa cultura si cu teoriile lui semiologice, insa stie sa te agatze, ca un bunic smecher, trecut prin multe, care isi deghizeaza amintirile despre Hitler si Stalin in povesti cu Imparatul Verde si Imparatul Rosu pentru a-ti capta atentzia. La baza, Eco scrie romane pulp, povestiri politiste in decoruri exotice. Si mai inteligente decat tot ce a produs Agatha Christie. Personajele vorbesc si se poarta natural, uneori sunt caricaturale, alteori doar simple, intotdeauna pline de umor. Chiar si cand se lanseaza in cate o tirada pe diverse teme istorico-filosofico-culturale o fac in stil colocvial, cu mult haz. Astfel, ca cititor, te identifici imediat cu personaje de acu 800 de ani. Eco are de toate pentru toti: un stil accesibil, transparent; poveste cu suspans si tematica exotica; personaje cu care e usor de relationat. Si, mai ales, tone de cunostiintze, in general de istorie si filosofie medievala.  Chiar si in Pendulul lui Focault, al carui plot e plasat in zilele noastre. Asta doar la primul nivel. Pentru cei dornici si capabili sa sape mai adanc, mai e si mesajul in sine, metafora si teoriile care alcatuiesc grosul romanelor lui Eco. Asa om mai rar.

Baudolino e al patrulea roman, aparut in 2000, si pare a fi o sinteza a temelor abordate in romanele anterioare, cel putin in Numele Trandafirului si Pendulul lui Focault, ca Insula din ziua de ieri inca n-am servit. Unul din subiectele in jurul caruia se invarte cartea pe tot parcursul ei e jocul de-a istoria, inventarea de oameni si evenimente fictive, consecvente cu realitatea, care ajung sa se insinueze in realitate prin faptul ca sunt crezute de destui oameni incat sa se propage, schimband practic istoria. Daca in Pendulul lui Focault personajele se distrau inventand conspiratzii cu templieri (si subminand complet Codul lui Da Vinci inca dinainte de aparitzie), in Baudolino, personajul omonim porneste de la o legenda a vremii despre un oarecare regat crestin al unui Presbiter Ioan in Orientul Mijlociu si se joaca, brodand in jurul presupusului regat, ca un hobby, din studentzie pana la batranetze, cand hoaxul devine o realitate acceptata printre contemporani si Baudolino insusi porneste in cautarea Presbiterului Ioan si a imparatiei sale populata de creaturi fantastice, unde curge lapte si miere, .

Cealalalt aspect, care aminteste de Numele Trandafirului, e intriga politista. Ultima parte a romanului e un whodunnit clasic, cu o crima, un cerc de suspectzi si un twist final, cel (presupus) ucis fiind Barbarossa, iar suspectii – Baudolino si prietenii sai. Eco se distreaza punand in scena chiar si secventa obligatorie in canonul genului, cand personajele sunt adunate la un loc si cel mai istetz declama: unul din noi e criminalul! Cum a fost ucis Barbarossa daca ziceam mai devreme ca s-a inecat? Deh, ce e istoria scrisa cand il ai pe Baudolino, martor la evenimente, care sa-ti povesteasca cum s-a intamplat de fapt?…

Dupa moartea lui Barbarossa, Baudolino si trupa lui – figuri istorice mai mult sau mai putin obscure pe care Eco  le foloseste ca personaje – o iau spre est sa caute regatul lui Ioan, moment in care cartea deraiaza din istorie in mit, orientul fiind populat cu popoare si creaturi peste care Eco a dat prin texte si bestiare medievale. Medievalii astia au stat aproape 1000 de ani cu lumina stinsa, orice curiozitate despre lumea din jur sau incercare de a investi in stiintza find violent inabusita de Biserica. Evul Mediu a fost o perioada in care, in mintea omului, orice era posibil – astrologie, vrajitorie, sfintzi facatori de minuni (unele dintre credintzele respective supravietzuind pana in zilele noastre, in capul celor cu mentalitatzi medievale) – pentru ca nu exista nicio metoda de infirmare. Iar lumea din jur era atat de putin explorata incat, nu doar ca n-aveau habar de forma planetei, dar acolo unde se termina teritoriul cunoscut – in general Europa si Orientul Mijlociu – incepeau miturile despre creaturi fabuloase, oceane fara sfarsit, tzari exotice opulente si chiar Paradisul Terestru. Pentru omul medieval viatza era plina de mister. Inca orice era posibil, pentru ca nu se inventasera mijloacele pentru a demonstra imposibilul. Iar lumea putea fi plina de miracole, pentru ca nu i se cunosteau limitele. Cateodata il invidiez pe omul asta medieval, care traia ca in Lord of the Rings, in Middle-Earth. In fine, ideea e ca ce nu se cunostea se umplea cu imaginatzia. Asa au aparut carti oculte, bestiare, manuale de vrajitorie, carti de geografie fantastica etc.

