Vintage review: Neil Gaiman – American Gods

Frunzarind cu nostalgie un oarecare forum pe care l-am bantuit multi ani in trecut, am dat zilele astea peste urmatoarea cronica. S-ar parea ca am scris-o acu vreo 4 ani, cand a aparut cartea la noi,  si m-am gandit sa o pun aici pentru ca, cine stie, or mai fi inca muritori care au trait in deceniul asta pe vreo planeta pustie si inca n-au auzit de/citit cartea asta fascinanta. Pe de alta parte, am mutat-o aici ca sa nu se piarda si sa o pot reciti la batranetze (a Universului, nu a mea, desigur) cand o sa vreau sa-mi amintesc cine eram si de unde am plecat. M-am luptat o vreme cu tentatzia de a face modificari in concordantza cu opiniile din prezent ale autorului si pana la urma m-am invins, m-am facut KO, so there it is, nealterata, naiva si plina de spoilere:

Sub egida “modern ain’t postmodern” il vom lua azi in vizor pe englezul american Nelu Gặiman. Pentru cei care nu sunt la curent, Gaiman e marea surpriza a inceputului de secol 21 si unul dintre cei mai versatili artisti. In anii ’90 a fost autorul fenomenului bd Sandman, si-a facut mana si cu ceva romane fantasy si carti pentru copii, a colaborat cu Terry Pratchett la “Good Omens” iar buna sa prietena, Tori Amos, i-a dedicat o tona de cantece (Where’s Neil When You Need Him?). Insa lovitura a dat-o in 2001 cand a lansat American Gods, despre care vroiam eu sa zic aici cateva vorbe.

Pentru maniacii clasificarilor, romanul intra lejer la categoria fantasy, e scris in stil clasic pe teme postmoderne (demitizare la greu, autoironii) si e cam ce ar scrie Stephen King daca s-ar trezi intr-o dimineatza, pe langa talentul de mare povestitor, si cu o idee despre care sa scrie shi ar renuntza la clisheele horror/gore ieftine si suprauzate. Pentru ca la stil seamana, avem referintze la cultura contemporana, descrieri detaliate si evocatoare, insa asemanarile se opresc aici.

Despre ce-i vorba: tipul asta, Shadow, dupa 3 ani de inchisoare e eliberat cu cateva zile mai devreme ca sa asiste la inmormantarea neveste-sii, care il asteptase credincioasa totzi aceshti ani, dar in ultima saptamana ishi gasise sa intre cu mashina sub un tir. Dar necazul nu dureaza mult, ca dupa inmormantare raposata se intoarce senina in chip de zombie sa discute probleme conjugale cu vaduvul ei sotz, de genul ce cauta cu putza celui mai bun prieten al lui in gura in momentul accidentului. Moartea nu pare s-o deranjeze, oamenii is cam incuiatzi shi nu-si dau seama ca a fi mort nu inseamna a nu exista, inseamna doar ca nu esti viu. Ulterior se angajeaza la o bezinarie de noapte de unde e concediata ca incepuse sa putrezeasca si speria clientzii shi mai apare din cand in cand sa mai rupa cate un cap, salvandu-shi sotzul din situatzii limita.

Dar nu asta e subiectul. Pentru ca intre timp Shadow e angajat ca baiat bun la toate de misteriosul domn Wednesday, care cine credetzi ca era, nimeni altul decat idolul fanilor Manowar, zeul Odin. Odin asta e un tip cam ca Al Pacino in Devil’s Advocate, machiavelic si hedonist, si se ocupa cu escrocherii inofensive dar productive pe la banci shi prin baruri, pentru ca zeu-i zeu, dar branza-i pe bani. Marea lui problema, si intriga romanului, e ca zeii vechi incep sa fie uitatzi in favoarea celor noi, ai internetului, televiziunii, telecomunicatziilor, care se impun agresiv. El stie ca razboiul e inevitabil asa ca o porneste de-a lungul si de-a latul tzarii sa adune simpatizantzi.

Insa zeii vechi sunt batrani, obositzi si uitatzi shi abia o duc de pe o zi pe alta. Cei care o mai duc. Thor se sinucisese pe la inceputul secolului intr-o camera mizera de hotel, unde cazuse prada depresiei shi Xanaxul inca nu se inventase. Seth fusese calcat de o mashina in timp ce vagabond ape autostrada in forma de animal. Iar astia care mai sunt in viatza abia isi castiga painea, n-au ei chef de razboaie. Czernobog, zeul rus, are un apartament inghesuit in Chicago unde joaca dame shi rememoreaza zilele cand era respectat si temut, cu celebrul baros, actualmente pus la pastrare intr-o cutie prafuita pe dulap. Anubis shi Horus o duc ceva mai bine, au o mica companie de pompe funebre intr-un orashel din Florida numit Cairo, iar Anubis e shi medic legist cu juma de norma, ceea ce ii convine de minune ca mai poate sa se delecteze cu cate o bucata de inima, ficat sau ce mai gaseste el prin aia de le face autopsia.

In America n-au ajuns doar zeii de-a lungul timpului, avem shi fiintze mitologice si eroi ai neamului. Mac Sweeney e un leprechaun alcoholic de 2 metri care intra la un moment dat in coma alcoolica si moare de frig langa un tomberon. Regina din Saba e deghizata in prostituata de lux dar mai are accese de orgoliu in timpul actului sexuabil si-si absoarbe victimele in vagin cu totul. Ah, si mai e o poveste mishto cu un efreet care face pe taximetristul in New York si intr-o noapte agatza un arab dolofan cu care are o noapte crunt de pasionala intr-un hotel ieftin.

Pe de alta parte, zeii moderni umbla cu limuzine, controleaza tot ce inseamna media, aduc elogii McDonaldsului si au in subordine o o agentzie in genul CIAului.

Si intre toate astea e Shadow, omu nostru, care e asa, mai taciturn de felul lui, nu prea-shi da seama ce se intampla, nu pune intrebari dar nici nu se ofera nimeni sa-i dea raspunsuri, e depasit de situatzie, nevasta-sa il cicaleste sa gaseasca o solutzie ca nu-i mai place moartea, zeii americii moderne il vor de partea lor si ii vorbesc din televizor prin personajele de prin sitcomuri, are vise ciudate despre care banuieste ca nu-s atat de vise cum par si tot asa.

Romanul nu se limiteaza la atat, pentru ca e presarat si cu scurte povesti situate in diferite timpuri istorice despre cum au ajuns zeii de pretutindeni in America in capul enoriashilor. Iar concluzia, ironica si simbolica se repeta constant : America nu-i un loc bun pentru zei.

Ceva influentze bd se resimt, dar nu deranjeaza. Daca ar fi fost scris de un autor sud-american probabil ca romanul era bagat in categoria “realism magic” Asha, chiar daca a luat toate premiile importante acordate in domeniu – Hugo, Nebula, Locus – e incadrat intr-un gen marginalizat shi, in consecintza, comparat mai degraba cu Harry Potter decat cu scrieri importante contemporane din mainstream.

La noi a fost scos anul trecut de baietzii de la Tritonic, cinste lor, si de ceva vreme se gaseste shi Anansi Boys, cel mai proaspat roman al gagiului (2006), plasat in acelasi univers si de care tocmai m-am apucat si pare delicios.

Ah, si am uitat sa va zic, Gaiman are o obsesie cu urina. Pishatul, pentru doamne. Tot la cateva pagini un personaj face pishulica, sau atunci cand nu face discuta despre asta, zice bancuri sau chiar parabole avand ca tema actul excretoriu. Mishto.

“Hey,” said Shadow. “Huginn or Muninn or whoever you are”
The Raven turned, head tipped, suspiciously, on one side, and it stared at him with bright eyes.
“Say ‘Nevermore’ “.
“Fuck You,” said the raven.

PS: Pana la urma Baietzii lui Ananas a fost nasoala.

Huston, we have a problem!

Cand in ultimii ani ai vietzii, John Huston si-a scris autobiografia, lasand pe dinafara elementele picante si scandaloase, prietenii faceau misto de el aruncandu-i replica: “Good book, John – who’s it about?”. Omul a fost unul din marii rebeli ai Hollywoodului, avand la activ nenumarate infractziuni, betzii, neveste si alte excentricitati. Dar si peste 50 de ani de activitate in cinematografie, atat ca regizor cat si ca actor, vreo cateva Oscaruri plus filme esentziale pe tot parcursul celor 50 de ani de regie. Ceea ce, la capitolul prolificitate/calitate il pune pe aceeasi treapta cu Hitchcok, Bergman sau Kurosawa. Printre altele, John Huston se intampla sa fie fiul marelui actor Walter Huston (care a si luat Oscar pentru rol secundar intr-unul din filmele fiului – The Treasure of Sierra Madre) si tatal uneia dintre cele mai urate femei pe care le-a vazut pelicula – Angelica Huston (care a luat si ea Oscar intr-unul din filmele tatalui – Prizzi’s Honor). Ca o idee generala despre intinderea carierei sale, a se inchipui ca Huston si-a inceput cariera inventand filmul noir alaturi de Humphrey Bogart la inceputul anilor ‘40 si si-a incheiat-o la sfarsitul anilor ‘80 in filme cu Jack Nicholson sau cu fiica-sa, Angelica Huston.

Nu intamplator l-am plasat imediat dupa Orson Welles – cei doi au avut o traiectorie oarecum asemanatoare. In ‘41, cand Welles debuta cu Citizen Kane, Huston filma de zor la propriul sau debut, The Maltese Falcon, in celalalt capat al Hollywoodului. Ambii au fost la fel de prolifici si in regie si in actorie. Ca actor, Huston a fost, printre altele, vocea lui Gandalf in primele ecranizari animate dupa Tolkien. Si pe ambii o sa ii gasiti de regula in toate topurile marilor regizori, undeva pe primele 5 locuri.

Filmografie obligatorie:

The Maltese Falcon (1941) – mama si tata filmelor noir, primul din avalansa care avea sa defineasca anii ‘40 in materie de film. Falconul Maltez e, evident, ecranizare dupa cartea lui Dashiell Hammett, pionierul romanului politzist noir si creatorul legendarului Sam Spade. De fapt asta e a treia ecranizare dupa cartea lui Hammett, insa singura care conteaza, datorita in special regiei lui Huston si a interpretarii lui Humphrey Bogart, pe care rolul lui Sam Spade l-a pus pe harta.

Bogey in rolul lui Sam Spade e prototipul detectivului hard boiled: energic, cinic pana la os si de o moralitate ambigua, avand propriul cod etic. Filmul se intampla din punctul lui de vedere (cica Huston a si filmat vreo cateva cadre peste umarul lui Bogart, ca sa accentueze senzatia asta) – exista doar vreo doua shoturi in care el nu apare. Plotul e de fapt scheletul filmului noir ca gen: detectivul vizitat de femeia fatala care il atrage in mijlocul unor evenimente care il depasesc, o serie de personaje cu diverse interese care intra in scena din senin si dispar la fel de inexplicabil, toata lumea incearca sa tzepuiasca si sa manipuleze pe toata lumea. Plus elementele obligatorii de decor – palarii, parpalace, camere inotand in fum de tzigara, noptzi ploioase, umbre pe alei inguste si pistoale mici si cochete. Iar Bogey se invarte si e invartit prin tot decorul asta cu tzigara, zambetul, vocea croncanita cu care da replici scurte si taioase si o atitudine ironica delicioasa. E geniala secventa cand ii da replica parashutei de Mary Astor, inainte sa o denuntze: “I hope they don’t hang you, precious, by that sweet neck. Yes, angel, I’m gonna send you over. The chances are you’ll get off with life. That means if you’re a good girl, you’ll be out in 20 years. I’ll be waiting for you. If they hang you, I’ll always remember you.” Zau, omul asta ar trebui clonat.

Soimul maltez si filmele noir ale anilor ‘40 sunt un fenomen interesant, legat de vesnica problema “cartea sau filmul”, cliseul in materie al semidoctzilor fiind “cartea e intotdeauna mai buna decat filmul”.  Am impresia ca Dashiell Hammett sau Raymond Chandler, dincolo de faptul ca patentasera un nou gen de roman politzist, nu erau ei scriitori prea grozavi. Insa ecranizarile dupa cartile lor de capatai – The Maltese Falcon, respectiv The Big Sleep – sunt printre cele mai bune filme ever. Nu-i vorba aici de o comparatie carte-film, care ar fi, desigur, absurda si chiar imposibila. Comparatia consta in a analiza valoarea pe care o are cartea in context literar si cea a filmului in context cinematografic si a confrunta rezultatele.

