Bilantz 2009, partea a II-a: viatza si filmul

Astea sunt cele 10 filme care o sa ne aminteasca de 2009. Dupa cum se vede, a fost un an bun pentru genurile de filme neserioase, cum ar fi sefeurile serioase si comediile. Precizez ca am vazut doar vreo 30 de filme de anu asta, in general cele cu expunere majora. Pentru ca in cazul filmelor, unele apar la cinema la noi sau high definiton cu mult dupa lansarea oficiala. In al doilea rand, micile bijuterii cu expunere mai modesta ajung la urechile mele mai tarziu. Intre aceste limite iacata topul, in ordinea aproximativa a vizionarilor:

Watchmen – ecranizarea anului. E stilat si fidel cartzii. Singura problema e ca Zack Snyder s-a straduit in asemenea hal sa fie fidel romanului, incat a preluat si structura din carte, care pe hartie functziona insa pe ecran da filmului o senzatie de… well, lipsa de structura, senzatia aia ca parca nu se mai termina desi nici nu te plictiseste.  Ah, si majoritatea actorilor au fost slabanogi,  cu Malin Akerman in frunte.

Inglorious Basterds – Nu stiu exact ce s-a intamplat cu scenariul ala pana s-a transformat in film, dar din trailere si prima parte a filmului ai senzatia ca Tarantino a vrut sa spuna o poveste, apoi s-a razgandit brusc si a modificat tot scenariul din mers. Practic abordeaza niste premise, apoi le lasa in aer si o ia in cu totul alte directzii.  Plus ideea cu cele doua fire narative din care unul ajunge in final aparent sa nu conteze. Stiindu-l pe Tarantino o sa iau toate astea ca pe o poanta cultivata. Dincolo de plot, scenele in sine sunt mici bijuterii cinematografice. Iar Christoph Waltz poate sa isi elibereze de pe acum un raft mai la vedere unde sa isi plaseze statueta aurie. In orice caz, filmul istoric al anului. Stiam eu ca era ceva fishy prin cartzile oficiale de istorie.

In the Loop – comedia anului. Singurele momente in filmul asta in care nu vorbeste nimeni sunt alea in care personajul trage aer in piept si genericul de final. Umor englez, umor american, referintze cinematografice de zici ca toate personajele de acolo is cinefili inraitzi si insulte geniale, din alea care dureaza minute pana sa le termini de zis.

Whatever Works – filmul Woody Allen al anului, tot pe tema lui preferata – relatziile de tip frumoasa si bestia batrana si nihilista. N-am inteles de ce a avut nevoie de Larry David sa il joace pe Woody Allen.  E foarte hazlie infuzia postmodernista constand in Larry David care se mai uita din cand in cand direct in camera si vorbeste cu spectatorul, debitandu-si filosofiile de viatza. De fapt asta parca se intampla si in Annie Hall. Evan Rachel Wood face un rol adorabil.

Bruno – daca in Borat Sasha Baron Cohen facea misto de americani din postura imigrantului, in Bruno miza e mai mare, fiind vorba de un subiect mai delicat – homosexuabilitatatea, aia flamboianta. De-asta e in acelasi timp mai sinistru si mai amuzant. Improvizatiile lui Cohen si “scenariul” au evoluat in calitate, au mult mai mult haz, iar scena cu parintzii la casting e shocanta, demna de Michael Moore. Esentzial e ca m-am ras.

District 9 – un SF excelent pe care il fac mare lucrurile mici. Adica detaliile, chestiile marunte care dau senzatia de realism unui film care altfel e cu greieri extraterestri exilati intr-un ghetou african si o farfurie zburatoare cat un oras care pluteste amenintator deasupra Johannesburgului. Scenariul nu e grozav de original, insa povestea e spusa fara abuz de clisee iar personajele sunt credibile (pana la un punct).

Up – oamenii astia de la Pixar devin din ce in ce mai buni. Avem aici povestea unui cuplu, de la tineretze pana la batranetze, spusa prin mici detalii, prin prisma viselor implinite si neimplinite si, mai ales, fara cuvinte. Si toate astea in primele 10 minute. Filmul propriu-zis se intampla in restul de o ora jumate. Fiind un film tzintit spre toate varstele, in a doua jumatate se aglomereaza secvente de actiune interminabile. Un compromis necesar si acceptabil. Animatia anului.

Moon – al doilea SF excelent al anului. Un one man act cu Sam Rockwell in rol principal, secundar si episodic deopotriva. Dincolo de twisturile in naratziune si problemele etice, care, desi bine plasate, nu sunt nemaivazute, filmul e despre schimbare, despre cum timpul si experientza modifica caracterul omului. Despre cum ajungi la un moment dat in viatza sa realizezi ca ai mai putzine in comun cu cel care erai acu cativa ani decat cu semeni din prezent. Dar aspectul asta e mai subtil in Moon, se sesizeaza abia pe la a doua vizionare, cand stii deja cum se termina si poti sa te concentrezi asupra ideilor in sine.

