Huston, we have a problem!

Cand in ultimii ani ai vietzii, John Huston si-a scris autobiografia, lasand pe dinafara elementele picante si scandaloase, prietenii faceau misto de el aruncandu-i replica: “Good book, John – who’s it about?”. Omul a fost unul din marii rebeli ai Hollywoodului, avand la activ nenumarate infractziuni, betzii, neveste si alte excentricitati. Dar si peste 50 de ani de activitate in cinematografie, atat ca regizor cat si ca actor, vreo cateva Oscaruri plus filme esentziale pe tot parcursul celor 50 de ani de regie. Ceea ce, la capitolul prolificitate/calitate il pune pe aceeasi treapta cu Hitchcok, Bergman sau Kurosawa. Printre altele, John Huston se intampla sa fie fiul marelui actor Walter Huston (care a si luat Oscar pentru rol secundar intr-unul din filmele fiului – The Treasure of Sierra Madre) si tatal uneia dintre cele mai urate femei pe care le-a vazut pelicula – Angelica Huston (care a luat si ea Oscar intr-unul din filmele tatalui – Prizzi’s Honor). Ca o idee generala despre intinderea carierei sale, a se inchipui ca Huston si-a inceput cariera inventand filmul noir alaturi de Humphrey Bogart la inceputul anilor ’40 si si-a incheiat-o la sfarsitul anilor ’80 in filme cu Jack Nicholson sau cu fiica-sa, Angelica Huston.

Nu intamplator l-am plasat imediat dupa Orson Welles – cei doi au avut o traiectorie oarecum asemanatoare. In ’41, cand Welles debuta cu Citizen Kane, Huston filma de zor la propriul sau debut, The Maltese Falcon, in celalalt capat al Hollywoodului. Ambii au fost la fel de prolifici si in regie si in actorie. Ca actor, Huston a fost, printre altele, vocea lui Gandalf in primele ecranizari animate dupa Tolkien. Si pe ambii o sa ii gasiti de regula in toate topurile marilor regizori, undeva pe primele 5 locuri.

Filmografie obligatorie:

The Maltese Falcon (1941) – mama si tata filmelor noir, primul din avalansa care avea sa defineasca anii ’40 in materie de film. Falconul Maltez e, evident, ecranizare dupa cartea lui Dashiell Hammett, pionierul romanului politzist noir si creatorul legendarului Sam Spade. De fapt asta e a treia ecranizare dupa cartea lui Hammett, insa singura care conteaza, datorita in special regiei lui Huston si a interpretarii lui Humphrey Bogart, pe care rolul lui Sam Spade l-a pus pe harta.

Bogey in rolul lui Sam Spade e prototipul detectivului hard boiled: energic, cinic pana la os si de o moralitate ambigua, avand propriul cod etic. Filmul se intampla din punctul lui de vedere (cica Huston a si filmat vreo cateva cadre peste umarul lui Bogart, ca sa accentueze senzatia asta) – exista doar vreo doua shoturi in care el nu apare. Plotul e de fapt scheletul filmului noir ca gen: detectivul vizitat de femeia fatala care il atrage in mijlocul unor evenimente care il depasesc, o serie de personaje cu diverse interese care intra in scena din senin si dispar la fel de inexplicabil, toata lumea incearca sa tzepuiasca si sa manipuleze pe toata lumea. Plus elementele obligatorii de decor – palarii, parpalace, camere inotand in fum de tzigara, noptzi ploioase, umbre pe alei inguste si pistoale mici si cochete. Iar Bogey se invarte si e invartit prin tot decorul asta cu tzigara, zambetul, vocea croncanita cu care da replici scurte si taioase si o atitudine ironica delicioasa. E geniala secventa cand ii da replica parashutei de Mary Astor, inainte sa o denuntze: “I hope they don’t hang you, precious, by that sweet neck. Yes, angel, I’m gonna send you over. The chances are you’ll get off with life. That means if you’re a good girl, you’ll be out in 20 years. I’ll be waiting for you. If they hang you, I’ll always remember you.” Zau, omul asta ar trebui clonat.

Soimul maltez si filmele noir ale anilor ’40 sunt un fenomen interesant, legat de vesnica problema “cartea sau filmul”, cliseul in materie al semidoctzilor fiind “cartea e intotdeauna mai buna decat filmul”.  Am impresia ca Dashiell Hammett sau Raymond Chandler, dincolo de faptul ca patentasera un nou gen de roman politzist, nu erau ei scriitori prea grozavi. Insa ecranizarile dupa cartile lor de capatai – The Maltese Falcon, respectiv The Big Sleep – sunt printre cele mai bune filme ever. Nu-i vorba aici de o comparatie carte-film, care ar fi, desigur, absurda si chiar imposibila. Comparatia consta in a analiza valoarea pe care o are cartea in context literar si cea a filmului in context cinematografic si a confrunta rezultatele.