The Treasure of Sierra Madre (1948) - primul rol (oarecum) negativ al lui Bogart intr-un film care se straduieste sa ne invetze ca banul dezumanizeaza si ca prietenia dureaza pana apare lacomia. Cum intre timp au trecut 50 de ani de inflorire a capitalismului, filmul s-a cam datat din punctul asta de vedere si te uiti la el  cu indulgenta pentru naivitatea cu care incearca sa te invete lectzii de viatza devenite intre timp principii de viatza cotidiana. Odata ce treci peste asta, filmul e bun de tot. Un Bogart decadent si fara bani dintr-un orasel mexican se intalneste cu Tim Holt si impreuna il conving pe experimentatul intr-ale mineritului Walter Huston sa ii duca la cautat aur. Si evident, cand ajung in Sierra Madre si dau de aur, increderea reciproca se destrama, stau totzi calare pe pungile lor cu aur care se maresc in fiecare zi iar pe Bogart il ia paranoia si o ia razna. Un film foarte virtuos ca realizare (cei doi Huston, fiul-regizor si tatal-actor au luat ambii Oscar pentru filmul asta) si naiv ca subiect. Insa e great fun iar prin partile finale devine socant de serios si dramatic.

Key Largo (1948) e o ecranizare a unei piese de teatru, de unde si cadrul restrans al actiunii – un hotel si imprejurimile. Tot cu Bogart – Domnul sa-l odihneasca, stiinta sa-l resusciteze! – in rol de veteran de razboi care nimereste la hotel, ca sa o consoleze pe nevasta unui fost camarad de razboi, la momentul nepotrivit. Caci Edward G. Robinson si trupa lui de gangsteri pregateau o tranzactie si pana la urma treaba se complica si sunt nevoiti sa ii faca prizonieri pe ocupantii hotelului, in asteptarea partenerilor de afaceri. Apoi vine furtuna si cam tot filmul se intampla intr-o singura camera, unde sunt adunati prizonierii si mafiotii, in timpul furtunii. Astfel ca accentul cade pe tensiunea psihologica, personaje si replici. Si pe Lauren Bacall, desigur. E destul de lipsit de posibilitati expresive rolul ei, insa e probabil actrita cu figura cea mai sobra care sa fie in acelasi timp si incredibil de frumoasa. Nu degeaba a luat-o Bogart de nevasta. De regula filmele de tip piesa de teatru filmata sunt hit or miss, nu e usor sa tii publicul interesat o ora-doua cu o mana de actori intr-o camera. Key Largo e unul dintre succesele categorice in domeniu.

The African Queen (1951) undeva prin Africa, dupa ce incepe razboiul mondial cu numarul 1, Katherine Hepburn si Humphrey Bogart se intalnesc, fiind prinsi la mijloc de inceperea razboiului, fara posilibilitatea de a parasi continentul. Ea e profesoara misionara si aristocrata, el proprietar de barca cu care face comisioane in zona. Ca sa nu stea degeaba pana se termina razboiul, se gandesc sa dea o mana de ajutor si sa scufunde un vapor de lupta nemtzesc in numele patriei. Desigur, intre timp se cupleaza si ne ofera cea mai atipica comedie romantica. The African Queen e al doilea in topul personal al filmelor lui Huston, dupa Maltese Falcon. Bogart arata in filmul asta in asemenea hal incat nici nu stiu cum sa-l descriu fara sa fac apel la regnul animal. Practic arata ca o incrucisare intre sobolan si castor in mizerie. E murdar, nebarbierit, necioplit si chicoteste tot timpul la propriile-i glume. Asta e rolul care i-a adus singurul Oscar din cariera. Iar contrastul cu Hepburn, care citeste toata ziua psalmi in barca si il manipuleaza sa-si riste viatza pentru patrie, e sublim.

Picanteriile din spatele filmului sunt cel putin la fel de misto ca filmul in sine. Huston si-a dus toata echipa in inima Africii sa filmeze la fatza locului. Odata ajunsi acolo, in timp ce echipa de productie era asaltata de tzantzari, boli si animale salbatice, Huston se distra de mama focului mergand la vanatoare si tragand betzii monumentale cu Bogey, amandoi fiind alcoolici la vremea aia. In semn de protest, Katherine Hepburn a refuzat sa bea altceva decat apa. Si astfel s-a trezit subit cu dizenterie. La fel si ceilaltzi membri ai echipei, care au luat tot felul de boli exotice. Cu exceptia lui Huston si Bogart, care marturisea la ceva vreme dupa: “All I ate was baked beans, canned asparagus, and Scotch whiskey. Whenever a fly bit Huston or me, it dropped dead.” Pe langa asta, nativii africani angajati sa ajute echipa nu se prezentau, fiind convinsi ca americanii sunt canibali. Hepburn a ajuns sa scrie ulterior o cronica a aventurii, sugestiv intitulata “The Making of ‘The African Queen,’ or How I Went to Africa with Bogie, Bacall and Huston and Almost Lost My Mind”. Iar scenaristul Peter Viertel a scris un roman, “White Hunter, Black Heart”, despre un regizor care merge in Africa cu echipa dar devine obsedat de un elefant si isi abandoneaza filmul ca sa mearga la vanatoare. Cartea a fost ecranizata de Clint Eastwood in 1990 si, surprinzator, nu e comedie. Tre’ sa-l vad.

Moby Dick (1956) – ecranizarea lui Huston e excelenta vizual, colorata in nuante sepia tomnatice si deprimante. Singurul neajuns al filmului e rolul lui Ahab, jucat de Gregory Peck. Ahab e descris in carte ca un batran putred si obsedat. Peck avea la vremea aia in jur de 40 de ani si o infatzisare de aristocrat spalatzel si intelectual, indiferent ce cosmetizari i s-ar fi aplicat. Numai a Ahab n-arata, lucru de care si-a dat seama si el, dupa cum reiese dintr-un interviu ulterior.

The Misfits (1961) pare si mai melancolic decat era intentionat, acum cand stim ca a fost ultimul film al lui Clark Gable (decedat cu un an inainte ca filmul sa fie lansat) si Marilyn Monroe (care a murit un an mai tarziu). Monroe parca-i de pe alta lume in rol de pitzipoanca sufletista si autosuficienta, in jurul careia roiesc barbatzii, fatza de care ea s-a desensibilizat si ii tolereaza, vazandu-si de placerile ei. Dupa un divortz merge sa locuiasca intr-o casa in pustiu. Clark Gable e un cowboy dintr-o bucata, ultimul de felul sau, batran si singur. Incearca sa o agatze pe Monroe oferindu-se sa o ajute la treburile casei, ca oricum n-are altceva mai bun de facut, cowboii fiind o specie pe cale de disparitie. Apoi apare in peisaj tanarul Montgomery Clift, concurentza lui Gable si impreuna merg in muntzi sa captureze cai salbatici pentru bani. Pe care, dupa ce ii fugaresc un sfert de film, ii elibereaza sa-i faca pe plac lui Monroe pe care o luase tristetzea de cand aflase ca respectivii cai sunt destinati sa ajunga salam de Sibiu. Filmul asta are ceea ce se cheama dreamlike quality, atmosfera onirica, cum vreti sa-i ziceti, dincolo de melancolia si necazurile personajelor si inca n-am reusit sa ma prind de la ce i se trage.

The Night of the Iguana (1964) e alta ecranizare a unei piese de teatru, de data asta dupa Tenessee Williams. Richard Burton e un popa cu tolerantza scazuta la tentatii, astfel ca e alungat din biserica dupa ce se destrabaleaza cu o enoriasa si ajunge ghid turistic pe un autocar . Dar si asa o comite, cedand unei tinere parashute labila emotional si atragandu-si dispretzul doamnelor de o inalta tzinuta morala din autocar, care il vor concediat. Ca sa isi salveze pielea, fura cablul de transmisie de la autocar si isi sechestreaza turistii la hotelul unei prietene,  undeva prin Mexic, cu gandul de a se reabilita in ochii lor in cele cateva zile de odihna fortzata si a-si pastra slujba si reputatzia. Pana la urma domnitza care a declansat necazul se cupleaza cu soferul, ii fura inapoi cablul de transmisie si turistele moraliste se cara cu reputatzia si slujba lui cu tot. Dar filmul abia acum incepe, ca intre timp aparuse la hotel Deborah Kerr, pictoritza itineranta, impreuna cu bunicul ei de 100+ ani, pe care il cara dupa ea si il pune sa recite poezii pe bani. Dupa ce incearca sa se sinucida, Ava Gardner, proprietareasa, il leaga pe Burton intr-un hamac si apoi stau ei o noapte si discuta – pictoritza, proprietareasa si popa – despre libertate si implinire. Asta mi s-a parut un film excelent, Burton e tot timpul transpirat, disperat, frustrat, gata sa izbucneasca – mare rol.  Iar conversatiile sunt inteligente si profunde, se vede ca replicile alea au fost gandite de un scriitor adevarat.

The Man Who Would Be King (1975) e filmul cel mai epic al lui Huston, dupa o nuvela de Rudyard Kipling (care apare ca personaj in film, jucat de Christopher Plummer). Sean Connery si Michael Caine, ofiteri in armata engleza din India, se duc sa cucereasca prin viclenie ceva tzara primitiva din zona. E un film de aventuri widescreen, amuzant, frumos colorat si exotic, de amploarea unui Lawrence of Arabia sau Ben Hur. Ceva mai scurt totusi. Si mai ciudat, in sensul ca nu prea stii daca si cand sa iei in serios ce se intampla pe acolo. Cateodata o da in comedie cinstita – lantzuri de coincidentze cu rezultate amuzante, personaje caricaturale – alteori devine de-a dreptul tragic, dead serious, cum ar veni. Si nu in sensul bun, de film tragicomic cu de toate. Ci in sensul ca filmul pare alcatuit din episoade serioase de tip Lawrence of Arabia intercalate cu personaje, intamplari si coincidente scoase parca din filmele lui Mel Brooks. Am gasit destul de confuzanta lipsa unei voci narative ferme. Dincolo de asta, filmul e great fun iar Caine si Connery, la apogeu de cariera, fac o echipa grozava.

Conversatzii la catedralã: Iain M. Banks – Consider Pheblas

Capitolul întâilea - in care se vorbeste despre relevanta premiilor literare si se pun in discutie scriitori britanici contemporani de o controversata valoare

Exty: …incep sa ma gandesc tot mai des ca exista totusi o legatura intre numarul de premii la care e nominalizat sau pe care le ia un autor si calitatea cartzilor… Care desigur, e o judecata foarte la indemana, insa teoria in general printre cititori e ca premiile sunt corupte, corporatiste si menite sa manipuleze. Si ca nu reprezinta aproape niciodata un indiciu bun asupra calitatzii scriitorului.

Anemona: Ia-o-ncet, tinere! Inteleg ca vorbim despre SF. Bun. In cazul asta mi se pare perfect rezonabila “teoria conspiratiei”. Aminteste-ti ca Philip Dick al tau a luat in zeci de ani de cariera un singur Hugo si-o nominalizare. Iar azi are propriul sau premiu, pe care il iau altii. In timp ce  Hugo-urile in ultimii ani se dau lu’ Hairy Potter.

E: Ei, n-a fost Dick chiar asa obscur si neinteles in timpul vietii, dar inteleg ce zici. Exista exceptii, exista scriitori ignorati pe nedrept sau carti geniale trecute cu vederea la impartitul premiilor, dar astea is exceptii si sunt relativ putine. Regula e ca premiile sunt un fel de garantie. E mult mai probabil ca un scriitor multipremiat sa aiba ceva de capul lui, decat unul terfelit de critica dar cu o hoarda de fani in spate. Si astfel, premiile majore in domeniu devin un criteriu bun de selectie atunci cand te bate gandul sa te apuci de un scriitor. Asta in opozitie cu numarul de fani, vanzari si critica populara gen cumparatori de pe amazon, criterii care induc in eroare…

A: Sunt sigura ca sub generalizarile astea truiste ai un exemplu care te-a frustrat pe care abia astepti sa-l scoti in lumina…

E: Desigur. E vorba despre rasfatatii sefeului britanic din deceniul asta: Alastair Reynolds si Iain M. Banks, care nu e tocmai un newcomer al deceniului, dar cel putin pe la noi a ajuns in atentia cititorilor abia in ultimii ani.  Ambii au tone de fani, sunt scosi in fatza peste tot, mari reprezentatzi ai SFului britanic modern. Insa, cu toate blurburile pozitive de pe dosurile cartzilor si vanzarile superlative, niciunul n-a prea avut de-a face cu premiile majore in domeniu. Lucru perfect cinstit, din punctul meu de vedere. Dupa o luna pierduta cu trilogia de capatai a mazgaliciului de Reynolds am fost asa nacajit ca nici n-am vrut sa mai pierd timp in plus vorbind despre ea. Cu Banks, in schimb, abia am ispravit si, cum in ultimul an am devenit mai intelept, m-am gandit ca ar fi bine sa dau de veste si altora si sa evite non-valoarea si sa castige in felul asta timp.