Orientul din Baudolino e tocmai orientul din speculatiile medievale. De cum depasesc zona Asiei Mici, personajele dau peste rauri de piatra, paduri care absorb lumina, bestii precum vasiliscul, manticora si alte unitati din jocurile seriei Heroes. Si in final isi petrec cativa ani intr-o zona populata de monopozi, ciclopi, pigmei care vaneaza cocostarci cu arcul, blemi, eunuci si alte creaturi ale Domnului. Baudolino chiar traieste o poveste de dragoste cu o ypolita – femeie satyr, jumatatea superioara gagica, jumatatea inferioara capra – ceea ce pune conceptul de zoofilie intr-o serioasa dificultate.

Eco surprinde din mers si ironizeaza obsesiile lumii medievale, chestie care face romanul si mai savuros. De fapt e nevoie de cunostiintze solide de cultura si civilizatzie medievala (traiasca Drimba!) ca sa prinzi toate aluziile si ironiile autorului la adresa unor particularitati ale vremii. Doua sunt luate extensiv in colimator. In primul rand obsesia pentru moashte, relicve sfinte – se facea in vremurile alea un trafic frenetic cu cuie din crucea pe care a fost rastignit Cristos, bucatzi din Arca lui Noe, tibii din scheletul apostolilor etc. Astfel ca la un moment dat Baudolino si prietenii sai isi castiga existentza fabricand relicve, si chiar pornesc spre Orient cu  Sfantul Graal si 7 capete de-ale lui Ioan Botezatorul la ei, in caz ca li se termina banii pe drum. In al doilea rand sunt celebrele erezii medievale provocate de disputele asupra naturii raportului dintre Tata si Fiu in Sfanta Treime. Eco nu iarta – toate rasele orientale pe care le-am pomenit – monopozi, ciclopi, blezi, panoti – au propria teoria asupra problemei si, in ciuda faptului ca unii au un singur picior, altii un singur ochi, ei nu reusesc sa se deosebeasca intre ei decat prin conceptzia asupra Treimii, acuzandu-se  tot timpul reciproc de erezie. Ironia e delicioasa.

In fine, trebuie sa mentzionez umorul. Eco te face sa te prapadesti de ras in timp ce te invatza. E profesorul pe care toti am vrea sa-l avem. Umorul lui e cu atat mai dezarmant cu cat scoate capul printre discursuri stufoase pe teme culturale si evenimente istorice tragice. Sau mai degraba tragi-comice, in cazul domniei lui Barbarossa. Secventze precum asaltul Alexandriei, reactzia cetatenilor intorcandu-se in orasul proaspat botezat, cu numele schimbat (“vaaai, ce oras frumos! parca seamana umpic cu ala in care locuiam inainte, cum ii zicea oare…”) sau moartea tatalui natural al lui Baudolino (care in ultimul moment are o viziune cu nevasta-sa in rai – care arata “ca staulul nostru unde tinem vacile, numai ca mai curat” – si incepe sa o injure ca a pierdut furca de curatzat balega) sunt de un haz major.

Recapituland, Baudolino e un roman fizolofic, istoric, umoristic, de aventuri, fantasy si politzist.  N-am mai intalnit toate genurile astea la un loc de la Biblie incoace. Ar mai fi si postmodern, zice lumea, datorita intertextualitatzii care abunda, insa zice aiurea, nu intertextualitatea e criteriul de baza in postmodernism, ci autoreferentzialitatea, autoironia, naratziunea constienta de sine. Iar astea, din fericire, lipsesc. Lectura obligatorie pentru cei care au o slabiciune fatza  de cel putin unul din genurile pomenite.

Povestiri alese

Posted: November 18, 2010 in dead trees

Photobucket

Cand sunt intr-o librarie, ochii mei bine antrenatzi trec automat peste cartzi cu asemenea copertzi, cam la fel cum cititorii de bloguri privesc cu reticentza sau evita din principiu o recenzie a unei cartzi care incepe cu poza unei astfel de copertzi. S-a intamplat insa ca de data asta, fiind in libraria cu pricina, sa imi cobor privirea la numele scriitorilor de sub farfuria aia lucioasa si sburatoare, chestie care m-a motivat in continuare sa si deschid cartea si sa ma uit la cuprins. Oh, boy, cum mai inseala aparentzele cateodata. Volumul asta contzine intre copertzile alea oribile cele mai faimoase, reprezentative si premiate nuvele SF din ultimii 25 de ani.

Cartea e una dintre ultimile aditzii in seria Mammoth Books, colectzie care, din cate am vazut pe pagina cu also available, antologheaza tot ce prinde, de la The Mammoth Book of Pirates la Mammoth Book of Gay Erotica, Prophecies, Celebrity Murders sau Zombie Comics. Probabil astfel se explica si coperta de kkt. Nefiind publicata intr-o serie specializata pe asa ceva, s-o fi incercat marketarea volumelor prin ceea ce considera coordonatorul a fi cea mai iconica imagine a genului. De unde deduc ca oamenii astia au impresia ca SFul e citit exclusiv de acea categorie de populatzie neajunsa inca la varsta capacitatzii de exercitziu. N-as vrea sa stiu ce imagine au pus pe aia cu Lesbian Erotica.

Cele 13 nuvele au fost selectate si adunate laolalta de Gardner Dozois, antologator de profesie, omul care scrie cele mai seci introduceri, dupa cum am avut sansa sa observ. Si se achita de prezentarea materialelor folosind obsesiv epitetul powerful. Intamplator, cam toate nuvelele din volum chiar sunt powerful, in sensul de bine scrise, indiferent de subiect. Cu o exceptie. Alastair Reynolds n-avea ce cauta in cartea asta. Sau in oricare alta, daca ma-ntrebati pe mine.

