Noroc cu obsesia pentru bilanțuri care ma ndeamnă să resuscitez blogul ăsta, chiar dacă cu frecvența lui Moș Crăciun, altfel ar rămâne în moarte clinică pe vecie și mare păcat ar fi. Mă rog, o stavilă împotriva uitării, în departamentul de marketing a fost și waterytimes, care a încercat să-mi dedice o odă în proză, dar pe la mijlocul articolului l-a luat valul filosofic și s-a înecat în viața și opera kantiană. Pentru cine e interesat în sintagme cu care să mi se adreseze cand mă întâlnește pe stradă, articolul e aici. Revenind, în 2011 a bătut viforul schimbării din toate direcțiile și pe toate planurile, chestie care s-a repercutat și asupra componentei înalt-culturale despre care vorbim aici. În primul rând, am petrecut mai mult de jumate din an în Valea Plângerii, orașul celor 1001 de câini vagabonzi, aurolaci și mașini pe metru pătrat. Din cauza asta – și din altele – am operat o schimbare de priorități în timpul liber, care și ăla s-a împuținat considerabil față de anii trecuți. Adica am insistat puternic pe partea ludică și cea socială. In other words, m-am jucat pe calculator ca un copil oligofren, cum n-am mai facut-o din liceu încoace, iar în restul timpului, asta fiind de regulă când placa video amenința să contribuie puternic la încălzirea globală, am cutreierat cu încrâncenare birturi, chefuri, oameni, evenimente. A fost anul în care am dat cei mai mulți bani pe cărți și am cetit cel mai puțin. Am văzut relativ puține filme, iar majoritatea ălora au fost revizionări nostalgice. Am fost la cele mai multe concerte dar am ascultat cel mai puțin muzică. N-a murit nimeni relevant pentru universul meu.

Cât am fost cantonat în Sodoma, fiind nevoit în sfârșit să scot capul în lume printre oamenii normali, the famous 99 percent, despre care anterior știam că există doar din anecdotele amicilor sau din clipurile cu interviuri umoristice de pe youtube, am apucat să trag niște concluzii oarecum sinistre despre țara asta și oamenii din ea. De fapt am tras la concluzii cât pentru un întreg sistem fizolofic iar momentan le organizez într-un post încrâncenat și tragique, care sper să apară aici în viitorul apropiat. My own theory of everything. Dar s-au întâmplat și lucruri înălțătoare pentru spirit în Sin City. Am fost la cea mai mișto piesă de teatru a anului, Bullets over Lipscani, aia despre care a scris colegul meu de firmă, aronbiro, pe blog din ce auzise de la mine. În esență piesa e un colaj de trei adaptări după tot atâtea nuvele de-ale lui Woody Allen și e adaptată de un regizor care, ca și Woody, e evreu, dar nu lăsați asta să vă sperie, că e cel mai mișto evreu din showbizu românesc. Apropo, când zic adaptată, mă refer la faptul că se găsesc referințe în ea la Schopenhauer, dar și la Camil Petrescu, și în general ăsta e unul din farmecele majore ale piesei. Iar muzica, pentru cine cunoaște, e luată din coloana sonoră de la Grim Fandango. Din câte am la cunoștiință încă se mai joacă în Godot.

Tot la categoria teatru (cred), inspirat de unul din filmele esențiale ale anului trecut, m-am dus să văz Lacul Lebedelor, în interpretarea celebrei echipe de balet de la Moscova. Acu, problema mea cu baletul stă tocmai în interpretarea cuvântului interpretare. Cu toată grația și frumusețea coregrafiei, mi-e greu să empatizez cu o ceartă conjugală sau o discuție despre sensul vieții interpretate printr-un triplu tulup și-o săritură pe vârfuri. Plus că am prins varianta cu happy end, astfel încât inițial am crezut că Aronofsky cu al lui Black Swan a fost un ticălos sadic când a stârpit lebăda la final. Apoi am aflat că piesa are mai multe sfârșituri consacrate de-a lungul timpului, probabil și din cauză că lumea oricum nu merge la balet ca să urmărească povestea (din motivele de care vorbeam mai sus). În fine, cu opera și baletul n-am reușit încă să mă împrietenesc. Daca mă puneți să aleg, aș alege totuși baletul, pe criteriul că prefer oricând să mă uit 2 ore la gagici suple făcând roata țiganului în fuste scurte decât la niște milf-uri care glăsuiesc pompos la limita ultrasunetelor.