A: Ok, insa, unu la mana, Banks nu se incadreaza in teoria ta despre scriitorii desconsiderati de critica dar iubiti de fani. Doar a luat un BSFA, despre care tocmai tu incercai sa ma convingi ca is mai relevante decat Hugourile si Nebulele americane, pentru ca britanicii sunt cei mai cu motz dintre pamanteni. Si mai are si ceva nominalizari, inclusiv la Hugo, cu The Algebraist. Doi la mana, ce te face sa crezi ca un articol pe care vrei sa-l scrii pe blog despre asta va schimba opinia cuiva? Sa-ti reamintesc ca inclusiv prietenii tai apropiati ti-au marturisit ca sar cu eleganta peste posturile tale de pe blog despre sefeuri?

E: Man, intr-o cariera de aproape 30 de ani si mai bine de 10 romane, o nominalizare la Hugo si un BSFA sunt putin, comparat cu alti scriitori care practic sunt abonati la premii majore de-a lungul carierei. Sau cel putin au o carte-doua care sparge gura targului la un moment dat.  Nominalizarile lui Banks sunt doar incidente care m-as fi mirat daca nu ar fi aparut in atatia ani si atatea carti. Iar BSFA (British Science Fiction Award) sunt oleaca afectate de prejudecati, cand vine vorba de-ai lor, de britanici. Cat despre cealalta problema, prietenii mei ignoranti nu isi pot schimba o parere pentru ca nu au una. Articolele mele despre cartzi sunt pentru cei care nu-si bat in cuie scanduri in usi si ferestre ca sa se simta confortabil inconjurati doar de lucruri pe care le cunosc . Internetul e mare.

A: Plus ca se pare ca vrei sa stergi pe jos cu Banks, deci vei fi in asentimentul celor care considera SFul literatura pentru impuberi.

E: Pai da. Adevarul e ca in cazul lui Banks pornisem la drum cu prejudecata inversa, ca tre’ sa fie exceptional. Stii ca omul e un scriitor mainstream popular. In cartile “serioase” ii lipseste M.-ul din nume. Dar tot el e.  (De fapt Nemira a facut un experiment frumos si l-a publicat in aceeasi luna cu o carte mainstream si una SF. Sunt curios care s-a vandut mai bine.) Astfel ca ma asteptam ca macar stilul sa fie umpic peste medie, daca nu neaparat ideile. Dar n-a fost sa fie, din niciun punct de vedere.

A: Exemple, domnu’! Exemple, nu vorbe goale si generalitati, ca nu suntem in Parlament.

Capitolul al doilea – in care se discuta despre un roman stiintifico-fantastic, despre alterarea valorilor subiective si in care se trag concluziile corespunzatoare

E: Stai ca ajungeam si acolo. Deci m-am apucat vara asta de Consider Pheblas, primul sefeu al autorului, inaugurand seria Culturii, aparut in ‘87 si tradus la noi de Nemira acu vreo 2 ani cu titlul adaptat in Spectrul lui Pheblas. Asa. Cartea asta e atat de banala incat nici nu stiu ce sa zic despre ea.

A: Ai putea sa zici de ce-i banala…

E: Pentru ca e sheer pulp. Un roman de actziune plin de clishee in decor space-opera. Absolut nimic de oferit. O carte pe care o uitzi in momentul in care ai inchis-o. La mine asta s-a intamplat la vreo luna dupa ce am deschis-o prima data. Pentru ca a trebuit dozata in portii mici si rare ca sa nu ma scurtcircuitez de la scriitura aia din topor si personaje la fel de verosimile ca o virgina in vitrinele din Amsterdam. Unii renuntza la aventuri din astea dupa primele pagini. Eu sunt un idealist, sper pana la ultima pagina ca o sa dau de ceva care sa nu faca efortul total inutil. Iar acum am devenit chiar curios de romanele lui Banks de cealalta parte a baricadei. Alea mainstream adica. Poate omul chiar e talentat ca scriitor si in timpul liber se relaxeaza scriind sefeuri puerile care prind la fraieri.

A: Si totusi despre ce e?

E: Pai vezi, totul e atat de stupid incat ma si simt ridicol sa rezum subiectul.

A: Noroc ca suntem numai noi aici si nu ne aude nimeni. Deci graieste!

E: Adevarat, adevarat… oricum nu subiectul e problema. Presupun ca in maini mai dibace ar fi iesit o carte decenta. E vorba de tipu’ asta, Horza-cumva. Oribil nume oricum.

A: De acord.

E: … si o sa mai ai ocazia sa fii de acord in continuare. Numele proprii sunt unul din primele lucruri care m-au scos din pepeni la Banks. Am inteles ca fabularea de nume proprii e unul din apanajele necesare ale literaturii SF/F. Dar man, daca tot trebuie s-o faci, fa-o pe principii estetice. Fa-o artistic, sau macar simbolic. Gaseste niste nume care sa rezoneze frumos. Asa cum s-a straduit Tolkien saracu’… Numele proprii din cartile lui Banks te duc cu gandul la improvizatiile bolborosite de copii pentru soldatzeii de plumb in toiul jocului: Xoxarle, Gorbuchul, Unaha-Closp si alte dracii.

A: De acord din nou. De fapt cred ca ai dreptate suspect de des. Daca n-as sti mai bine as zice ca ma folosesti in conversatia asta pe post de unealta care sa iti dea tie dreptate si sa te puna intr-o lumina buna.

E: Lasa paranoia, draga, si asculta aici in continuare. Deci tipul asta, Horza e un shapeshifter intr-un Univers in care Cultura, o civilizatie tehnologica pangalactica e in razboi cu o civilizatie periferica de reptilieni razboinici, un fel de klingonieni, care vor sa-si pastreze autonomia. Desigur, situatia asta politica e pretext pentru comentariu social si paralele cu prezentul. Insa dincolo de banalitati de genul “globalizarea e rea pentru ca sufoca traditiile si omogenizeaza cultura” Banks nu reuseste sa patrunda. Horza e un mercenar in slujba klingonienilor astora care e angajat sa urmareasca un AI naufragiat pe o planeta abandonata. Si dupa 400 de pagini si nenumarate cafteli, il gaseste. Cam atat. A, si s-a gandit Banks sa introduca un element de comic relief, asa ca de la jumatatea romanului incolo apare o drona care il imita pe C3PO, robotul gay din Star Wars. Not even remotely funny si groaznic de enervant pe deasupra.

A: Zi un singur lucru bun despre romanul asta si trecem mai departe.

E: Hmmm… cred ca ideea cu jocul era misto. Exista un joc pe care milionarii excentrici il joaca, de regula in locatzii amenintzate de dezastre iminente. Damage ii zice. E un fel de poker in care fiecare are capacitatea de a le schimba celorlalti starea psihica. Astfel ca poti sa te aliezi cu parteneri de joc si sa il provoci pe unul dintre jucatori prin asalt psihic concertat sa se deprime si sa joace prost sau chiar sa se sinucida. Destul de interesant, dar cam atat.

A: Si urmatorul?

E: Urmatorul ce?

A: Urmatorul roman, baiete. Ai zis ca ai citit doua.

E: Da, The Algebraist. Dar n-am chef acum sa vorbesc despre el. Plus ca discutii literare prelungi ajung sa oboseasca, mai ales cand sunt despre sefeuri proaste. Imagineaza-ti daca conversatia asta ar ajunge sa fie citita de altii. Crezi ca ar rezista sa ne urmareasca pana in punctul asta? Ma indoiesc. Deci Algebraistul ramane pe mai incolo.

A: Eu cred ca tie de fapt nu-ti mai place SF-ul. N-ai fi primul. Exista sindromul asta al fanilor SF care sunt la un moment dat influentati de situatii sociale sau anumiti indivizi si brusc se trezesc cu impresia ca si-au pierdut timpul cu prostii si incep sa umble doar pe cai bine batatorite. Literatura postmoderna, existentialista, din astea… Cam ca ateii carora apropierea de batranete le provoaca revelatii si se trezesc peste noapte buni crestini.  Ce zici?

E: Zic ca e o ipoteza buna. Chiar si eu m-am suspectat de plafonare culturala. Asa ca m-am verificat. Am luat Riverworld-ul lui Philip Jose Farmer la recitit. Cand am parcurs-o prima data, acu vreo 10 ani, mi s-a parut un exemplu de ceea ce inseamna SF reusit: o premisa buna, explorata frumos, fara inconscvente si umpluturi. Si asta in numai 300 de pagini (Si vreo 4 continuari, hehe). Acu, dupa 10 ani, la lectura de verificare, mi s-a parut la fel. Excelenta. Deci problema nu e cu mine, e cu Banks si cu calitatea literaturii SF/F din ultimul deceniu. Care a devenit in general pretentioasa si inconsistenta in umila-mi opinie. They sure don’t write  ‘em like they used to…

Epilog

A: Apropo, pentru Nautilus nu mai scrii recenzii?

E: Ba chiar am scris luna asta una care tocmai a aparut.

A: Era si cazul. Haulica ce zice ca scrii asa rar, nu se supara ca nu se poate baza pe tine?

E: Presupun ca ar fi ceva mai incantat daca as fi un colaborator constant si de incredere. Dar  cum de editurile romanesti de SF m-am cam lepadat in ultimii ani iar in ultima vreme nici aparitii recente din domeniu in original nu imi mai prea cad pe mana, se intampla rar sa am cu ce contribui pentru revista. Dar cand am, trimit.

Despre coincidentze, compromisuri si Orson Welles

Draga Anemona,

Trebuie sa-ti impartasesc o serie de coincidentze fascinante din ultima vreme. Saptamanile trecute ma uitam la niste filme de-ale lui Woody Allen. Asta nu-i ceva nou, eu tot timpul ma uit la filmele lui Woody, e ca un tic. Ba chiar recent am dat peste cea mai hazlie manifestare a incorigibilitatzii sale si cu asta mi-a devenit si mai drag. S-ar parea ca chiar si atunci cand joaca un rol de furnica animata digital, Woody tot pe el insusi se joaca. E vorba de Antz, primul film de animatzie cu un rating de parental guidance datorat glumelor despre sex si nihilism pe care Woody nu s-a abtinut sa le faca nici din postura de furnicutza nevrotica care merge la psihiatru-furnicutza si se cupleaza, ca de obicei, cu o gagica way out of his league – in cazul de fatza furnicutza Sharon fukkin’ Stone (flirtand ocazional si cu furnicutza Jennifer Lopez). Si toate astea intr-un film de animatzie pentru copii. Adorabil.

Dar nu ma lasa sa ma iau cu vorba ca uit ce vroiam sa zic. Asa, despre coincidentze. Uitandu-ma eu in perioada asta la Manhattan Murder Mystery al lui Woody, sunt fascinat de final, cand personajele se impusca intr-un cinematograf in care ruleaza un film vechi. In filmul de pe ecranul cinematografului, personajele la randul lor se impusca. Un tip si nevasta lui, cu multiple reflectzii intr-o camera cu oglinzi. El zice: “Killing you is killing myself. It’s the same thing. But, you know, I’m tired of both of us”. Bing-bang, pistoalele se descarca, oglinzile se sparg iar mie secventza mi se pare geniala si imi doresc ca la un moment dat sa dau peste filmul din care provine. A doua seara aveam programat The Lady from Shanghai al lui Orson Welles, in care dau peste scena respectiva, care era tocmai climaxul filmului lui Welles. Dar in aceeasi seara ma uit si la noul film al lui Woody – Whatever Works (excelent, apropo) – in care Larry David si gagica lui Manson se uita la un moment dat la un film vechi. Seara urmatoare ajung cu programul istoric de vizionat filme la Touch of Evil, in care recunosc secventza din Whatever Works. Cu sigurantza asta e expresia unui complot cosmic, imi zic, asa ca am adoptat singura solutzie ratzionala: de atunci ma uit mai des la filmele lui Woody, sperand ca o sa-mi prezica in continuare viitorul. Te tin la curent.

Azi, 30 octombrie 2009, se implinesc fix 69 de ani de cand Orson Welles, copilul-minune al Americii, a speriat o tzara intreaga cu adaptarea radiofonica dupa War of the Worlds. Adaptarea a fost pusa in scena sub forma de reportaje de la fatza locului relatate de reporteri panicatzi, interviuri cu oameni de stiintza, interpelari ale frecventzei armatei care se lupta cu martzienii etc. Un fel de Cloverfield in varianta radiofonica. Cei care nu au prins emisiunea de la inceput au luat tzeapa si s-a lasat cu isterie in masa, oameni parasindu-si casele, fugind pe campuri, mai ales in New Jersey unde Welles plasase actziunea. La momentul respectiv Orson Welles avea 21 de ani, propria trupa de teatru si, evident, propria emisiune la radio. A, uitasem sa zic ca la o seara dupa ce am ascultat inregistrarea originala a emisiunii, m-am uitat din intamplare la Radio Days a lui Woody Allen, unde un personaj isi lasa gagica in masina si o ia la fuga panicat pe sosea dupa ce deschide radioul unde rula adaptarea lui Welles.