The Treasure of Sierra Madre (1948) – primul rol (oarecum) negativ al lui Bogart intr-un film care se straduieste sa ne invetze ca banul dezumanizeaza si ca prietenia dureaza pana apare lacomia. Cum intre timp au trecut 50 de ani de inflorire a capitalismului, filmul s-a cam datat din punctul asta de vedere si te uiti la el  cu indulgenta pentru naivitatea cu care incearca sa te invete lectzii de viatza devenite intre timp principii de viatza cotidiana. Odata ce treci peste asta, filmul e bun de tot. Un Bogart decadent si fara bani dintr-un orasel mexican se intalneste cu Tim Holt si impreuna il conving pe experimentatul intr-ale mineritului Walter Huston sa ii duca la cautat aur. Si evident, cand ajung in Sierra Madre si dau de aur, increderea reciproca se destrama, stau totzi calare pe pungile lor cu aur care se maresc in fiecare zi iar pe Bogart il ia paranoia si o ia razna. Un film foarte virtuos ca realizare (cei doi Huston, fiul-regizor si tatal-actor au luat ambii Oscar pentru filmul asta) si naiv ca subiect. Insa e great fun iar prin partile finale devine socant de serios si dramatic.

Key Largo (1948) e o ecranizare a unei piese de teatru, de unde si cadrul restrans al actiunii – un hotel si imprejurimile. Tot cu Bogart – Domnul sa-l odihneasca, stiinta sa-l resusciteze! – in rol de veteran de razboi care nimereste la hotel, ca sa o consoleze pe nevasta unui fost camarad de razboi, la momentul nepotrivit. Caci Edward G. Robinson si trupa lui de gangsteri pregateau o tranzactie si pana la urma treaba se complica si sunt nevoiti sa ii faca prizonieri pe ocupantii hotelului, in asteptarea partenerilor de afaceri. Apoi vine furtuna si cam tot filmul se intampla intr-o singura camera, unde sunt adunati prizonierii si mafiotii, in timpul furtunii. Astfel ca accentul cade pe tensiunea psihologica, personaje si replici. Si pe Lauren Bacall, desigur. E destul de lipsit de posibilitati expresive rolul ei, insa e probabil actrita cu figura cea mai sobra care sa fie in acelasi timp si incredibil de frumoasa. Nu degeaba a luat-o Bogart de nevasta. De regula filmele de tip piesa de teatru filmata sunt hit or miss, nu e usor sa tii publicul interesat o ora-doua cu o mana de actori intr-o camera. Key Largo e unul dintre succesele categorice in domeniu.

The African Queen (1951) undeva prin Africa, dupa ce incepe razboiul mondial cu numarul 1, Katherine Hepburn si Humphrey Bogart se intalnesc, fiind prinsi la mijloc de inceperea razboiului, fara posilibilitatea de a parasi continentul. Ea e profesoara misionara si aristocrata, el proprietar de barca cu care face comisioane in zona. Ca sa nu stea degeaba pana se termina razboiul, se gandesc sa dea o mana de ajutor si sa scufunde un vapor de lupta nemtzesc in numele patriei. Desigur, intre timp se cupleaza si ne ofera cea mai atipica comedie romantica. The African Queen e al doilea in topul personal al filmelor lui Huston, dupa Maltese Falcon. Bogart arata in filmul asta in asemenea hal incat nici nu stiu cum sa-l descriu fara sa fac apel la regnul animal. Practic arata ca o incrucisare intre sobolan si castor in mizerie. E murdar, nebarbierit, necioplit si chicoteste tot timpul la propriile-i glume. Asta e rolul care i-a adus singurul Oscar din cariera. Iar contrastul cu Hepburn, care citeste toata ziua psalmi in barca si il manipuleaza sa-si riste viatza pentru patrie, e sublim.

Picanteriile din spatele filmului sunt cel putin la fel de misto ca filmul in sine. Huston si-a dus toata echipa in inima Africii sa filmeze la fatza locului. Odata ajunsi acolo, in timp ce echipa de productie era asaltata de tzantzari, boli si animale salbatice, Huston se distra de mama focului mergand la vanatoare si tragand betzii monumentale cu Bogey, amandoi fiind alcoolici la vremea aia. In semn de protest, Katherine Hepburn a refuzat sa bea altceva decat apa. Si astfel s-a trezit subit cu dizenterie. La fel si ceilaltzi membri ai echipei, care au luat tot felul de boli exotice. Cu exceptia lui Huston si Bogart, care marturisea la ceva vreme dupa: “All I ate was baked beans, canned asparagus, and Scotch whiskey. Whenever a fly bit Huston or me, it dropped dead.” Pe langa asta, nativii africani angajati sa ajute echipa nu se prezentau, fiind convinsi ca americanii sunt canibali. Hepburn a ajuns sa scrie ulterior o cronica a aventurii, sugestiv intitulata “The Making of ‘The African Queen,’ or How I Went to Africa with Bogie, Bacall and Huston and Almost Lost My Mind”. Iar scenaristul Peter Viertel a scris un roman, “White Hunter, Black Heart”, despre un regizor care merge in Africa cu echipa dar devine obsedat de un elefant si isi abandoneaza filmul ca sa mearga la vanatoare. Cartea a fost ecranizata de Clint Eastwood in 1990 si, surprinzator, nu e comedie. Tre’ sa-l vad.