Musicalurile, în schimb, sunt cu totul altă chestie. O altă premieră din viața mea culturală din Ankh-Morpork-ul dă pă Dâmbovița a fost musicalul Rebecca de la teatrul de operetă. În funcție de direcția din care veniți, Rebecca ar putea să vă sune cunoscut ori din cauza cărții lui Dauphne de Maurier, ori din cauza filmului lui Hitchcock, care a înhățat Oscarul în 1940. Ambele răspunsuri sunt corecte, filmul (și musicalul) fiind ecranizarea cărții. Dincolo de unele cântece mai naive și de faptul că masculul principal, pe care eu îl aveam întimpărit în minte cu fața lui Lawrence Olivier, semăna la moacă și la voce cu Horia Brenciu, piesa a fost bestială. A avut coregrafie de nota 10, efecte speciale, scenă rotitoare, rampe decoruri, recuzită iar unele cântece au fost atat de bine scrise și regizate de-ți dădeau fiori, oricât de cinică ți-ar fi inima.

Despre restul chestiunilor biscutăm la secțiunea adecvată, așa că să defileze topurile, în ordinea timpului acordat pe parcursul anului fiecărei activități:

I. JOCURILE

După cum ziceam, asta a fost activitatea principală a anului. Ma rog, dintre cele despre care se cuvine sa vorbim pe blog. Precizez dinnou că nu ma joc shootere, jocuri cu fotbal sau cu mașini pentru că mi se par ori prea simple, ori prea puerile, ori ambele. Și nici jocuri de browser sau de facebook, făcute pentru corporatiști cu mai mult timp liber decît merită.

1. SKYRIM

În momentul in care scriu postul asta sunt aproximativ 120 de ore into the game și am făcut cam tot ce se putea face, mai puțin povestea principală. Deci să mă vedeți cum ma plimb eu prin zăpezi și peșteri cu maciucile mele gemene în mâini și strigăte de dragon în gâtlej, și cum dau în gură la zombie , bandiți și la rebelii aia nenorociți și secesioniști deopotrivă, neuitând în același timp să ajut câte un bunic să își recupereze alembicul de făcut țuică. Am cu o casă mai mult decât Năstase, în fiecare oraș important din provincie… O nevastă bună la care pot să-i cer bani și demâncare… Un companion vrednic care și-ar da viața pentru mine, la fel cum au făcut-o și cei 10 de dinaintea lui… Skyrim e dovada că jocurile pe calculator sunt o formă de artă modernă. Designul grafic e impresionant, de la arhitectura cladirilor, inspirată din tradiția nordică, la munții înzăpeziți cu vântu care-ți bate în față sau aurorele boreale nocturne. Iar storylineul e mai complex și mai matur decât în majoritatea romanelor fantasy contemporane. Iar muzica… sublim. Dar asta nu tre să o zic eu, o zic toate siteurile care i-au acordat onoarea de jocul anului. Singurul reproș e că e prea ușurel, adică frustration-proof, astfel încât să-l poată termina orice neofit, oricât de prost ar juca, iar eu, ca adevărat dragonborn, nu pot să fiu de acord cu asta. Dovahkiin, Dovahkiin, naal ok zin los vahriin, Wah dein vokul mahfaeraak ahst vaal!

2. STARCRAFT 2

Jocul de strategie perfect, etalonul pentru comparație când vine vorba de orice altceva din domeniu. În plus are și cea mai bine realizată campanie single-player dintr-un joc ever. Nostalgie maximă, având în vedere că acu vreo 12 ani Starcraft era primul joc pe calculator din viața mea. După care nimic nu a mai fost la fel, cu viața socială în frunte.

3. RISEN

Urmașul spiritual al seriei Gothic, al cărei mare fan sunt, și care a fost dintotdeauna alternativa mai intimă a seriei Elder Scrolls (a.k.a. Skyrim și predecesorii). Risen e gândit fix ca primele două Gofic, așa că nu am ce-i reproșa, e o plăcere intelectuală desăvârșită și deosebit de imersivă. Doar grafica care e cam blurry mai scade din valoare.

4.PLANTS VS. ZOMBIES

Ăsta e genul ăla de joc aparent simplu, însă înșelător de complex, plin de umor de calitate și voie bună. Ca stil e un fel de strategie de tip tower defense. Tre să plantezi în timp real diverse flori prin ogradă, fiecare cu proprietățile lor care să apere casa de zombie, și ei la rândul lor diverși și cu diverse calități. Zău că nu mi-aș pierde vremea cu un joc a cărui descriere să sune ca în fraza anterioară, dacă nu ar fi mult mai mult decăt pare din descrierea respectivă.