Orson Welles a fost omul tragic al Hollywoodului. La o privire din elicopter, cariera lui se prezinta ca o serie de proiecte neincepute sau neterminate plus cateva filme terminate, destul de putine pentru o cariera atat de intinsa, ciuntite si ele de producatori. Welles a fost intr-un continuu razboi cu studiourile pentru control creativ asupra filmelor sale. A pierdut aproape de fiecare data. Toate filmele mari de dupa Citizen Kane contin un procent mai mic sau mai mare din viziunea originala a lui Welles, insa aproape nici unul n-a mai fost al sau complet. Filmele lui nu aduceau bani, deci trebuiau modificate in functzie de trend, de gusturile publicului. Chiar si asa, Welles ar putea fi cel mai mare regizor american. El era in primul rand un stilist, era interesat mai degraba de CUM se intampla decat de CE se intampla intr-un film. Filmul e arta, iar arta e in primul rand o chestiune de forma. Oare atunci cand privesti un tablou il judeci dupa subiect sau dupa modul in care e pictat, dupa culoare, compozitie, stil? Il ignori pentru ca prezinta satyri, sirene sau nimfe, deci te plangi ca e fantasy, nu-i realist, nedemn de luat in seama? Evident, nu. Problema e ca filmele, spre deosebire de picturi, costa bani seriosi, bani care trebuie recuperatzi. Iar prostimea nu da bani pe arta decat daca contine o doza buna de entertainment. Si asa se intampla ca cinematografie sa fie cea mai perverita dintre arte. Meditand la viatza de regizor damnat a lui Orson Welles ajungi sa te intrebi cum ar fi aratat cinematografia intr-o lume fara compromis, in care filmul sa fie al regizorului asa cum cartea e a autorului (desi chiar si in cazul cartzilor, fara compromis, in cele mai multe cazuri cartea o sa-i ramana doar autorului, nepublicata), fara a fi nevoit sa se faca frate cu dracu pentru sumele enorme de bani necesare productziei unui film decent. Traim intr-o lume in care arta se promoveaza pe principiul celui mai mic numitor comun. Un produs artistic e cu atat mai viabil cu cat poate fi intzeles de o masa mai mare de oameni. Cu cat ridici nivelul intelectual al unui film, cu atat publicul e mai restrans, deci bugetul e mai mic. De-aia blockbusterele sunt aproape toate diluate pana la nivel de insiruiri de clishee. Cel mai mic numitor comun. Nu ca un film scump nu poate fi bun. Poate. Dar tot compromis ramane, cu exceptiile rarisime in care regizorul scoate totzi banii din propriul buzunar. Evident, ce zic eu aici sunt banalitatzi, truisme chiar. Insa cateodata te ia frustrarea gandindu-te cat de radical de diferit ar fi aratat o intreaga industrie intr-o lume fara compromisuri.

Astfel, cariera de regizor lui Welles a fost un sir de dezastre financiare. Spre norocul lui, era si un actor prolific in filmele altora, altfel ar fi murit de foame.

Citizen Kane (1941) e debutul lui Welles si, zic criticii, cel mai valoros film al cinematografiei americane. Avea 26 de ani cand l-a facut. E singurul film al sau in care finantzatorii nu si-au bagat coada, fiind obligatzi contractual sa se abtzina. Welles a ajuns la Hollywood in ‘39, dupa ce semnase un contract cu RKO care ii oferea deplina libertate creativa asupra primelor doua filme facute pentru ei, clauza fara precedent pentru un tanar debutant. A fost prima si ultima data. Citizen Kane a fost jucat de Welles si gashca lui de la Mercury Theater pe baza unui infam scenariu care reprezenta practic un atac asupra lui William Randolph Hearst, mare magnat al presei in vremurile alea. Se pare ca scenaristul avea ceva de impartzit cu Hearst – namely, a girl – si s-a folosit de ocazie ca sa-si verse frustrarile, astfel ca Charles Foster Kane, personajul lui Welles, e o paralela a lui Hearst. Welles a fost insa inspirat si a facut din Kane un personaj mult mai complex decat in scenariu. Cu toate astea, Hearst a boicotat filmul la greu, ceea ce s-a adaugat dezastrului financiar care plana deja.

Filmul prezinta in maniera non-lineara viata lui Charles Foster Kane, bogatas si proprietar al celui mai influent trust media al vremii. Povestea e spusa in flashbackuri de cunostinte de-ale sale care se confeseaza dupa moartea sa unui reporter. Reporterul e angajat sa afle semnificatzia ultimului cuvant emis de Kane pe patul de moarte, singur in castelul sau – “rosebud”. De unde se stia care a fost cuvantul, din moment ce Kane murise singur? Suspension of disbelief, oameni buni.

Meritele filmului sunt in cea mai mare parte tehnice. Prin Citizen Kane, Welles a introdus tehnologia care se cheama deep focus, prin care toate obiectele din cadru se vad la fel de clar, indiferent de planul in care se afla. In consecintza, focusul privitorului depinde strict de aranjarea obiectelor, unghiul de filmare si jocul actorilor. Iar unghiurile in sine sunt originale si creative, chestie specifica lui Welles. Ca simplu spectator ai nevoie de mult antrenament sa te bucuri de aspectele tehnice ale unui film. Iar lor li se datoreaza in cea mai mare parte valoarea lui Citizen Kane. Tocmai de-aia nu mi s-a parut un film grozav la prima vedere, cel putin nu cat sa-i justifice pozitia privilegiata in cinematografie. Nu e nici atmosferic, nici simbolic iar povestea, cum ziceam, s-a nascut din frustrarile scenaristului. Kane e un personaj grozav de bine realizat iar tehnic filmul e impecabil. Insa de aspecte de genul asta te poti bucura  doar dupa vizionari repetate si o mai lunga experientza in domeniu.

The Magnificent Ambersons (1942) e al doilea film al lui Welles pentru RKO (pe care il tot pomenesc pentru ca era unul din marile studiouri ale vremii, decedat intre timp).  Welles spune aici povestea unui tanar aristocrat rasfatzat care se bate cu vecinii de pe strada in copilarie, iar cand creste mare se apuca brusc sa apere onoarea mamei, care dupa ce ramane vaduva vrea sa se marite cu iubitul din tineretze (jucat prietenul si colegul de teatru al lui Welles, excelentul Joseph Cotten). Pana la urma mama moare singura si nefericita, dar cu onoarea intacta, iar Joseph Cotten ramane si el singur si trist dar cu sperantza ca macar fiica-sa o sa se marite cu fiul impertinent al iubitei sale din copilarie. Cand am zis ca Welles spune povestea, am zis-o la propriu. Omul avea o voce foarte sexy, adanca si grava (careia i se datora si succesul din radio) si nu ezita sa o foloseasca. Astfel ca in The Magnificent Ambersons el e naratorul, un narator atat de complet, incat la sfarsit credits-urile nu sunt afisate ci recitate, sfarsind cu “the movie was written and directed by me”. Adorabil om. Din nou, filmul e impecabil realizat, insa in vremurile astea e cam greu sa empatizezi cu necazurile personajelor. Daca eu as fi incercat in secolul asta, la varsta aluia din film, sa-i dictez lu’ maica-mea cu cine sa nu se marite probabil mi-ar fi tras cateva palme si mi-ar fi taiat fondurile pentru beutura si alte distractzii. Asta e si primul film al sau ciuntit de producatori. Dupa terminarea filmarilor, Rockefeller l-a trimis in America de Sud sa faca ceva documentar, timp in care, de frica unui nou esec financiar, producatorii au filmat scene in plus si au editat filmul dupa bunul lor plac. Chiar si asa filmul a fost, evident, un dezastru la box-office.

The Lady from Shanghai (1947) – Orson Welles, narator si personaj principal, e un marinar irlandez (delicios accentul) care se indragosteste de Rita Hayworth (cu care era insurat la vremea aia in viatza reala. Lucy bastard) si pleaca cu ea si sotzul ei batran si schilod intr-o croaziera pe post de om bun la toate. Asta e unul din filmele noir de top, cu personaje scarntite la mansarda si bine jucate, intorsaturi de situatzie, plus celebra scena din final cu oglinzile, una dintre cele mai copiate de atunci incoace. Ca de obicei, producatorii si-au facut de cap cu filmul, i-au dictat lui Welles sa filmeze prim-planuri ca sa puna in valoare starurile si sa faca filmul vandabil. Apoi au luat prim-planurile si le-au intercalat ca nuca in perete printre secventzele filmate con gusto de Welles.

Touch of Evil (1958) – The Lady from Shanghai a fost ultimul film complet al sau inainte sa plece in Europa in cautarea libertatzii de expresie, scarbit de compromisurile de la Hollywood. S-a intors dupa 10 ani gras ca un purcel si a facut filmul meu preferat din toata cariera lui. In Touch of Evil Orson Welles e un politzist decadent si corupt dintr-un orasel de la granitza cu Mexicul, atat de gras incat nici nu i se misca fatza cand vorbeste. Cica s-au folosit prostethics ca sa-l faca si mai gras decat era deja pentru rolul asta. Filmul pune o problema etica interesanta: personajul lui Welles e un politist-model, inspirand valori sanatoase in domeniu colegilor. Insa el insusi e corupt pana la os, dobandindu-si reputatia de copoi de succes pentru ca isi prinde infractorii plantand dovezi false asupra celora pe care ii suspecteaza. Charlton Heston e politzistul mexican care il demasca. Heston numai a mexican n-arata, practic te uitzi la el si itzi zici “ia uite-l pe Heston prostindu-se cu o mustatza si o tentativa de accent latin”. E mai mult hazliu decat credibil, dar face un rol de milioane. Apare si Marlene Dietrich intr-un rol de tziganca, episodic, dar de mare efect. Welles merge la ea, invins si distrus, ca sa-i citeasca viitorul si Dietrich ii da replica ” You have no future. Your futere is all used up.” Te ia cu fiori.

Asta e un film noir adevarat, plin de atmosfera, filmat aproape in totalitate pe timp de noapte. Debuteaza cu o geniala secventza, un shot neintrerupt de vreo 10 minute, fara muzica, care sare de la un personaj la altul, urmarindu-le trecand granitza si sfarsind cu o masina sarind in aer. E genul de film atat de misto realizat  si jucat – in special de Welles – incat te poti bucura de detaliile astea artistice pana la punctul in care sa ignori povestea. Si e unul din cazurile fericite, pentru ca acu vreo 10 ani a fost restaurat si reeditat ca sa arate asa cum vroia Welles sa arate. In ‘58 cand a aparut, conform obiceiului, studiourile s-au jucat cu el pana n-a ramas mai nimic din viziunea regizorului. Welles a scris cu patos un memoriu de vreo 60 de pagini in care explica studioului cum ar fi facut el filmul daca ar fi fost lasat in pace. Pe baza memoriului filmul a fost pana la urma reeditat in 1998.

Chimes at Midnight (1964) – pana la urma pe asta nu l-am vazut, dar vroiam sa zic ca Welles, alaturi de Lawrence Olivier, a fost cel mai mare fan Shakespeare din epoca de aur a filmului american. A incropit cateva ecranizari, unele atat de low-budget incat au fost trecute cu vederea, altele de-a dreptul lasate in aer. Cea mai reusita s-ar parea ca e asta, care comprima vreo 5 dintre piesele istorice ale lui Shexpir si se invarte in jurul lui Falstaff, jucat de Welles. Zic unii ca e rolul sau cel mai bun. Eu n-am de unde sa stiu, pentru ca filmul s-a pastrat atat de prost incat sunetul si imaginea sunt desincronizate, iar replicile sunt atat de dense si toate in ritmul iambic al lui Shakespeare incat subtitlurile nu transcriu dialogurile ci le povestesc. Dupa 10 minute m-a luat durerea de cap si am fost nevoit sa-l opresc. Cica acu catziva ani a intrat in restaurare si ar trebui sa apara curand versiunea vizionabila. Asteptam.

BONUS: The Third Man (1949) – asta e regizat de englezul Carol Reed, insa e jucat de Welles si prietenul sau, Joseph Cotten. Si e filmat in intregime la fatza locului, in Viena devastata de dupa razboi. Arata extraordinar, totul se intampla printre gropi si molozuri, pe alei inguste, pe timp de toamna, culminand cu o urmarire in canalizarea de sub oras. Are filmul asta atmosfera de s-o tai cu cutzitul. Ca si Touch of Evil, e atat de frumos vizual incat ajungi sa nu-ti mai pese de poveste. Iar Welles, in rol de personaj negativ are una din cele mai spectaculoase intrari in scena, candva dupa jumatatea filmului cand ai si inceput sa uitzi ca ar trebui sa joace si el pe acolo. A aparut recent in format high definition, de neratat, mai ales ca a luat la vremea lui Oscar pentru imagine.

Cu drag,

eu, extilianul

Faith Divides Us – Death Unites Us

Draga Anemona,

Stii ca eu nu prea vorbesc pe larg despre  albume muzicale separat, pentru ca albumele noi, oricat de interesante ar fi dansele, de regula se preteaza mai bine la o scurta descriere intr-un top. Cateodata insa, foarte rar, apare cate o exceptie. Anumite albume le asculti si le rasasculti si te trezesti cautand pretexte sa vorbesti despre ele, asa cum faci cand esti proaspat indragostit.  Iata ca una dintre exceptiile astea mi-a ridicat entuziasmul la asemenea cote incat trebuie sa-ti vorbesc.

