TIFF se intoarce: part II

Goya’s Ghosts – n-as zice ca e un film tocmai subevaluat, insa nu reusesc sa-mi explic statutul underground pe care pare sa-l aiba. Odata pentru ca e facut de Milos Forman (Man in the Moon, Amadeus – doua din favoritele mele) si are actori la mare pretz zilele astea – Javier Bardem, Natalie Portman -  si in al doilea rand pentru ca e un film mai mult decat decent, si ca idee, si ca realizare. Probabil motivul pentru care a fost trecut cu vederea e ca felul in care sunt tratate personajele creaza publicului dificultati in a identifica un fir al actiunii si o idee principala de care sa se agate si cu care sa empatizeze. Adica te-ai astepta sa vezi un film educativ/inspiratzional despre marele Goya, dupa cum sugereaza titlul. Si in prima faza chiar ai impresia ca e despre Goya, filmul incepand cu el facand portrete si taxand clientii in functie de cate membre le picteaza. Apoi centrul de greutate se muta asupra lui Javier Bardem, popa ambitzios care incearca sa reformeze Inchizitia, obiectiv in vederea caruia lanseaza o serie de tips&tricks pentru detectarea ereticilor:  daca isi ascunde putza cand face pishu inseamna ca e evreu, daca citeste Voltaire e satanist etc. Dar si el iasa din scena dupa ce e convins sa se declare cimpanzeu, sub tortura de un pater familias care incerca sa demonstreze absurditatea metodelor inchizitive. Astfel e excomunicat si dispare pe cand credeam ca am detectat personajul principal. Si focusul se muta asupra lu’ Natalie Portman care e aruncata in beciurile inchizitiei pentru ca nu mananca carne de porc. Adevaru e ca nici eu n-as avea incredere in cineva caruia nu-i place carnea de porc, ce fel de om tre’ sa fii sa nu apreciezi un carnatz fript, o costitza afumata? In fine, pe cand mai ai zice ca de fapt filmul e despre Portman si familia ei si incepi sa empatizezi cu personajele, firul se rupe total, actiunea se reseteaza si se sare 15 ani in viitor. Francezii invadeaza Spania, englezii invadeaza francezii din Spania, Portman e tot in beci si se pare ca intre timp facuse o fiica cu Javier Bardem. Care ii seamana atat de bine incat e de fapt tot Natalie Portman. Cealalta Portman iasa din beci odata cu abolirea Inchizitiei, dar arata ca Baba Cloantza tot restu filmului si mai e si nebuna. Se intoarce si Javier Bardem, devenit intre timp mare comandant militar francez.  In timpul asta Goya e undeva in background, isi tot baga nasul in oala celorlalte personaje. Apoi filmul e deturnat de la intrigi politice la probleme de familie, incercarea de reunire dintre Portman cea batrana , urata si nebuna, fiica ei prostituata si Javier Bardem, care pana la urma e spanzurat de englezi si nu se mai reuneste cu nimeni.

Pana la urma despre ce e Goya’s Ghosts? In primul rand e despre fortza istoriei si despre un before-and-after avand ca subiect un calup de personaje convergente bine realizate. Nu o sa invatati din filmul asta nici istorie, nici despre viata lui Goya, care e un simplu personaj-martor. In caz de frustrari, se poate apela la revista Mari Pictori, eventual. Filmul n-are nici concluzie, nici invatzaminte de tras. Si da, e vorbit in engleza, desi actorii sunt majoritatea spanioli ceea ce duce la o amestecatura hazlie si neverosimila de accente. Dar astea sunt detalii, importante doar pentru critcii rau-voitori. Mi s-a parut un film excelent, frumos filmat si cu decoruri bestiale.

I’m Not There – Todd Haynes a incercat sa refaca retzeta care ii iesise atat de misto in Velvet Goldmine:  film biografic neconventional, atat de neconventional incat nici nu se mentioneaza explicit cine e personajul biografiat. In Velvet Goldmine au fost David Bowie si Iggy Pop, in cazul de fatza protagonistii este Bob Dylan. Adica Bob Dylan sunt mai multzi, de la un negru mititel care il impersoneaza in anii copilariei, pana la Cate Blanchett, care la un moment datse sacrifica pentru arta si merge la pishoar. Ma gandesc ca au existat ceva dificultati cand a fost nominalizata la Oscar pt rolul asta.  Adica putea fi incadrata la fel de bine atat la categoria actor in rol principal cat si la actritza. Altzii care au suportat coafura zbarlita a lui Dylan sunt baietul din  The Perfume, care il intruchipeaza pe Dylan-filosoful, Christian Bale, Heath Ledger care e Dylan-familistul si are o relatie cu anorexica de Charlotte Gainsbourg si Richard Gere, Dylan-pustnicul.  Ideea e geniala si e pusa in practica decent. Problema e ca asta nu e un film din care sa afli cine a fost Bob Dylan si ce a facut el. Dimpotriva, e un film la care te uitzi dupa ce te-ai pus la punct in detaliu cu viatza si opera omului.  Altfel risti sa pierzi nuantzele si subtilitatzile pe care se bazeaza filmul si sa iesi la sfarsit din sala ridicand din umeri.

Control – alt film biografic excelent, de data asta despre Ian Curtis si Joy Division. Adica, cum ar veni, un film bun despre un artist mediocru. E mai degraba un film psihologic decat o cronica a artistului si trupei. Ar fi fost si greu altfel sa se umple doua ore despre un muzician epileptic care a scos doua albume si s-a sinucis la 23 de ani. Asa ca filmul e lent, frumos filmat (in alb-negru), frumos jucat si, practic, e carat in spate de Sam Riley.

Kalandorok (Aventurierii) – road-movie unguresc, care se intampla in Ardeal, despre loseri, femei si palinca. A fost comedia mea preferata de la editia de anul asta, asa low-budget cum e. Nu insist mai mult ca s-a scris despre dansul pe un blog din vecini.

Tropa de Elite – la fel, nu mi-au ramas multe de zis despre el. Mi-a placut mai putin decat City of God, ca tot e inevitabila comparatia. Personajul principal e leit guristul de la Smashing Pumpkins si e sublim, ziua e o bestie programata, schingiuieste oameni iar seara se intoarce acasa la nevasta iubitoare si la pastile de nervi. Scenele cu trainingul recrutzilor sunt iar misto, la fel si culorile, la fel si imaginea suburbiilor, exploatata in filmele sudamericane ca perioada comunista in filmele noastre.

TIFF 2008: Ce-am marcat si ce-am ratat

In mod normal as incepe cu o comparatie cu editiile trecute ale marelui festival. Insa a fost primul an in care am ajuns la mai mult de un film. La editiile anterioare am absentat in general pe motiv de sesiune si in special datorita unui fenomen destul de raspandit in cadrul speciei cinefilului de festival. Si anume, exista categoria aia de boemi care isi iau bilete cu zile inainte, complet dezinformati, pe printzipiul ca “daca-i la Tiff tre’ sa merite”. Apoi isi iau pretenarii cu ei, ocupa locuri in sala, eu ma oftic ca dracu ca nu mai prind bilet, iar dupa 15 minute incep sa rasara afara din cinematograf dezgustati. Ca-i filmu prea ciudat, ca nu s-au identificat cu situatiile si personajele si alte mofturi de indivizi care in momentele lor boeme sustin sus si tare ca arta e evadare din realitate, ca apoi sa se planga ca filmu cutare nu e realist sau, mai des in cazul asta, ca “nu e serios”. Sau ca-i de prost-gust. In fine, pana nu uit de unde am plecat, vroiam sa zic ca ma nacajesc foarte tare cand nu prind bilete din cauza astora, chestie care de regula se intampla dupa primul film vazut la festival, si imi bag picioarele si ma duc acasa pe torente unde e loc pentru toata lumea.