Cateva observatzii generale: in primul rand, short SF novel e felul editorilor de a zice nuvela. Adica poveshti osciland intre 50 si 100 de pagini, destul de lungi incat daca sunt proaste sa itzi creeze oareshce frustrari pana dai de final, destul de scurte incat daca sunt bune sa vrei sa vezi ideea dezvoltata intr-un roman (ceea ce s-a si intamplat cu vreo cateva ulterior). In al doilea rand, s-ar parea ca premiile alea nu se dau/dadeau chiar atat de aiurea. Nuvelele faimoase si premiate cu Hugo si/sau Nebula mi-au parut si cele mai reusite.

Cam jumatate din nuvelele din volum sunt undeva intre excelente si perfecte. Dintre astea, doua mi-au mers la inima, le recomand oricand, oricui:

Robert Silverberg – Sailing to Byzantium (1985)

Nebula ’86. E povestea unui cetatzean din zilele noastre azvarlit intr-un viitor nedefinit in care Pamantul are maxim 5 orase simultan, orase reconstruite din istorie sau chiar din mitologie, care sunt daramate periodic pentru a lasa loc altora, iar locuitorii sunt intr-un du-te vino permanent intre ele, turisti in propria lume. Partea misto e ca Silverberg nu se incurca cu explicatzii stiintzifice, nu ne spune cine si de ce. Ceea ce e foarte cool pentru ca in felul asta se da o dimensiune universala, simbolica si chiar absurda unei lumi in mare parte pustii in care toti sunt nemuritori, toti  se misca frenetic retraind capitole din istorie si nimeni nu-si pune intrebari, nimeni nu are nevoie de nimic, nimeni nu urmareste niciun scop. In afara personajului principal, care e prins in fluxul turistilor cautand intrebari, fara sa-si aminteasca mare lucru despre trecutul lui sau despre cum a ajuns in zona. Pana la urma povestea are un twist inteligent si cauzator de depresii, dar nu asta conteaza. Ci faptul ca Silverberg ne poarta prin Alexandria (aia din Egipt, nu din Oltenia), Mohenjo-Daro, Beijing. Sau Asgard si New Chicago. Si o face cu multe detalii si culoare, chestie care da din plin substantza si greutate materialului. Se vede ca omul a petrecut ceva timp cu documentarea, cinste lui. Pe alocuri povestea e de-a dreptul lirica, mai ales ca are in centru un love story intre presupusul calator in timp in cautare de sens si raspunsuri si o localnica travel-frenzy.

Greg Egan – Oceanic (1998)

Hugo ’99. Stiti genul ala de cronici pretentzioase care descriu cate o carte ca fiind “despre natura credintzei si drama unui om in cautarea sensului intr-o lume plina de incertitudini”?. Well, Oceanic e fix despre natura credintzei si drama personajului in cautarea sensului intr-o lume plina de incertitudini, lume care intamplator e o planeta acoperita de oceane, intr-un viitor indepartat. Lumea asta e colonizata din vremuri imemoriale de indivizi ale caror scopuri intre timp s-au pierdut iar speculatziile asupra lor au s-au transformat in religia descendentzilor. Unul dintre descendentzii astia isi traieste copilaria intr-una din corabiile-casa pe ocean si, fiind habotnic religios sub influentza fratelui mai maricel, isi petrece timpul frustrandu-se legat de autenticitatea credintzei sale in Dumnezeu si in fiica ei, Beatrice, care s-a jertfit pentru bunastarea omenirii. Fortza credintzei sectei din care face parte personajul se trage din experientza mistica pe care si-o provoaca enoriasii printr-o procedura asemenea botezului: se agatza cu o franghie, isi leaga un bolovan de picior si se arunca in ocean, stand acolo pana ii cuprinde epifania. Experientza are ca rezultat o senzatzie ca cineva acolo sus ii iubeste, senzatie care ii insotzeste pe tot parcursul vietzii. Numai ca personajul nostru creste mare si se face biolog, astfel incat ajunge la o “revelatzie” stiintzifica asupra credintzei si a senzatiei de bine pe care a avut-o pe tot parcursul vietii. Si asa incep intrebarile specifice lui Egan: are rost sa dezvoltam concepte precum constiintza, in conditziile in care suntem atat de conditionati genetic, biologic, social in tot ceea ce simtzim si decidem? faptul ca iei niste decizii bune dar din cauze gresite te invalideaza ca persoana? si mai ales: cum te impaci cu ideea de imortalitate in conditiile in care, daca largesti suficient sistemul de referintza, iti dai seama ca Universul e limitat in timp si la un moment dat o sa se stinga ultimul bec? Cu cat traiesti mai mult, cu atat ai mai mult de pierdut. Nuvela asta imi provoaca cate o noapte ulterioara de betzie de cate ori o citesc.