Stiu ca n-ai fost niciodata in relatii prea fericite cu Paradise Lost. Din fericire e de intzeles. E de intzeles pentru ca albumele geniale din cariera lor fac parte din acea specie rara de muzica pe care o ascultzi si in prima faza ti se pare greoaie si monotona.  Pentru ca apoi, dupa cateva ascultari repetate soldate cu esecuri, sa o reiei la distantza de zile, luni sau ani si brusc sa o vezi cu alte urechi. In timpul asta, inconstient, patternurile ti se aseaza in minte si cand piesele alea au dospit suficient si le reiei realizezi ca greutatea s-a transformat in complexitate iar monotonia in atmosfera si sublim. Iar apoi, cu fiecare ascultare descoperi lucruri pe care nu le-ai vazut inainte si piesele alea cresc in tine. Asta e caracteristica esentziala a muzicii de valoare – faptul ca e ca o ceapa – multistratificata si pe masura ce o decojesti te face sa plangi, cum ar zice Shrek. Asa au fost Draconian Times si Icon la vremea lor. Dupa mai bine de 10 ani de la aparitie inca le mai poti asculta si sa-ti sune a nou. Problema cu majoritatea ascultatorilor e ca nu sunt dispusi sa acorde sansele necesare, preferand sa se complaca in chestiuni facile si usor digerabile din prima. Celelalte trei albume excelente ale lor (One Second, Host, Paradise Lost) conteaza din alte motive, dar sunt la fel de ascultabile si reascultabile. Cele mai lucide si relevante cronici de la noi ale albumelor Paradise Lost se gasesc aici.

Nu credeam ca Paradise Lost o sa mai produca ceva de valoare deceniul asta. Oricum, albumul ala de-l cheama ca pe trupa, din 2005, a fost destul de bun incat sa compenseze relativele rateuri de dinainte si dupa. Iar dupa In Requiem-ul de acum doi ani intuisem ca trupa o s-o apuce in directzia asta de intoarcere catre radacini, insa nu ca o sa le si iasa. Si eram sigur ca previziunea sumbra mi s-a adeverit cand, la cateva zile de la aparitzie, pe forumul metalfan se vorbea de un nou Shades of God. Stii ca in general metalistii sunt conservatori si plafonatzi, doar am ras impreuna de cliseele lor de nenumarate ori. De-aceea cand am auzit de comparatzia cu acel album atat de limitat expresiv din 94, m-am descurajat dar am fugit repejor sa-l caut. Si dupa prima ascultare noul produs Paradise Lost mi s-a parut sub orice critica. Suna ca inregistrat intr-un bunker. Nu se distingea nimic. Comparatziile cu Shades of God pareau total indreptatzite. Cateva zile mai tarziu am realizat ca ma chinuisem cu o versiune prost piratata a albumului si am luat varianta piratata corect.

Well… a trebuit sa trec prin el de vreo 3 ori pana sa disting ce trebuia distins, si anume ca albumul anului aparuse in sfarsit. Ca in cazul majoritatii albumelor de geniu Faith Divides Us – Death Unites Us nu se dezvaluie de la prima ascultare.  Coperta e nasoala. Piesele bonus cu orchestra suna cam tembel. Ultimele doua (Universal Sin, In Truth) precum si bonusul Cardinal Sin sunt mai slabe decat restul. Cu toate astea Faith Divides Us – Death Unites Us e albumul pe care fanii il asteptau de vreo 15 ani, e sinteza tuturor lucrurilor bune invatzate de Paradise Lost pe parcursul carierei. Hesus Christ, toate piesele de pe albumul asta au atmosfera si complexitatea unor True Belief sau Forever Failure. Plus smecherii invatzate intre timp – clape subtile, voce guturala alternata cu triluri suave sau chiar sintetice. Polonick s-a intrecut pe el insusi. Si totusi nu el e vedeta albumului. Chitaristul cu nume de calculator e responsabil pentru fiorii pe care ti-i provoaca fiecare ascultare, daca asculti asa cum trebuie. Greg Mackintosh produce niste riffuri care itzi trezesc impulsul de a povesti fiecare piesa, cum fac unii cronicari de pe siteurile noastre de specialitate. E o atmosfera extraordinara acolo, totul suna apocaliptic si adanc. Melancolic. Apocaliptic. Am mai zis asta odata. Nu conteaza. Secretul sta in sound: un usor efect reverberant, tobele umpic in spate, chitara in prim plan. Un riff de chitara e identic pe vreo trei piese, insa chiar si asta e un lucru bun, pentru ca pe fiecare din cele trei piese e dezvoltat in directii diferite. Ca atunci cand un scriitor mishto dezvolta trei povestiri din aceeasi premisa.

Astea sunt genul de cantece pentru care grecii au inventat notziunea de catharsis. Can you release the pain and never speak again? E genul de muzica pe care o pui pe lista de motive de bucurie ca esti in viatza. Genul de atmosfera care itzi da fiori in noptzile friguroase cu o sticla de vin, sub stele.

Providentza face ca tocmai in perioada asta Paradise Lost sa treaca pe la noi prin sat in turneul de promovare. Perfect timing, mai ales ca de la concertul de la Bucuresti de acu vreo 4 ani am iesit dezamagit ca un urangutan. Desigur, asta daca Brandusan nu o comite din nou, ceea ce nu ar fi tocmai o surpriza.  Daca totul decurge normal, pe 3 detzembrie ma gasesti la concert, in randul intai, agatzat de pantalonii lui Nick Holmes, urland: Tear me down and break me, I remain!

Yours truly,

Extilian

PS: ca o nefericita compensare, una din trupele mele de fuflet, de la care aveam mari asteptari anul asta, a dat-o-n bara. Proaspatul album Katatonia cu titlul trv goth style Night Is the New Day e o chifla.

Intellectualizing stoner

Zilele astea port mustatza. E un experiment. Exista o legenda care zice ca ascultatorii de stoner rock/metal se impart in doua: cei cu mustatza si poserii. Adica n-ai cum sa intelegi genul asta muzical fara mustatza. Asta e si motivul pentru care fetele nu asculta stoner. Alea fara mustatza, cel putin.  Ia la intamplare orice trupa de stoner, mai mare sau mai mica, si cauta poze cu membrii. O sa observi ca, in 99% din cazuri, vocalul arata ca proaspat sosit dupa un picnic de 40 de zile in desert. Sau are cel putin are o mustatza respectabila, cum e cazul lui Wyndorf de la Monster Magnet. Mustatza pare a fi antena pentru receptarea all things groovy.

M-am gandit ca e cazul pentru un post nerushinat de atitudine cu ocazia ultimului album Clutch, trupa pe care roacerul mioritic, crescut dupa chipul si asemanarea unor Petre Magdin (tot respectu’) si Lentzi Kiriak, a ignorat-o si o va ignora in continuare. Din tot forumul metalfan singurul ascultator serios de Clutch e Alexosu, personaj care printre altele a lansat si marele adevar stoneresc: groove is in the heart. A se retzine, deci, ca albumul Clutch din 2009 cu simpaticul titlu Strange Cousins from the West e unul dintre albumele anului, fie ca va place au ba. Piese numai una si una, ba o elegie adresata lui Abraham Lincoln (cu lamentari in stilul: vai, cum ti-au facut de petrecanie, mai baiatule!), ba o piesa despre criza economica, ba una chiar dansabila – Motherless Child – care deschide albumul, toate intr-un stil retro plin de farmec, redneck rock cat se poate de original si, desigur, groovy.

De ce nu asculta lumea stoner la noi? Pai… metalul batranesc, heavy, progressive, thrash, speed se remarca prin tehnica, solo-uri si aparitzia pe scena muzicala in momente oportune, cu consecintza ca o gramada de trupe din aria asta au ajuns intre timp la statusul de cult sau legenda. Metalele de origini nordice – black, gothic, death melodic – au romantism, atmosfera si se intampla sa fie si cele mai accesibile. In momentul asta la noi pare felia cu cei mai multzi fani. Iar death-ul clasic si genurile conexe au de partea lor brutalitatea, viteza, tehnica.  Ei bine, stoner-ul nu-i nici romantic, nici nu pune accent in mod deosebit pe tehnica si nici violentza nu-i o prioritate. N-are nimic din toate astea si cum pe aici astea is asteptarile publicului fatza de muzica, stoner-ul e mai greu de digerat. Ce are stoner-ul in schimb e groove. E caracteristica de baza a stilului si e la fel de importanta ca toate celelalte. Trebuie doar sa-ti formezi urechea, atrofiata in sensul asta din cauza lipsei de expunere a genului pe la noi. What is groove? Groove is in the heart. Si desigur, ca sa pricepi tre’ sa ai mustatza.

Ce nu-mi place mie e urmatoarea situatzie: tanarul roacer meloman incepe inevitabil sa patrunda in muzica pe doua usi: cea a trupelor care au trecut testul timpului, monstrii sacri, si cea a extremismului, trupe care apeleaza la simtzamantul de rebeliune si teribilism din tanarul puber. Black, death, gothic etc. Pana aici e ok. Gusturile, insa, evolueaza, ajungi inevitabil sa cautzi si altceva, uneori chiar sa te lepezi de febletzurile de la inceputuri (“deh, asta ascultam in liceu, acu mi-a trecut”). Asta e momentul in care ai sansa sa descoperi stiluri si trupe originale, muzica care sa fie expresiva intr-un mod deosebit. Necazu e ca mai nimeni n-o face. Majoritatea patrund in zona crepusculara indie – alternative – post-rock – trip-hop. Chestii in general fara cap, coada si contzinut. Cu exceptziile de rigoare. Nu ca astea ar fi stiluri proscrise in viziunea extiliana, in timp ce restu ar fi reprezentate numai de trupe una si una. Nici vorba. Baiu ii ca indivizii astia ajung sa asculte aproape exclusiv chestiunile respective. Si cum stim ca 90% of everything is shit, in scurt timp ajung sa se complaca in mediocritatzi si sa isi inchida usi esentziale. Uite asa se instaleaza ignorantza. Ceea ce e foarte trixt.

Continuand argumentul, in ultimele zile de iluminare am tras concluzia ca stoner-ul e cel mai sincer gen muzical. Filosofia e aia de la baza rockului adevarat de pe vremuri,  treimea decadentzei: sex, drugs & rock’n'roll. Sau, in versiunea romantzata: wine, women & song. Practic oamenii astia canta sincer si relaxat despre lucrurile pe care le place lor sa le faca, ceea ce nu prea potzi spune in cazul altor genuri muzicale. Ma indoiesc ca membrii Cannibal Corpse se relaxeaza in timpul liber cu violat si disecat cadavre. Oricum, cand vine vorba de versuri e greu sa mai tragi linia undeva in a judeca trupele, in conditziile in care marea trupa de muzica electronica The Knife, o trupa subtila si sensibila, careia ii port un respect deosbit, are versuri precum “I keep my dick hanging out of my pants so I can point at everything I want to“. Si asta pe unul dintre albumele aclamate de critici si multipremiate.

De fapt toate gandurile de mai sus pornisera de la cateva triste exemple de ignorantza crasa a publicului roceresc autohton, care mi-au venit mie in cap intr-o seara in care dansam din umeri pe Clutch scarpinandu-ma in mustatza la o bere, incercand sa remediez o mahmureala pe principiul “cui pe cui se scoate”. Ceea ce reprezinta si atitudinea standard in domeniul stoner.

Studiu de caz I: Mai tzine cineva minte care a fost trupa care a deschis concertul Metallica din ‘99? Mai stie cineva cum a reactzionat publicul la trupa respectiva? Raspunsurile sunt: Monster Magnet, respectiv huiduit. Asta in conditziile in care in ‘99 Metallica erau la capatul unui deceniu de decadentza muzicala iar Monster Magnet, infiintzatzi la inceputul aceluiasi deceniu, erau la apogeu de cariera, avand in spate 4 albume excelente. Practic pe vremea aia Monster Magnet erau deja o trupa mult mai mishto decat Metallica si asa au ramas pana in ziua de azi. Dovada intr-una din cele mai kool piese si clipuri stoner ever, aici. Atentzie la refren, aia ii ceea ce numesc eu atitudine pozitiva fatza de viatza.

Studiu de caz II: Mike Amott. Unul dintre cei mai buni si prolifici chitaristi in viatza. A fost practic omul care a situat Carcass cu un pas inaintea celorlalte trupe death metal old school de la inceputul anilor ‘90. Hoardele de fani Carcass il iubesc la nemurire. Tot Amott se intampla sa fie si mastermindul altei trupe in mare voga acu catziva ani, Arch Enemy. Arch Enemy sunt o trupa ascultabila din doua motive: chitara lui Amott si corpul lu’ Angelica. Si aduna fani pe zi ce trece. Daaar… tot Amott e chitarist si compozitor la Spiritual Beggars, probabil cea mai misto trupa de stoner metal pur. Iar pe astia din urma nu-i asculta nici dracu la noi. Aveti sansa de a remedia situatzia acum: Angel of Betrayal – i’auzi aici voce, riff, groove.  Si una cu gagici: Killing Time. Din pacate soundul de iutub nu prea face dreptate pieselor.