Anul asta a fost presiunea atmosferica buna si, in consecinta, am fost prea zglobiu sa fac mofturi. Comparatii cu anii trecuti tot pot sa fac: 2008 a fost cea mai nashpa editzie. Daca la editiile anterioare imi luam programu cu anticipatie si bifam prin el la greu, ca sa ma oftic ulterior ca nu poci ajunge, anul asta am scanat zile intregi prospectul ala cautand cate o oferta mai rasarita, ajutandu-ma de imedebeu si critica la nevoie. Ca sa nu mai zic ca anii trecutzi ponderea filmelor cu sex intre un barbat si o femeie, un barbat si un barbat, un barbat si doi barbati (promovate ca filme de arta, desigur, cum ii shade bine cinematografiei europene) a fost atat de mare incat l-a facut pe Aron Biro sa exclame incantat ca avem si noi in sfarsit un festival exploitation in toata regula, ne mai trebuie doar un drive-in. Ei bine, anul asta am avut si drive-in, dar nimic demn de exploatat in el. Si-au exploatat doar pitziponcii si pitzipoancele imaginea, proptindu-se cu jeepurile in primele randuri, de trebuia sa stai pe capota daca aveai ghinionul sa nimeresti in spatele lor. Da, n-am avut anul asta niciun Shortbus, niciun A Hole in My Heart. Ca sa nu mai pomenesc de alea geniabile, la care iasa din sala aia descrisi in paragraful anterior: Save the Green Planet sau Bothersome Man.

Ce-am vazut:

Låt den rätte komma in (Let Me In) – film suedez cu bampir. Fiindca e un singur vampir, si ala o gagica de 12 ani care seamana cu Colega Diana. Acum o sa intrebati cum poate sa aiba 12 ani si sa fie vampiroaica, astia nu erau undead? Ne raspunde chiar ea: “I really am 12. It’s just that I’ve been 12 for a very long time.” Fiind un film de arta, ecranizare a unei carti cu pretentii, actiunea se invarte in jurul problemelor de socializare ale vampirului, in spetza relatzia cu un tocilar blond de aceeasi etate, la care ii curg mucii in gura tot filmul. Pentru ca, in caz ca nu stiati, in Suedia e frig. Si gagica are un argat pe care il trimite prin frigul asta sa ii faca rost de sange. Asa ca omul merge prin parcuri nocturne (in caz ca nu stiati, in Suedia e noapte destul de des) avand la el o trusa formata din chloroform, bidon, palnie si cutit. Si agata cate un tanar intarziat, pe care il adoarme, apoi il leaga cu capul in jos de un copac si ii taie gatul plasand in prealabil cu grija bidonul si palnia sub  el, asa cum am vazut eu in copilarie ca faceau bunicii cu mieii de Pashte. Treaba se complica cand fata incepe sa isi manance vecinii si prietenul ei mucos si indragostit se prinde ca ceva e in neregula. Insa intre timp se indragosteste si Vampiria cu o dragoste inocenta de copil fraged si apare noaptea pe fereastra lui. Si se dezbraca complet cat ai zice carnitza frageda, bagandu-se in pat cu dansul. Dar prin vecini se creasera suspiciuni (aparent suedezii sunt suspiciosi cand isi gasesc rudele golite de sange prin lacuri) asa ca fata e nevoita sa dispara. Dar s-ar parea ca nu dispare prea departe, pentru ca la scurt timp Oscar, caci asa il cheama pe tanarul vulnerabil, e chinuit la piscina scolii de niste colegi cu intentzii malitzioase. Iar ea apare din senin si ii face bucatzele pe nenorocitzi, la propriu, ca in finalul scenei e plina piscina de bucati de suedezi. Apoi pleaca impreuna cu trenul, el pe canapea, ea intr-o lada (pentru ca vampirii, suedezi sau nu, iau foc la lumina zilei) si comunica prin semnale morse.

Pe cuvant ca filmul asta nu e atat de spectaculos pe cat pare. E cam prea pretentios si prea emo. Iar muzica e atat de nepotrivit de bombastica de ai impresia ca te uiti la blockbusterul verii. Insa contine cele mai cool scene cu minori ever.

Non pensarci – comedie italiana cu rocker. Si aici, avem un singur roacher, intors in sanul familiei. Cica in anii ’20 Buster Keaton a auzit de un vapor pe cale sa fie dus la fiare vechi. Si s-a gandit sa il cumpere, pe ideea ca un vapor e un pretext excelent pentru un film, scenariul si alte alea se rezolva mai incolo. Asa s-a nascut The Navigator. Non Pensarci pare sa se fi nascut intr-un mod asemanator, insa nu cu un vapor, ci cu o fabrica de compoturi de cirese. Si mai putin reusit. Jumatate din film personajele se invart prin fabrica aia. Iar fabrica merge prost, de aici si intriga. Luca Turilli asta se intoarce acasa plin de bune intentii si dornic sa puna si el umarul la afacerea familiei. Insa nu ii iasa si se intoarce inapoi la cariera roc. Filmul se intampla intre aceste doua momente. Personajele sunt parintzii, aruncati de pe orbita in momentul in care afla ca fiica lor e lesbiana (nu pot sa zic ca nu empatizez cu situatia); fiica, care nu e lesbiana, doar loser, si care e angajata la acvariu sa hraneasca delfini; celalalt frate, indragostit de o prostituata cu care vrea sa se insoare pentru ca nu stie ca ii prostituata, iar cand afla tot mai vrea sa se insoare pentru ca i se pare un gest original. Filmul e destul de ok, umpic cam sec totusi. Si zau ca puteau sa mai taie din scenele alea cu fabrica de compoturi.

Gruz 200 (Cargo 200) – Film rusesc sick, mizerabil si decadent, asa cum imi place mie, insa oleaca prea lent, in conditiile in care nu prea erau de aratat cadre de o deosebita valoare artistica. Sau poate m-am desensibilizat eu la filmele despre comunism, cu peretzi cu igrasie si furnale de fabrici. Aici e vorba despre un nene care are o casa, o nevasta la oala, si un slujnic vietnamez bun la toate. Ei locuiesc intr-o casa pitoreasca la malul lacului si traiesc din vandut palinca de cea mai buna calitate. Intr-o noapte furtunoasa apare la usa lor un domn respectabil, profesor de ateism stiintific la Universitate. Dupa o discutie despre comunisti, fuflet si constiintza, domnul pleaca in treaba lui. Dar rusnacul e deranajat din nou, de data asta de un golan cu parashuta dupa el, care vine sa cumpere palinca de cea mai buna calitate, intrucat parashuta nu cedase dupa un tratament cu vodca obisnuita. Cum palinca e de cea mai buna calitate, tanarul ia somn subit iar parashuta lui e hartzuita de gazda. Nevasta gazdei o ascunde in magazie cu gandul sa o trimita dimineata acasa. Insa apare in scena un alt rusnac misterios, care in timpul evenimentelor anterioare se tot preumbla pe la ferestre. Rusnacul asta intra peste sarmana fata in magazie unde o violeaza cu o sticla de palinca de cea mai buna calitate. Apoi il omoara pe vietnamez si pleaca cu gagica la el acasa, la oras, unde o leaga de pat si apoi i-o prezinta mamei, in scopul de a-i obtine binecuvantarea parinteasca. Mama e usor de impresionat, poate si din cauza ca e alcoolica, senila si se uita toata ziua la MTV. Fata ii ameninta cu prietenul ei care e soldat in Afghanistan. Coincidenta face insa ca rapitorul, militzian cu greutate si cetatzean respectabil, sa fie insarcinat cu inhumarea soldatilor intorsi din Afghanistan, printre care si prietenul parashutei. Asadar, ca sa-i inchida gura proaspetei sotii (intre timp se hotarase ca o iubeste, desi avea o banuiala cum ca s-ar putea ca sentimentul sa nu fie reciproc) ii aduce acasa iubitul, il scoate din sicriu si il tranteste in pat peste ea. Apoi aduce un puscarias sa i-o traga, pentru ca s-ar parea ca militzianul nostru e cam impotent. Apoi il lichideaza si pe puscarias, stabilind bilantzul corpurilor din pat la o tipa dezbracata si doua cadavre, dintre care cel mai vechi se facuse deja de culoare mov, ca o viorea. Apoi vine nevasta rusnacului vanzator de palinca (care intre timp ajunsese la inchisoare pe nedrept pentru uciderea argatului vietnamez) si ii face o gaura in piept cu shotgunul apoi pleaca, adaugand un cadavru la cele doua din pat, plus tipa dezbracata si vie intre ele. Ce se intampla mai apoi nu stim, ca filmul se termina. In orice caz, unul din cele mai reusite filme ale festivalului.