Celelelalte povestiri de nota 10:

Joe Haldeman – The Hemingway Hoax (1990)

Hugo, Nebula ’91. Povestea incepe cu un scriitor amator si un escroc profesionist care se sfatuiesc sa faca un ban in plus falsficand niste scrieri pierdute din tineretzea lui Hemingway, cam cum l-am avut noi romanii, fara sa stim, pe Patrick Herbert in anii ’90 care a aparut in librarii de nicaieri cu un nou roman din seria Dune. Si prin cauzalitati nu lipsite de ironie, hoaxul ajunge sa aiba consecintze grave asupra acestui Univers si a inca catorva paralele. Astfel ca e nevoie de interventzia unui soi de time police, care trimit un agent sa rezolve problema. Treaba se complica, pentru ca de cate ori e ucis, falsificatorul se muta cu amintiri cu tot intr-un univers paralel in care backgroundul sau devine progresiv tot mai asemanator cu al lui Hemingway. Si de data asta nuvela se bazeaza pe o documentare la sange. De fapt am aflat mai multe despre Hemingway in alea 100 de pagini decat m-am gandit vreodata ca voi vrea sa stiu. Pe langa asta, povestea se desfasoara in stilul lui Haldeman din vremurile bune, cu mult umor, ironie si replici misto.

Nancy Kress – Beggars in Spain (1991)

Hugo, Nebula ’92. Povestea e un what if clasic si fascinant pornind de la premisa modificarilor genetice care reusesc sa inlature nevoia de somn. Cum ar trai cineva care nu doarme niciodata si, mai ales, cum ar reactziona cei din jur? Ideea e exploatata satisfacator, aproape complet, in stil cronica. Adica pe fast forward, din punct de vedere al personajelor. Acum se nasc, pe pagina urmatoare merg la scoala, pe urmatoarea sunt deja studentzi si tot asa.

Ian McDonald – Tendeleo’s Story (2000)

Tendeleo e o gagica mititica dintr-un sat din Africa a carei familie se confrunta cu eternele probleme din zona: saracia, bolile, mizeria si o infectzie extraterestra care avanseaza incet si sigur, modificand tot in cale.  Povestea e foarta frumos scrisa, descriptiva si plina de momente lirice. Si e tratata in stil oblic, strategie pe care o folosesc scriitorii de SF promovati ca mainstream – adica tematica SF e doar un background, povestea concentrandu-se asupra unor personaje marunte care nu afecteaza mersul evenimentelor, nu trec prin aventuri eroice pentru a afla raspunsuri si a schimba ceva, ci se adapteaza doar la situatzie. Nuvela e parte din Chaga Saga lui McDonald, o serie de cateva romane si nuvele care au in centru plaga asta – chaga – care mananca tot in cale si scuipa in urma ei reliefuri si constructzii exotice si misterioase. Zice autorul ca chaga e o metafora pentru colonialism, globalizare sau schimbare. Povestea functzioneaza bine si la nivelul asta, mai ales ca efectele chaga se dovedesc a nu fi atat de nasoale cum pareau la prima vedere, dimpotriva, asa ca mare parte din nuvela e de fapt despre reactzia la schimbare si rezistentza la nou.

Ian R. MacLeod – New Light on the Drake Equation (2001)

Daca as fi scris cronica imediat dupa ce am citit cartea, probabil nuvela asta ar fi intrat in categoria de mai jos, insa de atunci a crescut in amintire. E o poveste lenta si melancolica a unui geek din viittorul apropiat, obsedat de proiectul SETI si cautarea semnelor de viatza inteligenta in Univers. Lumea se schimba, evolueaza in jurul lui, in timp ce el isi petrece viatza singur cuc intr-o rutina drastica undeva pe un deal in Franta cu un telescop si cantitati respectabile de alcool. Grosul nuvelei e dialogul dintre tip si fosta gagica, care il viziteaza intr-o noapte la batranetze si deapana amintiri cu nostalgie, isi evalueaza realizarile, isi pun pe masa regretele. Apoi gagica pleaca si el se intoarce la telescopul lui. They have to be somewhere out there…

Restul nuvelelor sunt tot la inaltzime din punct de vedere al scriiturii sau al rotunjimii personajelor (sa nu uitam exceptzia, totusi), insa nu par a duce undeva, n-au nici poanta, nici morala sau pur si simplu nu mi-au parut mie suficient de ambitzioase:

Walter Jon Williams – Surfacing (1988) – despre un biolog marin mizantrop care sta in barca lui, undeva pe o planeta colonizata, si studiaza limbajul unor balene extraterestre

James Patrick Kelly – Mr Boy (1990) – despre bogatanii dintr-un viitor apropiat in care ingineria genetica le permite celor care isi permit, cum ar veni, modificarea corpului in moduri care tin mai degraba de absurd decat de stiintza. Mr Boy e un tip de vreo 30 de ani care arata si traieste ca la 10, locuind in maica-sa, care e o varianta miniaturala a statuii libertatzii. Gaselnitzele astea sunt de fapt destul de mishto, odata ce treci peste senzatzia initiala de too weird to be plausible, insa povestea nu-i prea grozava.

Michael Swanwick – Griffin’s Egg (1991) – intr-un viitor destul de plauzibil in care Luna e folosita pe post de parc industrial, se descopera un mod de a controla enzimele si fluxul chimic din organism, chestie care are ca principala aplicatzie controlul voluntar asupra starilor de spirit si sentimentelor. Problema e ca povestea se termina acolo unde ar trebui sa inceapa.