Studiu de caz III: Black Label Society, pe langa faptu ca is the bestest southern rock band, pe langa faptu ca Zaharia Wylde, creeru trupei, a fost pana recent chitaristul lui Ozzy, ceea ce ar trebui sa-i fi scos destul in fatza,  au mai si compus acu catziva ani un album excelent de balade, Hangover Music pe numele lui. (desi l-am folosit mai mult ca fundal pentru activitatzi care provoaca hangover). Au si un cover Annie Lennox pe acolo, godsdammit! Te-ai astepta sa auzi albumul asta la toate chefurile si in toate crashmele de profil. Poate pe undeva asta se chiar intampla. Nu si la noi. Check this out, ce voce extraordinabila poate sa aiba Zakk, cu toate ca-ti dasenzatia ca canta cu prune in gura – In This River.

Exemplele pot continua. Si chiar continua: Kyuss se intampla sa fie una dintre cele mai importante trupe ale anilor ‘90, si samantza din care a rasarit Queens of the Stone Age, astia din urma fiind ceva mai populari datorita faptului ca au piese mai radio-friendly. Dozer sunt o trupa relativ tanara, insa au deja vreo 5 albume, o gramada de piese misto si potentzial cat incape. Orange Goblin is cam in aceeasi situatzie (si scot album luna viitoare, apropo). Cunosc vreo 3 oameni care asculta/au auzit de trupele astea. Cunosc zeci de oameni care asculta zeci de trupe obscure de 3 parale de folk viking, suicidal black metal, funeral doom si alte suparaciuni care suna toate la fel. Plus alte mediocritatzi din aceeasi categorie. La astia se mai adauga si cei cu indie/alternative pomenitzi mai sus.  Cred ca oamenii astia ar trebui sa isi lase mustatza din cand in cand. Noapte buna!

PS: apropo de titlu, sa stitzi ca nu m-am facut un snob pretentzios inca. Titlul parodiaza parafrazeaza  o noua revista “cu sectziune pe metal” care mi-a confirmat dintr-un foc doua teorii: 1. ambitzia in sine nu e o virtute 2. cultura fara inteligentza si simtz al proportziei care sa o directzioneze  ii ca o arma folosita fara manual de instructziuni. In acest articol (si nu numai) se poate vedea ce se intampla cand kalashnikovul itzi explodeaza in maini. Habarnam cine e individul, dar e sublim si merita impartasit.

Iliada dupa Dan Simmons

Scurt si la obiect ca e o vara incendiara si n-avem timp: Ilium si Olympos sunt duologia care reprezinta intoarcerea lui Dan Simmons la space opera, pentru prima oara dupa seria Hyperion/Endymion. Romanele sunt un tot unitar de vreo 1500 de pagini din toate punctele de vedere: actziune, stil, idei. Deci nu se justifica tratarea lor separata, desi, in mod curios, cam peste tot Olympos are recenzii mult mai nasoale decat Ilium. De fapt nu e atat de curios, se stie ca, precum rockerii care reduc valoarea unei trupe la lungimea si frecventza solourilor de chitara, la fel si sefeistii au tendintza de a judeca un roman in functzie de actziune si mai ales in functzie de cum se termina. Sfarsitul de la Olympos a parut multora nesatisfacator, de acolo si strambaturile din nas si ignorarea faptului ca inainte de sfarsitul ala mai exista vreo 800 de pagini de roman.

Cele 1500 de pagini sunt impartzite in vreo 3 planuri narative principale alternative, ceea ce face ca paginile alea sa para mai putzine. Recicland retzeta de succes din Hyperion, adica space opera cu teme si personaje de prin literatura clasica, Simmons ia in vizor cu ocazia asta in principal Iliada lui Homer si pe Shakespeare cu The Tempest. Adica romanele se invart in jurul razboiului troian, cu zei, eroi si altzi participanti, inclusiv personajul principal, un oarecare profesor Hockenberry decedat in zilele noastre, reciclat (a se intelege clonat) si trimis in trecut la fatza locului pentru a observa pe viu concordantza dintre razboiul troian si Iliada. Intre timp pe Pamantul dintr-un viitor indepartat (care e prezentul desfasurarii actziunii) personajele din Tempest-ul lui Shakespeare isi fac de cap cu ce a mai ramas din rasa umana dupa ce o parte din ea evoluase in postumani si la un moment dat disparuse ca magaru-n ceatza. Iar undeva pe satelitzii lui Jupiter, o comunitate de cyborgi (formata dupa ce fusesera trimisi de oameni la adunat resurse si uitatzi acolo) pornesc spre interiorul sistemului solar ca sa investigheze celelalte doua planuri narative si sa faca comentarii literare la scrierile lui Proust si Shakespeare. Ca sa justifice “stiintzific” tot ghiveciul asta, Simmons se foloseste de implicatziile fizicii cuantice, acest corn al abundentzei pentru literatura SF din ultimele doua decenii, menit sa justifice simplu orice exces de imaginatzie al scriitorului. Evident, modul in care se foloseste autorul de pretext e ridicol din punct de vedere stiintific, chiar si la standardele literaturii SF, dar ar merita doza aia serioasa de suspension of disbelief pentru placerea de a-i vedea in actziune pe Prospero si Caliban, Zeus si Ahile.

Din pacate nu prea e cazul. Multzi au cazut si multi o sa mai cada in admiratzie la picioarele lui Simmons pentru ca e, vezi Doamne, un tip cult care scrie sefeuri inspirate din mari scriitori clasici. Problema se trage de la cuvantul “inspirat”. Simmons practic nu se inspira din operele respective, ceea ce ar presupune preluarea de idei si eventual personaje in mod subtil. Ci lasa senzatia aia a omului care descopera ceva nou si genial si apoi cauta pretexte de a povesti incins si plin de entuziasm prietenilor despre lucrul respectiv. Ca atunci cand te indragostesti si te tot trezesti cautand pretexte pentru a vorbi prietenilor despre cat de misto e tipa. Cam asta face autorul, punandu-si personajele (in special cyborgi) sa-i comenteze pe Shakespeare si Proust cu replici citite de Simmons prin cartzile de critica literara. E foarte educativ, am invatzat o multzime de lucruri noi si interesante, am devenit si mai mare fan Shakespeare decat eram si m-am hotarat sa ma apuc de Proust, ii multzumesc din suflet pentru asta, insa discutiile in sine dintre personaje sunt total neconvingatoare in context. Pentru comparatzie, in caz ca unii au impresia ca carcotesc aiurea, a se vedea felul in care se foloseste Gene Wolfe de idei din literatura clasica, ca tot s-a tradus si la noi The Book of the New Sun.

In fine, problemele de mai sus nu au mare efect negativ asupra calitatii romanelor in sine, ideea e buna. In cel mai rau caz i se poate reprosa lipsa de subtilitate in implementare. Ceea ce e tragic, aspectul care face cartzile sa fie neconvingatoare iar pe mine sa le citesc cu un ochi pe ceas, sunt personajele. Din nou, ideea in sine e buna: Simmons incearca sa demitizeze actorii principali din mitologia greaca, zeii si eroii. Problema e ca o face atat de nasol, de simplist incat transforma demitizarea in caricaturizare. Toate personajele alea devin caricaturi ridicole. Elena din Troia si inca vreo catziva cu motivatzii mai complexe sunt relativ ok. Marea majoritate nu. Parca-s totzi americani din clasa mijlocie. Asa vorbesc si asa se si comporta. Sa nu ma intzelegeti gresit, nu traiesc cu impresia ca grecii de acu 3000 de ani purtau dialoguri in versuri, ca in Iliada. Dar de acolo pana la a-l reduce pe Ahile  la o caricatura de soldat si pe Zeus la un ignorant isteric e cale lunga.  Si sa nu-mi zicetzi ca sunt personaje fictive si n-ar trebui sa ma plang. Cand vrei sa dai o aura de realism unor personaje mitice, ideea e sa ii faci mai complecshi, nu sa ii simplifici si mai tare decat erau, doar ca in alt sens. Adica n-ai rezolvat nimic daca incerci sa umanizezi un personaj facandu-l ca in loc sa arunce cu fulgere si traznete sa zica “fuck you!”.

Unele aspecte legate de partea de demitizare sunt ok sau cel putin amuzante. Cum e secventza cand nushtiu ce erou primeste o sageata in umar si, conform Iliadei, poarta un discurs lung despre patrie, vitejie si datorie, inainte de a se arunca in lupta sa se razbune. Iar in realitate, dupa cum observa Hockenberry care e la fatza locului in momentul cu pricina, tipul striga cu mirare “Fuck me!” dupa care sare la bataie.

Actziunea e ok, odata ce treci peste justificarea premiselor. Simmons e plin de imaginatie, ca intotdeauna. Insa de pe la jumatate incolo, adica mare parte din Olympos, cand firele epice incep sa convearga, evenimentele incep si ele sa se desfasoare pe baza de coincidentze. Ceea ce scade credibilitatea romanelor si mai rau.  Sfarsitul e o mare realizare in materie de ironie: cred ca e prima carte de la Biblie incoace in care deznodamantul deus ex machina e la propriu deus ex machina.

Daca de Anathem ziceam ca e genul de carte care creste in amintire, cu seria Ilium/Olympos s-a intamplat fix invers. Initzial, dupa citire, as fi zis ca e asa-si-asa. Acum mi se pare foarte slaba si nu-mi dau seama inca daca m-am schimbat eu sau Simmons, pentru ca Hyperion mi s-a parut la vremea ei (acu doi ani) o capodopera. Presupun ca o sa ma edific zilele urmatoare, cand ma apuc de Drood.

The High End of Low

Vine cam asa: ea itzi da papucii. Nu conteaza cine-i de vina. Oamenii au rara aptitudine de a maslui trecutul astfel incat dreptatea sa fie intotdeauna de partea celui care o pretinde. Pana la urma nimeni nu poate trai simtindu-se de kkt in propria piele. Atata timp cat nu exista un tribunal pentru judecata de apoi a relatziilor, care sa stabileasca victime si vinovatzi, ramai inevitabil cu frustrari. In prima faza totul e low. Frustrarile sunt sublimate in melcancolie si regret. Against all evidence, ai senzatia ca inainte totul era ok sau ca, chiar daca nu era, ar fi putut fi daca ar mai fi continuat o vreme. Prietenii incearca sa te reintroduca in circuit, insa asta adanceste doar nostalgia si senzatia de pierdere irecuperabila. Apoi apare detasarea. Partzial, pentru ca de relatii simbiotice, aproape telepatice, nu te poti detasa niciodata. Dar e destul cat sa treci in faza urmatoare. Mai iesi la o bere, iti regasesti self-esteemul iar nostalgia se transforma in frustrarea de a nu fi reusit s-o faci sa-si dea seama ce a pierdut. Intervine orgoliul. Iti spui ca exista destule parashute, viitorul suna bine. Cateodata chiar o crezi. Stiind ca whatever doesn’t kill you is gonna leave a scar, esti gata sa mergi mai departe. Things are still low (o voce interioara familiara iti sopteste cand ti-e lumea mai draga: just remember, when you think you’re free, the crack inside your fucking heart is me). Dar acum stii ce ai de facut. Asta e the high end of low.

Prin asta pare sa fi trecut Marilyn Manson in ultimii ani. Divortzul de Dita von Teese si relatzia esuata cu Evan Rachel Wood sunt un bun indiciu. Rezultatul au fost ultimele doua albume, cele mai personale din cariera sa, situandu-se ca filosofie si mesaj artistic la cele doua capete ale paragrafului anterior. Eat Me Drink Me a reprezentat faza low, un album lent, plin de fuferintza, melancolie si regrete (antitezaa rebelului Golden Age of Grotesque, care a fost un album exclusiv de atitudine). Aproape toate piesele de acolo erau tanguieli pe tema relatziilor si a pierderii. La vremea respectiva l-am considerat cel mai slab album din discografia trupei. The High End of Low e o revenire, atat ideologic cat si muzical.  Revenirea din punct de vedere stilistic nu ne importa, pentru ca se manifesta doar sub forma catorva piese care se vor “ca pe vremuri”, energice, pline de atitudine si total neconvingatoare. Sunt ignorabile. A se asculta We’re From America ca exemplu. Ca element muzical de noutate merita amintita totusi simpatica Four Rusted Horses, o elegie pe acorduri de chitara acustica in stil Johnny Cash.