Continuarea in episodul urmator…

Magicieni, martzieni si iepuri virtuali: Premiile Hugo in ultimii ani

Mi-am dat seama de curand ca in trecutul relativ apropiat am citit din intamplare toate cartzile care au inhatzat premiul Hugo in ultimii 3 ani. Premiile Hugo (nu de la Victor Hugo, nu va ganditi la prostii, ci de la Hugo Gernsback a.k.a. redactorul de reviste pulp care a folosit pentru prima oara si popularizat termenul SF, la inceputul anilor ’30) sunt premiile esentiale in ograda SF/F si se dau pe baza voturilor cititorilor. Asadar Hugourile sunt premii de popularitate, mai degraba decat de calitate. Pentru asta tind sa am mai mare incredere in celelalte doua distinctii majore in materie, Nebula (date de asociatia scriitorilor americani de SF) si British SF Awards. Avantajul Hugourilor e ca, plecand de la ele, itzi poti face o idee destul de clara despre trendurile aparute de-a lungul timpului in domeniu. La inceputuri, in anii ’60, erau premiate volume in stil clasic, romantice – SF de aventuri, space-opera. Anii ’70 – ’80 au fost ai hard SF-ului (cu oleaca de cyberpunk mai spre sfarsit, genul literar cel mai tragic din istorie – cum a venit, asa s-a dus, intr-un interval de cativa ani). Iar in ultimele doua decenii au inceput sa castige teritoriu la greu (high) fantasy-urile.

In perioada mea de soarece de biblioteca, cand nu se inventasera cronicile pe net, nici comertzul electronic si nici commenturile clientzilor de pe amazon, premiile Hugo si Nebula erau cea mai avizata recomadare pentru un cititor de sefeuri. Imi luam automat tot ce era premiat. Informatia era putina, la cartzi comandate direct in original nu visa nici dracu, iar traducerile de regula apareau cu cel putin 10 ani intarziere. Imi amintesc cat de exuberant am fost cand in ’98 a venit Mironov la teveu si a anuntzat ca Forever Peace a lui Joe Haldeman tocmai a luat premiul Hugo, iar la cateva luni dupa a aparut traducerea de la Teora. Tot in perioada aia mi-am printat de pe Encarta ’99 lista completa cu premiantzii Hugo si Nebula si m-am apucat sa bifez pe ea cu intentzia se epuizez toate titlurile, cam cum fac azi unii cu topul 250 de filme de pe imdb. Ulterior am fost deturnat din drumul intziatic de preocupari mai lumesti, seps, alcohol & roachenrol si am ratacit multa vreme on the dark side. In fine, acu cativa ani am revenit la idealurile tineretzilor si, punandu-ma la curent cu premiile de data mai recenta in domeniu, despre care e vorba in postul de fatza, dau peste, oror, Harry Potter, plus o serie de tinere talente despre care nu auzisem veci si despre care aveam o banuiala cum ca nu ar scrie hard SF batranesc, care in viziunile mele era the real shit. Intre timp vreo cativa de pe lista aia au ajuns revelatii, dar oricum nu mai sunt dispus sa ofer credibilitate premiilor Hugo, premiile astea ramanand doar un mod eficient de a urmari trendurile actuale. Iar pentru Harry Potter n-o sa-i iert niciodata. Din fericire intre timp au devenit accesibile cumparaturile pe net si acum nu mai tre’ sa astept 10 ani sa vad ce se citea in urma cu un deceniu. Totusi, in ultimul an au inceput si editurile noastre sa se trezeasca si sa ia contact cu prezentul. Cinste lor, insa raman chestiunile de pretz si calitati de productie ca mari dezavantaje.

Sa purcedem asadar:

Hugo 2005 – Susanna Clarke – Johnatan Strange & Mr. Norell

Debutul Susannei Clarke se vrea a fi un fantasy epic si de atmosfera (cred ca faptul ca volumul are 1000+ pagini e un indiciu bun). E vorba despre o Anglie alternativa din timpul razboaielor cu Napoleon ( inceputul sec. XIX), unde magia nu doar ca exista de secole, dar a fost si uitata intre timp. Si asa intra in scena Mr. Norell, un batranel academician conservator si singurul magician practicant, care isi propune sa restaureze magia in Anglia. Asa ca pleaca la Londra unde se pune in slujba Guvernului. Intre timp apare in peisaj Johnatan Strange, magician aspirant, care devine elevul lui Norell si, intr-un final, rivalul lui. Exista si vreo cateva fire epice secundare, in fine, nu e o poveste teribil de originala, dar asta e oricum irelevant. Tanti Clarke a vrut sa scrie un roman asa cum a vazut ea ca se scria literatura engleza pe vremuri, in stil Jane Austen si Dickens. Adica axat pe caractere si relatii sociale, descriptiv, desuet etc. Ba chiar foloseste o serie de cuvinte scrise arhaic, draga de ea. Insa consider ca nu i-a prea iesit. E superficial, cu toate cele 1000 de pagini ale sale si notele de subsol hazlii. Acolo unde incearca sa fie colorat si poetic reuseste sa fie doar diluat iar de multe ori am avut senzatia ca citesc o carte pentru copii. Si in multe aspecte e o carte pentru copii, de la modul in care functioneaza magia, pana la unele episoade si personaje. Cred ca asta ar explica si blurbul de la revista Elle. E frustrant cat de putin e exploatata lumea creata, mai ales magia si magicienii si radacinile lor, care sunt subiectul principal. M-am simtit ca si cum as fi citit o carte de fizica in care se vorbeste despre Newton, mere si controverse, fara sa se pomeneasca de gravitatie. E genul de subiect pe care l-ar fi abordat Neil Gaiman, insa intr-un mod complet, elegant, magic si amuzant. Si intr-un spatiu de vreo 3 ori mai scurt.

Aspecte pozitive ar fi umorul englezesc, care, desi nu e prea des, e ok si mi-a amintit din cand in cand de Terry Pratchett. Unele din povestile de pe la subsol sunt simpatice. Cel mai reusit aspect al romanului si singurul element cu care autoarea triumfa, e parodierea lumii academice. Cartea e presarata de referinte la magicieni din vechime si lucrari ale acestora. Norell isi ocupa mare parte a timpului studiind diferite teorii si controverse de prin tratatele de magie si isi foloseste influentza ca sa ii proslaveasca pe unii teoreticieni intr-ale magiei si sa-i faca de kkt pe altzii. Cam ca profii de la mine de la Drept.