Frederick Pohl – Outnumbering the Dead (1991) – e povestea ultimului muritor, intr-un viitor in care moartea a fost eradicata definitiv pentru toata lumea. Personajele principale sunt totzi actori faimosi de teatru, astfel ca nuvela e foarte savuroasa, satirizand viatza superficiala a celebritatzilor. O buna bucata din poveste tine de incercarea de a pune in scena tragedia lui Oedip si e amuzant cum evolutzia societatzii in general schimba perceptzia asupra operei – dialogurile sunt adaptate la argoul vremii iar actorii rad de se prapadesc de cate ori in piesa moare cineva

Ursula K. LeGuin – Forgiveness Day (1994) – nuvela are acelasi setting ca majoritatea scrierilor autoarei – universul Ekumen – si e despre o ambasadoare si bodyguardul ei care sunt luati prizonieri in timpul unei revolte politice si tinutzi intr-un beci cateva saptamani, timp in care isi povestesc trecutul, se modeleaza reciproc si, evident, se indragostesc. Ca in orice scrie LeGuin, psihologia personajelor e beton.

Maureen McHugh – The Cost to Be Wise (1996) – dintre toate nuvelele din volum, asta mi s-a parut cea mai fara cap si coada. E despre un conflict intre doua triburi pe o planeta colonizata si apoi uitata, in contextul vizitei primilor straini dupa multa vreme.

In fine, volumul se incheie din pacate cu Turquoise Days (2002) a lui Alastair Reynolds, autor a carui ambitzie si prolificitate sunt invers proportzionale cu calitatea. Nuvela e plasata in Revelation Space-ul lui Reynolds si, ca si orice altceva scris de el, e cam ca o banda desenata de la Marvel fara poze: personaje si replici puerile, actziune rapida cu comploturi si tradari etc. Singurul lucru interesant e decorul, ideea de Pattern Jugglers fiind destul de mishto. N-o sa pricep niciodata cum de a ajuns baiatul asta atat de popular.

 

Photobucket

Pe Chris Nolan l-am trecut pe lista de regizori de urmarit de la genialul Memento incoace. Aparitzia lui Batman Begins am ratat-o pentru ca pe vremea aia gagica mea n-a vrut sa ma duca la filme cu lilieci si a durat vreo juma de an pana am recuperat, timp in care devenisem chiar si eu oleaca suspicios, cum franciza Batman era in deriva la ora aia, dupa ce o terfelise Joel Schumacher bine de tot. Am fost fan The Prestige. Pastrez inca posterul cu Jokerul din Dark Knight pe peretele din camera.

Posterele cu Inception sunt la randul lor demne de pus pe perete, arata grozav. Marea problema a filmului, si motivul pentru care am strecurat atatea prin articol, e ca ceea ce vezi in postere e fix ceea ce filmul nu e. Sa o luam metodic (si pe cat posibil fara spoilere): pana la ora asta a aflat toata lumea ca Inception e un heist movie futuristic in care o ceata de indivizi patrund prin visele oamenilor ca sa fure informatzii. Visele au propria arhitectura, care poate fi modificata constient de cineva care stie ca viseaza si e bine antrenat. In vis nu exista termenii de realism si logica. Tot ce ti se intampla pare logic si realist pana te trezesti. Dreams feel real while we’re in them. It’s only when we wake up that we realize something was actually strange – zice la un moment dat un personaj. Chestiile astea le stie oricine, de-aia s-a inventat termenul de oniric. Si filmul bate moneda pe treaba asta destul de insistent in prima faza. Ei bine, pentru un film care se desfasoara in proportzie de 80% prin vise (sau 100%, depinde cum interpretezi) Inception nu are nimic oniric, nimic suprarealist, dupa cum promit posterele. Cu toate premisele stabilite, care nu sunt doar enuntzate, ci si exemplificate in prima parte, Inception se desfasoara in decoruri cat se poate de conventzionale. Deja secventza cu Parisul impaturindu-se ca un covor (aia din trailer) e iconica. Din pacate nu doar ca e singura, ci e si folosita la inceput, pe post de tutorial. Macar daca o foloseau in punctul culminant sa scoata personajele din ceva situatzie imposibila. Se vorbeste de paradoxuri arhitecturale. Dupa un sfert de ora jubilam vazand ecranizari dupa desenele lui Escher. Si peste alea s-a trecut rapid, tot in regim de tutorial. Se vorbeste de labirinturi arhitecturale, create de indivizi specializati in arhitectura visului. Singurul labirint pe care l-am vazut in film a fost unul desenat cu pixul pe foaie de Ellen Page. In rest trei sferturi din film personajele se bat si se urmaresc printr-o intersectzie, intr-un hotel si pe o partie de schi. Tot ce ramane din minunatziile enuntzate in prima parte e un tren care trece prin centrul orasului si o bataie grozava pe un hol in regim de gravitatzie zero.