E mai interesant de observat cum a evoluat Brian Hugh Warner, omul,  de la just low la the high end of low, de la If I Was Your Vampire la I Want to Kill You Like They Do in the Movies. In prima faza, si asta e principalul motiv pentru senzatia initiala de dezamagire, ai impresia ca ai mai auzit totul inainte. Dupa prima ascultare l-am pus deoparte dezamagit si n-am vrut sa mai aud de el cateva saptamani. Chiar si Laura, care nu mai asculta metal adolescentin de cand a descoperit ca muzica buna ii aia pe care poti s-o asculti si in timp ce dormi (mi-ai zis sa scriu de tine pe blog, am scris, dai o bere) i-a dat albumului o sansa si mi-a trimis un mesaj, facand comparatzii cu relatzii tragice celebre din mitologia clujeana. M-am hotarat dupa o vreme sa-i mai dau o sansa, Manson fiind (sau a fost) totusi unul dintre putzinii artisti geniali contemporani. La o numaratoare superficiala reiese ca 11 piese din 15 sunt despre dragoste si relatzii, cel putin tangentzial. M-am intrebat, ca si majoritatea fanilor, dupa prima ascultare: oare tipului asta chiar nu ii e rusine sa se repete miorlaind iar despre durerea lui? Si n-ai cum sa te superi pe el  pentru asta, cand iti raspunde inca din prima piesa: my pain’s not ashamed to repeat itself, my pain’s not ashamed to repeat itself!. De fapt, odata ce asculti Devour cu atentie, iti redevine simpatic cu cinismul lui (you’re not crying, this is blood all over me) si patetismul exagerat de origine glam – and i’ll love you if you won’t make me starve – vers care imi aminteste de relatzia lu sormea.

In general albumul, implicit filosofia despre relatzii si iubiri pierdute, oscileaza intre nostalgie si nihilism. Intrebarea de o suta de puncte care naste atitudini contrare e how the fuck are we supposed to know if we’re in love or if we’re in pain? Cateodata o vede pe Ea ca pe o parasuta superficiala si ingrata, ba ai impresia ca i-ar da si vreo doua capace (i’ll stab you once for each time i thought of you, you’ll never be good enough to even look upon). Alteori renuntza la accesele de orgoliu nihilist si evoca cu tristetze un mare adevar: sometimes hate is not enough to turn this all to ashes… De fapt piesa Running to the Edge of the World e una din cele mai misto evocari ale regretului in domeniu si printre favoritele albumului, in topul personal:  everyone turned their backs because they knew when we held on tight to each other we were something fatal that fell into the wrong hands. Si mai ales: I can see a new beginning rise behind the sun, but we can never catch up to it as fast as we run… Ultima piesa (alta favorita) – 15 – e expresia frustrarii si a renuntzarii, a momentelor cand razbunarea pare singura metoda eficienta de a umple golul. Not letting you win won’t satisfy me, I’ll teach you about loss. Asta e versul care incheie albumul, si da bine pe post de concluzie, dar nu e. Chestiile astea n-au niciodata concluzii, exista doar atitudini contradictorii, care alterneaza pana se sting de la sine. Daca se sting. De dragul lui Manson, sper ca in cazul lui sa se stinga, pentru ca pana la urma, ok, a fost un album mai bun decat precedentul, dar nu stiu daca o sa mai aiba credibilitate in ipostaza asta low, fie ea si the high end of low, pe viitor.

Un album numa’ bun de pus pe rana. Pentru toate lucrurile care credeai ca sunt atat de speciale incat sunt eterne si care s-au dus dracului pentru eternitate.

If you don’t know what forever feels like, i’ll show you what it feels like without it.

PS: tocmai a aparut numarul nou al revistei Nautilus, unde cronicarul vostru preferat a participat cu doua articole despre doua cartzi de cartzi: cartea unu si cartea doi.

The Doctor? Doctor who?

A se retzine ca in general nu prea am treaba cu serialele, raportul timp investit/calitate ma descurajeaza cu fiecare tentativa. In conditiile in care exista mai multe lungmetraje importante decat o sa am timp sa vad intr-o viata de muritor (thanks God I’m not) n-am avut niciodata rabdare cu seriale care intind aceeasi tema, personaje si clisee pe zeci, chiar sute de episoade, like butter spread over too much bread, vorba lui Bilbo Baggins. Si care iti mananca o groaza de ore din viatza. Am avut tentative cu Twilight Zone si Star Trek acu vreo 2 ani, dar am renuntat dupa cate un sezon. Au existat 2 exceptii intre timp, micile bijuterii ale lui Gervais – The Office si Extras. Pentru ca a – sunt scurte; b – sunt britanice; c – sunt geniale.  A treia exceptie se trage tot de la britanici, altfel probabil as fi ignorat recomandarile, la fel cum am facut cu Battlestar Galactica si multe altele. Doctor Who e marea revelatie a anului, serialul serialelor, o stupizenie in egala masura geniala si absurda. Odata ce am trecut cu greu de dezamagitorul prim sezon, l-am devorat pe nerasuflate.

O scurta punere in context (restu se gaseste pe blogul lui manelexus): Doctorul asta (alt nume n-are. Just the Doctor, cum ii place lui sa zica) e ultimul din rasa Time Lorzilor, un extraterestru de 900 de ani care se regenereaza ocazional, adica isi schimba corpul cand simte ca moartea ii da tarcoale. Uimitoare coincidentza, de fiecare data se incarneaza sub aspect de englez cu gusturi vestimentare excelente. El calatoreste prin timp si spatiu intr-o cabina telefonica albastra pe care o cheama TARDIS, care pe dinauntru e nava spatziala, pe care o conduce apasand frenetic butoane si tragand de manete cu mainile, dintii si picioarele. TARDIS-ul mai e din cand in cand util pentru urmariri cu masini pe autostrada ca-n filmele politiste (intr-una din secventele mele preferate), la remorcat nave spatiale, atunci cand li se infunda jiglerul si raman invalide, sau chiar remorcat planete intregi. Mai are si o surubelnitza sonica cu care scaneaza, amenintza si deschide cam tot, de la portzi la catushe. Excelent plot device, scuteste scenaristii de o gramada de batai de cap.

Dr Who e cea mai misto combinatie de contraste ever. Fix asta il face sa functioneze. In primul rand e Doctorul insusi. In reincarnarea moderna a serialului (din 2005 incoace adica – 4 sezoane, more to come) Doctorul e Christopher Eccleston in primul sezon iar in urmatoarele trei se regenereaza ca David Tennant. Umbla vorba ca Tennant ar fi cel mai bun Doctor dintre cei 11 care l-au jucat pana in prezent. Dar indiferent de asta, personajul in sine e cel mai mare umanist. E extraordinar de exuberant, se bucura in gura mare cand salveaza de la moarte cate un om, planeta sau, in zilele lui bune, intreg Universul. Si are o motivatie valabila pentru toate astea, planeta lui fiind distrusa intr-un mare razboi, impreuna cu toti semenii sai. De atunci se tot plimba torturat de singuratatzi si alegeri morale dificile. Asa-i ca suna stupid? Tocmai in asta consta contrastul si tot farmecul serialului. Contextele sunt aproape intotdeauna absurde, de la premise pana la rezolvari, insa personajele sunt verosimile, cu probleme autentice si cu multe momente geniale in interpretare, mai ales in cazul lui Tennant. Practic in 4 sezoane am empatizat cu singuratatea si conflictele interioare ale sarmanului extraterestru novocentenar mai intens decat cu multi dintre oamenii care ma inconjoara. Nu vezi asa ceva nicaieri altundeva.

Vorbind despre contraste, efectele speciale is in urma cu vreo 20 de ani, chiar daca cresc in calitate de la un sezon la altul, cea mai vizibila diferenta fiind intre primul sezon si celelalte 3. Asta la modu general si absolut. Pentru un serial cu buget de televiziune, unde fiecare episod, pentru ca sa functioneze, se bazeaza pe CGI la greu, rezultatele is cateodata impresionante. Contrastul e intre scenele de exterior si interior. Se intampla de multe ori sa dai nas in nas cu niste decoruri CGI care iti taie rasuflarea in secventele de exterior, pentru ca, cateva secunde mai tarziu, cand actiunea se muta in interior, sa iti dea senzatia ca personajele is niste adultzi care se prostesc intr-o sufragerie. Impresia e sustinuta si de imaginea de gen reality show a productiilor BBC. Cateodata totul arata foarte cheap. E foarte des nevoie sa completezi cu imaginatia deficientele care se trag din calitatea productiei. Partea interesanta e ca multe dintre detaliile absurde/desuete sunt intentionate. La inceputurile serialului, toate elementele trademark de care ziceam mai sus – cabina telefonica, surubelnita, extraterestrii care arata ca niste masini de spalat – erau consecinte ale lipsei de bani pentru o productie mai acatarii. Seria noua, paradoxal, investeste in efecte speciale pentru a pastra toate gaselnitzele alea cheap care intre timp au ajuns legendare. Asadar e nevoie de un exercitiu intens de suspension of disbelief ca sa gusti Dr Who, insa, as all things british, it’s an aquired taste. Adica ori ti se pare genial, ori o mare porcarie.

Un ultim aspect general, marea problema a serialului, ca in toate manifestarile artistice in care se baga multi bani, sunt compromisurile legate de publicul tzinta. E clar ca Dr Who e indreptat catre toate categoriile de varsta, ba chiar unii zic c-ar fi o productie pentru copii. Personal, am fost intodeauna de parere ca nu in felu in care injura personajele si pumnii pe care si-i dau sta maturitatea unei pelicule. Ci in idei, referintze culturale si subtilitate. Si, ofcors, complexitatea personajelor. Dupa toate criteriile astea, nici vorba ca Dr Who sa fie pentru copii. Insa zau ca in cateva zeci de episoade in care s-au intamplat mortzi oribile, razboaie, extraterestrii malefici, n-am vazut nicio picatura de sange. Iar unele personaje is nihilismul intruchipat, raul incarnat, insa vorbesc ca in biserica. Cateodata iti vine cam greu sa faci abstractie de lipsurile astea, concesii in favoarea unei categorii de varsta care oricum n-ar pricepe si aprecia la adevarata valoare ceea ce serialul are de oferit. Si pana mea, cu sau fara sange, unele episoade oricum is a dracului de creepy, horror pur. Asa ca nu vad de unde strategia asta de a sta cu fundu-n doua barci, care scade satisfactia fanului.

Episoadele is foarte inegale ca valoare, chestie care se datoreaza in principal armatei de scenaristi, unii nemaipomenit de talentati, altzii deloc. Bunaoara, primul sezon e foarte prost de la un capat la altul, cu mici exceptii. Asta se datoreaza in parte scenariilor, in parte efectelor speciale de kkt si, acu ca l-am vazut de la un capat la altul, cred ca si din cauza lui Eccleston, care mult timp mi s-a parut un doctor mai ok decat Tennant, insa fata de ce doctor face Tennant prin sezonul 3 cand incepe sa-si dea drumul, Eccleston incepe sa scada in memorie. De-aia mi-e asa, cumva, sa recomand serialul, stiind ca oricine o sa dea nas in nas cu primul sezon o sa-mi zica apoi ca-s un bou imatur.

La mare distantza fata de restu, stau episoadele lui Steven Moffat. Desi a scris doar cate un episod pe sezon (in fine, unele is duble), de fiecare data a fost punct ochit, punct lovit. De 4 ani incoace premiile Hugo pentru serial au fost inhatzate de episoadele lui Moffat, chestie care o sa se intample mai mult ca sigur si anul asta, cu nominalizarea pentru sezonul 4. In general sfarsiturile de sezon se intind mult prea mult pentru binele lor. Russel T. Davies, reanimatorul serialului si-a pastrat prerogativul de a scrie finalurile de sezon. Si o face atat de bombastic, aruncand totul in joc, readucand personaje legendare de prin seriile vechi, incercand sa impresioneze prin grandoare si miza, incat de la o vreme nu mai functioneaza. Plotul incepe sa nu mai faca sens, efectele speciale nu mai tin pasul, momentele dramatice autentice incep sa se transforme in melodrama ieftina. Prefer episoadele mai marunte ca miza si mai de efect.

Intotdeauna ma enervam cand ma uitam la seriale cu un set de personaje care treceau prin aventuri diferite in fiecare episod – de la Lassie la X Files – si personajele niciodata nu pareau sa-si aminteasca si sa vorbeasca de nimic din ce li se intamplase in episoadele anterioare. Era foarte nerealist, parca li se spala creierul de la o aventura la alta, practic ordinea episoadelor n-avea nicio relevanta. Dr Who nu cade in pacatul asta, aici personajele trancanesc incontinuu despre ce li s-a intamplat in episoadele trecute, cateodata referintele la trecut ii ajuta sa rezolve probleme din prezent. Ba chiar in marele final al sezonului 4, realizat in stilul pompos specific lui Davies, apar toate personajele importante de pe tot parcursul serialului, chiar si alea din cele doua spin-offuri. Si mai mult, actiunea e consecventa si cu evolutia ulterioara a evenimentelor. Pe parcurs sunt plantate tot felul de detalii care ajung sa faca sens ulterior. Toate amanuntele de genul asta dau o aura de intimitate, de apropiere fatza de personaje si, mai ales, de verosimilitate, prin tot absurdul ala.