Hugo 2006 – Robert Charles Wilson - Spin

Tema de gandire: ce ne-am face daca Pamantul ar fi brusc inconjurat de o membrana penetrabila in ambele sensuri, insa indestructibila, cu efect de staza? Adica pentru fiecare ora scursa in interiorul ei, in afara ar trece zeci de mii de ani. Eu m-am gandit ca ar fi o metoda buna pentru invechit vinul. Wilson se foloseste de premisa pentru a incerca sa imbine arta literara cu hard sf-ul. Astfel ca in mare parte a romanului elementele SF sunt doar incidentale. E cronica a 30 de ani din viata celor trei personaje principale, bine conturate, care incearca sa rezolve misterul sau sa ii faca fatza, fiecare in felul sau. Pentru ca nothing lasts forever, nici chiar Soarele, iar in interiorul barierei ar fi trecut doar cativa anisori pana s-ar fi stins lumina definitiv. Avem deci 3 personagii, gemenii Peter si Diane, plus Tyler, naratorul. Peter e mai genial de felul lui. Si atunci cand se duce cu o gagica de mana la parintzi sa le-o prezinte iar ei stramba din nas la ea… “some people would have stopped bringing girls home. Peter stopped dating.” Foarte intelept. Si se dedica intrebarilor cine? si de ce? din spatele aparitziei barierei. Carora in final le si raspunde. Sora-sa o ia pe partea spirituala si intra prin tot felul de culte ale apocalipsei alaturi de o seama de redneci fanatici. Iar Tyler se face doctor, ii observa pe cei doi de-a lungul timpului si ne povesteste noua la persoana intai. Ah, partea cea mai mishto e cand se incearca exploatarea decalajului temporar prin trimiterea de colonisti pe Marte, care ar fi avut timp destul sa rezolve problema din afara membranei. Dupa vreo 3 ani (si cateva sute de mii de ani de evolutie in exterior) descendentii colonistilor trimit prima expeditzie inapoi, cu un singur voluntar. Se dovedeste ca martienii colonisti evoluasera fizic intr-un fel de negri mititei, organizati intr-o societate comunista descentralizata ( modelul politic ideal si in viziunea subsemnatului, just for the record). Pamantenii mai sugubetzi il tot iau pe negrul mititel la misto cu faze din Cronicile martziene a lui Bradbury, seria Marte a lui Kim Stanley Robinson si mai ales Stranger in a Strange Land a lui Heinlein.

Romanul e fascinant ca idee, isi rezolva satisfacator toate misterele in jurul carora se invarte actiunea, e destul de bine scris. Insa e prea clasic pentru gusturile mele, nu straluceste prin nimic in mod deosebit. Cum a fost Carantina lui Greg Egan bunaoara, care porneste de la premise asemanatoare, insa pune niste probleme care iti sucesc mintzile si nu se intinde aiurea. Spin e doar… placut.

PS: traducerea romaneasca e pe vine la Nemira. Iar pentru 2010 se pregateste si o ecranizare, inca nu se stie ce si cum.

Hugo 2007 – Vernor Vinge – Rainbows End

Nu, nu am scris titlul gresit. Lipsa apostrofului e un fel de gluma interioara a romanului ,cu valentze simbolice. Am fost foarte mandru de mine ca mi-am luat cartea asta in aceeasi saptamana in care a luat Hugo-ul si am citit-o la cateva zile dupa. Rainbows End e cea mai lucida viziune asupra viitorului apropiat de care am dat pana acum. Probabil Alvin Toffler ar fi fost incantat de cartea asta. In lumea lui Vinge, peste vreo 20 de ani (parca cam pe atunci se intampla actiunea propriu-zisa) calculatoarele sunt o moda. La propriu. Adica sunt integrate in haine si pot fi folosite prin gesturi insesizabile ale muschilor, cu displayul holografic proiectat pe retina, sau asa ceva. O aplicatie interesanta e faptul ca poti aplica skinuri prestabilite peste realitate. Adica, where available, poti sa vezi orasul ca pe Ankh-Morporkul din seria Discworld si cetatenii pot sa isi aleaga sa fie perceputi ca personaje din romane. De fapt Terry Pratchett e un fel de semizeu in lumea romanului, cumparase jumatate din Scotzia, personajele tot discuta cartzi fictive de-ale lui si despre nenorocitzii care il copiaza, iar modulul Discworld e cel mai popular skin, la concurentza cu Lovecraft si un epigon fictiv de-al lui Pratchett.

Cartea cade in pacatul majoritatii hard-sf-urilor, sacrificand din literatura pentru acuartetzea partii stiintifice. Apreciez viziunea de bun-simt asupra viitorului (practic, cam toate gaselnitele tehnologice din roman ar putea fi realizate si la ora actuala) insa Rainbows End e mult prea tehnic pentru binele lui. Ca actiune, ia forma thrillerului hi-tech, cu un mosneag care se trezeste din Alzheimer’s si porneste intr-o cruciada pentru a salva o biblioteca de la trecerea in forma digitala si distrugerea cartilor din copaci mortzi, incercand in acelasi timp sa se adapteze si sa faca fatza socului viitorului. Avem si conspiratii la nivel international, agentii secrete, si un hacker misterios care apare in forma unui iepurila virtual. Mi-a placut ca Vinge se foloseste de cinismul personajului principal pentru a face niste consideratii pertinente asupra legaturii dintre progresul tehnologic si spiritul uman, la fel de aplicabile si in prezent: “You live in a time that thinks it can ignore the human condition”…

The Great Stoneface - Buster Keaton

In anii ’20, epoca de glorie a filmului mut, si-au luat avant trei genii ale comediei: Charles Chaplin, Harold Lloyd (sau Harlod Zoid, in varianta Futurama) si Buster Keaton. Toti trei au in comun faptul ca si-au gandit, regizat si jucat propriile filme. Iar atunci cand au cedat din prerogative si s-au angajat ca zilieri pe la marile studiouri, s-au dus la fund subit. Doi dintre ei, Chaplin si Keaton, raman cat se poate de actuali pana in zilele noastre si se gasesc, dealtfel, foarte sus in topul de role-models al subsemnatului, deci atentzie mare, intram pe teritoriu sacru.

Precizare: umorul anilor ’20-’30 era mult diferit fata de ce se intampla azi. Valoarea unei comedii si rasetele se trageau din secvente marunte, gaguri, reactziile personajelor si alte elemente de detaliu. Dealtfel era si greu sa fie altcumva, e cam dificil sa faci un film mut cu umor de limbaj. La fel si in cazul scenariului, daca s-ar fi insistat pe scenarii complexe, care trebuiau explicate cumva, inserturile de text ar fi ocupat probabil mai mult decat filmul in sine. Umorul era candid, inocent si naiv. Nu se insista aiurea pe realism in comedii si nici publicul nu pretindea asta. Si cu toate astea, financiar, filmele de gen erau luate mult mai in serios ca azi si unele aveau bugete uriase pentru vremea aia. Daca nu vi se pare nimic ciudat in asta, imaginati-va, de exemplu, cum ar arata azi un film cu Adam Sandler cu buget de Lord of the Rings. Ideea e ca atata timp cat abordezi filmele astea cu asteptari adecvate, nu te trezesti doar razand in hohote, dar la Keaton si mai ales la Chaplin ramai dezarmat in fatza unora din cele mai dramatice momente pe care le-a dat cinematografia. Personal, m-am distrat urmarindu-l pe Keaton si gagurile lui inocente mai copios decat la toate replicile smart-ass ale personajelor lui Judd Apatrow, de exemplu.