Zombieland – filmul cu zombie al anului si totodata primul film cu zombie in care zombie nu fac parte din scenariu. Se plimba si ei de colo – colo ca sa ii plezneasca Woody Harrelson cu usa de la masina, dar nu interactzioneaza cu personajele in moduri care sa determine desfasurarea actziunii. Pana in ultimele 10 minute cel putzin. Filmul e o comedie horror fara pretentzii, cu muzica buna (For Whom the Bell Tolls pe genericul de inceput – Mircea, sper ca imi citesti blogul), mult sange, matze si alte treburi gory si cu o Little Miss Sunshine care s-a facut intre timp o gagica mishto. A, si o veste buna pentru adolescentzii tocilari de pretutindeni: Jesse Eisenberg (a se vedea si Adventureland) e omul care a lansat anul asta de unul singur trendul geeks are cool  (and can get hot chicks).

Avatar – e pentru filmul de aventura/SF ceea ce a fost la vremea lui Casablanca pentru romance/noir: nu aduce nimic nou pe frontul ideilor si al metodelor cinematografice, insa toate formulele clasice ale genului sunt distilate, perfectzionate si adunate laolalta intr-un film complet, caruia nu i se mai poate adauga nimic. E un film de sinteza, in care se regasesc toate motivele din sefeurile si filmele de aventura ale ultimilor 30 de ani. Daca Avatar ar fi fost o carte, toata lumea ar fi cazut in admiratzie la picioarele autorului laudandu-i imaginatzia si consistentza in domeniul world-building – flora, fauna, modul de functzionare a planetei Pandora. Si pe buna dreptate. Pana la urma astea sunt valorile de baza in SF. Cum insa Avatar e un film, e foarte usor sa te lasi furat doar de actziune si apoi sa o dai in ridicol, plangandu-te ca filmul nu-i original si ca ai mai vazut asta si in Pocahontas. Referitor la 3D inca sunt sceptic. 3D-ul reduce dimensiunile ecranului la marimea unui ecran TV in favoarea adancimii si ma intreb daca asta nu scade din impactul filmului mai mult decat daca l-ai vedea in format conventzional, fara adancime  insa cu senzatia panoramica a unui ecran de cinema.

Mentziuni speciale:

Antichrist – filmul simbolist al anului. Criptic, sadic, pornografic, frumos filmat si cu doi dintre cei mai uratzi actori pe care i-a vazut fatza peliculei vreodata.

Funny People – Apatrow e inca funny, in ciuda carcotelilor unora. Faza e ca umorul se trage in asemenea masura de la referintze la personalitatzi si evenimente contemporane de ultima ora, incat atunci cand apare cate un actor celebru in film, nu-ti dai seama in prima faza daca joaca un rol sa are un cameo as his own self.

500 Days of Summer – cam supraevaluat insa m-am uitat la filmul asta cu senzatzia ca ma uit la ecranizarea ultimilor 2 ani din viatza subsemnatului.

La capitolul 10 realizari si chestii cool in 2009, dupa mult scarpinat in cap si scos apa din piatra seaca, raportam urmatoarele:

– n-am facut gripa porceasca sau cancer (cred…);

– n-am fost la vot;

– nu mi-am facut cont pe Twitter;

– n-am mai provocat accidente de circulatzie;

– on the positive side, am fost propus ministru al culturii in guvernul Biro, peste 5 ani;

– am reusit sa imi impun vreo 3 luni de pustnicie, timp in care am recuperat cultural si spiritual timpul perdut prin carciumi in restul anului;

– mi-am facut timp pentru cateva seriale esentziale – Dr. Who, Twin Peaks, Firefly;

– am fost la primul meci de fotbal pe stadion;

– aproape am ispravit cu Istoria culturii si civilizatiei in 13 volume, plus companioanele – Istoria literaturii universale si Istoria teatrului universal. Tinetzi minte: daca nu-i in Drimba, nu s-a intamplat;

– am vazut toate filmele esentziale pana in anii ’50;

La capitolul opus, 10 nerealizari si chestii nashpa in 2009, dupa ce am pierdut sirul liniutzelor si apoi am redus, taiat si cenzurat, avem asa:

– n-am scris pe blog despre 90% din cartile citite si filmele vazute;

– am orbit partzial si temporar, ca Woody Allen in Hollywood Ending. m-am vindecat prin carciumi pana am perdut la loc timpul castigat in pustnicie;

– am privit cum toti prietenii s-au pensionat prematur sau au luat-o razna;

– nu mi-am facut un rost in viatza;

– nu mai am nici buletin. Daca stie cineva unde e locul ala mitic unde se declara pierderile sau furturile ca sa imi fac alt buletin sa ma anuntze si pe mine ca vreau sa ies din tzara;

– n-am fost la 90% din concertele importante din tzara si imprejurimi;

– am fost dezgustat de mult-anticipatul final al perioadei Tennant din Dr. Who. Din cele doua ore jumate, in prima jumatate de ora nu se intampla nimic, in ultima jumatate de ora umbla Tennant sa isi ia ramas bun de la colegii de serial (de aveai senzatia ca se joaca pe el insusi) iar intre ele e vreo ora jumate de plot strigator la cer de ilogic si cumplit de inconsistent. Russel T. Davies is gay. And he’s a fag;

– nu mi-am pus la punct interfatza sociala;

– nu m-am apucat de niciunu din sporturile pe care vroiam sa le incerc – parashutism, deltaplan, inot. Poate anu asta;

– nu mi-am luat palarie ca-n filmele noir;