5. HEROES 6

Seria Heroes a fost dintotdeauna țintită spre tocilarii jocurilor pe calculator, cei dispuși să țină minte multe detalii, să planifice, să gândească tactic, în fine, în esență e un fel de șah mai complex și mai colorat. A șasea parte urmează trendul din ultimii ani în materia joacelor, adică reducerea frustrării jucătorului, chestie care are ca principal efect secundar simplificarea considerabilă a stilului de joc. Ceea ce în general e cam nașpa, îmi amintește că fiecare generație e umpic mai retardată decât anterioara. Dar având în vedere că seria Heroes era oricum foarte complexă și că, în cazul ăsta ce s-a simplificat într-o parte s-a complicat în alta, per ansamblu jocul e la fel de enjoyable ca și restul seriei. Cu un plus pentru grafica superbă. Și un minus pentru că misiunile durează obscen de mult, le preferam mai multe și mai scurte. Trivia: numele misiunilor sunt toate referințe culturale, de la literatură la film, surpriza majoră fiind câteva denumite după piese de la Dead Can Dance.

…∞. GOTHIC 4

O oroare de proporții, tot ce trebuie să faci ca să îl termini e să mergi înainte (adio open world!) și să îți mai faci din când în când loc cu sabia. NPC-urile n-au nimic de zis, poveste nu prea este, questuri banale, skill system jenant. E un fel de supermario 3D. Păcat de oamenii din departamentul grafic, care s-au străduit degeaba, pentru că jocul arată foarte frumos. A, și faptul că există doar vreo 2 șabloane de fețe pentru NPCuri, care mai primesc de la caz la caz câte o mustață sau freză altfel, pentru diversitate, îți dă senzația că te uiți la un film Monty Python.

II. FILMELE

Ca de obicei, datorită decalajului față de lumea civilizată și a campaniilor de marketing ale marilor studiouri, care îți distrag atenția de la chestiile importante, probabil voi vedea și voi putea să discut în cunoștiință de cauză despre filmele esențiale din 2011 cam în vreo 2 ani. Până atunci, din sărăcia vizionărilor, am încropit un top cu producții 2011 cu care mergi la sigur.

1. BALADE TRISTE DE TROMPETA

Spre rușinea mea, stau cu integrala filmelor lui Alex de la Iglesia de câțiva ani pe hard și le tot dau târcoale, dar încă n-am intrat în ele, cu excepția lui Perdita Durango, pe care l-am văzut mai demult și e nemaipomenit. Pe ăsta l-am prins la un festival de film obscur din Orașul lui Mitică și l-am declarat solemn filmul anului încă de la ieșirea din cinematograf. Balade triste de trompeta (a.k.a. The Last Circus, în spațiul anglofon) are poveste cât pentru 10 filme. De genuri diferite, de la film de război la comedie, horror, thriller. Astfel că tot la câteva minute filmul evoluează (sau degenerează, cum preferați) în direcții imprevizibile, ca să folosesc un termen foarte apreciat ca și criteriu de valoare printre spectatorii noului mileniu. Ceea ce nu-l face dezordonat sau incoerent, filmul având o idee centrala bine conturată. Ideea de bază e veche de când s-au inventat oamenii – rivalitatea pentru o gagică, însă când protagoniștii sunt clovnul vesel și clovnul trixt știi că ai de-a face cu un film special. Care film se prezintă grozav și la partea de cinematography – imagine plus culori.