Legenda zice ca, pe cand avea cateva luni, Keaton a cazut pe scari ca o minge si intamplator era si Harry Houdini pe acolo, care, asistand la eveniment, i-a atribuit pseudonimul Buster. Ulterior, Buster Keaton si-a cladit o intreaga cariera pe abilitatea speciala de a sti s-o incaseze. In copilarie a fost calul de bataie (la propriu) in scenetele de vodevil ale familiei Keaton. Adica tata Keaton il lua si dadea cu el in toate coltzurile scenei si el ateriza nevatamat si zambea candid spre public. Cand a trecut la filme, si-a conceput tot felul de scene, pe cat de spectaculoase, pe atat de periculoase, pe care le executa fara dubluri. De fapt, nu-si facea doar propriile cascadorii de unul singur, dar le mai facea si pe ale altora, ca dublura. Obicei care a durat pana la sfarsitul anilor ’20 cand s-a angajat la MGM si aia nu l-au mai lasat sa se prosteasca in moduri riscante, ca dadusera prea multi bani pe el. Oricum, pana la momentul ala se alesese cu o colectzie impresionanta de fracturi si intalniri fatza-n-fatza cu moartea. Multe dintre fazele respective au fost pastrate si sunt vizibile prin filmele lui, cu conditzia sa stii unde sa te uitzi.

Ca si in cazul majoritatii comediantzilor, Keaton a adoptat o serie de idiosincrazii, si-a format o imagine, un personaj, pe care il intruchipeaza cam in toate filmele. E ceea ce americanii numesc typecasting si de care actorii cu pretentzii se feresc ca de dracu. Insa in comedii da bine, a functionat si la Chaplin, si la fratzii Marx si chiar si la Woody Allen, desi la el nu se prea pune problema de typcasting, intrucat se joaca pe el insusi. Personajul lui Keaton e intotdeauna mic si plapand (nu si in realitate. La fel ca si Chaplin, Keaton avea obiceiul sa distribuie in rolurile negative actori inaltzi, pentru contrast), poarta o palarie mica si turtita, ca o farfurie zburatoare, si e intotdeauna serios si inexpresiv ca o statuie sau un zombie, daca vreti (de unde si simpatica porecla – The Great Stoneface). De fapt Keaton isi facuse un scop aparte din a nu zambi in filme. Ca tot e inevitabila comparatzia, alter-ego-ul lui Buster mi se pare mai simpatic si mai stilat decat Trampul lui Chaplin. Chaplin, insa, a avut scenarii mai bune si mai multa drama si, in consecintza, filmele lui sunt mai reusite per ansamblu. Si apropo de palarii, daca stitzi unde gasesc una ca a lui Buster, sau daca mai exista asa ceva, nu va sfiitzi sa imi comunicatzi. Pe ale lui se pare ca i le facea nevasta-sa.

Fiind fan Keaton, nu pot zice ca am vazut toate filmele lui pe care as fi vrut sa le vad, dar le-am bifat macar pe alea esentziale si presimt ca o sa ma intorc la dansul curand sa mai recuperez.

Our Hospitality (1923) – povestea merge in linii mari pe un scenariu tip Rromeo&Julieta. Doua familii sunt la cutzite, iar personajul lui Keaton se cupleaza cu mezina familiei rivale. Asa ca ceilaltzi tot umbla sa mi-l omoare iar el face ce stie mai bine: fuge. Apropo, uitasem sa mentzionez, deci nu atzi vazut un film de comedie pana nu l-atzi vazut pe Buster Keaton fugind. E adorabil, mic si prapadit cum e el, alergand cu fatza aia inexpresiva si cu viteza ca la olimpice. Zici ca-i iepure. In fine, cum ziceam mai sus, e cam irelevant sa povestesti scenariul intr-un film de comedie mut. Mai vroiam sa spun ca punctul culminant culmineaza pe buza unei cascade (artificiala, construita in piscina lui Buster Keaton) unde Keaton incearca sa isi salveze mireasa. Intr-o secventa, respectivul priveste alarmat spre camera, si apoi e maturat de un torent puternic si iasa din cadru. S-ar parea ca secventa a fost autentica, nefericitul chiar s-a trezit plonjand in cascada printre bolovani si s-a agatzat de o creanga fix cat sa il pescuiasca echipa de filmare. Cool!

Sherlock Jr. (1924) – desi poate fi luat lejer ca scurt metraj, cu cele 45 de minute ale sale, asta e considerat de multzi cea mai importanta realizare a lui Keaton. Asta datorita ideii originale la vremea aia si cu iz suprarealist. Sherlock Jr. asta e proiectzionist la un cinematograf si cand adoarme langa proiector se viseaza personaj prin diferite filme. Aici a fost folosita pentru prima data faimoasa secventa cu personajul care se muta dintr-un film in altul, adaptandu-se odata cu cadrele, care pentru vremea aia e un efect special de genul “how the fukk did they do that with the technology of the ‘20s?”. Deci filmul se intampla in visul proiectionistului, unde il intruchipeaza pe marele Sherlock Jr. care gaseste indicii si prinde criminali si mai are timp si de urmariri cu motocicleta. Povestire in rama, daca vreti. Alt detaliu picant: intr-o secventa cica trebuia sa ii cada in cap o cantitate mare de apa. Aparent, cantiatea a fost mai mare decat se astepta, atat de mare incat i-a fracturat gatul, chestie de care si-a dat seama multzi ani mai tarziu, cand a trecut pe la doctor.

Seven Chances (1925) – personajul lui Keaton primeste mostenire o suma mare de bani, cu o singura conditie: sa se insoare…. Pana diseara la 7. Asta e unul din filmele mai simplutze ale marelui om, insa tre’ sa recunosc ca scena din final, cand e fugarit pe coclauri de sute de gagici e impresionanta, mi-a amintit de 28 Days Later . Si mai e o secventza in care starneste o avalansa de bolovani si fuge in panta, facand slalom printre ei, scena despre care umbla vorba ca nu ar fi fost regizata, cel putzin in prima faza.

The General (1927) – cel mai amplu si mai epic dintre filmele lui Keaton. Si preferatul meu. Si al lui. De fapt e si cel mai sobru si realist, motiv pentru care la vremea lui a fost un dezastru financiar. The General nu e un general, ci o locomotiva din timpul razboiului civil, pe care personajul lui Keaton incearca sa o recupereze din spatele liniilor inamice ca sa isi impresioneze gagica. E un film mai serios si mai dramatic, dar si probabil cel mai spectaculos. Apropo de ce ziceam mai nainte cu bugetul pentru comedii, The General contzine cea mai costisitoare secventa din epoca filmelor mute. E vorba de o locomotiva care il urmareste pe Buster Keaton (yes, he was that fast!)si cade intr-un rau cu pod cu tot. Impressive!

The Cameraman (1928 ) – cantecul de lebada al lui Keaton si primul film facut pentru MGM. Desi nu mai e regizat de Buster, inca baietzii de la MGM aveau destula incredere in el incat sa il lase sa-si faca de cap cum crede de cuviintza cu abordarea si scenariul. Ulterior i-au impus retzete si sabloane si asa s-a scufundat rapid, profesional in mediocritate si personal in alcoolism. Din fericire, in The Cameraman nu se observa vreo diferenta fata de filmele regizate de el insusi. Sunt cateva scene tragice excelente, dupa retzeta lui Chaplin. Si una dintre scenele mele romantice preferate care imi aminteste ca au existat si vremuri in care aveai sanse sa agatzi o gagica fiind onest in acelasi timp si fara ritualul de-a playing hard to get. Domnisoara in cauza, pe care Keaton tocmai o cunoscuse ii zice asa, in treacat, ca daca se plictiseste o sa-l sune sa iasa la o plimbare. Asa ca omu nostru se invarte toata ziulica in fatza telefonului din scara blocului si intr-un final suna si e chiar ea. El e atat de entuziasmat incat lasa receptorul cu gagica vorbind in el, o ia la goana iepureste, strabate tot orasul in fuga si cand ea termina de vorbit in telefon se trezeste cu el in spate. As fi zis ca nu e o scena prea realista, cu el strabatand juma’ de oras si ea sa nu fi terminat de vorbit in timpul asta, dar apoi mi-am amintit de Dagu lu manelexus… In fine, cu o reactzie de genul asta in ziua de azi ai fi luat de psihopat… ca sa vezi cum se schimba ritualurile in cateva zeci de ani…

Deci nu uitatzi de palarie, da?

