Viata in cosmos dupa Dan Simmons – Hyperion Cantos

Am impresia ca Dan Simmons e, dintre scriitorii netradusi la noi inca, cel mai popular printre cititorii romani. Pentru mine a fost revelatzia verii, tocmai pe cand ma apucasem de literatura pentru oameni mari.

Hyperion a aparut in 1989 si criticii se jura ca asta e cartea care a reinviat si reinventat de una singura genul space-opera. Mie mi se pare ca Iain Banks (zis si Iain M. Banks) o facuse cu catziva ani mai devreme cu romanele din seria Culturii, dar in fine. Cert e ca Hyperion a scos space-opera din categoria placerilor vinovate ale fanilor SF, la fel cum o facuse si seria Dune cu cateva decenii mai devreme (desi am aflat recent ca Dune nu e SF, e Literatura).

Pana nu uit, pentru cei care au deschis calculatoarele mai tarziu: space-opera e acea specie literara cu care unii confunda toata cultura SF, adica conflicte spatziale, tehnologii avansate, extraterestrii, personaje unidimensionale, actziune melodramatica etc. La origini, space-opera se tragea din revistele pulp ale anilor ’20-’30 si romanele de gen valorau mai putzin decat hartia pe care erau tiparite.

Dan Simmons e un tip mishto pentru ca in Hyperion a respectat toate cliseele genului space-opera, reusind in acelasi timp sa scrie o carte geniala.

In primul rand, ca structura, Hyperion e construit pe modelul Decameronului. Sau Hanul Ancutzei, daca vretzi. In roman nu se intampla nimic, avem o mana de personaje care aterizeaza pe o planeta si tot schimba mijloace de transport ca sa ajunga la The Time Tombs, care sunt niste constructzii misterioase intr-o zona izolata. Banal? Desigur. Insa romanul in sine consta in povestile spuse de cei 6 pelerini. Si aici e partea geniala – povestile difera atat ca stil de relatare, in functzie de profilul celui care le spune, cat si ca stil literar. Si cu toate ca nu au mai nimic in comun, prin ele se dezvaluie progresiv elementele legate de subiectul principal al romanului.

Prima poveste e prezentata sub forma de insemnari de jurnal si e despre un popa obsedat de incercarea de a dovedi ca religia crestina a aparut inaintea rasei umane.

Povestea soldatului e un SF militarist care mi-a amintit de Joe Haldeman si Forever War. E povestea unui colonel indragostit de o tipa care ii apare in simularile de razboi si nu-si da seama daca e reala au ba. Pana la urma se intalnesc pe Hyperion unde mari minuni se intamplara.

Cea mai delicioasa e povestea bardului, relatata la persoana intai, plina de ironii la adresa vietzii de scriitor. Poetul asta e un betziv cinic care ajunsese la un moment dat pe culmile gloriei, dupa ce publicase o oda inchinata Pamantului muribund. In consecintza fusese obligat de editori sa scrie cateva zeci de continuari, dupa retzeta. Cam cum s-a intamplat si cu Dan Simmons si Hyperion de fapt. Pana la urma isi baga picioarele, personajul, nu Simmons, si se criogenizeaza. Dar se trezeste dupa cateva zeci de ani cu un brain damage atat de nasol, incat ani intregi trebuie sa se descurce cu doar 6 cuvinte in vocabular, si toate injuraturi.

Partea a patra, povestea academicianului, e un roman psihologic in miniatura, despre o tanara care sufera un accident pe Hyperion si incepe sa imbatraneasca invers, uitand in fiecare dimineatza ziua precedenta, pe masura ce scade in varsta. Un fel de Memento in varianta SF.

A cincea poveste, a detectivei, e un cyberpunk veritabil, cu calculatoare, hackeri si inteligente artificiale, in stil de film noir.

In fine, ultima parte, povestea Consulului, e de fapt o nuvela publicata de Simmons anterior si modificata astfel incat sa se potriveasca in structura romanului. E o poveste de dragoste cu ecologie si delfini, in care ea e o localnica pe o planeta oarecare iar el o viziteaza la intervale de cateva decenii, pururea tanar datorita efectelor calatoriei cu viteze relativistice.

Povestea cea mai exotica nu e spusa niciodata, intrucat al saptelea pelerin dispare. Oricum, cartea se termina in punctul culminant, adica fix inainte ca personajele sa ajunga la destinatie.

Daca tot nu v-am atras atentia, mai adaugati si faptul ca Hyperion e inspirat din poemul cu acelasi nume al lui John Keats si pe tot parcursul romanului se fac o gramada de referintze la asta, pana in punctul in care apare chiar Keats ca si personaj.

The Fall of Hyperion e deznodamantul romanului, aparut un an mai tarziu, si labartzat la randul sau la dimensiunile unui roman. Tocmai de-aia nu mi-a placut, ii tot invarte pe aia vreo 500 de pagini aiurea pana te ametzeste. De fapt, daca stau sa ma gandesc, parca nu a fost o continuare atat de proasta pe cat imi amintesc, doar asteptarile mele erau diferite.

Si daca tot am adus vorba, urmatoarea carte a lui Simmons se va numi Drood si e despre ultima perioada din viata lui Charles Dickens, dar nu va ganditzi ca s-a apucat Simmons de scris istorii romantzate. Eu am citit o bucata promo in care Dickens era in ceva catacomba si o mumie ii facea cu ochiul.

PS: Nautilus, cea mai misto librarie din tzara are in sfarsit site functzional. De acum poti comanda ca omul online, nu mai e nevoie sa-mi trimit prietenii care au drum prin Bucuresti in misiuni imposibile sa caute libraria fantoma. Apropo, omnibusul Endymion e al meu, eu l-am vazut primul! Valabil si pentru Ilium&Olympos.