2. MELANCHOLIA

Ați observat că anul ăsta cei mai apreciați regizori-auteur contemporani au venit cu filme cu scenarii scoase parcă din episoadele din Dr. Who? Mie mi-a crescut inima oleacă când am realizat chestia asta. Deci ultimu Woody Allen e cu oameni care călătoresc în trecut într-o mașină de epocă, ultimu Terrence Mallick începe cu Big Bangul și se termină cu viața de apoi, iar Lars von Trier iasă la înaintare cu o idee care chiar a fost subiectul unui episod din Dr. Who acu vreo 2 ani – o planetă imensă care apare din senin și se ciocnește cu Pământul. Eveniment care e privit doar din perspectiva relației dintre două surori, ceea ce a determinat criticii să aprecieze foarte frumos și corect că Melancholia e primul film care prezintă o apocalipsă la nivel intim. Tot scenariul ăsta care insistă doar pe planete și pe vreo câteva personaje e de un simbolism adânc, dar spre deosebire de Antichristu, aici simbolismu e ușor de descifrat. De fapt ți-l descifrează chiar autorul într-o prezentare power-point în primele 10 minute ale filmului. Mie mi-a plăcut pentru că: 1. de ani buni visez în fiecare noapte cu sfârșitul lumii iar filmul lui von Trier se apropie cel mai mult de subconștientul meu fatalist, motiv pentru care am trăit ultima parte la modul visceral; 2. ideea că noi suntem mici și Universul e mare și că evoluția, istoria, religia și speranțele de mântuire devin ridicole când îți dai seama că totul se poate duce dracului în câteva secunde pentru toată lumea; 3. partea vizuală, imaginea și cadrele, majoritatea făcute parcă intenționat să rămână iconuri în istoria filmului; 4. sfârșitul. În schimb mi s-a părut întotdeauna cam de kkt infuzia forțată de intimitate pe care von Trier încearcă să o dea prin metoda filmatului cu camera în mână. În restul filmelor lui asta m-a deranjat doar la nivel de idee, dar de data asta cred ca și cameramanul era epileptic, că se mișca imaginea în așa hal încât m-a luat cu amețeli cumplite iar de câteva ori era să latru la ghete (n. trad. metaforă regățeană pentru a vomita. mai știu și altele). În concluzie, dupa primul horror, iar acu primul SF, aștept cu interes la anul primul film porno al lui von Trier. Atâta doar că ăsta ar fi chiar nasol s-o aibă tot pe Charlotte Gainsbourg în rol principal.

3. DRIVE

Drive are meritul de a fi primul film cu scenariu de Gone in 60 Seconds sau The Fast and the Furious care se vizionează ca un film de… să zicem Antonioni. Adică e un film sec, stilat, elegant și cu actori mișto. Pe Ryan Gosling îl știam doar ca pretty boy, nu văzusem nimic cu el anterior, dar cum toate pițipoancele sunt fane The Notebook prejudecățile față de dânsul au fost maxime. Drive a demonstrat că i-am făcut o mare nedreptate. Personbajul lui Gosling e un tip care tace și cugetă în timp ce mestecă gumă, conduce – ziua ca și cascador în filme, noaptea ca șofer la jafuri – pentru el e tot aia, condusul e condus – și în general nu prea ține la tăvăleală (n. trad. metaforă de la Vaslui pentru simțul umorului . Aparent pe acolo cuvântul tăvăleală poate înlocui cu succes orice substantiv), chestie care adaugă factorul stânjeneală oricărui dialog din film. Pe de altă parte, mi s-a confirmat că Carey Mulligan e fermecătoare în orice tip de rol, însă m-a deranjat oarecum s-o văd deja în rol de mamă, când acu doi ani a rupt gura târgului ca adolescentă virgină. Coloana sonoră e genială.

4. MIDNIGHT IN PARIS

Cel mai bun film al lui Woody Allen din ultimii ani.În ciuda faptului că e cu Owen Wilson. De fapt am observat (a se vedea și cazul lui Larry David) că orice actor care joacă rolul principal într-un film de Woody Allen și nu e Woody Allen, il imită pe Woody Allen. E îndeobște cunoscut că filmele lui Woody sunt un gen în sine, indiferent de scenariu. Midnight in Paris are ca personaj principal Parisul în 3 epoci, prezentat în așa fel încât îți vine să lași totul în urmă și să te muți în Montmartre. Tema călătoriei în trecut îi oferă lui Woody ocazia să se joace cu personaje celebre, de la Hemingway la Bunuel și să introducă tot felul de inside jokes delicioase despre ele. Dincolo de scenariu, morala poveștii e că, în fața evidenței femeile acționează instinctual iar bărbații rațional. Don’t hate me, i’m just the messenger.

5. NOTHING’S ALL BAD

Ăsta e unul dintre puținele filme pe care le-am prins la TIFF-ul de anu ăsta. E danez. Lumea zice că-i dramă, eu l-am văzut ca pe o comedie de situație. Îi drept că personajele sunt toate fukked up într-un fel sau altul. Filmul e despre o bătrână apăsată de singurătate și fiica ei cu un sân în minus, un obsedat sexual  și fiul lui gigolo și felul în care ajung să interacționeze între ei și să facă la final hora în jurul bradului de Crăciun.