God is busy, may I help you?

De ceva vreme intentionam sa dau vestea despre cea mai recenta aditzie la playlistul chefurilor personale din sezonul primavara-vara. Ansamblul vocal-instrumental Kultur Shock se incadreaza in curentul immigrant punk, adica un punk tziganesc si murdar, cu o groaza de influentze folclorice balcanice si nu numai. In fine, exagerez zicand curent, singura trupa cu care merge o comparatzie e Gogol Bordello. De fapt trupele astea doua seamana atat de mult incat primul lucru care iti vine in minte e sa verifici care pe care a copiat. S-ar parea ca nu se pune problema, ambele au aparut in aceeasi perioada (sfarsitul anilor ’90). Se pot suspecta doar influentze preluate pe parcurs. Personal nu cred ca m-as putea hotari intre cele doua daca mi-atzi propti un pisol la tampla si m-atzi pune sa aleg. Gogol Bordello sunt ceva mai stilatzi si au versuri mai bune, Kultur Shock sunt mai diversi in compozitii.

Diversitatea muzicii e egalata doar de diversitatea componentzei trupei: doi bosniaci, printre care si liderul Gino, doi bulgari, una bucata american si una bucata japonez la bass, care arata cam brainwashed prin concerte. Evident, totzi astia sunt americani naturalizatzi, de unde si titlurile albumelor.

Discografic au luat sutul in fund evolutionist cand au scos, in septembrie 2001, albumul Fucc the I.N.S., de le rupeau americanii cu furie cdurile si le trimiteau inapoi la casa de discuri. Albumul care conteaza e din 2006 si are geniabilul titlu We Came To Take Your Jobs Away, cu coperta ilustrativa din imaginea alaturata. Albumul e excelent pentru joc si voie buna, a se vedea piesa Sarajevo, dar are si momente solemne, de ascultat inainte de rugaciunea de seara. O fascinanta oda cu influentze islamice: Zumbul. Videoclipuri decente s-ar parea ca nu au. De fapt astia sunt genul de trupa atat de orientata pe performantzele live incat incearca sa se apropie in studio de soundul live, iar nu invers.

Apropo, am aflat de ei intrucat in martie au avut concert la Bucuresti si Timisoara. Si mie nu mi-a zis nimeni.

Oracol

Leapsa de la Floppy zice asa:
1. Put your music player on shuffle.
2. Press forward for each question.
3. Use the song title as the answer to the question even if it doesnt make sense. NO CHEATING!
4. Tag 5 people
5. Bold the questions and with the answers, give your own comments on how it relates to the questions.

1. How are you feeling today?
Mum – Please Sing My Spring Reverb
De fapt am doar nasu infundat. Nu cred ca cantatu despre primavara ajuta.

2. Will you get far in life?
Scott Reeder – When?
… she said that time has no meaning…

3. How do your friends see you?
Modest Mouse - Teeth Like God’s Shoeshine
Pentru ca ma spal pe dinti doar cu crema de papuci kiwi pratico.

4. Will you get married?
Iron Maiden – The Fallen Angel
Nu.

5. What is your best friend’s theme?
AC/DC – Ballbreaker
Ohshit, ohshit!!!

6. What is the story of your life?
Pulp Fiction OST – Pumpkin & Honey Bunny
Intotdeauna am zis ca m-am nascut ca sa fiu dictator sau zeu… nici talhar de cafenele nu-i asa rau.

7. What was high school like?
Edge of Sanity – Bleed You Dry
Neah, asta a fost mai degraba facultatea.

8. How can you get ahead in life?
Roxette- Fingertips
Deci pianist sau hotz?

9.What is the best thing about your friends?
Marty Friedman – Novocaine Kiss
Eh, doar unii dintre ei.

10. What is in store for this weekend?
Darkseed – Cold
Asa dom’le, la obiect. Nu uitati sa va luati caciulile la voi.

11. What song describes you?
Tom Waits – Misery Is the River of the World
Adevarat.

12. To describe your grandparents?
Schiller – Stille
Sad but true.

13. How is your life going?
Faith No More – Jim
Damn, oracolul asta ghiceste mai abstract decat Lorin Fortuna.

14. What song will they play at your funeral?
Gogol Bordello – Greencard Husband
… And so I married a Chinese lesbian. She was 45 years old. She needed bad to stay in the country and I needed bad her dough…
Dar va fi cu siguranta o inmormantare vesela.

15. How does the world see you?
My Dying Bride – The Wreckage of My Flesh
Promit sa mananc mai mult si mai sanatos.

16. Will you have a happy life?
Spiritual Beggars – In My Blood
Fukk, leucemie. Stiam eu.

17. Do people secretly lust after you?
Gregorian – Only you
After me and only after me.

18. How can I make myself happy?
Pantera -10’s
Asa e. Sa-mi tzineti pumnii la bac.

19. What should you do with your life?
Metallica – For Whom the Bell Tolls
Take a look to the sky just before you die… mi se pare clar. Asta e legat de ala cu leucemia.

Provocarea va merge mai departe la arsena.

Filme de adormit adulti - Carl Theodor Dreyer

E foarte dificil sa il recomanzi azi pe Dreyer prin argumente care sa nu fie luate ca si contrarecomandari de cei posibil interesati. Unu la mana, danezul nu s-a straduit sa ramana memorabil prin nimic legat de viatza personala, de parca n-ar fi stiut ca va veni ziua in care o sa scriu despre el pe blog. Nicio excentricitate, nimic… Doi la mana, nici in filmele lui nu se intampla mai nimic. Si, trei la mana, nimicul asta se intampla intr-un slow motion in asemenea hal ca pe langa Dreyer, filmele lui Kubrick ar parea pure adrenaline. Si, in fine, filmele lui Dreyer mai au in comun si o oarecare religiozitate si o atmosfera mistica. Adica, de regula, cineva trebuie sa arda pe rug la un moment dat sau sa aiba o experienta religioasa marcanta sau, in cazul Ioanei D’Arc, amandoua in acelasi timp.

Danezul are trei filme care conteaza si pe care le-am vazut si e al doilea om, dupa Eisenstein, care ma determina sa renunt la modul sanatos de viata si sa trec pe cafea si energizante diabolice.

The Passion of Joan of Arc (1927) – film danez mut cu actori francezi. Nu stiu cum se face ca eu am dat peste una dintre putinele copii fara soundtrack, adica asa cum vroia regizorul sa fie initial vazut. Din pacate nu i-am respectat vointza si mi-am alcatuit propria coloana sonora in winamp, asa ca, ca un om special ce sunt, s-a nimerit sa vad scena rastignirii pe acordurile de la Wilhelm Tell a lui Rossini. Filmul e povestea procesului Ioanei D’Arc. De fapt mint, pentru ca din propozitia anterioara cineva ar putea intelege ca exista o poveste. Ceea ce nu e cazul, filmul fiind mai degraba o colectie de prim-planuri cu fata actritei principale. De fapt totul se rezuma la Maria Falconetti, actrita care duce in spate filmul prin mimica si atitudine. Mimica care exprima durere, revelatie si resemnare cu o acuartetze rara. De fapt in filmul asta nu prea conteaza nici ce, nici de ce, totul e un pretext pentru a lectura o serie de stari de spirit de pe o fatza. Pe langa asta, filmul a fost apreciat pentru partea tehnica, adica modurile in care sunt luate cadrele si unghiurile de filmare si alte dracii in fata carora e greu sa ramai extaziat ca simplu cinefil. In fine, Joan of Arc e o realizare mai dificil de digerat, chiar si pentru vremea ei, insa, cel putin la nivel obiectiv nu ai cum sa nu o apreciezi pe motiv de originalitate stilistica si rol principal geniabil.