In general mi se pare cam de kkt sa judeci un produs in functzie de ceea ce nu e si in functzie de asteptari, care sunt subiective si depind de efortul depus intru informare de cel care si le face. O dezamagire pe criteriile astea spune cam totul despre spectator si nimic despre film. Insa in cazul asta nu e vorba de asteptari, ci mai degraba de promisiuni. Filmul asta efectiv isi seteaza niste premise, teoretizeaza niste chestii, iti da pe la nas cu o serie de minunatzii vizuale si conceptuale, apoi isi baga picioarele si face stanga-mprejur. Nolan promite spectacol, promite mai ales inventivitate vizuala si in final ne ofera o varianta mai sofisticata de James Bond. Sau Ocean’s Eleven. Asta la nivel de suprafatza.

Am tzinut sa pun paragrafele anterioare mai la inceput pentru ca Inception e  un film exceptzional si asta e impresia cu care vreau sa ramai la urma, draga cetitoriule. Elementul revolutzionar e faptul ca premisele povestii impun structura neconventzionala a filmului, ca in Memento. In Memento amnezia pe termen scurt a personajului a dus la desfasurarea intregului film in marshalier. In Inception, premisa cu visele impartashite si stratificate face ca filmul sa avanseze spatzio-temporal nu inainte, ci mai degraba in jos. E primul film din istorie in care se poate vorbi la propriu de profunzime narativa si poveste multistratificata. Iar decalajele temporale intre nivele dau nastere la niste situatzii delicioase.

Al doilea element genial e intriga in sine. If you can steal an idea, why can’t you plant one there instead? Strategia pentru a face asta, in jurul careia se invarte filmul, e fascinanta. Cum sugerezi cuiva o idee, chiar si in vis, astfel incat subiectului sa i se para ca ii apartzine?  Si aici trebuie adaugat ca filmul e foarte bine documentat psihologic, de la mecanismele de baza ale ideii de vis pana la subconstientul colectiv. Doar ca undeva pe drum a preferat sa uite ca visele sunt oleaca suprarealiste, ca in vis orice e posibil, mai ales cand ai un arhitect special angajat sa se asigure de asta, si nu ai nevoie de partii de schi si hoteluri.

Inception contzine si o intreaga ceata de actori dragi mie. Sper ca cine a vazut filmul a observat ca Di Caprio joaca acelasi rol ca in Shutter Island – il bantuie nevasta moarta si copii, e certat cu realitatea. Si mai sper ca ati observat si cat de bine seamana Joseph Gordon Lewitt cu raposatul Heath Ledger. Asa, in perspectiva noului Batman pe care il pregateste Nolan, if you see what I mean. De Ellen Page m-am indragostit in Hard Candy, am fost dezamagit sa o vad crescuta, in rol de femee matura. Apropo, in film o cheama Ariadne si se ocupa cu construit labirinturi (Ariadna, labirint… get it? get it?). Frantzuzoaica mea preferata, Marillon Cotillard e adorabila, ca intotdeauna. Probabil auzind ca Non je ne regrette rien e un plot device in film, s-a bagat si ea sperand ca o lasa sa cante. Mai e pe undeva pe acolo si Michael Caine, o prezentza intotdeauna incantatoare, care s-ar parea ca atata timp cat sta in preajma lui Nolan e condamnat sa il joace tot pe Alfred, indiferent de film.

La capitolul referintze, comparatzia cu James Bond nu era peiorativa. Nolan insusi a fost influentzat direct de filmele respective si le-a omagiat la greu prin Inception. La fel si cu Odiseea Spatziala (exista cel putzin 3 cadre mishto furate cu stil si respect din filmul lui Kubrick). Inevitabilele comparatzii cu Matrix, in schimb, sunt  supralicitate. Dincolo de intriga legata de chestionarea realitatzii, asemanarile tind spre zero, iar intriga respectiva e veche de cand lumea, nu a nascut-o Matrix. Asta e ca tendintza aia in literatura de a pune eticheta kafkian pe orice chestie care contzine o oarecare doza de absurd.

Inception e unul din blockbusterele alea rare care infratzeste pe devoratorii de popcorn cu intelectuali, pe cinefili cu muritorii de rand, pe Basescu cu bugetarii etc. Singurul lui bai e ca putea cu usurintza sa fie mult mai mult, cel putzin vizual. Cand s-au aprins luminile in sala la final traiam senzatzia asta ca pe o frustrare personala, ca pe un examen picat primul sub linie. Ah, iar compromisul cu ratingul scazut – PG13 – ma scoate din sarite din printzipiu. Chiar daca ceea ce am vazut m-a tzinut destul de ocupat incat sa nu simt nevoia de injuraturi inventive, galetzi de sange sau sex agramat.

In fine, pana la una alta, Inception ramane cel mai apropiat lucru de o ecranizare dupa Ubik al lui Philip Dick. Sfarsitul e practic identic.