MENȚIUNI SPECIALE

HOBO WITH A SHOTGUN –  alt film apărut de pe urma awareness-ului stârnit de Tarantino și Rodriguez acu câțiva ani cu Grindhouse. E al doilea fake trailer din Grindhouse, după Machete, care ajunge film în toată regula. Rutger Hauer e hobo-ul mărinimos care face rost de un shotgun și se pune pe curățat străzile de nelegiuiți în moduri care mai de care mai inventive și mai sângeroase. Iar pe parcurs mai aruncă și câte un monolog înălțător despre soarta boschetarului în lume. E un eveniment pe care nu vă permiteți să-l ratați.

RARE EXPORTS – filmul de sezon al anului, venit tocmai din Finlanda, țara lui Moș Crăciun. E vorba despre o comedie horror foarte competentă și entertaining, venită ca o reacție la toate filmele cute and cosy despre spiritul crăciunului. You’d better watch out, you’d better not cry, you’d better hide out, I’m telling you why: Santa Claus is hunting you down!

THE HUMAN CENTIPEDE 2 – al doilea segment al centipedului lui Tom Six (din 3) ridică miza, atât la partea conceptuală, cât și la aia artistică. Filmul e ceva mai explicit decât primul, ceea ce nu poate decât să ma bucure – când faci un film despre oameni cusuți ass to mouth, subtilitatea e cam același lucru cu ipocrizia – iar vizual s-a trecut la alb-negru și filmări foarte artsy, chestie care e mișto pentru că ii conferă o identitate proprie și îl face destul de diferit de primul, ceea ce, în condițiile în care această parte a doua nu are nici scenariu, e o mare realizare. Mai adăugăm și personajul principal – genial ales, punctul forte al filmului –  și doza de postmodernism, constând în faptul că trogloditul principal ajunge să își facă propriul centiped inspirat de primul film din serie, pe care il vizionează obsesiv, iar actrița din primul film ajunge iar în aceeași situație, însă de data asta jucându-se pe ea însăși – și ne iasă un film-cult for the ages.

III. SERIALELE

Cei care mă cunoaște știe că am tendința să desconsider serialele din principiu, pentru că mănâncă prea mult timp pentru cât au de oferit, așa că titlurile de mai jos sunt chestii cu adevărat de excepție, dacă am considerat de cuviință să-mi fac timp pentru ele.

1. THE PRISONER

Serial-cult din 1967, 17 episoade, scurt și la obiect, gândit, scris, jucat și pe alocuri regizat de Patrick McGoohan. Filmul e despre libertate și metode de manipulare și mind control, multe din chestiile care la vremea aia erau speculații ajungând la ordinea zilei în prezent. Scenariile oscilează între filosofic și criptic și vă zic fără să mă gândesc de două ori că sunt cele mai inteligente și de bun simț pe care le-am întâlnit vreodată într-un film. Totul are o logică, iar când scenaristul nu mai știe pe unde să scoată cămașa o da în simbolisme și-n planul sacru, ceea ce e preferabil rezolvărilor facile și nesimțite uzate oriunde altundeva. De fapt ideea serialului în sine, care e un fel de spy movie, a venit ca un fel de reacție la filmele de spionaj cu scenarii outrageous. Prizonierul ăsta, sau No. 6, pe numele lui de sătean, e un fost spion, ajuns pe o insulă-închisoare, unde eminențele cenușii încearcă să scoată de la el informații prin diverse mijloace iar el încearcă în fiecare episod să scape. Iron Maiden i-au dedicat două piese și multe dintre conceptele introduse acolo au ajuns ulterior iconuri culturale, până în zilele noastre. Be seeing you!

2. LIFE’S TOO SHORT

Noul serial al lui Ricky Gervais, 7 episoade până în prezent. E un fel de combinație între The Office și Extras, mai puțin reușit ca oricare din ele, acu că elementul de noutate s-a dus, but still fun. Penibilul e de data asta Warwick Davis, un actor midget care se joacă pe el însuși. Dacă n-ați auzit de el nicio problemă, asta e și una dintre problemele lui în serial. La fel ca în Extras, în fiecare episod apare câte o celebritate în propriul rol care se face de kkt în moduri diverse. Primele două sunt cele mai de efect: Liam Neeson încercând să se apuce de stand-up comedy și Johnny Depp, frustrat de comentariile lui Ricky de la Globurile de Aur, care se duce să-i citească de pe iPhone bancuri compuse de el și Brad Pitt ca răzbunare. Priceless.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s