Day of Wrath (1943) – aici deja avem o poveste care conteaza cel putin la fel de mult ca si personajele. Povestea e a unui preot din secolul XVII care isi aduce acasa o nevasta tanara si bunoaca pe care o imparte cu fi-su. Fara sa stie, desigur. Intre timp apare in scena, am uitat cum, si o tanti batrana care iasa din scena la fel de rapid prin metoda vremii, friptura pe rug in piatza publica. Intre timp nevasta si cu fiul vitreg se gandesc ca le-ar merge mai bine fara tata, respectiv sotz, asa ca intr-un final se hotarasc sa scape de el. Cel mai intens moment religios al filmului e cand nevasta se uita urat la sotz si ii provoaca moartea instant. Asa ca soacra o acuza de vrajitorie si intr-un final marturiseste si fiul impotriva ei si traiesc toti fericiti, in afara de nevasta adultera si ucigasa care urmeaza sa fie arsa pe rug. Day of Wrath e tot un film superlent, in stilul specific al lui Dreyer, in care personajele se misca de parca ar umbla prin apa pana la genunchi, insa asta adauga la atmosfera mistica. Dealtfel, filmul e incarcat de semnificatii religioase si asta e o generalizare cu care intentionez sa inchei prezentarea intrucat filmul cu pricina nu a reusit sa ma atinga prea tare. Urmatorul da.

Ordet (1955) – sa-mi fie iertat daca indraznesc sa afirm ca e unul din cele mai emotionante filme fantasy pe care le-am vazut. E un film despre credinta, despre multiple feluri de credintza si scopul ei. Filmul se invarte in jurul unei familii formate dintr-un pater familias batran si intelept si cei trei fii ai lui. Fratele Mikkel e insurat, fericit si cu frica de Dumnezeu. Anders e mezinul care tot vrea sa isi ia ca nevasta pe fiica unor fanatici religiosi si nu reuseste din pricina tatalui care e pe principiul ca nu conteaza la cine te inchini, ci conteaza cum te inchini. Adica o fi Dumnezeu acelasi, dar daca ei zic duh in loc de spirit, e caz clar de incompatibilitate majora. Al treilea frate, Johannes, facuse niste ani de teologie care i se urcasera la cap si se credea Isus. Asa ca umbla toata ziua cu un toiag bolborosind de prin Biblie, iar din cand in cand se mai urca pe dealul din fata casei si tine predici unor multimi imaginare. Si dispare in noaptea in care sotia lui Mikkel moare la nastere cu copil cu tot. Moartea sotiei e momentul clasic in care toti se intreaba care-i faza, care e scopul credintei daca totul continua sa functioneze dupa legile hazardului. Si pe cand familia o da in complexul lui Iov, se intoarce fratele Johannes, vindecat miraculos, in timp pentru inmormantare. Doar ca inmormantarea nu se mai intampla intrucat fratele Johannes se duce langa sicriu si o roaga pe moarta sa se ridice. Iar ea se ridica…

Primavara se numara expansionurile: Soulstorm & Kane’s Wrath

Observ ca incep sa fiu luat de om serios (atunci cand nu scriu despre Kumm) cu inalte preocupari cultural-intelectuale. Asta pentru ca, intamplator, de cand mi-am facut blog nu m-am jucat. In ultima vreme, insa, iubirea si intelepciunea mea a fost joaca.

De vreo 10 ani de cand am pus mana pe primele joace pe calculator (din alea sparte, cu sunetul si filmuletzele extirpate) sunt fan al strategiilor. Curios e ca n-am avut niciodata talentul nativ necesar pentru strategii si condus masini, cunoscut si sub numele de atentie distributiva. Poate din cauza asta inca sunt un jucator excelent doar in campaniile single player si poate tot de-asta de cate ori incerc sa intru cu masina in curte nimeresc in stalpul de la poarta. In orice caz, strategiile in timp real mi s-au parut jocuri care solicita intelectul in primul rand, si abia tangential reflexele. In timp ce la majoritatea celorlalte genuri trebuia sa fie invers. In fine, pana la urma consideratiile de genul asta sunt utile si relevante doar ca scuze pentru parintzi cand esti gasit tarziu in noapte marsaluind cu armate exotice pe monitor. Caci nu cred sa fi evoluat spiritual jucand Starcraft mai mult decat as fi facut-o alegand Quake. Iar masina e tot in stalp…

Avantajul expansion packurilor se bazeaza pe faptul ca vin cand masa e pusa si profita de un apetit deja format. Asteptarile sunt formate, jucatorul e familiarizat cu ce se intampla pe acolo, totul decurge mai rapid. Si un avantaj in plus pentru mine e ca pot rula pe umilul sistem joace aparute acu cateva zile, acestea avand motorul grafic al jocului pe care il completeaza (care e, de pilda, din 2004).

Soulstorm e deja al treilea expansion al lui Warhammer 40k: Dawn of War. Warhammer a fost ceva board game cu figurine de prin anii ’80 care s-a mutat intre timp pe calculatoare sub diverse forme, de la shootere la strategii pe ture. Dawn of War a aparut in 2004 si a fost la vremea aia unul din cele mai aratoase si mai inovatoare RTSuri de pe piatza. Intre timp a fost completat de Winter Assault, Dark Crusade si, acu cateva saptamani, Soulstorm.

Dawn of War arunca in joc… well, cam tot. Universul din spatele jocului e ceva SF/fantasy gothic, cu sisteme teocratice, Inchizitie galactica, brainwashing, extraterestrii, demoni si tot ce va poate trece prin cap. Rasele jucabile, care odata cu Soulstorm au ajuns la 9, sunt cel mai complet si hazliu amestec pe care o sa-l gasitzi vreodata undeva: Space Marines sunt niste cruciatzi galactici modificatzi genetic. Chaos Marines sunt varianta evil a primilor, astia se inchina la demoni si fac tot felu de magarii. Eldarii sunt o rasa antica de extraterestrii binefacatori , bazati pe elfi. Au si ei contragreutatea lor, Dark Eldar care sunt la fel, mai putzin partea cu binefacatori. Imperial Army is cei mai nespectaculosi, un fel de armata americana care, desi e plasata la 40000 de ani in viitor, arata la fel ca in prezent. Tau Empire sunt tot ceva extraterestrii hi-tech inspiratzi parca din desenele manga. Si acum ciresele de pe tort: Orcii, la fel de fiorosi si uratzi cum ii stim, doar ca astia cuceresc planete si se bat cu securea intr-o mana si bazooka in cealalta. Necrons, un fel de mechanical undead, arata ca aia din Terminator si se misca incet si amenintator. Sisters of Battle, ultima factiune introdusa, is niste calugaritze sexy imbracate in armura, cu Biblia la brau, care impart justitia divina cu flamethrowerul sau de la bordul tancurilor. Asta numesc eu diversitate. Nu ma intrebati cum de stiu ca sunt sexy daca au armuri pe ele.