Photobucket
Photobucket

TIFF 2010, episode I

Posted: June 7, 2010 in moving pictures

Photobucket

Anul asta a fost prima editzie a TIFFului la care am intrat in atmosfera festivalului. Cu lectzia invatata din anii trecutzi am evitat frustrarile cumparand din timp bilete la sectziunea Competitzie (unde pare a fi cea mai mare inghesuiala) sau mergand la sectziunea Umbre (unde nu e niciodata inghesuiala, fiind vorba de sectziunea pentru filme neserioase). Asa ca anul asta n-am ratat nicio zi de festival, dar nici nu m-am abuzat incalcandu-mi printzipiile si iesind din casa in timpul zilei. La capitolul lucruri bune si impliniri personale marcam urmatoarele:

  • participat la premiera variantei restaurate din Metropolis. ‘t was glorious sa vezi cel mai mare cinematograf din oras plin ochi la un film mut de acu vreo 80 de ani. Cu soundtrack live de muzica electronica foarte zglobie, ca sa tzina atentzia publicului treaza pe parcursul celor 3 ore. Despre Metropolis si Fritz Lang am biscutat aici. Am invatzat recent de la o mini-bloggeritza ca un clip pe youtube face cat o mie de cuvinte, asa ca luatzi de aici una dintre cele mai mishto secventze din toate timpurile. Apropo de restaurari, Republica are mare nevoie de una, scaunele alea sunt tortura curata.
  • vazut cel mai mare numar de filme de cand exista festivalul
  • participat la deschiderea oficiala, facut cu mana de pe covorul rosu in Piatza Unirii, unde in fiecare seara s-a proiectat cate un film pe ecranul gonflabil in atmosfera de sarbatoare. Mai putin cand am vrut eu sa merg. In seara aia a plouat.
  • gafa adorabila a lui Chirilov la aceeasi deschidere, cand a urcat el pe scena sa ne spuna ca nu organizeaza festivalul ca sa devina celebru si ca daca ar fi tzintit la asta s-ar fi facut politician. Apoi i-a dat cuvantul politicos domnului primar.
  • amploarea festivalului. Anul asta s-a simtzit atmosfera de sarbatoare prin tot orasul, mai ales datorita proiectziilor din centru, unde in fiecare seara militzienii au inchis traficul, compromis care pana acu n-am vazut sa fie facut decat pentru festivalul berii si stari de necesitate.
  • participarea lui Wim Wenders, unul din regizorii mei preferatzi
  • un prim pas in directzia mult-asteptatului film romanesc cu zombie, facut de TudorLovesick Giurgiu impreuna cu Aronsomitate in domeniul filmelor cu zombie Biro

Raportam la sectziunea chestii nasoale:

  • am ratat atat proiectzia Dracula (versiunea spaniola) de la Bontzida (acompaniata de Gary Lucas, un chitarist fain) cat si proiectzia Dracula (versiunea americana) de la Opera. N-a fost asa mare bai, ca oricum varianta cu Bela Lugosi o stiu pe de rost. Despre Tod Browning si Dracula am scris aici, pe vremea cand eram un bloger prolific.
  • anul asta au fost doar 3 seri la drive-in si n-am avut ce vedea in niciuna din ele.
  • m-am intalnit la mall cu prima mea gagica. Eu mergeam la TIFF. Ea, cu un bratz de popcorn, la Prince of Persia. Unde sala era plina. Teribil. Noroc ca ne-am despartzit in clasa a patra, inainte ca divergentze de genul asta sa devina o problema.
  • nu m-am intalnit cu Wenders. Si n-am fost la niciunul din cele 3 filme ale lui din cadrul festivalului – documentarul nu prezenta interes, Don’t Come Knocking il vazusem si e slabutz, iar pentru Until the End of the World astept de vreun an starea de spirit potrivita.
  • Am facut ingrijorator de multe alegeri proaste. In conditziile in care s-ar parea ca au fost destule filme bune, din ce am auzit acu, la inchiderea editziei. Oricum, la un festival de 250 de filme, majoritatea foarte noi sau foarte obscure, e mai mult o chestie de loterie treaba cu alegerea.

Atentziune, povestile de mai jos sunt cu spoilere. In primul rand pentru ca majoritatea filmelor de la TIFF n-0 sa fie vazute de  nimeni niciodata in afara festivalului sau daca unele o sa intre in circuit asta o sa se intample peste destul de mult timp incat sa fi uitat ca ai citit undeva despre ele. In al doilea rand pentru ca iar am nimerit la o gramada de filme proaste sau fara vlaga care suna mult mai bine povestite decat vazute.

Soul Kitchen – filmul din deschiderea oficiala a TIFFului s-a dovedit a fi o comedie mult prea usoara si nesofisticata. Mai ales ca de la un regizor neamtz de originie baiazidiana, care a facut ceva valva la TIFF in anii trecuti, ma asteptam la mai mult decat un feel-good movie de inspiratzie americana. Soul Kitchen ii zice restaurantului de categoria Z unde personajul principal e patron, bucatar si grec. Asta pana isi angajeaza un bucatar isteric si atat de priceput incat nu-l vrea nimeni pentru ca gateste mancaruri prea exotice si scumpe si arunca cu kkt in gusturile clientzilor care ii critica mancarea. Care bucatar, apropo, e singurul personaj ok din film. Si grecul nostru, care la inceputul filmului face hernie, penduleaza cu dureri de spate intre gagica care pleaca in China si, satula sa nu i se acorde prioritate, se cupleaza cu un chinez cu un cap mai mic decat ea; fratele proaspat iesit de la inchisoare care vrea si el un post la restaurant; colegul de liceu perfid care vrea sa-i cumpere carciuma cu orice pretz si problemele cu taxele. In ultimul sfert de film toata lumea isi rezolva problemele, dupa indiciile plasate in primele trei sferturi cu subtilitatea tipica unei comedii romantice pentru coafeze. A, apare si Udo Kier intr-un rol meteoric de corporatist infect dependent de tic-tac-uri. 5.50/10