Moby Dick (1956) – ecranizarea lui Huston e excelenta vizual, colorata in nuante sepia tomnatice si deprimante. Singurul neajuns al filmului e rolul lui Ahab, jucat de Gregory Peck. Ahab e descris in carte ca un batran putred si obsedat. Peck avea la vremea aia in jur de 40 de ani si o infatzisare de aristocrat spalatzel si intelectual, indiferent ce cosmetizari i s-ar fi aplicat. Numai a Ahab n-arata, lucru de care si-a dat seama si el, dupa cum reiese dintr-un interviu ulterior.

The Misfits (1961) pare si mai melancolic decat era intentionat, acum cand stim ca a fost ultimul film al lui Clark Gable (decedat cu un an inainte ca filmul sa fie lansat) si Marilyn Monroe (care a murit un an mai tarziu). Monroe parca-i de pe alta lume in rol de pitzipoanca sufletista si autosuficienta, in jurul careia roiesc barbatzii, fatza de care ea s-a desensibilizat si ii tolereaza, vazandu-si de placerile ei. Dupa un divortz merge sa locuiasca intr-o casa in pustiu. Clark Gable e un cowboy dintr-o bucata, ultimul de felul sau, batran si singur. Incearca sa o agatze pe Monroe oferindu-se sa o ajute la treburile casei, ca oricum n-are altceva mai bun de facut, cowboii fiind o specie pe cale de disparitie. Apoi apare in peisaj tanarul Montgomery Clift, concurentza lui Gable si impreuna merg in muntzi sa captureze cai salbatici pentru bani. Pe care, dupa ce ii fugaresc un sfert de film, ii elibereaza sa-i faca pe plac lui Monroe pe care o luase tristetzea de cand aflase ca respectivii cai sunt destinati sa ajunga salam de Sibiu. Filmul asta are ceea ce se cheama dreamlike quality, atmosfera onirica, cum vreti sa-i ziceti, dincolo de melancolia si necazurile personajelor si inca n-am reusit sa ma prind de la ce i se trage.

The Night of the Iguana (1964) e alta ecranizare a unei piese de teatru, de data asta dupa Tenessee Williams. Richard Burton e un popa cu tolerantza scazuta la tentatii, astfel ca e alungat din biserica dupa ce se destrabaleaza cu o enoriasa si ajunge ghid turistic pe un autocar . Dar si asa o comite, cedand unei tinere parashute labila emotional si atragandu-si dispretzul doamnelor de o inalta tzinuta morala din autocar, care il vor concediat. Ca sa isi salveze pielea, fura cablul de transmisie de la autocar si isi sechestreaza turistii la hotelul unei prietene,  undeva prin Mexic, cu gandul de a se reabilita in ochii lor in cele cateva zile de odihna fortzata si a-si pastra slujba si reputatzia. Pana la urma domnitza care a declansat necazul se cupleaza cu soferul, ii fura inapoi cablul de transmisie si turistele moraliste se cara cu reputatzia si slujba lui cu tot. Dar filmul abia acum incepe, ca intre timp aparuse la hotel Deborah Kerr, pictoritza itineranta, impreuna cu bunicul ei de 100+ ani, pe care il cara dupa ea si il pune sa recite poezii pe bani. Dupa ce incearca sa se sinucida, Ava Gardner, proprietareasa, il leaga pe Burton intr-un hamac si apoi stau ei o noapte si discuta – pictoritza, proprietareasa si popa – despre libertate si implinire. Asta mi s-a parut un film excelent, Burton e tot timpul transpirat, disperat, frustrat, gata sa izbucneasca – mare rol.  Iar conversatiile sunt inteligente si profunde, se vede ca replicile alea au fost gandite de un scriitor adevarat.

The Man Who Would Be King (1975) e filmul cel mai epic al lui Huston, dupa o nuvela de Rudyard Kipling (care apare ca personaj in film, jucat de Christopher Plummer). Sean Connery si Michael Caine, ofiteri in armata engleza din India, se duc sa cucereasca prin viclenie ceva tzara primitiva din zona. E un film de aventuri widescreen, amuzant, frumos colorat si exotic, de amploarea unui Lawrence of Arabia sau Ben Hur. Ceva mai scurt totusi. Si mai ciudat, in sensul ca nu prea stii daca si cand sa iei in serios ce se intampla pe acolo. Cateodata o da in comedie cinstita – lantzuri de coincidentze cu rezultate amuzante, personaje caricaturale – alteori devine de-a dreptul tragic, dead serious, cum ar veni. Si nu in sensul bun, de film tragicomic cu de toate. Ci in sensul ca filmul pare alcatuit din episoade serioase de tip Lawrence of Arabia intercalate cu personaje, intamplari si coincidente scoase parca din filmele lui Mel Brooks. Am gasit destul de confuzanta lipsa unei voci narative ferme. Dincolo de asta, filmul e great fun iar Caine si Connery, la apogeu de cariera, fac o echipa grozava.