Dawn of War isi justifica popularitatea prin ritmul foarte alert pentru un joc de strategie, prin grafica si interfata excelenta – poti sa faci zoom pe moacele unitatilor si, de doua expansionuri incoace, prin modul campanie original si adictiv. Adica ai o planeta (sau 4 in cazul Soulstorm) impartita in provincii, din care una e provincia de plecare pentru fiecare rasa. Si te duci frumos, in sistem turn-based si cuceresti strategic tot restul planetelor, sectiune cu sectiune. Provinciile normale se cuceresc prin skirmishuri obisnuite, iar in provinciile-baza pentru alte rase joci misiuni scriptate, ca in orice campanie. Eu am terminat Soulstorm cu Sisters of Battle, sperand ca o sa le pot trage cu ochiul pe sub armuri (n-am reusit). E misto replica pe care ti-o dau cand faci click pe ele: “Thou shalt not! I shall…!”.

Kane’s Wrath e primul expansion la Tiberium Wars-ul de anul trecut. Adica Command&Conquer 3. Seria C&C se poate lauda prin a fi unul din cele mai impresionante eforturi din domeniul jocurilor pe calculator. Filmuletzele, inca de la prima parte, in ’96 au fost realizate cu actori reali. De-a lungul timpului s-au perindat prin franciza Michael Biehn, James Earl Jones, Michael Ironside, Natasha Hensridge si mai ales anonimul si fascinantul Joe Kuklan in rolul lui Kane. Chestia hazlie e ca te simti ca intr-un film porno cand actorii astia schimba replici neconvingatoare despre extraterestrii invadatori, apoi se uita in camera si iti dau instructiuni.

In fine, seria C&C mi s-a parut intotdeauna a avea o interfata si stil de joc teribil de frustrant, insa continui sa atac fiecare noua aparitzie din inertzie. Despre Kane’s Wrath nu sunt multe de zis pentru ca nu are multe de oferit. Tiberium Wars se terminase in coada de peste. Expansionul se termina tot in coada de peste, insa, culmea nesimtzirii, e aceeasi coada de peste. Adica campania din Kane’s Wrath are 13 misiuni, toate cu NOD in care reiei evenimentele incepand cu sfarsitul din Tiberian Sun, insa din alta perspectiva. Si jocul se termina fix unde se termina si Tiberium Wars. Astept cu interes urmatorul add-on. Sub aspect tehnic, fiecare din cele 3 rase a fost impartita in 2 factiuni mai mici, fiecare cu cateva unitati noi, dar majoritatea au ramas comune. Am fost cam dezamagit de expansionul asta, cred ca au dat totzi banii pe actori. Si cu asta mi-am satisfacut poftele gameristice pe anul asta, pana la Starcraft 2 nu mai impusc nimic.

The Arthur C. Clarke Odyssey: 1917 - 2008

Acu 10 ani, prin clasa a saptea, am facut cunostintza cu Arthur C. Clarke. Era ceva emisiune pe la TV la care ii zicea “Lumea misterioasa a lui Arthur C. Clarke“, in care omul umbla prin lume pe banii BBCului, demontand mistere celebre si mituri urbane (printre altele, Clarke avea o vorba despre OZN-uri: “They tell us absolutely nothing about intelligence elsewhere in the universe, but they do prove how rare it is on Earth.”). Ulterior, in acelasi an, am dat in librarii peste Childhood’s End, varianta de la Teora, care contzinea romanul din titul, caruia Pink Floyd i-au dedicat o piesa pe Obscurred By Clouds, plus 10 nuvele. A fost cartea cu care am descoperit SF-ul clasic, in anul in care a inceput sfarsitul propriei copilarii (fara legatura intre cele doua evenimente). Stateam in pod la tzara si citeam Sfarsitul Copilariei si impactul a ramas atat de mare incat pana in ziua de azi imi amintesc cartea in detaliu. Avea de toate: stiinta, religie, misticism, evolutie, poezie si speculatii inteligente. Si a introdus niste motive care intre timp au ajuns celebre clisee (a se vedea Independence Day) Tot acolo era si povestirea The Sentinel care mai apoi s-a transformat in Odiseea Spatiala 2001. Filmul l-am vazut mult mai tarziu.

Am ajuns admirator al sau dupa ce am citit Autobiografia lui Asimov. Mare parte din ea se invartea in jurul prieteniei celor doi si Asimov relata (probabil exagerand nu putin) diverse episoade delicioase cu ei. Cica multa lume le confunda romanele intre ele si la un moment dat o gagica a venit la Asimov sa ii spuna cat de mare fana e, dar parca Sfarsitul Copilariei nu se compara cu restul operei. La care Asimov raspunde “stiu, de-aia am scris-o sub pseudonim”. Tot de acolo am aflat si ca Clarke e parintele ideii satelitilor de telecomunicatii (chestia cu orbita geostationara) si ca de vreo jumatate de secol locuia departe de civilizatie, in Sri Lanka unde facea pe scafandrul printre corali. Un mod de viata la care aspir si eu, desi unii ar zice ca si Dambu Rotund e cam acelasi lucru, lipseste doar oceanul.

Intre timp mai gasisem pe la anticariate Rendevouz cu Rama si Orasul si Stelele, ambele fascinante. Prima era despre explorarea unui artefact necunoscut, in trecere prin Sistemul Solar, pretext pt Clarke de a incerca sa infatiseze rezultatele unei gandiri total straina de reperele si evolutia gandirii umane, desi bazata pe aceleasi legi si limite. A doua e una dintre cele mai fascinante imaginari ale viitorului foarte indepartat, desi un pic fantasy. Problema cu cartzile astea e ca marea editura Multistar incurcase ordinea paginilor la legare, asa ca cititul lor a fost o experientza gen Pulp Fiction in varianta literara.

O editura cu o viata foarte scurta a publicat la un moment dat ultimul volum din seria Odiseilor Spatiale (3001: Final Odyssey). De ce au inceput fix cu ultimul nu am priceput, dar cred ca e o explicatie buna pentru viata scurta a editurii respective. Mi-am luat romanul de la mare si l-am citit la umbra in camera de hotel, intre plaja de dimineata si cea de dupa-amiaza. Din fericire nu a contat ca nu citisem restul, pentru ca volumul in cauza e mai mult un pretext pentru Clarke de a anticipa evolutia stiintifica in urmatorul mileniu. Si, din unele puncte de vedere, 3001 e inca cea mai lucida analiza pe tema cu pricina.

Uitandu-ma prin biblioteca vad si un volum la care ii zice Insula Delfinilor, dar zau daca imi amintesc mare lucru. Parca erau doua nuvele, una cu delifini inteligentzi si ailalta despre un viitor plafonat in care oamenii au impresia ca au atins toate limitele stiintifice si tehnice posibile, cam cum se credea in secolul XVIII, inainte sa se inventeze electricitatea. De fapt cred ca asta era si morala povestirii, desi ce se intampla in ea nu-mi amintesc defel.

Ultima chestie pe care mi-am luat-o a fost o antologie de povestiri scurte, prin clasa a 11-a tradusa cu titlul de kkt Lumina Intunericului. Nu am ramas cu nimic din ea, poate si din cauza ca o citisem pe fond de probleme fentimentale, pe vremea cand credeam ca stiu ce is alea.

Pentru consideratii pe larg privind viata si opera consultati wikipedia sau Telejurnalul in zilele urmatoare. Anul trecut implinise 90 de ani. Si la cum il stiam, ar mai fi trait lejer inca 1000 fara sa se plictiseasca. Genul meu de om. Iar azi a murit.

“Whatever godlike powers and principalities lurked beyond the stars, Poole reminded himself, for ordinary humans only two things were important - Love and Death. His body had not yet aged a hundred years: he still had plenty of time for both…”

Coming soon… or not?

Geniabil!

The Things That Should Not Be