Amer – un experiment cinematografic reusit. Un film tare prost. Experimentul consta in joaca cu elementele formale si cliseele horrorului clasic italian aka giallo. Din punctul asta de vedere, filmul e un tribut sau parodie (in functzie de simtzul umorului si starea de spirit in care te afli cand vizionezi) a stiului initziat de Mario Bava, Lucio Fulci si mai ales Dario Argento (care, apropo, tocmai a scos un tribut propriu in cinstea genului, caruia ii zice chiar Giallo). Insa autorii nu par a se fi prins ca un film, oricat de artistic si style-oriented, spune in primul rand o poveste. Altfel e doar un exercitziu cinematografic pe care sa il aratzi colegilor de breasla care sa comenteze, invetze si eventual sa te bata pe umar pentru grozavele abilitatzi tehnice. Desigur, when all else fails, poti , ca autor, sa invoci suprarealismul si atunci problema va fi a privitorului, incapabil sa perceapa simbolurile adanci ale operei tale. In fine, in masura in care se preteaza la povestit, Amer asta e un film in trei seventze: in prima o fatuca se preumbla printr-un conac dintr-o camera in alta pe unde da ba de o bunica sinistra (in stilul filmelor japoneze cu fantome), ba de bunelu mort pe pat, ba de parintzi care fac el sexo. In secventza a doua fatuca se face fata si se plimba pe o faleza cu mama, iar in ultima parte se intoarce femee in toata firea la conacul prin care se preumla in prima parte, unde face o baie fierbinte si se fugareste cu un nene care nu mai stiu ce cauta pe acolo. Toata pseudo-povestea asta e prezentata intr-o ora si jumatate de prim-planuri cu cate o fatza, un ochi, o mustatza, un fir de par, o fusta fluturand si sunete pregnante de ochi clipind, dintzi scrashnind, nasuri respirand. Daca Amer ar fi fost un film mai degraba decat un exercitziu de stil ar fi putut fi pentru giallo-ul italian cam ce a fost Grindhouse pentru exploitation-ul american. 4/10

La Hordede departe cel mai entertaining film al editziei, ca sa incep entuziasmat cu concluzia.  Un horror, cinstit, fara pretentzii, dar si fara compromisuri, la fel ca personajul principal. Pulp fun at its best pentru cei care stiu sa se bucure de viatza. Si un film cu zombie asa cum n-am mai vazut demult. Si nu orice fel de film cu zombie, ci un film frantzuzesc cu politzisti, gangsteri si zombie. Cu asta si-au spalat francezii vreo 10 ani de pacate cinematografice. Se facea ca o gashca de politisti merg incognito (adica cu ciorapi in cap) sa razbune moartea unui coleg. Colegul fusese scos din uz de un clan de nelegiuitzi care isi fac veacul intr-un bloc de la periferie. Si asa intens se rafuiesc ei acolo in bloc, incat nu observa ca afara venise sfarsitul lumii si cam toata lumea se facuse zombie. Dar nici nu se termina bine de rafuit ca vine un vecin sa-i manance, politisti si gangsteri deopotriva, ocazie cu care cei mai dezghetatzi dintre ei observa ca zombii sunt cea mai nediscriminanta si politically correct specie. Pentru ei creierul de politist si de gangster are acelasi gust. Asa ca isi lasa pe moment neintzelegerile deoparte, se fac frate cu dracu, isi impart armele si asa incepe distractzia. Cu scopul de a iesi din blocul infestat cu undead. Printre highlighturile peliculei avem asa: prima bataie corp la corp intre o gagica si un zombie pe care am vazut-o, rezultand in primul zombie ucis cu mana goala (sau ma rog, pana la urma cu frigiderul); un nene politist care se urca eroic pe o masina si imparte fratzeste gloantze unei armate de zombie (ca pe afis), apoi ciomage cand se termina gloantzele, apoi pumni si capete-n gura. Apoi e mancat; un veteran de razboi jovial si burtos care are the time of his life dezmembrand zombie cu securea. Mai e de notat ca asta e primul film cu zombie in care personajele nu au clasicul moment de revelatzie cand se prind ca zombie trebuie impuscatzi in cap. Si asta nu pentru ca nu se prind, ci pentru ca nu pare sa le pese, toti sunt trigger-happy. La partea tehnica am de carcotit doar in legatura cu stilul de filmare tip clip MTV, folosit si ca sa imprime un ritm alert, dar si pe post de efecte speciale. Adica cadrele foarte scurte  si accelerate in secventzele de actziune inlocuiesc coregrafia cam slabutza a incaierarilor. Oricum, spre rusinea maestrului si pionierului filmului cu zombie modern, La Horde face mai mult decat ultimele doua ispravi ale lui Romero la un loc (Diary si noul Survival of the Dead). Vive la France! 8/10

-va urma-
Photobucket