Sezonul 3 e cel mai reusit. Mai multe replici misto, mai multe scenarii inteligente, mai multa telenovela de calitate. Dupa ce in primele 2 sezoane Doctorul umbla dupa el cu blondina de Rose (cantareatza stridenta Billie Piper), de care se pare ca se si indragosteste inainte sa o piarda definitiv printr-un univers paralel, in sezonul 3 isi gaseste gagica noua, o negresa doctoritza pe care o cheama Martha. Martha asta e mult mai misto decat Rose, inteligenta si bunoaca, insa Doctorul devine cam ursuz dupa evenimentele tragice cu Rose si nu prea are chef sa vorbeasca despre el si trecutul lui. Astfel ca Martha e tot timpul frustrata, toate intrebarile ei si incercarile de a ajuta fiind primite cu “Nu vreau sa vorbesc despre asta”, “Las’ ca nu tre’ sa stii tu atatea” etc. Mai e nevoita sa faca si scandal,  ca Doctorul o duce pe aceleasi planete ca si pe Rose. Insa pe la jumatatea sezonului Doctorul isi da seama ca e cam dobitoc, asa ca se pune in fund pe un scaun si ii povesteste tot ce vrea sa stie, ba chiar ii da si cheile de la TARDIS. Better later than never…

The Shakespeare Code e primul episod la care era sa lacrimez. E cel mai doldora de referintze culturale, are cele mai tari replici si contine una din cele mai faine portretizari ale lui Shakespeare. Avem aici si raspunsul in stil englezesc la problemele legate de faimoasele paradoxuri ale calatorului in timp:

Martha Jones: But are we safe? I mean, can we move around and stuff?

The Doctor: Of course we can. Why not?

Martha Jones: It’s like in those films: If you step on a butterfly, you change the future of the human race.

The Doctor: Then, don’t step on any butterflies. What have butterflies ever done to you?

Martha Jones: But what if I kill my grandfather?

The Doctor: Are you planning to?

Martha Jones: No

The Doctor: Good!

Gridlock e alt preferat de-al meu, despre un blocaj de trafic din anul 5 miliarde. Iar Human Nature/The Family of Blood e unul din varfurile absolute ale serialului. Doctorul se face om si isi ascunde identitatea, inclusiv fata de el insusi, ca sa scape de niste extraterestrii cu intentii necurate. Problema ii ca intre timp se indragosteste de o profesoara si trece prin niste dileme teribile cand se pune problema de a se face Time Lord la loc, o existenta pe care nu si-o aminteste. Ceea ce ar echivala cu sinuciderea. E exemplul cel mai relevant de dileme serioase in decoruri absurde. Heartbreaking. Mi-a amintit de The Last Temptation of Christ. Cel mai bine vazut episod al sezonului, si al serialului e  Blink al lui Steven Moffat. Simplu, creepy si de efect.

De prin celelalte sezoane m-au dat pe spate The Girl in the Fireplace, o mica bijuterie cu muzica si atmosfera de basm, aproape suprarealista, in care Doctorul se cupleaza cu Madame de Pompadour. Episodul dublu Silence in the Library/Forest of the Dead e versiunea britanica a Matrixului, absolut genial pe toate planurile. Candidat la Hugo anul asta.

As putea sa povestesc toata noaptea episoadele mele preferate cu entuziasmul unui fan infierbantat, dar cred ca mi-am pierdut audienta si cu atat. Totusi nu ma pot abtine sa punctez cateva mici delicii: pe parcursul serialului pana acum, Doctorul se bate cu zombie cot la cot cu Charles Dickens, o apara pe regina Victoria de un varcolac, o ajuta pe Agatha Christie sa rezolve un mister (ok, si sa scape de o visepe extraterestra uriasa), declanseaza eruptia Vezuviului in anul 79 AD. Si, nu in ultimul rand se confrunta cu un soare viu. Si cu Satana. Si invinge.

Deocamdata serialul e in pauza. Dar e o pauza de bun augur, intrucat incepand cu sezonul urmator, Dr Who se muta sub supravegherea lui Steven Moffat. Si vom avea scenarii scrise de Neil Gaiman himself. Pe de alta parte s-ar parea ca Doctorul o sa se regenereze iar, in persoana lui Matt Smith, actor care prezic ca va trage in jos serialul, as zice chiar ca l-ar ingropa de tot daca n-ar fi vestile bune de mai sus care sa compenseze. In primul rand pentru ca Matt Smith asta arata ca un cocostarc metrosexual. In al doilea rand pentru ca la cei 26 de anisori ai lui nu e nici destul de experimentat ca actor, nici destul de batran incat sa dea rolului credibilitate.

PS: Doctoru, fiind un expert in bun gust vestimentar, de la inaltimea celor 900 de ani ai dansului, se incaltza doar cu tenishi, care isi schimba culoarea de la un sezon la altul.

PPS: mi-am luat in sfarsit tenishi cum poarta Doctoru in sezonu 4.

PPPS: cealalta optziune erau niste tenishi verzi pe care scria “It’s all over!”. O chestie de genul asta ajunge la un moment dat sa fie foarte utila si sa te scuteasca de o gramada de discutii, if you see what I mean, insa din pacate n-aveau numarul meu. Daca se simte cineva bigfoot, ii recomand cu caldura, ar putea fi una din cele mai practice achizitii.

Spring of Rage

Sectziunea I: Eu

Pana ma reinventez si ma debarasez de tiparele de gandire si exprimare in care am cazut intr-un an de blog, m-am gandit sa recapitulez primavara de absentza in cel mai pur stil “draga jurnalule”, sa nu ramana blogul in paragina chiar in halul asta. O fi satisfacatoare ocupatzia de cronicar undercover, dar ce farmec are sa ai blog daca nu cedezi din cand in cand tentatiei de a posta frustrari, exorciza demoni, arunca cu kkt etc?…  Asadar, din viatza personajului principal al acestui jurnal virtual, evenimente de cotitura in ultima vreme:

• am inceput (de fapt aproape am si terminat) sa ma uit la Doctor Who, cea mai stupida si geniala productzie care a vazut vreodata fatza ecranului, n-am mai lacrimat asa la un serial de la Inima Salbatica incoace. Britanicii astia is datzi dracului. Revin cu detalii in viitorul apropiat.

• am revazut doua trupe de fuflet in cel mai reusit concert (ca sa nu zic singurul) organizat de Promusic din memoria recenta. Moonspell is un caz rar de trupa la care fiecare album a fost mai bun decat anteriorul (sau cel putin diferit intr-un mod pozitiv). Ribeiro e cel mai sincer, charmant si impunator gurist, in conditiile in care nu se foloseste de artificii si teribilisme pentru a face spectacol. O cantare care mi-a mers la inima. Cradle of Filth, in schimb, au intrat intr-o perioada nasoala de decadenta din care nu stiu daca o sa mai iasa vreodata. Anul asta au scos cel mai slab album din cariera, playlistul a fost groaznic de nefericit ales pentru concert, sunetul a fost mult prea tare ca sa distingi ceva. On the bright side, Danutz a slabit considerabil iar trupa s-a procopsit la clape cu o blonda hot. Probabil Sarah Jezbel Deva a fost nevoita sa ramana acasa ca cerea prea mult de mancare si facea paguba organizatorului.
• dupa un an de atacuri ambitzioase alternate cu pauze indelungate, am dat gata cel mai voluminos volum care imi impodobeste biblioteca, The Space Opera Renaissance. O sa-i trag si o cronica, numai sa-mi amintesc cum incepea… Am terminat zilele trecute si Ilium + Olympos, ca de prea mult timp asteptau. Am ramas cu sentimente cam amestecate, sper sa-mi gasesc odata timp sa dezvolt, acum ca tot a ajuns entuziasmul pentru Dan Simmons si la noi.
• am fost abandonat spontan si simultan de cateva foste gagici importante. Ce pana mea se alege de lumea asta daca nu te mai potzi baza nici pe oamenii carora le-ai dat papucii?…
• cu ocazia implinirii unui sfert de veac de singuratate luna trecuta si a unei calatorii in vestul insorit am primit/achizitionat niste chestiuni livresti de o deosebita importantza. Care vor face obiectul bookporn-ului de mai jos.
• n-am fost la concertul Antony & The Johnsons + Cocorosie de la Viena de 1 mai. Pentru ca s-ar parea ca pedofilul si cele doua psihopate au atatzia fani, incat biletele online se vandusera demult, iar la fatza locului nici pomeneala sa se gaseasca. Si cum concertul nu era organizat de Promusic, am impresia ca nici nu se puteau xeroxa. Asa ca in timpul ala am observat cum isi petrece Viena si ai sai vietnamezi ziua muncii. Si anume, specia aia amatoare de mici si bere la pet, care la noi alcatuieste practic majoritatea zdrobitoare a populatziei, la ei e ceva mai restransa, destul de restransa incat sa incapa in parcul Prater, unde sunt intzarcatzi si se trotileaza cu echivalentul local al Timisorenei, se afuma bine de la gratare si fac pishu pe ei si unii pe altzii in cadru organizat. Mult mai usor de controlat epidemia si de curatzat dupa ei. Nici vorba de focuri pe la marginea padurilor. Pentru a intra in atmosfera, am servit ein wurstel mit ketchup und mayonaisse de care m-am indragostit instantaneu. Am testat si autostrada Viena-Budapesta pe care am ucis o vrabie.
• am inceput cea mai longeviva, voluminoasa si detaliata serie fantasy ever, Drept Civil in 8 volume, plus The Companion to Drept Civil – Drept Procesual Civil. Cartzile sunt de o imaginatzie debordanta, tratate cu atata pretentzie de realism incat mai itzi vine sa crezi ca autorii aia chiar au crezut ce au scris acolo.
• am inceput sa ma retrag constant pe piciorul meu de plai la soare, unde pasarile canta si noaptea, miroase a copilarie iar tehnologia moderna, de la canalizare la internet, e doar un vis urat.
• am ascultat noul Sunn O))) – Monoliths & Dimensions. S-a renuntzat la revolutionarele solouri la pickhammer de pe albumul anterior, insa are coruri de gagici care fac “uuuuu”. Vreau sa zic ca e atat de mishto albumul asta incat dupa o singura ascultare m-a luat ametzeala, mi s-a strans stomacul, am avut o durere de dintzi de cateva ore si mi-a curs sange din nas vreo doua zile dupa aia. E drept ca m-am si conformat regulilor de utilizare sugerate de membrii trupei, care ziceau ca muzica lor nu poate fi inteleasa decat daca o asculti cu volumul la maxim.  Alte albume noi care mi-au atras atentzia in sensul bun in ultima vreme ar fi Riverside – Anno Domini High Definition (progressive tineresc si accesibil), Mastodon  – Crack the Skye si, desigur, noul Isis – Wavering Radiant.
• am facut o pasiune de-o vara pentru The Legendary Pink Dots, trupa de care am auzit doar lunile trecute cu ocazia concertului de la noi de poimaine pe care l-am si ratat.  Astia is un fel de combinatzie intre Current93 (accentul britanic care aminteste de David Tibet, plus stilul in sine) si DJ Boros (vocea nazala, productia cam de kkt). La capitolul asemanari cu Current93 mai e si discografia vasta pe care o aprofundez momentan cu ambitzie de fier.
• nu m-am facut gay (inca).

Sectziunea II: Bookporn

Drood e noul roman al lui Dan Simmons, despre care aminteam acu o vreme, ala despre ultima perioada din viatza lui Charles Dickens, vazuta si relatata la persoana intai de principalul sau rival, Wilkie Collins. A fost o surpriza faina sa dau peste el, in conditiile in care habar n-aveam ca aparuse deja. Alta chestiune de maxim interes e Anathemul lui Neal Stephenson, proaspat aparut, dar deja candidat la toate premiile majore in domeniu si cartea anului pe SFsite. E ticsit de matematica, parca vad cum o sa ajung sa regret toate orele de mate din liceu pe care le-am petrecut jucand cartzi in ultima banca. Gaiman dovedeste din nou ca poate sa scrie o carte adresata publicului impuber mai stilata si matura decat majoritatea operelor cu pretentzii de maturitate artistica. Candidata Hugo 2009. Pe asta am apucat sa o citesc.

In periplurile prin librariile australienilor astia am dat si peste The Mammoth Book of Short SF Novels, aparuta de cateva saptamani. In ciuda titlului si a copertzii, antologia contine cele mai faimoase si premiate nuvele din ultimii 30 de ani, numai nume mari, de la Haldeman si Nancy Kress la Greg Egan si Alastair Reynolds. Cartea era cam mica si inghesuita si mai avea si o farfurie sburatoare pe coperta, dracu sa-i ia pe aia din departamentu de marketing al editurii. Am zis ca mai bine imi iau hardcoverul de pe amazon. Dupa ce am aflat ca nu a existat si n-o sa existe niciodata o editzie hc mi-o parut cam rau pentru decizie.